Antichitate. Linia temporală Gamma
(câteva ore mai târziu)
.
Alexandria se întindea sub ei ca o bijuterie scumpă aruncată neglijent pe țărmul Mediteranei, zidurile ei albe strălucind în lumina apusului ca dinții unui titan tocmai ieșit de la detartraj. Străzile late și drepte se încrucișau în unghiuri perfecte, trasate parcă de mâna unui arhitect obsesiv-compulsiv, iar farul din insula Pharos își întindea brațul de piatră spre cer, înalt și semeț. Aerul îmbibat de mirosul mirodeniilor aduse din India se amesteca cu strigătele negustorilor și tropotul copitelor cailor de povară. Palatul regal se ridica din inima orașului asemenea unui munte de marmură atent sculptată, cu coloane gigantice care păreau să susțină bolta celestă. Grădinile din curtea interioară se suprapuneau una peste alta în cascade de miresme și culori, iar bazinele cu apă cristalină reflectau lumina în mii de scântei aurii. Pe terasele superioare, păsări exotice cu penaj multicolor își etalau frumusețea sub briza caldă a serii.
Sosirea monștrilor Cleopatrei spulberă armonia. Din înaltul cerului, balaurii coborâră în cercuri largi, aripile lor uriașe iscând furtuni care împrăștiară păsările în toate direcțiile. Când aterizară pe dalele curții, pământul vibră ca o tobă lovită cu furie. Gărzile, aliniate în grabă, ezitară între a fugi și a-și lipi fruntea de pământ. În ochii lor terifiați se putea citi aceeași spaimă: moartea avea aripi și solzi. Aleseră în cele din urmă varianta prosternării, deși nu păreau siguri că era cea mai bună opțiune.
Cleopatra coborî prima, alunecând pe aripa balaurului cu grația unei feline. În urma ei, Nemuricioșii descălecară mai puțin delicat: Greuceanu se prăbuși peste Prâslea, calul peste Harap-Alb, iar Făt-Frumos rămase încleștat cu mâinile și picioarele de coada reptilei uriașe, refuzând să creadă că zborul se încheiase. Trei membri ai gărzii regale îl dezlipiră de acolo cu greu, cu amenințări și cu o păruială scurtă, dar convingătoare.
Un alai de eunuci îi întâmpină și îi ghidă prin coridoare pictate cu fresce aurite, ce spuneau povești demult uitate. Aerul mirosea a tămâie și vin dulce, iar pereții vibrau de cântări îndepărtate. Alaiul îi conduse într-o sală uriașă, circulară, cu constelații pictate pe tavan și coloane înalte cu forma unor faraoni, împodobite cu hieroglife ce luceau în lumina torțelor. În jurul unei mese rotunde de granit negru așteptau membrii consiliului regal: șamani cu capetele rase și priviri reci, scribi cu suluri pregătite, alchimiști, astrologi și un general roman cu o platoșă strălucitoare și privirea unui câine turbat, dar credincios.
Vocile din sală se stinseră brusc la intrarea reginei. Cleopatra se așeză pe tronul său înalt, privind de sus ca o zeiță sătulă de muritori. Eunucii îi conduseră pe Nemuricioși la masă, unde aveau doar loc, nu și scaune, așa că dacii noștri se trântiră pe jos, mormăind ceva despre șale și curent. Generalul roman se ridică de pe scaun și păși îngrijorat spre regină.
– Plăcințico, ești bine? Unde ai fost? Știi că îmi fac griji când pleci fără mine…
Regina îi aruncă o privire tăioasă, care îl făcu să se încremenească.
– Nu știi nimic, Marc Antoniu, răspunse ea scurt. Stai jos, că avem multe de discutat.
Spășit, generalul roman se așeză pe jos, respectând ordinul literalmente. Greuceanu îi fură scaunul și se retrase cu el lângă tovarășii săi. Cleopatra inspiră adânc, apoi vocea ei umplu sala, tăind liniștea ca o lamă subțire, dar letală:
– După cum știți cu toții, mai puțin Marc Antoniu, care aude selectiv, am fost în nord pentru a verifica zvonurile. Și vă pot spune că sunt adevărate. Chiar vine iarna nucleară. Armata de orci-zombi este cât se poate de reală și sunt mai numeroși decât ne-am putea imagina. Balaurii mei au ars o mulțime de creaturi, însă numărul lor nu părea să fi scăzut deloc.
– Cine e ăla care v-a omorât balaurul? țipă deodată Făt-Frumos, șocând întreaga audiență.
– Gogoșico, ți-a omorât cineva un balaur?!? sări Marc Antoniu în picioare, scoțându-și sabia de la brâu. Arată-mi-l, că îl tai cu toată forța Romei, de… nu știu ce pățește!
– Ia loc, Marc Antoniu, că nu știi nimic, îi ordonă regina, iar el își reluă locul pe podea.
– Chiar a omorât cineva un balaur? întrebă speriat unul dintre șamani. Pe care?
– Pe Fifi, ăla roșu, oftă Cleopatra. Mânca el cel mai mult, că avea șase guri, dar era preferatul meu. Știți ce frumos cânta când avea chef? Pe șase voci, de parcă forma singur corul Madrigal. Mă rog, uneori făcea playback, dar tot era preferatul publicului la serile de karaoke.
Membrii consiliului oftară la unison, apoi ținură un moment de reculegere. Care dură doar două secunde, deoarece generalul roman se plictisi rapid și sparse liniștea:
– Karma să-l ierte, dar până la urmă, cine l-a omorât?
– O să vă spun la momentul potrivit, hotărî Cleopatra. Ție nu, că oricum nu știi nimic. Deocamdată vreau să termin ce începusem să povestesc. Deci hoarda a ajuns deja la zid, care deocamdată rezistă, însă e doar o chestiune de timp. Cu toată piatra, gheața și formulele magice din el, va cădea mai devreme sau mai târziu. Probabil mai devreme decât mai târziu. Vine iarna nucleară peste noi și moartea odată cu ea.
Îngrijorați, cei din sală începură să șușotească și să se agite. Cleopatra ridică un deget și se lăsă imediat o tăcere de mormânt. Doar trosnetul focului din torțe se mai putea auzi, acompaniat de clănțănitul dinților lui Făt-Frumos, care încă nu-și revenise din șoc.
– Mă scuzați că îndrăznesc, maiestate, interveni calul, dar avem o simplă curiozitate: ce zid e ăla? Și de unde a apărut?
După ce primi încuviințarea reginei, îi răspunse un astrolog bătrân, pentru că majoritatea membrilor consiliului regal erau pensionari:
– E zidul lui Hadrian, ridicat în Britania pentru a opri orcii-zombi.
– Foarte frumos, dar cine e Hadrian ăsta? vru să știe Prâslea.
– Hadrian Copilul Minune, îi răspunse Greuceanu zâmbind mândru de gluma sa.
– Alintat Hadi sau Hadiță, completă Harap-Alb.
– Nu, e un viitor împărat roman, îi corectă Marc Antoniu plin de mândrie patriotică. Se va naște cândva în viitor, dar noi i-am pregătit zidul din timp, ca să nu se mai obosească el când o veni. Zidul e păzit non-stop de vitejii străjeri din Rondoul de Noapte Bună, care sunt în special violatori și hoți pe care îi trimitem acolo cu forța, dar nu contează meseriile din trecut. Contează doar că păzesc zidul încontinuu. Pe viață, fără posibilitatea de eliberare condiționată, fără concedii și fără salarii. Și fără femei, că trebuia și o bilă albă pe lângă atâtea nenorociri. Gălușcuțo, la alte femei mă refer, nu la tine!
Cleopatra îi aruncă o nouă privire tăioasă, castrându-l mental.
– Nu știi nimic nici despre femei, Marc Antoniu, mârâi ea. Încă mă mir că am reușit să fac trei copii cu tine. Teoretic cu tine, că practic nu sunt foarte sigură că ai contribuit în vreun fel.
– Ce e de făcut, maiestate? întrebă Marele Șaman, un bătrânel cu un chip mai acru decât ale celorlalți. Mă refer la orcii-zombi, nu la paternitatea îndoielnică a generalului Antoniu.
– Mergem peste ei și-i spargem la ficați până îi facem pateu, propuse Marc Antoniu ignorând comentariul care îl viza. Zic bine, fursecuț?
– Nu știi nimic, Marc Antoniu, replică tăios regina. Nici dacă am aduna toți oamenii din lume nu am avea nicio șansă în fața lor. Așa că trebuie să convingem alte specii să lupte alături de noi. Eu voi merge la elfi, iar Marc la pitici…
– Persoane cu statură verticală diferită, piersicuțo, o corectă generalul. Știi doar că nu mai avem nevoie să-i numim pitici din cauza incorectitudinii apolitice.
– Tu chiar nu știi nimic, bă băiatule, i-o tăie Cleopatra, vizibil iritată. Deci, după cum ziceam, trimiteți-i și consulului Octavian un mesaj pentru a cere un armistițiu și o alianță temporară împotriva morților. Dacă supraviețuim, ne putem bate după aia pentru Tronul de Fier Vechi. Dar trebuie să oprim momentan războiul între noi și să luptăm împreună dacă vrem să avem o mică șansă. Pentru viață, pentru întreaga suflare de pe Pământ.
Membrii consiliului aplaudară, unii cu lacrimi în ochi. Plânse puțin și Făt-Frumos doar din solidaritate cu ei, pentru că nu înțelesese nimic din discursul faraoancei.
– Am uitat să vă spun că ăștia cinci sunt niște străini pe care i-am găsit după zid, continuă ea. N-am avut timp de conversații, așa că îi întreb acum. Cine sunteți, străinilor, și ce căutați acolo?
Vru să răspundă Harap-Alb, însă calul îi înfipse o copită în gură pentru fi sigur că nu scăpa vreo aberație. Apoi răspunse el cât putu de sincer:
– Maiestate, suntem daci veniți din viitor cu o mașină a timpului. Aia din care ne-ați salvat. Știu că s-ar putea să pară ciudat, dar ăsta e adevărul, chiar dacă nu avem cum să-l demonstrăm. Dacă ne-am putea întoarce la mașină, v-am arăta cum…
– Nu e nicio problemă, te cred, îl opri Cleopatra. După o armată de orci-zombi, un ochi de foc în vârful unui turn și o iarnă nucleară fără bombe atomice, călătoria în timp pare chiar firească. Eu nu mai am nicio întrebare pentru străini, că m-am lămurit. Voi aveți?
Nu avu nimeni, fiind toți pe deplin lămuriți. Sau poate nu le păsa de dacii noștri nici cât negru sub unghie. Așa că profită Greuceanu de ocazie și luă cuvântul:
– Măria ta, noi am mai fost prin Alexandria odată, dar arăta altfel. Apropo, să nu-l lăsați pe fătălău cu foc în bibliotecă, pentru că v-o arde iar. Dar nu asta e nelămurirea mea. Ce nu pricep eu e ce caută un roman aici, că noi nu prea suportăm romanii de când ne-au cucerit o parte din Dacia. Am vrut la un moment dat să facem o răscoală împotriva lor, dar n-a venit nimeni probabil fiindcă am organizat-o în timpul săptămânii, când toți erau la muncă. Deci am două întrebări. Unu: ce caută ăsta aici? Și doi: țineți-l departe de mine, că mă răzbun pe el pentru toată invazia de acasă! N-oi fi eu mare cititor, dar când prind un roman, nu-l las din palme până nu-l termin complet!
Marc Antoniu își încordă o venă pe gât, aproape cât să-i plesnească, și mârâi:
– Pișcoțel, lasă-mă să înjunghii dacul voluminos și îți hrănim poporul o lună numai cu el!
– Încearcă dacă ai sânge în mătărângă, ca să te las și fără el, și fără ea! se enervă Greuceanu. Deși fără mătărângă ești deja, după cum insinuează doamna.
– Străinule gras, generalul Marc Antoniu e soțul meu, îl opri regina. Și cel mai important aliat al Egiptului. El mă ajută în lupta împotriva uzurpatorului Octavian, care mi-a luat tronul Celor Șapte Republici. Tron care mi se cuvenea mie după moartea lui Cezar, pentru că eu am fost iubita lui. Deci tratează-l cu respectul cuvenit gradului de general și celui de primă doamnă a Egiptului, altfel vor avea balaurii mei ce mânca din tine o săptămână!
– Da’ n-am zis nimic, boss, se apără obezul. Am făcut și eu o glumă, că romanul pare că ține la caterincă. Dar dacă nu, gata, nu mai glumesc cu el.
– Cum adică tronul Celor Șapte Republici? se miră Prâslea. De unde atâtea?
– E doar una, Republica Romană, dar face cât șapte și sună mai poetic Cele Șapte Republici, explică un scrib după ce își verifică notițele într-un papirus lung, care ocupa jumătate de masă desfășurat complet.
– Lăsați republicile, că avem lucruri mult mai importante de aflat, se burzului calul năzdrăvan. Maiestate, ce erau creaturile alea care ne-au atacat după zid?
– Știu eu! Știu eu! țipă un astrolog de la masă fluturând energic o mână, însă se calmă imediat cum remarcă privirea încruntată a reginei.
– Erau orci, răspunse Cleopatra. Orci morți și reînviați. Orci-zombi.
– Ce-s ăia orci? întrebă Făt-Frumos uimit, cu ochii cât cepele și urechile cât dovleceii.
– Porci modificați genetic în orci, îl lămuri ea. Care au și pestă porcină ca să fie și mai turbați.
– Porci, câh! se strâmbă Harap-Alb. Nu degeaba poporul meu nu pune gura pe asemenea animale necurate. Vii te spurcă, moarte te omoară cu colesterolul, iar resuscitate te taie. Mare noroc au că am ales calea păcii, altfel sigur le aduceam un jihad până nu mai rămânea unul pe Pământ! Îi aruncam pe toți în aer și, din ce rămânea, mâncam de-a fripturi până mi se acrea…
– Deci cine a modificat genetic porcii? vru să știe calul. Suntem în Antichitate, iar tehnologia asta încă nu există, din câte știu. Cine ar putea avea asemenea cunoștințe?
Îi răspunse Marc Antoniu, care simțea nevoia de a primi atenție, fiind puțin sătul de trăit în umbra reginei:
– E un fel de vrăjitor apărut acum mult timp dintr-un vulcan, care și-a pus un ochi în vârful unui turn negru. Dinosauron își spune, că cică ar fi trăit pe vremea dinozaurilor. Sau Regele Nopții Minții, că… nu prea știu sigur de ce.
– Pentru că nu știi nimic, Marc Antoniu, îl apostrofă regina. Noaptea minții e bezna din capul tău. Dinosauron nu e vrăjitor, ci o creatură numită înger. Cică a plecat din cer și acum stă pe Pământ. Știu, pentru că îl cunosc foarte bine. Am fost împreună pentru o perioadă, dar n-a mers. După ce a murit Cezar mă simțeam singură, am vrut să încerc ceva nou. Însă n-a fost să fie cu ăla, așa că m-am cuplat cu Marc.
– Budincuțo, eu am crezut că erai fecioară când ne-am cunoscut, miorlăi Marc Antoniu. Acum îmi spui că ai fost cu ăla?
– Păi când zic că nu știi nimic, crezi că degeaba zic? îl luă Cleopatra la rost. Cum să fiu fecioară când am fost căsătorită cu doi frați de-ai mei și am un copil cu Cezar? De unde crezi că a apărut Cezarion? Din eprubetă? Și mai termin-o odată cu alinturile ăstea cu mâncare! Ți-e foame sau ce ai?
– Păi am sărit al doilea prânz din cauza grijilor pentru tine, îngăimă generalul.
– La asta sunt de acord cu romanul, interveni Greuceanu neîntrebat. Dacă vreți să comandați ceva, luați cu încredere, că vă ajut eu cu ce nu puteți să mâncați.
– Maiestate, cumva dinozaurul ăsta de care ziceți e cel care v-a omorât balaurul? întrebă calul.
Regina încuviință printr-o mișcare scurtă a capului, apoi oftă cu amărăciune.
– Măi fraților, n-am apucat să-l văd prea bine, dar nu v-a părut puțin cunoscut? își întrebă Făt-Frumos tovarășii. Mie mi s-a părut că avea ceva familiar, dar nu știu de unde să-l iau.
– Normal că ți s-a părut familial, că doar e tac-tu, i-o trânti Greuceanu.
– Du-te, mă, că Roz-Împărat e mort demult și nici nu arată așa, îl contrazise Fătul.
– Nu ăla, habibi, la adevăratul tău tată se referă, îi explică Harap-Alb. Blestematul de Șaitan.
– Cine, mă?!? sări Făt-Frumos, neînțelegând mai nimic din discuție.
– Necuratul, Ucigă-l toaca, Scaraoțchi, Satana sau cum vrei dumneata să-l mai alinți, îi traduse Prâslea.
– Sau Lucifer dacă îți place mai mult numele ăsta, completă calul.
Fătul se opri puțin din gândit ca să nu-l apuce leșinul. Bău o gură de apă din cana unui șaman, o scuipă înapoi când realiză că nu era suc natural de fructe proaspăt stoarse, cum îi place lui, și își privi tovarășii cu neîncredere, sperând să fi glumit. Din păcate pentru el, de această dată vorbeau serios.
– Da, bă, ce te miri așa? îl luă Greuceanu la rost. Toți ne-am dat seama din prima că el era, nu știu cum tocmai tu, fii-su, nu l-ai recunoscut. Ori ai chiorât, ori ți s-a bulit placa de memorie. Ceea ce nu miră pe nimeni.
Făt-Frumos se așeză încet, cu privirea pierdută în zare, încercând să proceseze informațiile. Echipajul său îl lăsă să se gândească în voie, fiind știut că avea nevoie de mult timp pentru asta. Cleopatra, care asistase plictisită la întregul lor dialog, îi întrebă mai mult din complezență decât din curiozitate:
– Deci îl cunoașteți pe Dinosauron? Cum? De unde? Și de ce?
– Suntem cunoștințe vechi, răspunse Prâslea. L-am aruncat într-un vulcan, pe care apoi l-am făcut să erupă, dar nu contează asta prea mult. Mai bine spuneți-ne de ce nu a mers relația cu el, că ne-ați făcut pe toți curioși.
– Bine, o să vă spun, acceptă ea. Păi… am aflat că pusese ochii pe mine mai demult și i-a convins pe Brutus și pe ceilalți senatori să-l omoare pe iubitul meu de atunci, Cezar. Așa că i-am dat papucii imediat cum am aflat. A ieșit urât atunci, ne-am și păruit, eu i-am scos un ochi din greșeală, el și l-a pus în vârful unui turn ca să mă vadă mereu. De asta m-am și cuplat cu Marc, ca să-l fac gelos. Dino, că așa îl alintam eu, era îndrăgostit tare de mine pe atunci, m-a și cerut de nevastă. De nervi am aruncat inelul de logodnă în zăpadă și am plecat fără să mă uit înapoi. Mult mai târziu mi-am dat seama că valora mult inelul ăla și că aș fi putut să-l vând în loc să-l arunc. De asta m-am și întors în nord, sinceră să fiu. Să găsesc inelul, apoi cu banii de pe el să-mi cumpăr cea mai mare armată posibilă, cu care să-mi obțin tronul de la uzurpatorul de Octavian. N-am apucat să-l caut, că i-am văzut pe străini atacați de orcii-zombi și i-am ajutat, dar la un moment dat o să mă întorc, că e păcat să-l las acolo.
Nemuricioșii își aruncară câteva priviri scurte, dar pline de subînțeles.
– Maiestate, îndrăzni calul, inelul ăla cumva era de aur și avea gravat pe el textul „Luci + Cleo = Love”?
– Da! exclamă regina. De unde știi?
Calul băgă copita în buzunarul lui Făt-Frumos de la piept, scoase inelul și îl așeză pe masă.
– Ăsta e? L-a găsit tolomacul prin zăpadă înainte să ne atace morții.
Un vuiet răsună în toată sala. Reginei îi sclipiră ochii la vederea bijuteriei.
– Prețiosul meu… În sfârșit s-a întors la mine!
– Deci e inel de logodnă, cum am zis eu, se umflă calul în pene. Nu inel pentru penis, cum a crezut cineva gras pe care n-o să-l nominalizez, că se subînțelege la cine mă refer.
– De fapt, a fost inel pentru falus la origine, recunoscu Cleopatra. L-am folosit de multe ori în timpul… jocurilor noastre sălbatice. Tocmai de asta i s-a părut romantic lui Dino să mă ceară cu inelul care ne-a oferit atâtea momente pasionale de extaz maxim. Sper că l-ați spălat înainte, că nu vreți să știți pe unde a fost.
Scârbiți, se îndepărtară cu toții de inel, membrii consiliului din apropiere mutându-și scaunele în dreptul ușii. Calul scoase o sticlă de spirt și își dezinfectă copitele, apoi bău restul ca măsură de precauție suplimentară.
– V-am spus eu! strigă bucuros Greuceanu, de parcă ar fi câștigat vreun pariu. Nu m-ați crezut, hahalerelor, dar știam sigur pentru că văzusem unul. Adică… auzisem despre unul de la cineva. Eu n-am văzut niciodată inele pentru mătărângă pentru că nu folosesc, că n-am nevoie, dar am vizualizat unul cu ochii minții când am auzit despre așa ceva și…
– Maiestate, îl întrerupse calul, ținând cont de tot ce ne-ați povestit, propun să-l aruncați, să ardeți masa și să dezinfectați tot palatul. Ba nu, să fie distrus complet, ca nu cumva să-l mai atingă și altcineva din greșeală.
– Eu sunt de acord cu dacul păros! aprobă Marc Antoniu. Bombonico, înțeleg că ești femeie puternică și independentă, dar nu mă simt prea bine știind că păstrezi jucării sexuale pe care le-ai folosit cu fostul. Deci da, trebuie distrus de urgență.
Membrii consiliului votară în unanimitate propunerea. Cleopatra nu prea voia să renunțe la bijuterie, însă nu găsi nicio scuză bună pentru a o păstra, așa că se văzu nevoită să accepte decizia celorlalți.
– Dacă toți vreți să distrugem inelul, atunci așa vom face, decretă ea oftând. Însă cum să-l distrugem? Să-l topim? Să-l aruncăm în Nil? Sau aveți alte propuneri?
Prâslea ridică două degete ca la școală și, după ce i se permise să ia cuvântul, propuse o variantă extremă, dar eficientă: inelul să fie aruncat într-un vulcan activ pentru a fi distrus în totalitate, fără șansa de a fi recuperat vreodată. Întregul consiliu aprobă cu entuziasm, aplaudând la scenă deschisă.
– Deci s-a stabilit, inelul meu va fi aruncat în vulcan, oftă regina cu amărăciune. Am înțeles de la șamanii mei că Vezuviul e activ în perioada asta și va erupe în curând. Deci cine se oferă să-l ducă până acolo?
Refuzară cu toții să atingă jucăria sexuală care fusese pe organul lui Lucifer. Noroc cu Greuceanu, care salvă situația:
– Băi boșilor, eu zic așa: dacă tot a pus fătălăul mâna pe el, poate să-l ducă tot el în continuare. El e deja contaminat, deci nu mai are ce pierde. Plus că e mătărânga lui tac-su, deci rămân bolile în familie, nu se împrăștie pe la toată lumea. Nu zic bine, mă?
Toți cei prezenți în sală acceptară, mai puțin Făt-Frumos, care începu să plângă și să implore în genunchi. Regina îi încredință misiunea, însă nu îl lăsă singur la greu.
– Pentru că este o misiune periculoasă, salvatorul nostru nu o va putea duce la îndeplinire singur, decise ea. Așa că își va lua cu el grupul, care va forma o frăție a inelului. Vor merge cu toții la Vezuviu pentru a distruge bijuteria, iar noi în acest timp ne vom pregăti pentru lupta cu oștirea morților. Eu voi merge cu călăreții mei egipteni la elfi pentru a-i convinge să ni se alăture, îmi voi lua și balaurii cu mine, generalul Antoniu va merge la pitici cu armata lui de legionari castrați, iar Marele Șaman va negocia prin corespondență cu trădătorul de Octavian. În timpul ăsta, Egiptul va fi condus de fiul meu și al lui Cezar, Cezarion. Străinii pot rămâne în Alexandria să se odihnească, dar să nu stea prea mult, că n-avem timp. Vine iarna nucleară peste noi și ne prinde nepregătiți! Ah, să nu uit. Străinule feminin, încearcă să nu porți prea mult pe deget inelul ăla, pentru că emite vibrații karmasutrice puternice, care îl fac pe purtătorul lui să devină hărțuitor sexual în serie. E sursa virilității lui Dinosauron, de asta l-a și numit Inelul Putorii. Sau poate pentru că mi l-a dat mie, iar eu sunt putoarea… În fine, nu contează asta. Ai grijă mare! Ceilalți or să încerce să ți-l ia, pentru că sunt atrași de energiile lui dezmățate, dar să nu-i lași să-l atingă! Ai grijă și să nu te vadă ochiul lui Dinosauron din turn, că ăla vede tot și o să trimită orcii-zombi după tine ca să recupereze inelul! Dar te descurci tu, că pari foarte capabil. Ne bazăm cu toții pe tine, ai înțeles?
- Dar nu vreau să mai ating un inel pentru cuc, mai ales pe al lui tata, scânci Fătul.
- Deci s-a stabilit, așa rămâne, tună Cleopatra. Marc, fă-ți bagajul și hai să mergem! Anul ăsta dacă se poate!
Regina și generalul roman părăsiră sala, urmați de membrii consiliului regal. Nemuricioșii rămaseră în urmă, așteptând ca Făt-Frumos să îndrăznească să ia inelul de pe masă.
- Căpitane, ca să îți fie mai ușor, imaginează-ți că nu e inel sexual, ci un belciug pentru boi, încercă calul să îl ajute.
<
p style=”text-align: justify;”>- Bună analogie! remarcă Prâslea. Belciug pentru boi, dus de un bou! Bravo, calule, începi să înveți jocuri de cuvinte.
– Bă puradelule, vrei să duci tu belciugul? îl apostrofă Greuceanu. Lasă gloaba să-l convingă, nu-i mai strica vrăjeala.
– Văleu, trebuie să îmi curăț aura, că am stat pe lângă inel! se alarmă Harap-Alb. Oare au ăștia vreo curățătorie de covoare pe aici? Dar să fie cu curățare chimică, să fiu sigur că iese tot dezmățul din aura mea.
– Bun, deci ia belciugiul, căpitane, și haideți să mergem să căutăm ceva de mâncare pe aici, propuse calul. Dar să fie ceva de regim, că am dat în diabet auzindu-l pe romanul ăla cu dulcegăriile lui. Frăția belciugului, să mergem, că avem treabă!
Făt-Frumos luă inelul cu scârbă, convins de amenințările lui Greuceanu, îl ascunse în buzunarul de la piept și, alături de tovarășii săi, păși pe străzile pline de viață ale Alexandriei. Pentru scurt timp, orașul avea să le ofere un răgaz fragil înainte ca noul lor drum să-i arunce în ghearele primejdiilor care îi pândeau tăcute dincolo de ziduri. Ca toate drumurile lor, de altfel.
Lasă un răspuns