Antichitate. Linia temporală Gamma
.
Dacia 1310 se materializă dintr-un vârtej intens de lumină, un amestec haotic de fulgere și scântei însoțite de un zgomot inexplicabil, ca de tuse combinată cu strănut. În urma ei se întindea o coloană groasă de fum negru, ca o funingine vie, ce părea să îi facă până și farurile să lăcrimeze. Cu un rânjet ușor sadic în colțul botului, calul năzdrăvan mai apăsă o dată pedala de accelerație doar de dragul huruitului, apoi opri mașina lângă un morman măricel de zăpadă.
– Unde muma lui Șaitan am ajuns de data asta? întrebă Harap-Alb suflându-și în palmele înghețate. Și de ce nu merge încălzirea la mașina asta?
– Pentru că nu e mașină, ci Dacie, îl lămuri Greuceanu și îi dădu lui Făt-Frumos o palmă după ceafă pentru că desena inimioare cu degetul prin condensul format pe parbriz.
– Nu vi se pare cunoscut peisajul ăsta? îi întrebă Prâslea tremurând ca un câine ud. Am plecat la începutul Erei Glaciare, acum am dat tot peste zăpadă. Nu cumva suntem tot în Epoca de Piatră?
– Nu cred, mormăi calul și își aprinse o țigară pentru a se încălzi. E zăpadă, dar nu pare chiar atât de frig. Probabil e doar o ninsoare întârziată de primăvară.
Își scoase capul pe geam pentru a verifica temperatura de afară, dar crivățul i-l împinse înapoi cu brutalitate, încărunțit și plin de țurțuri.
– Pare o ninsoare timpurie de toamnă, nu cred că are rost să ne alarmăm, îngăimă el cu toți cei cinci dinți clănțănindu-i de parcă ar fi fost motorizați.
– Deci tot în Preistorie am rămas! tună Greuceanu strângându-și pumnii aproape cât să-i plesnească încheieturile. Fătălăule, întreabă laptopul de bord unde suntem, ca să știu exact pe cine omor cu bătaia!
– Nu întreb, pentru că nu mi-ai zis „căpitan”, se bosumflă Făt-Frumos. Dar după o nouă palmă peste ceafă se răzgândi și întrebă computerul de bord.
– Scanările mele preliminare arată că suntem în Antichitate, anunță computerul cu un ușor accent jamaican. Nu pot recunoaște perioada exactă, dar probabil suntem la câteva secole după ce v-ați născut. Sau la câteva secole înainte, plus-minus câteva secole. Pe acolo pe undeva.
– Deci suntem în Antichitate și Era Glaciară provocată de cal nu s-a terminat nici acum, concluzionă Prâslea pufnind dezamăgit. Deci ăsta a distrus complet clima planetei pentru totdeauna. Dacă află Greta, să vezi ce pățești, mârțoago! Și o să afle dacă mai ajungem vreodată acasă, că o să-i spun.
– Fără dinți în gura aia turnătoare o să-ți fie cam greu să mai spui ceva, îl amenință animalul.
– Să fim optimiști, poate totuși e o iarnă nucleară, interveni Greuceanu cu o sclipire dubioasă în privire.
– Cine să fi avut o bombă nucleară în Antichitate? îl întrebă Făt-Frumos dându-și ochii peste cap teatral.
– Nu știu, bă, de ce mă întrebi pe mine? se burzului matahala. Întreabă gloaba care ne-a stricat încălzirea globală cu vulcanul lui cu tot!
– Adică am trăit degeaba verde ca să salvez planeta, pentru că animalul ăsta tot a stricat clima? se alarmă Harap-Alb.
– Cum ai trăit tu verde, mă? îl luă calul la rost.
– Păi m-am vopsit verde și am trăit așa până m-a prins ploaia, replică semiarabul. După ce m-am uscat, iar m-am vopsit verde și tot așa timp de câțiva ani. Ce, nu asta înseamnă să trăiești verde? Trebuia să îmi vopsesc și hainele?
– Oricât de palpitantă ar fi discuția domniilor voastre, îi întrerupse computerul de bord, trebuie să vă anunț că scanările mele sugerează că nu ar fi nicio eră glaciară, ci doar o iarnă normală undeva înspre partea de nord a continentului unic, Pangeea. Dacă ne deplasăm spre sud, sunt mari șanse să găsim temperaturi mai ridicate decât aici, eventual o climă temperat-continentală cu ușoare influențe mediteraneene date de curenții calzi de aer veniți dinspre ecuator.
– Vedeți, mă, că n-am făcut nimic? se rățoi calul umflându-și pieptul până îi ieșiră toate coastele în relief. Era glaciară s-a terminat, asta e o simplă iarnă. Haideți jos, să vedem unde Talpa Iadului am nimerit și să ne întindem puțin copitele.
Inițial refuzară, pentru că nu voiau să primească ordine de la cal, dar acceptară bombănind în cele din urmă doar pentru că amorțiseră în înghesuiala din vehicul, unde fiecare stătea cum putea și pe sub cine putea. Coborâră cu precauție, de parcă nu mai văzuseră iarnă până atunci, și se schimonosiră cu toții când își auziră pașii scârțâind pe zăpada proaspătă. Scanară cu privirea împrejurimile și se strâmbară din nou văzând întinderea nesfârșită de alb, cu dealuri ce păreau valuri înghețate și copaci despuiați ce își întindeau crengile goale înspre cerul plumburiu. Aerul era atât de rece încât părea să le carbonizeze plămânii. Prâslea încercă să-și șteargă chiciura de pe ochelari cu o bucată de șmirghel și oftă tremurând:
– Nu-mi place aici. E prea liniște. Și prea frig. Și prea plictisitor. Nu se întâmplă nimic interesant prin pustiurile ăstea, care îmi amintesc de poezia aia a lui George Coșfeisbuc, „Iarna pe oliță”…
– Puradelule, nu cobi, că dacă se întâmplă ceva nașpa, te bag cu totul în olița aia de care ziceai, îl amenință Greuceanu și îi arătă pumnul, însă suflarea furioasă a vântului rece îl obligă să-și bage imediat mâna în buzunar. Fătălăule, zise el clănțănind, dă-i tu plodului o palmă de la tine și ți-o dau eu înapoi mai târziu.
Însă Făt-Frumos nu îl auzea, fiind fascinat de o sclipire stranie ce răzbătea dintre nămeți. Se aplecă și ridică cu mare grijă un inel de aur, simplu dar cu o strălucire neliniștitoare, care părea să emită o ușoară căldură, înțepându-i degetele cu o senzație plăcută. Îl privi atent, rotindu-l între degete. Îl strânse în palmă și simți cum ceva nevăzut, ca o umbră mai rece decât viscolul din jur, îl pipăia pe ceafă.
– Măi fraților, ia uitați ce am găsit! anunță el cu o voce ușor hipnotizată ridicând inelul în lumina cenușie. Se strânseră cu toții în jurul lui pentru a analiza bijuteria.
– Dacă e de aur, e al meu, că mi s-au subțiat degetele de la frig și mi-a căzut de pe deget! sări Greuceanu.
– Nu e, că scrie ceva pe el din câte văd, spuse calul îngustându-și ochii. Luci + Cleo = Love. Dacă nu ești nici Luci, nici Cleo, nici Love, nu e al tău.
– Mă rog, seamănă foarte bine cu al meu pe care abia l-am pierdut, mormăi obezul. Poți să-l păstrezi, că oricum eu prefer ghiulurile, nu tinichelele. Poți să-l și arunci, că sigur e fals.
– Dacă scrie două nume plus „love” pe el, e clar ce fel de inel este, nu? întrebă calul, gest pe care îl regretă instantaneu.
– Inel din ăla din copaci, care le arată vârsta! exclamă Prâslea entuziast.
– Ba nu, pare mai degrabă inelul planetei Saturn, îl contrazise Harap-Alb.
– Terminați-o, bă, cu prostiile, că sigur e inel pentru mătărângă! îi corectă Greuceanu. Nu că aș ști ce e ăla, că n-am nevoie, dar am auzit odată din greșeală despre el.
– Ce muma Tălpii Iadului e un inel pentru mătărângă? vru să știe Făt-Frumos cu o curiozitate sinceră, ca a unui copil care vrea să știe de unde fură berzele bebelușii pe care îi aduc oamenilor.
– Bă, nu știu chiar exact, că nu folosesc, replică obezul, dar am auzit că e un inel care se pune la baza mătărângii pentru a îmbunătăți… scularea.
– Erecția, îl corectă calul.
– Așa, cum zici tu. Deci se pune la bază și strânge mătărânga, continuă matahala, care rămâne țeapănă pentru că ține sângele acolo și performezi ca boss-ul. Așa am auzit, doar nu folosesc din ăstea, că nu-mi trebuie. Rup tot ce mișcă până nu mai mișcă, fără niciun ajutor. Deci vă zic doar din auzite.
– Ceva din el mă cheamă, murmură Făt-Frumos cu ochii fixați pe inel. E al meu… Prețiosul meu…
– Bă, dacă l-ai găsit cu noi de față, nu e al tău, ci al nostru! mugi Greuceanu. Îl ducem la amanet și împărțim frățește banii, altfel te fac pe tine inel pentru mătărângă!
– Căpitane, ceva nu pare în regulă cu bijuteria asta, spuse calul îngrijorat. Un inel de logodnă prin locurile astea nu poate fi decât ceva necurat. Poate e blestemat, poate iei vreo boală de la el. Aruncă-l, că nu-mi miroase a bine chiar dacă am nasul înfundat.
– Ce boli să iei de la inelul lui Saturn? se miră Harap-Alb.
– Venerice, că se pune pe mătărângă, îl înștiință huiduma și îi dădu o palmă prietenească peste turban, de i-l lipi de cap.
– Cine și-ar pune pe ștremeleag inelul unei planete?!? întrebă Prâslea deși nu era sigur că dorea un răspuns.
– De unde să știu eu cine? se burzului matahala. Colosul din Rhodos, vreun uriaș, poate o altă planetă. Ce vrei să insinuezi de mă întrebi pe mine? Cumva că aș folosi așa ceva? Ai mare noroc că nu-s pedofil, că ți-aș fi arătat cum mă descurc natural, fără ajutoare.
Ignorând avalanșa de prostie pe care a stârnit-o fără intenție, Făt-Frumos își puse inelul pe deget, iar aerul din jurul lui deveni puțin mai dens. Mai rece. Și mai întunecat. În acel moment, ca și cum ar fi auzit o chemare mută, își întoarseră cu toții privirea spre miazănoapte, unde pe un munte se ridica un turn negru, masiv, cu un ochi uriaș în vârf, înflăcărat, care se rotea încet, căutând parcă ceva. Flăcările din interiorul ochiului terifiant dansau ca focul viu, iar pupila părea a fi o gaură neagră care absorbea lumina din jurul ei. Fie vorba între noi, ochiul era șpanchi și avea cataractă, conjunctivită și început de glaucom, dar nimeni nu-i perfect.
– Ia uite, au un stadion pe aici, că tocmai și-au aprins nocturna! se bucură Harap-Alb.
– Ba nu, e ochiul din piramida masonică, îngăimă Făt-Frumos. Ne-a găsit Oculta și aici!
– Eu aș zice că e ochiul lui Ra din Egipt, dar nu-s oftalmolog, așa că mai bine nu vă luați după mine, șopti Prâslea.
– Poate e un ciclop foarte înalt și foarte slab, care și-a dat foc la ochi din greșeală, încercă Greuceanu, însă își dădu seama instantaneu că era o idee stupidă, drept pentru care o adoptă pe cea cu nocturna.
Parcă auzindu-i, ochiul se opri din rotit și se fixă asupra lor. O lumină roșiatică, malefică, îi acoperi și rămaseră cu toții nemișcați, ca hipnotizați. După câteva clipe, calul îndrăzni să vorbească:
– Căpitane, scoate inelul ăla de pe deget și aruncă-l. Ceva îmi spune că asta caută nocturna.
Tremurând dublu, de frică și de frig, Făt-Frumos scoase inelul și îl băgă în buzunarul interior, în dreptul pieptului. Însă era prea târziu, Pământul începând să tremure sub picioarele lor. La început o mică vibrație, ca replica unui cutremur îndepărtat, apoi din ce în ce mai puternică. De după dealuri începu să răsune un tropot de pași, acompaniat de strigăte și zdrăngănit de arme. Iar în scurt timp, pe creasta unei coline își făcu apariția o armată. Însă nu de oameni, ci de orci. Dar nu vii, ci morți și reanimați. Orci-zombi, creaturi hidoase cu fețe putrezite și ochi goi, îmbrăcate în armuri ruginite. Unora le lipseau bucăți de fețe, alții își târau picioarele din care le mai rămăseseră doar niște cioturi, însă cu toții se mișcau cu o viteză neașteptată, ca și cum ar fi fost împinși de o forță malefică.
– Să fugim de aici! țipă Făt-Frumos și se năpusti spre mașină.
Ceilalți îl urmară, mai puțin Greuceanu, care scoase un fluier, suflă în el cu putere, apoi strigă:
– Băi mortăciunilor, agent principal Greuceanu aici! Scoateți toți certificatele de deces la control, altfel vă umplu de amenzi de n-o să vă ajungă nici viața de apoi să le plătiți!
Orcii-zombi nu se opriră, ci grăbiră pasul, totuși unii dintre ei cu certificatele de deces între dinți. Cei care le aveau. Sau care aveau dinți. Văzând că puhoiul de mortăciuni nu se lăsase impresionat de funcția sa de organ în exercițiul funcțiunii, Greuceanu nu mai așteptă verificarea actelor, ci se repezi, la rândul său, spre mașină. Care nu pornea, oricât de mult ar fi lovit calul bordul cu copita.
– Pornește odată, rablo, că ne mănâncă ăștia cu tot cu tine! bolborosi el, însă fără efect.
Motorul refuza în continuare să pornească, scoțând doar un zgomot sec, ca o tuse înfundată. Bordul se aprinse, se stinse, apoi se aprinse din nou, de parcă încerca să-și dea ultima suflare dar cineva îl tot trăgea în lumea celor vii.
– Asta se întâmplă pentru că n-ai vrut să îi pui cauciucuri de iarnă, cum ți-am zis! îi reproșă Făt-Frumos calului.
– E Dacie, zi mersi că are cauciucuri, mârâi animalul și mai învârti o dată cheia în contact, sperând că va avea noroc măcar din a treizecea încercare. Nu avu, iar orcii-zombi se apropiau tot mai mult, tot mai repede.
– În cazul ăsta, care are să-mi împrumute niște bani ca să am ce să las prin testament? își întrebă Făt-Frumos tovarășii.
Nu se oferi nimeni, fiind cu toții preocupați. Calul cu încercarea de a porni mașina, Harap-Alb cu recitarea unor mantre care să-i activeze chakra defensivă, iar Prâslea cu ascunsul sub Greuceanu, sperând să nu fie găsit sub un munte de grăsime. Însă obezul nu avea de gând să se lase molfăit de niște creaturi hidoase, așa că sări din mașină înjurând printre dinți și scoțând nervos abur pe nări ca o locomotivă. Sau poate era fum, nimeni nu poate ști cu siguranță. Își înfipse umerii lați în spatele Daciei și împinse cu putere. Roțile patinară o clipă, apoi motorul se trezi cu un huruit ca un răget. Matahala se aruncă pe bancheta din spate, ateriză peste Harap-Alb și Prâslea, ignorându-le complet urletele, iar calul își înfipse hotărât copita în pedala de accelerație. Mașina țâșni înainte, lăsând în urmă un nor de zăpadă amestecat cu unul gros de fum, spre dezamăgirea hăituitorilor, care rămaseră cu buzele crăpate și la figurat.
Însă evadarea dură doar câteva minute. În fața lor se ridica un zid masiv de piatră și gheață, cicatrizat de timp, înalt de vreo trei metri, întins în ambele direcții cât se putea vedea cu ochii. Chiar și cu cel de foc din vârful turnului negru. Calul frână brusc, iar mașina se opri la doar câțiva centimetri de zid, spre deosebire de pasageri, care se opriră cu toții în parbriz. După ce și-l dezlipi pe Prâslea de pe față, Greuceanu se alarmă:
– Ce muma Tălpii Iadului e asta? Cine e deșteptul care s-a gândit să pună un perete în mijlocul pustiului, la Sarsailă-n praznic? Bă băieți, cine v-a lucrat aici?
– Cred că e Marele Zid Chinezesc, șopti Harap-Alb.
– Ce zid chinezesc visezi înspre nordul continentului? se miră Prâslea. China e spre sud!
– Păi nu e ăla al chinezilor, zic că e unul făcut în China și comandat de ăștia din nord pe Temu, replică semiarabul.
– Văleu, bine că mi-ai amintit! sări Făt-Frumos. Trebuie să mergem cât mai repede acasă, că am comandat pe Temu niște truse de machiaj și cred că au ajuns deja!
– Mai important e că ne ajung creaturile alea, îi aminti calul. Ce facem? Lăsăm mașina aici și sărim zidul?
– Cum să sări, bă, ditamai gardul? îl luă Greuceanu la rost. Nu vezi cât e de înalt?
– Are trei metri, spuse calul oprindu-și un oftat în gâtlej. Ne urcăm pe mașină și sărim de pe ea direct peste zid.
– Și lăsăm mașina aici? se alarmă Făt-Frumos. Nu, e a mea, nu plec nicăieri fără ea!
– Ne întoarcem după ce pleacă ăștia și o recuperăm, încercă animalul să îl convingă.
– Și dacă ne fură ștergătoarele sau ne sparg cauciucurile? continuă Fătul. Nu rămânem ca proștii aici pentru totdeauna? Ceva îmi spune că nu găsim niciun service prin Antichitate. Sau sunt și nu știu eu?
– Păi unde crezi că își repară ăștia căruțele? glumi Prâslea și îi făcu cu ochiul. Ceea ce îl convinse pe Făt-Frumos într-o fracțiune de secundă.
– Eu zic să mergem înainte cu tot cu mașină, interveni Harap-Alb. Zidul ăsta nu există decât în mințile noastre, că noi ne punem singuri ziduri mentale. De obicei pentru a-i ține pe ceilalți la distanță din cauza unei temeri de intimitate. Deci dacă e doar un zid mental, dă-i înainte cu tupeu, că trecem prin el ca gândul prin subconștient.
– Și dacă e un zid adevărat, nu bușim mașina de nu ne scoate nici descarcerarea din perete? se rățoi calul la el. Nu mai încerca să ne ajuți, că aici rămânem dacă ne luăm după tine.
– Nu-i problemă, găsim un service pentru căruțe, reparăm mașina și plecăm acasă, propuse Făt-Frumos și îi făcu lui Prâslea cu ochiul. Băiatul își dădu ochii peste cap.
– Armăsarule, observ că și tu începi să-ți ridici niște ziduri în jurul tău, remarcă semiarabul. Ceea ce nu e recomandat, că abia încăpem noi în rabla asta, unde să-ți mai încapă și pereții mentali?
Nu apucă animalul să-l pocnească peste turban, că își făcură apariția orcii-zombi în mare viteză. Unii alergau pe două picioare, alții pe patru, că împrumutaseră unele de la cei din apropiere, iar unul, mai inovativ, își folosea un coleg pe post de snowboard. Cu arme ruginite în mâini, răgete fioroase și miros de mucegai combinat cu formol, creaturile înconjurară mașina și începură să tragă de ea, neștiind pe unde se deschide. Ceea ce e de înțeles, neexistând mașini în acele vremuri. Eroii noștri contraatacară cu țipete, vaiete și plâns în sincron, convinși că viețile lor nemuritoare au ajuns în sfârșit la final. Însă, așa cum se întâmplă doar în filme, norocul le-a surâs la momentul oportun. Ce spun eu surâs? Le-a zâmbit cu toate măselele la vedere. Mai mult, le-a râs în față ca apucatul.
Trei coloane imense de foc căzură din înaltul cerului fără niciun avertisment, ca niște șuvoaie de lumină lichidă prăbușite peste hoardele de orci-zombi. Flăcările mușcară din carnea putrezită și zale, iar zăpada se topi instantaneu, prefăcându-se în nămol clocotit și aburi grei. Mortăciunile urlară, cu pielea sfârâind și oasele trosnind sub valurile de foc. Aerul se umplu de fum gros și de mirosul greu al cărnii arse. Iar trei umbre uriașe alunecară peste pământul înroșit, eclipsând pentru o clipă lumina palidă a zilei.
– Ce muma Tălpii Iadului?!? exclamară în cor toți cei cinci Nemuricioși, care priveau măcelul din jur cu fețele lipite de geamurile Daciei.
Un orc își ridică securea spre ei, însă flacăra îi cuprinse brațul iar arma, înroșită, îi alunecă din palma topită ca untul și i se înfipse în picior. Alt orc se prăbuși pe capotă, cu umerii în flăcări, încercând zadarnic să-și smulgă armura care i se imprimase în piele. Un altul, cu craniul pârjolit, ridică privirea spre cer și încercă să urle, însă flăcările îl înghițiră înainte să poată scoate vreun sunet. Nemuricioșii se uitară nedumeriți unii la alții, apoi, instinctiv, își ridicară privirile spre cer și rămaseră blocați, cu ochii dilatați și gurile căscate. Trei balauri spintecau văzduhul, coborând în cercuri largi, cu solzii strălucind timid în lumina palidă a zilei. Unul era verde, cu două capete care scuipau foc pe rând, al doilea era albastru, cu patru capete înlănțuite ca niște șerpi uriași, iar ultimul, roșu ca jarul, avea șase capete care răcneau și suflau flăcări simultan, în tandem. Aripile lor uriașe dădeau naștere unor adevărate furtuni vii care împrăștiau orcii ce scăpaseră de flăcări.
Unul dintre balauri, cel albastru, ateriză la câțiva pași de Dacie, sfărâmând o duzină de creaturi sub gheare. Pe spatele lui ședea o femeie de o frumusețe tulburătoare, îmbrăcată într-o tunică regală egipteană, cu coroana dublă a faraonilor peste părul negru și strălucitor.
– Urcați dacă vreți să trăiți! le strigă ea călătorilor din viitor, în timp ce balaurul ei sufla flăcări în toate cele patru puncte cardinale pentru a ține la distanță valurile de morți-vii ce păreau să nu se sfârșească.
– Doar nu m-am tâmpit de tot să mă apropii de lighioana aia letală! anunță Făt-Frumos, însă coborî din mașină forțat, târât de păr de Greuceanu și șutat în dos de cal.
Temători, cei cinci urcară pe spatele balaurului, care imediat se ridică spre înaltul cerului. Ținându-se cu greu de solzi, Fătul țipă:
– Stai, bre, încă nu decola, că nu mi-am pus centura! Chemați o stewardesă, că fac accident aviatic!
Femeia îl ignoră, fiind concentrată la pilotatul balaurului care continua să ardă zombi acompaniat de cei doi frați ai săi.
– Ne scuzați că vă deranjăm, doamnă, dar cine sunteți? întrebă timid calul. Nu de alta, dar să știm cui să mulțumim pentru salvare.
– Cleopatra din Casa Ptolemeu, răspunse femeia după ce puse balaurul pe pilot automat. A șaptea pe numele ei, regina Egiptului, adevărata moștenitoare a tronului Celor Șapte Republici, Sfărâmătoarea Lanțurilor Trofice, protectoarea Alexandriei și mama balaurilor. Cum de nu știți cine sunt?
– Scuze, nu suntem din zonă, replică Greuceanu care nu-și putea dezlipi privirea de pe decolteul ei. Frumoase titluri aveți, dar colegul meu fătălău, aici de față, are o curiozitate dacă nu vă deranjează. Cum adică sunteți muma balaurilor? I-ați născut ca pui vii sau ați făcut ouăle din care au ieșit?
– Nu e curiozitatea mea, nu mă băga pe mine la înaintare! se apără Făt-Frumos. Eu nu pun niciodată întrebări intime! Mai ales despre cum fată muierile monștri care scuipă foc!
– Eu sunt puțin curios, sincer să fiu, interveni Prâslea.
– Parcă și eu aș vrea să știu, îndrăzni calul.
– Eu știu deja, se umflă Harap-Alb în pene. I-ați făcut în vitro, cu o mumă purtătoare, nu?
– Nu, i-am adoptat, îi anunță regina. N-am vrut, dar s-a întâmplat. Am vrut odată să mănânc ceva mai special, așa că am cerut ouă de balaur. Servitorii mei mi-au adus trei și, când le-am spart, au ieșit puii din ele. Au crezut că sunt mama lor, așa că i-am adoptat. Dar îi cresc până fac optsprezece ani, după aia îi dau afară din casă, că își fac nevoile pe toate covoarele mele. Să se ducă la muncă sau la facultate, e treaba lor ce fac, dar la mine nu mai stau. Or fi ei prinți, dar știți ce greu iese mirosul de baligă din palat? Mai ales aia fierbinte, care arde și împute tot ce atinge? Prost crescuți, ce să mai zic?
Discuția le abătuse atenția, iar balaurii erau preocupați să ardă cât mai mulți orci-zombi, drept pentru care nimeni nu observă că din mijlocul hoardei se ridică o siluetă înaltă, subțire, cu aripi negre ce păreau țesute din noapte. Părul îi curgea pe spate ca păcura topită, iar pe chipul întunecat îi strălucea un singur ochi – roșu, parcă arzând, în timp ce în locul celuilalt se putea observa doar o gaură grotească. Din umbra aripilor scoase o lance lungă, translucidă, cu miezul opac. O ridică încet, iar lumina palidă a Soarelui se prelinse pe muchiile ei ca sângele pe un cuțit pentru sacrificii. Sunetul care urmă păru să despice aerul în două. Șuieratul lăncii sfâșie vântul, iar arma străpunse pieptul balaurului roșu cu un trosnet ascuțit. Șase capete urlară într-un singur glas, focul li se stinse în gâtlejuri, iar animalul se prăbuși într-un lac înghețat. Gheața crăpă ca o oglindă spartă și colosul alunecă în adâncuri, lăsând în urmă doar aburi groși.
Nemuricioșii încremeniră. Nu se mai auzeau decât țipetele balaurilor rămași și trosnetul focului care mistuia creaturile de sub ei. Cleopatra își strânse maxilarul, cu chipul întunecat de furie. Dădu un ordin scurt, iar cei doi balauri se înălțară brusc. Cel albastru țâșni vertical, în timp ce cel verde scuipă o perdea groasă de flăcări peste armata morților, acoperindu-i retragerea. Apoi, în cea mai mare grabă, se îndreptară către miazăzi. În urma lor, zidul de piatră și gheață deveni doar o dungă, iar hoarda, o pată fumegândă.
– Abia am început capitolul doi și deja am pierdut o mașină a timpului și un balaur, oftă Prâslea. O să fie o carte tare lungă și tare grea pentru noi…
Din vârful turnului negru, ochiul înflăcărat urmări retragerea balaurilor până se topiră în zare. Pe câmpul de luptă, silueta cu aripi negre ridică o mână, iar oștirea morților se puse în mișcare. Iarna nucleară venea peste întreaga suflare și lunga noapte a minții odată cu ea.
Lasă un răspuns