Prezent. Linia temporală Beta (o lună mai târziu)
.
Harap-Alb se trezi brusc, ca dintr-un electroșoc, capul bubuindu-i puternic de parcă înăuntrul lui ar fi dansat o mie de cadâne convertite în călușari, hotărâte să-i tocească complet cortexul cu tocurile. Încercă să respire, însă trupul mătăhălos al lui Greuceanu, care îl acoperea în întregime, îi împiedica funcționarea corectă a tuturor organelor, cei mai nemulțumiți fiind plămânii care gemeau ca un stol de colindători în tramvai. Simțindu-se ca titanul Atlas sub greutatea cupolei cerului, își adună toate puterile pentru a-l împinge și, după câteva zeci de încercări jalnice, reuși să scoată capul de sub mormanul imens de grăsime vie. Aerul îi pătrunse în plămâni ca o binecuvântare divină, însă victoria fu de scurtă durată. Sub el începu să se zvârcolească disperat ceva necunoscut și posibil periculos; ori o fantomă rătăcită, ori vreun monstru pitic, ori poate un pește piranha nehrănit de trei luni, deoarece atât își putuse imagina paranoia instalată comod în mintea sa. Țipă cât putu de strident și țâșni de sub obez cu o agilitate pe care nu i-ar fi ghicit-o nimeni, nici măcar el, eliberându-l cu această ocazie și pe Prâslea care, dintr-un motiv neștiut și probabil destul de important, fusese împăturit sub el. Țipătul semiarabului și înjurăturile colorate ale băiatului îl treziră pe Greuceanu care, după ce îi privi cu ochii întredeschiși acompaniați de un căscat adânc, se întoarse cu spatele și se culcă la loc. După douăzeci de ghionturi din partea lui Prâslea și un șut de la Harap-Alb, matahala redeschise ochii împăienjeniți ca un urs trezit prematur din hibernare și mormăi cu un amestec firesc de uimire și dispreț:
– Bă, ce muma Tălpii Iadului căutați în patul meu?
– Care pat, nene? răspunse nervos băiatul. Nu vezi că suntem pe bancheta din spate a unei mașini? Din care ocupi dumneata singur trei sferturi, de parcă spațiul personal e o superstiție modernă.
– Nu e orice mașină, ci o Dacie 1310 transformată în mașină a timpului, completă o voce deloc masculină venită din partea din față a autovehiculului.
Priviră toți trei spre scaunul din dreapta și îl observară pe Făt-Frumos cu picioarele aruncate pe bord, zâmbindu-le tâmp, de parcă ar fi încercat să îi seducă. După o denivelare a drumului care le buși capetele de plafonieră, își mutară nervoși privirea spre scaunul șoferului unde, spre oroarea lor, găsiră calul năzdrăvan conducând mașina haotic și cu mare viteză, dar cu o dexteritate de neînțeles. Din când în când deschidea geamul pentru a le arunca înjurături șoferilor întâlniți în trafic, însă în cele mai multe cazuri le arăta degetul mijlociu al lui Făt-Frumos, copitele sale nefiind dotate cu astfel de prelungiri.
– Puneți-vă centurile, că urmează o curbă de 180 de grade! anunță el încordat ca un acrobat nevoit să patineze cu picioarele goale pe sârmă ghimpată.
– Celsius, completă Făt-Frumos și zâmbi din nou tâmp, făcând cu ochiul unui pensionar pe care calul îl rată la mustață. La mustața pensionarului, mârțoaga fiind proaspăt bărbierită.
– De fapt, curba are 178 de grade și 16 minute, răsună din bord o voce metalizată și rece ca o dimineață de iarnă polară, care îi făcu pe cei trei din spate să tresară.
– Taci, mă, că nu te-a întrebat nimeni nimic! se rățoi calul și pocni bordul cu copita, făcând să cadă câteva dintre zecile de iconițe agățate de oglinda retrovizoare.
Greuceanu ridică două degete ca la școală și îngăimă timid, ca și cum i-ar fi fost teamă să își asculte propriile vorbe:
– Boșilor, nu vreau să vă panichez, dar cred că rabla voastră e bântuită…
– Nu e bântuită, e computerul nostru de bord, se lăudă Făt-Frumos umflându-se în pene ca un curcan căzut într-un butoi cu vopsea. E tare deștept, știe de toate, iar calul e gelos pe el, așa că îl pocnește din când în când.
– Nu sunt gelos, doar mă enervează aroganța lui, că prea face pe deșteptul! bombăni calul și mai pocni o dată bordul mașinii, care troncăni amenințător.
– Lăsați-l Necuratului de computer, că nu găsesc centura! îi întrerupse alarmat Harap-Alb în timp ce scormonea frenetic pe sub banchetă. Ai zis să ne punem centurile și nu avem aici, în spate, nici măcar una de castitate!
– Nici în față nu avem, dacă te încălzește cu ceva, îl anunță Fătul și îi făcu din nou cu ochiul, apoi își netezi tunica pentru a arăta impecabil chiar și într-o mașină rablagită.
– Aveam o sfoară cu care țineam închisă portiera din dreapta, anunță calul. Dacă o găsiți, folosiți-o în loc de centură. Dacă nu, țineți-vă unul de altul.
– Nu e nicio sfoară aici! țipă semiarabul panicat. Ce facem?!?
Luară curba în viteză, deoarece calul nu folosea frâna pentru a nu pierde timp prețios, iar mașina se înclină periculos, proiectându-i pe toți în geamurile din dreapta. Nu stătură mult acolo, pentru că o nouă curbă îi aruncă în partea stângă. Când vehiculul reveni cu toate roțile la sol, scârțâind din balamale și bujii, cei cinci se dezlipiră de uși și își reluară cu greu locurile. Greuceanu se așeză comod, lăsându-și obezitatea epică să îi înghesuie pe ceilalți doi în portiere, inspiră adânc, expiră la fel de adânc un damf aproape radioactiv de ceapă și țuică ieftină, apoi întrebă:
– Băi, mangliilor, râdem, glumim, dar noi ce căutăm aici?
– S-a întors Lucifer și mergem să îi oprim planul, răspunse calul și viră brusc pentru a evita un pieton care se plimba regulamentar pe trotuar. Din păcate pentru mașina care abia își ținea caroseria în câteva șuruburi, viră într-un pieton care se plimba regulamentar pe celălalt trotuar.
– De unde s-a întors?!? se miră Harap-Alb cu ochii mari cât cepele din respirația lui Greuceanu.
– Din trecut, bre, nu îți amintești? îi explică Făt-Frumos răsucindu-și tandru o șuviță proaspăt vopsită. Acum vreo două mii de ani l-am aruncat în viitor prin portalul ăla din pădurea Hoia-Baciu și a ajuns acum vreo două luni.
– Mai exact, l-ați aruncat acum 1916 ani, patru luni și cinci zile, interveni computerul de bord.
– Taci, mă, că nu te-a întrebat nimeni nimic! se rățoi calul și pocni din nou bordul. Computerul piui o înjurătură în codul Morse și îi dezactivă pe ascuns airbagul.
– Și ce treabă avem noi cu Lucifer? continuă semiarabul.
– Avem, că s-a întors pus pe fapte mari, adică pregătit să ne aducă Apocalipsa, îl lămuri Fătul. Ceea ce ne afectează pe toți.
– Cum vrea să aducă Apocalipsa? întrebă Prâslea în timp ce încerca să își facă loc pe bancheta din spate împingându-l pe Greuceanu cu picioarele, de parcă un pui subnutrit de gazelă ar putea clinti un brontozaur îngrășat ca porcul în Ajun.
– A găsit o modalitate de a călători în timp și de a omorî toți zeii dintr-o lovitură, răspunse calul în timp ce își aprinse o țigară, așa că și-a trimis o echipă în trecut ca să-i pună planul în aplicare. Și dacă nu îi oprim slugile, ăstea schimbă toată linia temporală. Vă imaginați ce înseamnă o lume fără zei? Sfârșitul lumii, clar!
– Și ce dacă ar dispărea zeii, mârțoago? îl luă Greuceanu la rost. Am trăi în liniște și pace, că nu ne-au adus niciodată nimic bun. Lasă să îi omoare pe toți, să scăpăm în sfârșit de dictatura lor. Și de războaie, că majoritatea sunt din motive religioase. Ce, bă, nu vrei să vezi cum e Raiul pe Pământ? Vedeți-vă de treaba voastră și nu vă mai băgați în ale altora, că de asta nu merge nimic în țara asta.
– Eu sunt de acord cu nenea supraponderal, interveni Prâslea. Nu avem nevoie de zei, pot să se ducă învârtindu-se unde vor. O să fim bine fără ei, sunt sigur de asta.
Calul frână brusc, de se opriră toți cinci în parbriz. După ce se chinuiră să își reia locurile, observară că Greuceanu ocupa locurile din față, în timp ce restul ajunseseră în spate. Se mutară cu greu, apoi calul scoase capul pe geam și urlă la cineva de sub mașină:
– Așa îți trebuie, mamaie, dacă te-a mâncat în proteză să traversezi când trec eu! Dacă supraviețuiești, învață-te să trăiești pe trotuarul tău, altfel data viitoare te calc cu toate roțile simultan!
Apoi demară în trombă, lăsând bătrâna lată în mijlocul străzii. Făt-Frumos ignoră întâmplarea și se întoarse către tovarășii săi din spate.
– Bre, așa am crezut și noi, că ar fi mai bine fără zei. Dar să știi că nu e chiar așa. Dacă dispar toți, Scaraoțchi devine dumnezeul planetei, că nu mai are cine să i se opună. Iar o lume condusă de ăsta ar fi Iadul pe Pământ, nu Raiul. Așa că trebuie oprit până nu e prea târziu.
– Cum? întrebă Harap-Alb înghițind în sec.
– Mergem în trecut după agenții lui Satan și îi oprim înainte să omoare zeii.
– Cum? repetă semiarabul întrebarea.
– Cu mașina timpului, logic, replică ușor iritat calul năzdrăvan. Nu i-am zis o dată, căpitane?
– Așa e, i-am zis, confirmă Fătul.
– Care mașină a timpului, bă? sări Greuceanu. Hârbul ăsta pe care până și programul Rabla l-ar refuza? Ce samsar v-a prostit să îi cumpărați gunoiul pe care n-a avut chef să îl ducă singur la container?
– Dacia 1310 e o mașină clasică, piesă de muzeu, încercă Făt-Frumos să-și apere rabla.
– 1310 e vârsta ei, nu? întrebă sarcastic matahala.
– Asta e tot ce am găsit, se scuză calul. Erau trei mașini ale timpului. Pe una au luat-o agenții Necuratului, pe una a luat-o căpitanul când a plecat în trecut transformat în Spân și a lăsat-o acolo, așa că a rămas doar asta. Ne descurcăm cu ce avem, ce vrei să facem?
– De ce îi zici căpitan lui nenea Făt-Frumos? se miră Prâslea. Doar n-o fi făcut armata, Gebeleizis ferește! Sau…?
– De fapt am făcut-o acum mult timp, replică Fătul umflându-se din nou în pene, că m-a obligat calul. Chipurile ca să devin mai masculin, de parcă testosteronul meu e treaba lui. Și m-a băgat în toate războaiele pe care le-a găsit ca să capăt experiență, masculinitate și nu mai știu ce a zis, că eram atent la unghii, să nu-mi dau cu ojă pe lângă…
– Și a făcut prăpăd în toate războaiele în care l-am băgat, oftă calul și își stinse țigara de afișajul computerului de bord. Știți că Războiul de o sută de ani trebuia să dureze doar câteva luni, dar a pierdut ăsta tratatul de pace pe care trebuia să îl depună la secretariat după ce a fost semnat? Căderea Constantinopolului? Tot el! A deschis poarta crezând că venise curierul să-i aducă nu știu ce comandă, iar otomanii au intrat și au cucerit cetatea. Primul Război Mondial a început tot din cauza lui, pentru că s-a ferit când a vrut să-l împuște unul care îl prinsese în patul nevesti-sii, iar glonțul l-a nimerit din greșeală pe arhiducele Franz Ferdinand. Să vă zic și ce i-a povestit lui Putin de a atacat ăla Ucraina?
– Comandante, divulgi prea multe informații clasificate, îl opri Fătul. Mai bine vezi-ți de pilotatul tău, ca să nu sufli doar tu în jiclor de acum înainte.
Computerul de bord chicoti metalizat, iar calul îi pocni placa de bază bombănind, apoi îi tăie calea unei ambulanțe care gonea cu sirenele pornite. Șoferul ambulanțier se sperie și intră pe contrasens, unde se opri într-o mașină de pompieri care, de asemenea, gonea cu sirenele pornite.
– Așa vă trebuie dacă faceți liniuțe ca nebunii de parcă ar fi strada mumei voastre, mormăi calul și acceleră când văzu culoarea roșie a semaforului, lăsând în urmă un nor gros de fum negru, care provocă un mic carambol. Al treilea în zece minute, dar cine stă să le numere?
– Să știți că am avut și bătălii câștigate, continuă Făt-Frumos. Ultima la care am participat a fost cea de la supermarket, la începutul crizei financiare. O luptă glorioasă pentru ulei și hârtie igienică. Ne-am împărțit în două tabere și ne-am luptat printre rafturi până la închidere. Infanteria pe mijloc, cavaleria cu cărucioarele pe flancuri. După ce am răpus vitejește mulți inamici și aliați m-am trezit față în față cu cel mai bun luptător al celorlalți și toți s-au oprit ca să ne urmărească lupta legendară. Tanti Maria are palma grea, dar într-un final am trântit-o sub raftul cu băuturi și i-am smuls baxul de hârtie igienică dintre dinți. Cu tot cu proteză. Ah, ce vremuri glorioase!
– Trecând peste prostiile astea, de ce îți zice calul căpitan, iar dumneata îi zici lui comandant? reluă Prâslea întrebarea și se înveli cu una dintre mâinile mătăhăloase ale lui Greuceanu, folosind-o pe post de centură.
– Pentru că trebuie funcții într-un echipaj, răspunse Fătul. Eu sunt căpitan, firește, calul e adjunctul meu, comandant și pilot. Greuceanu poate să fie locotenent și ofițer de comunicații, Harap-Alb sublocotenent, șeful securității și responsabil cu armamentul, iar tu, piciule, vei fi cadet. Și inginer-șef, că o să te ocupi de reparații.
– Dar nu știu nimic despre mașini! se plânse Prâslea. Și cum să fie obezul ăsta ofițer de comunicații când el comunică doar agresiv, cu înjurături și palme?
– De ce exagerezi, plodule, în muma mumă-tii de mincinos? se rățoi matahala și îi lipi o palmă după ceafă de îi zburară sărmanului copil ochelarii pe oglinda retrovizoare. Ceea ce calului i se păru o idee genială, pentru că i se îmbunătățise considerabil vizibilitatea în spate.
– Nici eu nu vreau să fiu responsabil cu armamentul sau să mă ocup de securitate, se tângui Harap-Alb. Nu mai sunt cel care eram pe vremuri pentru că am descoperit spiritualitatea ancestradală. Acum sunt sută la sută pașnic, trăiesc în armonie cu natura și conectat la tot ce înseamnă viață, care e sacră. Deci găsiți pe altcineva, eu trăiesc în liniște și pace. Nu vedeți că în loc de centura cu dinamită port una cu lumânări parfumate? Gurul meu zice că meditația e mai bună decât atentatul iar eu îl cred, că e guru.
– Ce meditație, Binladene? îl luă Greuceanu la rost. Când te-or ataca dușmanii, îi lovești cu gânduri bune și urări de sănătate? Pune mâna pe dinamită și fă-ți atentatele, că ăstea te ajută în viață, nu statul în lotus și visatul la pacea lumii. Te-ai născut terorist, terorist o să mori, deci pune mâna pe arme, bagă strigătul cu valahu’ akbar și mori luptând!
– Dar am renunțat pentru totdeauna la violență, îngăimă Harap-Alb. Am centură neagră în yoga, așa că… namaste! Sau n-am astre, că n-am înțeles prea bine vorba asta…
– Namaste e un salut folosit inițial în India și reprezintă renunțarea la propriul eu în favoarea celuilalt, explică vocea metalică a computerului de bord.
– Pe bune că ești de-a dreptul pur și simplu! explodă calul. Am înțeles că le știi pe toate pentru că ești conectat la Google, dar mai lasă figurile astea, că-ți arunc procesorul pe geam! Căpitane, permite-mi să închid râșnița de computer, că îmi distrage atenția în timpul condusului și riscăm accidente fără număr. Eu încerc să am o conduită preventivă în trafic, dar ăsta mă bruiază.
– Nu îl închide, că ne trebuie GPS-ul lui, îl opri Făt-Frumos. Bun, deci am stabilit funcțiile și rolurile fiecăruia din echipaj. Deci suntem pregătiți să plecăm în trecut. Mai durează puțin până ieșim din oraș, iar când o să ajungem pe autostradă o să putem activa condensatorul de flux, care are nevoie de o viteză de 141 kilometri pe oră pentru a efectua călătorii temporale. Doar pe autostradă putem spera să atingem viteza asta fără să dezintegrăm mașina, că restul șoselelor sunt pline de gropi, hârtoape și chiar cratere.
Parcă auzindu-l, Dacia își transformă huruitul obișnuit într-o tuse în toată regula, combinată cu gemete ale suspensiilor la fiecare groapă luată din plin. Harap-Alb își dori să creadă că zgomotele venite de sub capotă erau ecouri temporale însă, privind geamul de lângă el prins cu bandă adezivă, care tremura amenințător, înțelese că avea așteptări prea mari de la rabla cu care erau nevoiți să circule. Sau de la calul șofer care, încercând să evite găurile din asfalt, trecuse la drifturi, derapând printre mașini. Ori, mai exact, prin mașini, pentru că le lovise pe toate din raza sa de acțiune, inclusiv de pe contrasens. Însă Dacia rezista eroic precum coafura dată cu nu știu ce spumă prin nu știu ce reclamă veche, pe care a uitat-o toată lumea. Nu și semirabul, care și-o aminti imediat cum vântul începu să se strecoare pe lângă banda adezivă, fâlfâindu-i turbanul prin fața lui Greuceanu. Care, cum era de așteptat, i-l legă de cap și i-l fixă cu doi pumni pentru stabilitate.
– Băi, ia stați așa, că noi n-am acceptat să mergem nicăieri, se răsti Greuceanu. Ia opriți și lăsați-ne să coborâm, că n-avem chef de prostiile voastre.
– Nu putem, răspunse calul care tocmai încerca să dea jos cu ștergătoarele un pieton lipit de parbriz. Dacă oprim, s-ar putea să nu mai pornească mașina decât împinsă și nu avem timp pentru așa ceva. Trebuie să plecăm cât mai repede în trecut, altfel agenții lui Lucifer or să schimbe linia temporală și pe noi odată cu ea.
– Iar agenții ăștia pe care i-ați mai pomenit, remarcă Prâslea. Care e treaba cu ei? Ce ar fi să ne ziceți povestea de la început, ca să înțelegem și noi ceva din ea?
– Zic eu, zic eu! sări Făt-Frumos. Comandante, tu fii atent la pilotat, că dacă rupi iar cureaua alternatorului, nu-ți mai dau ciorapii mei. Ai folosit deja trei în locul curelei, pe al patrulea îl păstrez oricât ai insista!
Un bubuit și un țipăt îndepărtat în urma mașinii îi făcură pe cei patru pasageri umani să tresară, însă îi liniști calul năzdrăvan:
– Nu vă alarmați, doar am pierdut roata de rezervă care a nimerit din plin un motociclist. Nu știu cum a sărit, că am legat portbagajul cu sârmă nouă, abia luată dintr-un gard, dar asta e! Mergem înainte, că ne descurcăm și fără. Căpitane, poți să le povestești, nu te lăsa întrerupt de orice prostie. Atenție, echipaj! Vă vorbește căpitanul vostru! Căpitane, ai legătura.
Făt-Frumos își făcu în gând o cruce, care ieși întoarsă din cauza unei trotinete electrice pe care calul o călcă intenționat, își adună gândurile de parcă ar fi avut multe, apoi începu să povestească cu o tentativă de solemnitate în voce, pentru a aminti echipajului cine era la conducere:
– Deci, după cum ziceam, s-a întors Lucifer acum vreo două luni din trecut prin portalul ăla din pădurea Hoia-Baciu. Aici îl așteptau deja adepții lui, Oculta înființată acum mult timp de mumă-sa, Talpa Iadului. Pentru că îi așteptam și noi revenirea, ne-am infiltrat în Ocultă ca să fim cu ochii pe el. Ne-am deghizat ca să nu ne recunoască nimeni: eu mi-am făcut operații estetice și m-am transformat în Spânul, așa cum m-ați văzut în trecut, calul și-a lăsat mustață și s-a apucat de fumat iarbă electronică. La scurt timp nu știu ce s-a întâmplat, că Aghiuță și-a dat seama cum să călătorească în timp. Întâi a capturat zeii timpului și le-a stors tot sângele, pe care l-a folosit pe post de combustibil pentru trei mașini ale timpului construite de ăia din Ocultă după planurile lui, apoi a înființat Biroul Agenților Temporali și a început să-și trimită adepți prin trecut. Noi doi ne-am transferat la biroul ăsta și acum puțin timp am fost trimis în misiune să așez lucrurile ca să formăm grupul Nemuricioșilor. Știți deja povestea, că ne-am întâlnit cu mine de acum în prima carte a seriei, când eram Spânul. Calul a rămas atunci acasă și m-a ghidat de la distanță prin cască, cu un microfon, bănuiesc că vă amintiți. Și după aia…
– Stai puțin, că nu înțeleg ceva, îl opri Prâslea. Spânul era chel și arăta altfel, dumneata arăți exact cum te știm dintotdeauna. Cum vine asta?
– În plus, țin minte că te-am aruncat în aer când erai Spânul, completă Harap-Alb. Știu, eram prins atunci într-un cerc distructiv al negativismului și abia am reușit cu greu să îmi curăț karma și chakrele, dar totuși cum de ești întreg, frate habibi?
– Aici e vina mea, interveni calul în timp ce claxona de zor pentru a determina un biciclist să vireze într-un grup de maratoniști de pe marginea drumului. Când am aflat că Necuratul trimite un grup de agenți în trecut pentru a ucide toți zeii dintr-o lovitură, am furat o mașină a timpului și m-am întors în trecut pentru a-l recupera pe căpitan. L-am găsit împrăștiat în mii de bucățele, l-am lipit cu apă moartă, l-am revigorat cu apă vie și a ieșit ca la început, fără operații estetice. Apoi l-am adus în prezent pentru a încerca să-i oprim pe ăia, numai că agenții plecaseră deja cu cea de-a treia mașină. Așa că ne-am dus la locul secret unde îngropasem sceptrul lui Dumnezeu acum vreo două milenii, când l-am furat din Rai, sperând că ne va putea ajuta cumva să oprim uciderea zeilor și alterarea timpului. Numai că nu l-am mai găsit. Sigur mi l-a furat cineva, că nu avea cum să dispară singur. Așa că l-am sunat pe zeul Zamolxe, cu care am mai ținut legătura de când l-am eliberat din Iad, iar ăsta ne-a sfătuit să reîntregim vechea echipă și să mergem cu toții după agenți pentru a-i opri. L-am sunat după aia pe îngerul Metatron, scribul Raiului, cu care am mai ținut legătura când mă plictiseam, l-am întrebat unde sunteți voi, ceilalți trei, și l-am rugat să mă ajute să vă adun. Metatron i-a trimis pe foștii voștri îngeri păzitori să vă aducă, ăia v-au adormit cu cloroform, v-au răpit și v-au aruncat în mașina noastră, iar acum ne grăbim să ajungem pe autostradă pentru a putea călători în trecut și a-i opri pe agenții ăia înainte să fie prea târziu. Ați înțeles acum?
În mașină s-ar fi lăsat o liniște de mormânt dacă nu ar fi existat troncănitul motorului, care amintea de o drujbă defectă. Sau de sforăitul lui Greuceanu, că nu era mare diferență. Făt-Frumos își așeză din nou picioarele pe bord, zâmbind satisfăcut ca pentru sine, iar calul atinse cu oglinda din stânga un polițist care dirija circulația într-o intersecție aglomerată. După ce urlă cât îl țineau bojocii cu o voce de primadonă, pentru că oglinda îl lovise în părțile intime, agentul de circulație reuși să sufle în fluierul din dotare. Tot cât îl țineau bojocii și tot ca o primadonă.
– Ia uitați-vă la ăsta, se crede arbitru, bombăni calul fără a se obosi să reducă viteza. Ce fluieri, mă? Fault? Vrei să dai unșpe metri? Vezi-ți, mă, de treaba ta, că nici nu te-am atins. Fă contestație la FIFA dacă nu-ți convine, dar nu încerca să faci blat cu mine, că eu joc corect chiar și la masa verde.
– De fapt, senzorii mei de proximitate sugerează că l-ai atins, îl contrazise computerul de bord. Destul de tare, dacă luăm în calcul viteza de deplasare și duritatea materialului oglinzii retrovizoare…
Fără a scoate o vorbă, calul smulse din bord tastatura computerului și o aruncă pe geam direct în fața unui măturător stradal, lăsându-l fără un dinte. Ceea ce păru un schimb rezonabil, tastatura fiind totuși de bună calitate. Prevăzător, pentru a se asigura că nu pierde toate accesoriile computerului, Făt-Frumos ascunse mouse-ul în torpedo și azvârli camera web pe bancheta din spate. Greuceanu i-o trânti în cap și se răsti:
– Bă, cum adică ăia ne-au răpit și ne-au adus cu forța aici? Voi știți câtă pârnaie faceți pentru sechestrare, privare de libertate și trafic de persoane? Multă, vă zic eu, că sunt polițist! Așa că opriți hârbul și lăsați-ne să coborâm, ca să nu vă arestez fără să vă citesc drepturile pentru că nu am fițuica la mine!
– Ești polițist? se miră Prâslea. Cum așa? Să nu-mi zici că ai făcut Academia de Poliție, că nu te cred.
– Nu, plodule, ai înnebunit? sări matahala. Știi că singura școală la care nu am alergie e școala vieții. Am intrat în Poliția Locală sau Comunitară, că nu e nevoie de școală aici. Și fac exact ce fac ăia de la Națională, dar fără să pierd ani în academia lor inutilă. Investighez, dau amenzi, opresc mașini în trafic, chestii din astea mișto. Când apar în fața cuiva și zic cu tupeu „Agent local Greuceanu, actele la control!”, să vezi ce fel scoate ăla toate documentele, de la certificatul de naștere până la actul de proprietate al casei. Mi le lasă mie, că nu îndrăznește să le mai ceară înapoi. Bine, unii sunt inconștienți și nu opresc, așa că trebuie să scot pistolul din dotare și să strig după ei „Poliția Locală! Îngheață, pui de lele!”. Și ei îngheață, că n-au tupeu să se pună cu un agent local în misiune. Din păcate pentru mine, că nu mai apuc să-mi depășesc recordul de împușcați…
– Polițiștii comunitari sunt un fel de căței comunitari umani, nu? îl întrerupse Harap-Alb. Adică maidanezi, zic bine?
– Nu, nene Osama, polițiștii comunitari sunt foștii gardieni publici, îl corectă Prâslea. Adică ăia care s-au inventat ca să aibă și polițiștii de cine râde.
– Faceți voi miștouri de organul aflat în exercițiul funcțiunii, ca să vă umplu de amenzi până vă ajung cazierele cât DEX-ul, îi amenință Greuceanu.
– Organul erect în exercițiul funcțiunii, glumi puștiul și primi rapid o palmă care îl lipi de geam ca pe un abțibild. Începu să plângă fals, încercând să-și impresioneze agresorul, și reuși într-o oarecare măsură: fu dezlipit de pe geam și lipit de partea inferioară a portierei.
– Fraților, nu vă luptați între voi, că adevărata luptă este cea interioară cu propriul sine, interveni Harap-Alb și se trezi brusc lipit de Prâslea. Însă nu ca un abțibild, ci ca un timbru de scrisoare, adică scuipat pe spate.
– Bă, ia lăsați caterinca și opriți rabla, că eu nu merg nicăieri cu voi! tună Greuceanu. Nu îmi pasă de Necuratul, de agenții lui sau de zei, să facă borș fiecare, că nu e treaba mea. Mârțoago, trage pe dreapta, că sunt cu semnalele acustice și luminoase în funcțiune, așa că ești obligat să oprești. Trage pe dreapta sau trag!
Scoase din buzunar un pistol Carpați, care avea mai multe șanse să-și atingă ținta dacă era aruncat spre ea, și îl îndreptă spre cal. Cel puțin asta intenționa, pentru că hârtoapele prin care se târa mașina îi îndreptară pistolul către toți pasagerii, inclusiv către el. Calul nu se lăsă impresionat, așa că își aprinse două țigări simultan, luă din plin un autostopist și întrebă calm, de parcă ieșise la o plimbare de relaxare, nicidecum la o cursă cu obstacole:
– Înțelegi că, dacă agenții lui Ucigă-l toaca omoară toți zeii în trecut, se schimbă complet linia temporală? Adică viețile noastre vor fi complet schimbate, asta dacă vom mai trăi în perioada asta? Adică tot ce am făcut în ultimii 2.600 de ani nu va mai exista?
– Mai exact, 2.624 de ani, apucă să spună computerul de bord înainte de a primi o nouă serie de copite în hard disk.
Greuceanu căzu puțin pe gânduri, se concentră la niște calcule până îl luă transpirația, numără pe degete, le împrumută și pe ale lui Harap-Alb și, când termină, se șterse pe frunte cu Prâslea, apoi îngăimă:
– Adică toată șpaga pe care am strâns-o ca polițist local o să dispară?
– Da, veni răspunsul lui Făt-Frumos.
– Adică m-am chinuit degeaba să îmi fac un rost în viață, să ajung cineva și să pun deoparte niște bani negri pentru zile albe?
– Da, răspunse calul.
– Adică sataniștii ăștia își bat joc de mine, de viața mea și de banii mei?!?
– Da, mă, ce nu înțelegi? strigă de afară autostopistul luat din plin mai devreme, care încă se ținea de aripa Daciei, profitând de ocazie pentru a se bucura de o călătorie gratuită.
– Păi atunci hai să mergem după ei ca să-i spargem până nu e prea târziu! hotărî matahala. Nu se atinge nimeni de agoniseala mea de o viață, de șpaga cinstită pe care am luat-o la fel de cinstit!
– Îmi pare rău, dar eu nu merg nicăieri, se scuză Harap-Alb. Violența nu mai e calea mea, care nu duce decât la pierzanie. Faceți ce vreți, eu rămân pe drumul meu, al păcii, prieteniei și luminii.
– Nu rămâi nicăieri, că nu oprește nimeni mașina pentru tine, îl anunță Greuceanu. Bun, deci merge și talibanul. Plodule, tu mergi forțat sau de bună voie?
– Încă nu sunt sigur și aș mai avea nevoie de timp să cântăresc opțiunile, încercă să se fofileze Prâslea.
– Din câte înțeleg de la locotenentul nostru, ai doar două opțiuni: să mergi bătut sau nebătut, îl înștiință Făt-Frumos. Zic să alegi a doua variantă, că e mai puțin dureroasă.
– Eu nu merg cu voi, dar puteți să mă lăsați la Zalău, interveni autostopistul de afară.
Calul trase brusc frâna de mână, mașina se învârti ca un titirez iar autostopistul își continuă singur deplasarea, de această dată prin aer. Se opri într-un panou rutier, se adună de jos, se șterse de praf și le făcu semn să oprească. Însă calul își înfrână instinctul primar și îl evită în ultima clipă, gest pe care îl regretă instantaneu.
– Mai avem puțin și ajungem pe autostradă! anunță el. Pregătiți-vă, că acolo o să putem atinge viteza necesară pentru saltul în trecut!
– Cum am ajuns atât de repede? se miră Prâslea. Parcă acum câteva minute am ieșit din oraș…
– Am luat-o pe scurtătură! replică tăios calul.
– Adică prin câmp, traduse Făt-Frumos.
– Stați, fraților, puțin, că eu încă sunt nedumerit! exclamă Harap-Alb. De unde știm unde în trecut se duc agenții ăia sataniști ca să putem să îi urmărim?
– Fiecare mașină a timpului are o baliză temporală, explică Fătul tot cu o urmă jalnică de solemnitate în voce. Computerul nostru de bord o să o urmărească pe a lor și astfel va stabili momentul din timp în care trebuie să mergem. Așa că nu îți face griji, vom ajunge exact când trebuie. Sper că și unde trebuie, dar aici cam suntem la mâna sorții…
– Ar cam fi cazul să fie și râșnița asta bună la ceva, mormăi calul și intră pe autostradă cu pedala de accelerație călcată până la podea.
– Senzorii mei arată că am ajuns pe autostradă, anunță computerul. Am localizat baliza agenților temporali, am fixat coordonatele, condensatorul de flux funcționează în parametri optimi, așa că suntem gata. Calc-o, mârțoago, că avem nevoie de 141 kilometri pe oră pentru saltul în timp!
Cu coama zburlită pe ceafă din cauza apelativului ofensator pe care tocmai îl primise, calul călcă nervos pedala de accelerație până o scoase prin podea, apoi lovi cu o furie necontrolată placa de bază a computerului de bord. Exact în acel moment Dacia lor atinse viteza necesară, tremurând violent din toate îmbinările, de parcă urma să se fărâme în bucăți, în timp ce aerul din jurul ei vibra strident, ca și cum ar fi încercat să sfâșie țesătura realității. Mașina dispăru într-un vârtej orbitor de lumină, produs de condensatorul de flux, lăsând în urmă o dâră de foc și o vibrație temporală ca o bătaie mută de clopot, ce se pierdu treptat în neantul existenței.
Lasă un răspuns