Epoca de Piatră. Linia temporală Gamma
.
Într-o explozie de lumină orbitoare și scântei sălbatice, Dacia 1310 țâșni din vortexul temporal cu un huruit amenințător, de parcă ar fi avut de gând să se ia la trântă cu întregul Univers. Condensatorul de flux pârâi dubios, ca și cum ar fi încercat să își cânte propriul marș funerar, scuipă câteva componente nu foarte importante și se stinse într-un ultim spasm electronic. Înconjurată de fulgere albastre ce-i brăzdau caroseria șifonată, mașina atinse cu aripa dreaptă o movilă și începu să se răsucească haotic, precum un înotător beat care încearcă o săritură cu triplu șurub și dublă piuliță într-un bazin fără apă. Nu mă întrebați ce am vrut să spun, că nici eu nu știu exact.
– Eroare fatală! Eroare fatală! Eroare fatală!!! țipă computerul de bord declanșând o alarmă stridentă pentru amplificarea dramatismului.
– Taci, mă, că nu mă înțeleg cu oamenii ăștia! răcni calul și pocni difuzorul pentru a opri zgomotul. Fraților, țineți-vă bine, că nu mai merge frâna!
Încercă să evite un tigru cu colți sabie adormit sub un copac imens, însă fără succes, piruetele mașinii smulgându-i felinei dinții dintr-o lovitură. Ceea ce enervă tigrul la culme, implanturile dentare nefiind încă inventate în acele vremuri. De proteze nu mai vorbim.
– De ce să ne ținem?!? țipă Harap-Alb alarmat și de frică, și de alarma computerului.
– Ca să nu ieșim prin plafon, prostule, îi replică Greuceanu ușor iritat, încercând să își ascundă teama, deși era galben la față de parcă l-ar fi lovit icterul din plin și cu ciudă.
– De ce obiecte să ne ținem când toate din rabla asta par să se dezintegreze?!? își corectă semiarabul întrebarea în timp ce încerca să aprindă o lumânare parfumată pentru a se calma.
Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, oglinda din dreapta se desprinse cu un scârțâit lung și zbură grațios spre înaltul cerului, lovind din plin un pterodactil care plana leneș, doborându-l mai eficient decât o apărare antiaeriană modernă. Dezechilibrat de impact, animalul se prăbuși într-o spirală necontrolată, aterizând forțat în fața tigrului fără colți sabie, care își lingea rănile gingivale. Felina încercă să se bucure de cina căzută din cer, însă mușcatul se dovedi imposibil fără dantură, așa că simți doar gustul amar al neputinței. Cu ochii în lacrimi, tigrul mieună trist și peltic, înjurând printre gingii ciudățenia care l-a lăsat știrb și pe Mercur retrograd, care fără îndoială avea partea sa de vină.
În acest timp, mașina își continuă deplasarea haotică ricoșând dintr-un copac în altul ca o minge spartă de ping-pong și, în cele din urmă, se înfipse într-un deal, împrăștiind țărână în toate direcțiile. Motorul se opri cu un horcăit dramatic, iar un nor dens de fum negru se ridică de sub capotă, anunțând sfârșitul triumfător al unor componente vitale.
– Toată lumea e întreagă? întrebă Făt-Frumos verificându-și coafura care, în mod surprinzător, nu-și deranjase nici măcar un fir de păr în timpul opririi forțate.
– Mai mult sau mai puțin, mormăi Prâslea, care se trezise cumva prin portbagaj. Nu știu voi ce faceți, dar eu am ajuns să înțeleg perfect fructele din blender.
– Dacă mă ajutați să-mi scot capul din torpedo, și eu sunt bine, anunță Harap-Alb pe un ton pasiv, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Ăsta îmi fumează țigările! se sperie calul și îl deșurubă cu precizia unui somelier care destupă o sticlă de vin. Verifică rapid torpedoul, răsuflă ușurat când își găsi pachetele de țigări, își aprinse una și îi făcu semn semiarabului că va sta cu ochii pe el ca o pensionară bârfitoare pe vecinii de bloc.
– Computer, raportul situației mașinii! ordonă Făt-Frumos.
– Căpitane, mașina funcționează în parametri optimi, însă am detectat la mine o defecțiune critică, răspunse computerul cu un ușor accent sovietic. Direcția temporală s-a dereglat în urma impactului cu copita comandantului, așa că nu mai pot stabili destinațiile temporale. Recomand ori să rămânem aici, ori să riscăm să rătăcim aleatoriu, fără a ști în ce perioadă vom nimeri la următoarele salturi prin timp.
– Adică nu ne mai putem întoarce acasă? se alarmă Harap-Alb. Numai din cauza voastră! Eu n-am vrut să merg, dar m-ați obligat, iar acum sunt la… Chiar, unde suntem?
– La Necuratu-n praznic, unde să fim? mormăi Greuceanu. Mârțoago, e vina ta, că tu ai stricat calculatorul! De ce l-ai pocnit, mă? L-ai văzut mai mic și s-au umflat mușchii pe tine?
– N-are nimic, se alintă, încercă să se apere calul.
– Cum să se alinte, bă? continuă matahala. Nu vezi că vorbește ca Stalin? Repară-l, altfel ne duci în spate până acasă. Nu mă enerva, că nici eu n-am tupeu să mă văd nervos, iar asta ar trebui să spună totul!
– Să-l repare cadet Prâslea, că el e inginerul-șef, bombăni calul. Eu sunt cu pilotatul, el e cu reparatul, că așa am stabilit.
– Eu??? sări băiatul. Dar nu mă pricep la mașini! Să o repare cine a stricat-o!
– Dacă mă întorc la tine, să vezi ce te repar până înveți să asculți ordinele, îl amenință calul.
– Mașina nu are nimic, doar computerul de bord, interveni Făt-Frumos. Cadet, nu te pricepi la calculatoare? Toți puștii sunt hackeri în ziua de azi, deci sigur te pricepi și tu.
– Am descărcat ilegal niște torrente și mi-am spart singur adresa de e-mail când mi-am uitat parola, dar mai am mult până la a fi hacker, recunoscu băiatul.
– Perfect, deci te pricepi, concluzionă calul. Tu spargi un torrent sau ce ai mai zis, noi o să pregătim tabăra, că deja s-a înserat. Zic bine, căpitane?
– Sigur, confirmă Făt-Frumos. Cadetul Prâslea rămâne aici să repare computerul, sublocotenentul Harap-Alb verifică perimetrul iar noi, ceilalți, pregătim tabăra.
– Ce tabără să pregătim, bă? sări Greuceanu. Doar nu crezi că o să dormim pe afară ca boschetarii? Nu știm nici unde suntem, nici când, vrei să ne atace cineva în somn? Eu o să dorm în mașină, voi n-aveți decât să mă admirați de afară.
– După pterodactilul pe care l-am lovit cu oglinda și tigrul cu colți sabie pe care l-am lăsat știrb, bănuiesc că suntem prin Epoca de piatră, anunță Prâslea.
– Tu vezi-ți de reparat râșnița aia ca să plecăm de aici, îl luă huiduma la rost. Lasă gargara, că suntem sătui de vorbe. Și ia de aici o amendă pentru torrentele ălea ilegale pe care le-ai descărcat. Dacă te mai prind o dată, te arunc direct în pârnaie. Și să nu aud niciun comentariu! Hai, toată lumea jos, să ne dezmorțim până repară ăsta ce a stricat mârțoaga.
Coborâră din Dacia șifonată și admirară peisajul primordial pe care niciun pictor, oricât de talentat ar fi fost, nu și l-ar fi putut imagina, darămite imortaliza. Soarele preistoric se retrăgea maiestuos din scenă precum un actor bătrân care știe deja că următoarea reprezentație va fi la fel de glorioasă, lăsând cerul scăldat într-o paletă vibrantă de portocaliu, roșu sângeriu și albastru întunecat. În zare se înălțau munți ascuțiți ce păreau colți de dinozaur înfipți în amurgul cerului, iar la poalele lor o pădure deasă se unduia precum o mare verde cu frunze în loc de valuri. Copacii, mult mai înalți decât cei moderni, își întindeau ramurile ca niște brațe spectrale preistorice, gata să prindă orice intrus suficient de nechibzuit să le încalce teritoriul. În adâncul desișului, dincolo de lumina slabă a apusului, ochii curioși ai animalelor nocturne străluceau ca niște mici felinare, survolând împrejurimile fără a-și trăda intențiile. Briza ușoară a serii aduse mirosul pământului umed și al vegetației neatinse, iar un răget înfiorător sfâșie aerul, făcându-i pe toți să tresară. Mai puțin pe Făt-Frumos, care era preocupat să-și admire reflexia în apele limpezi ale unui pârâu sălbatic. Mulțumit de priveliște, în cele din urmă se despărți de oglinda naturală, își reluă rolul de căpitan și strigă semiarabul, care încerca să se conecteze wireless cu natura, neavând cablul de date la el:
– Sublocotenent Harap-Alb, ai verificat perimetrul?
– Nu, că îl știu deja, veni răspunsul. E suma lungimilor tuturor laturilor unui poligon, nu? Iar la cerc parcă e pi ori diametrul sau 2 pi ori raza, nu mai știu exact.
Fătul oftă adânc și trimise calul să securizeze zona, iar el începu să adune crenguțe pentru foc. Când termină, serviră cu toții cina în jurul focului, un festin compus din conserve de ton și fasole bătută, achiziționate de cal de la un supermarket înainte de plecare. Momentul părea propice pentru a-și povesti viețile din ultimele două milenii, așa că profitară de ocazie.
– Despre sublocotenent știm deja că a renunțat la terorism și s-a apucat de spiritualitate de doi bani, zise Făt-Frumos, despre locotenent că s-a făcut polițist comunitar, iar despre mine că am devenit militar de carieră, cu calul mereu aproape. Tu, cadet, ce ai făcut în tot timpul ăsta?
– Pentru că am rămas veșnic adolescent, un fel de Peter Pan mai inteligent și mai interesant, am fost plimbat prin orfelinate, oftă Prâslea. M-au tot înfiat unii și alții, dar m-au gonit cu toții după o vreme și nu prea înțeleg de ce. Măcar la un moment dat s-au făcut niște filme după viața mea. Ați văzut „Singur acasă”? Eu eram Kevin, că americanii ăia nu puteau să-mi pronunțe numele, așa că mi-au pus unul de-al lor. Și m-au uitat acasă de Crăciun, iar eu…
– Dacă îi plictiseai cum ne plictisești pe noi acum, e clar că au fugit de tine, îl opri Greuceanu care tocmai termina a opta conservă de fasole. Nu ne pasă cum te jucai singur acasă de-a muma și de-a grădinarul, mai bine vă povestesc niște întâmplări din cariera mea de polițist comunitar, care e la granița dintre viață și moarte. Bă, eram odată cu ăia de la Circulație, l-am oprit pe unul și l-am pus să sufle în etilotest, să verific dacă a consumat alcool, iar ăla n-a vrut să sufle până nu și-a pus o dorință, că cică așa e tradiția.
– Suflatul în fiolă e viață și moarte? întrebă băiatul cu o ușoară urmă de impertinență.
– Este, bă, că nu știi ce viruși suflă ăia în fiolă, boscorodi huiduma, care după aia sar pe tine și te bagă direct la intubare, de te omoară doctorii la ATI pompându-ți în plămâni mai mult oxigen decât hidrogen…
– Apropo de cariere, îl întrerupse Făt-Frumos, am uitat să vă spun că am încercat pentru puțin timp și actoria, dar nu prea am avut succes. Mi-am luat numele de scenă Orlando Bloom, poate ați auzit de mine, deși nu prea cred, că n-am prins deloc la public din câte mi-a zis calul. Așa că m-am lăsat de filme și m-am concentrat doar pe militărie.
– Cum să nu prindă la public Orlando Bloom??? se miră Prâslea. A fost ales unul dintre cei mai atrăgători bărbați din lume și a primit o grămadă de premii. Ce, n-ai știut?
– Nu, pentru că nu voiam să aflu criticile, așa că mi-a citit calul ce s-a scris despre mine. Chiar am avut succes? Comandante, m-ai mințit cumva?
Calul se înecă instant cu fumul țigării sale și începu să tușească de zor. După ce își reveni, trase în piept fumul unei crenguțe aprinse pentru a-i reveni tusea, încercând să evite răspunsul. Tuse care i se opri după două palme pe spate de la Greuceanu și una peste ochi de la Făt-Frumos.
– Dacă n-ai câștigat măcar un Oscar, nu poți spune că ai avut succes, mormăi calul.
– Deci l-ai mințit ca pe ultimul fraier, concluzionă matahala. Bravo, mârțoago! Așa faci cu tovarășii de o viață? Încep să cred că intenționat ai stricat calculatorul de bord. Ți-a fost și el tovarăș de l-ai lucrat în halul ăsta?
– E greșit să minți, interveni Harap-Alb. Minciuna nu aduce decât îndepărtarea de adevăr, iar o viață în minciună e o moarte în adevăr. În plus, moartea nu-i ca viața, cum a zis gurul meu.
– Terminați-o, mă, că i-am ascuns adevărul spre binele lui! răbufni calul. El trebuia să se antreneze pentru misiunea asta, nu să-și piardă timpul cu prostii de filme! L-am pregătit două mii de ani pentru a-l opri pe Lucifer, nu pentru a se juca de-a elful sau de-a transpiratul din Caraibe! Căpitane, după ce îl oprim pe ăsta poți să faci ce vrei tu, dar salvarea lumii e mai importantă. Înțelegi, nu?
Revelația căzu peste Făt-Frumos ca o centură de asteroizi peste dinozauri, așa că se ridică în tăcere și se culcă bosumflat pe capota Daciei. Cum noaptea se lăsase de-a binelea iar focul taberei începu să pâlpâie, ceilalți îi urmară exemplul. Greuceanu ocupă integral interiorul mașinii cu dimensiunile sale mai mult decât generoase, Prâslea se resemnă în portbagaj, iar calul se cocoță pe plafon. Doar Harap-Alb rămase pe iarbă, preferând să mediteze pentru a-și încărca bateria spirituală cu energia nepoluată a naturii preistorice. Șopti un „N-am astea”, își goli mintea de gânduri și se scufundă într-o meditație profundă care se transformă rapid într-un somn adânc, așa cum se întâmpla de fiecare dată. Computerul de bord rămase de pază, scanând inutil perimetrul, pentru că senzorii săi de proximitate erau îndreptați spre cer, până i se descărcă bateria portabilă și se închise forțat, retrăgându-se și el în lumea viselor digitale. Deși ceva îmi spune că inteligențele artificiale nu pot visa, nici măcar cele bușite cu copita de prea multe ori.
Spre miezul nopții o ramură trosni sec, străpungând liniștea sălbăticiei. Apoi alta, urmată de încă una, ceva mai aproape. Harap-Alb deschise un ochi, convins că era natura care îl saluta. Însă în lumina palidă a Lunii, ce mângâia timid întregul peisaj, zări siluete masive ce începură să prindă contur printre trunchiurile copacilor din apropiere. Își deschise și celălalt ochi încercând să își îmbunătățească vizibilitatea, dar înainte ca mintea să-i proceseze imaginile, un șuierat prelung sfâșie tăcerea nopții, urmat de o ploaie de sulițe primitive, care aterizară zgomotos la câțiva pași de mașină. Semiarabul sări în picioare și dădu alarma:
– N-am astenie! Ba nu, că asta e altceva… Treziți-vă, fraților, că suntem atacați!
Până să se dezmeticească ceilalți, din umbra pădurii se năpustiră asupra lor oameni preistorici înarmați cu bâte noduroase și sulițe din lemn întărit în foc. Desenele ritualice de pe trupurile lor, trasate parcă pentru a invoca spirite străvechi, păreau să prindă viață în lumina slabă a Lunii. Craniile de animale pe post de măști și coarnele împletite cu pene de arheopterix le completau aspectul înfricoșător, însă adevărata teroare erau velociraptorii pe care îi călăreau – prădători perfecți cu gheare curbate ca niște iatagane, colți ca niște pumnale proaspăt ascuțite și ochi strălucitori precum cărbunii încinși.
Un velociraptor puțin mai mare decât ceilalți năvăli înainte, iar ghearele sale uriașe spintecară un copac subțire, trimițând așchii în toate direcțiile. Țipătul său strident, aproape metalic, amplificat de tăcerea nopții, îl trezi pe Greuceanu din hibernare iar pe Harap-Alb îl făcu să rămână nemișcat, cu inima cât un purice din blana calului năzdrăvan.
– Fără violență! îngăimă el cu vocea tremurându-i mai tare decât picioarele. Suntem toți energii în trecere pe acest Pământ, nu la întrecere!
Mesajul său pacifist nu avu efectul așteptat, primind ca răspuns o coadă de dinozaur în față, care îl trimise într-o stare profundă de meditație cu sforăituri. Din portbagaj, Prâslea zări doar umbrele care se mișcau rapid în jurul lor înainte să fie smuls afară și aruncat la pământ. Rămase nemișcat, făcând pe mortul, o tehnică perfecționată în timpul școlii, când era scos la lecție. Calul sări de pe mașină într-o piruetă perfectă și evită cu grație trei sulițe zburate simultan spre el, însă se împiedică de Prâslea și își pierdu echilibrul. Doi atacatori îl imobilizară cu un sac din piele aspră tras peste cap și lovituri precise de bâtă în același sac. Greuceanu ieși clătinându-se din mașină, prinse de ceafă sălbaticii care ciomăgeau calul și le ciocni capetele de parcă ar fi fost ouă roșii de Paște. Le privi satisfăcut fuga înapoi la tovarășii lor, pentru a se plânge de „monstrul gras” care îi faultase în careu, însă bucuria victoriei îi fu întreruptă de un velociraptor care, la doi pași de el, își dezveli colții într-un rânjet amenințător, făcându-l să înlemnească.
– Mă scuzați puțin, că mă sună cineva, bolborosi huiduma și se aruncă în mașină, baricadându-se cu tot ce găsi la îndemână.
Făt-Frumos, amețit și de haosul din jurul său, și de trezirea bruscă, rămase confuz pe capotă, încercând să înțeleagă dacă era treaz ori visa că era treaz. Înainte de a se dumiri, două perechi de brațe vânjoase îl smulseră cu ușurință, de parcă ar fi fost o păpușă de cârpă. Își adună toate forțele pentru a se zbate, încercând să se elibereze, însă răpitorii îl legară rapid cu liane aspre, neutralizându-i orice încercare de împotrivire.
– Lăsați-mă, bre, oricine ați fi, că am nevoie de somnul de frumusețe! țipă el cu o voce mult mai pițigăiată decât și-ar fi dorit. Și dezlegați-mă, că mi se întrerupe circulația sângelui la mâini și fac varice!
Sălbaticii nu lăsară impresia că le-ar fi păsat de somnul sau de varicele lui. Fără niciun cuvânt îl aruncară pe cel mai apropiat velociraptor, în spatele unui călăreț, ca pe un sac de bidoane pregătite pentru reciclare. Un corn primitiv din fildeș de mamut răsună în noapte, anunțând retragerea. Dinozaurii se întoarseră disciplinat, tropotul lor scuturând pământul, unii dintre călăreți aruncând sulițe și pietre pentru a-i ține la distanță pe ceilalți Nemuricioși în timp ce grupul principal se retrăgea cu prada. În câteva clipe dispărură în pădurea deasă, lăsând în urmă doar haosul taberei devastate și tăcerea grea a nopții care tocmai începuse să-și arate colții.
Când ultimul ecou al cornului din fildeș de mamut se stinse în depărtare, Greuceanu coborî din mașină cu ochii în toate direcțiile, scanând rapid desișurile din apropiere. Liniștea apăsătoare domina din nou peisajul, fiind întreruptă din când în când doar de foșnetele frunzelor mângâiate de vânt. În jur, pământul răscolit purta urmele haotice ale velociraptorilor, iar ici-colo sulițele atacatorilor stăteau înfipte ca niște marcaje macabre. Privirea îi căzu pe o sclipire slabă, ascunsă într-un smoc bătătorit de iarbă. Se aplecă, scormoni ușor cu un băț și găsi un medalion cum nu mai văzuse până atunci: un disc perfect rotund din obsidian șlefuit, în centrul căruia era gravată o semilună albă, încastrat într-un cadru din oase subțiri, împletite cu o măiestrie aproape suprarealistă. Îl băgă în buzunar fără ezitare, sperând că valora ceva, apoi își trezi tovarășii cu câte o pereche de palme.
– Ce au fost ăia?!? zbieră panicat Harap-Alb imediat cum deschise ochii. Draconieni din Sirius, nu? Știam eu că or să mă găsească până la urmă!
– Erau muma draconienilor să te ia! se burzului matahala. N-ai văzut că purtau haine din blănuri, măști din cranii și călăreau crocodili? Erau gorile, clar! Acum înțelegeți de ce nu-mi plac lighioanele?
– Erau oameni preistorici din moment ce suntem în Epoca de piatră, îl corectă calul. Iar ăia erau dinozauri. Velociraptori, mai exact, dacă îmi amintesc bine. Deși nu înțeleg ce caută oamenii în același timp cu dinozaurii sau cum au reușit să-i îmblânzească.
– Numai blânzi nu păreau când încercau să ne mănânce, mormăi Prâslea. În fine, ce facem acum?
– Cum ce facem? Plecăm acasă, clar! hotărî Greuceanu. Plodule, ai reparat calculatorul?
– Nu, nene, că e prea avansat pentru mine, recunoscu băiatul. Dar am găsit în el un joc video și m-am chinuit o grămadă să-mi bat recordul.
– Să vezi ce te bat eu mai ceva ca pe record! tună huiduma. Zi-i râșniței să te învețe cum s-o repari, că nu mai stau aici nicio secundă!
Băiatul îl ascultă, conectă computerul de bord la bateria mașinii, i-o puse pe cea externă la încărcat, apoi îl deschise și îi ceru să-și remedieze singur erorile. Nu prea îi conveni computerului, însă nu fusese programat să se împotrivească ordinelor, așa că se supuse piuind ca pentru el înjurături binare.
– Unde plecați, mă? sări calul. Vreți să îl lăsăm aici pe căpitan? Nu plecăm nicăieri până nu îl recuperăm!
– Recuperează-l dumneata, că eu o șterg de aici imediat cum i se încarcă ăstuia bateria complet, replică Prâslea iar Greuceanu aprobă cu o mișcare scurtă a capului.
– Ce e asta, mă? continuă calul indignat. Răzmeriță? Vă trădați căpitanul și îi furați mașina? Așa echipaj de iude și brutuși sunteți voi? Trădare!
– Gloabo, în primul rând nu e căpitanul meu, îl opri huiduma. Iar în al doilea, nu suntem un echipaj, ci victime ale unei răpiri, pe care le-ați privat de libertate și le-ați adus cu forța unde și-a înțărcat Sarsailă odraslele. Așa că du-te și salvează-ți singur fătălăul, că mie nu-mi pasă nici de el, nici de tine, nici de gorilele preistorice călare pe crocodili. Mă duc acasă și atât!
– Fără cheia de la mașină nu vă duceți nicăieri, că a rămas la căpitan, îi anunță calul cu o ușoară satisfacție în voce. Mereu mi-o ia, ca să nu mai plec prin trecut de nebun. O singură dată am luat mașina și se poartă de parcă aș fi stricat istoria…
– Ce ai făcut? îl întrebă Harap-Alb, deși nu ținea neapărat să afle.
– M-am plimbat puțin, n-am făcut mare lucru, veni răspunsul. Ați auzit de Bucifal, calul în cinstea căruia Alexandru Macedon a construit orașul Bucefala? Sau de calul pe care împăratul Caligula l-a făcut senator? Ori de Armăsarul din Tennessee despre care cânta Johnny Cash? Sau de Bayard, calul sărbătorit anual de belgieni pentru puterea și inteligența lui? Eu am fost toți ăștia. Până și Don Quixote mă considera nobil armăsar, deci am lăsat o impresie bună peste tot.
– Răpciugo, lasă impresiile și scoate cheia mai repede! mârâi Greuceanu. Dai vina pe ăla ca să ne induci în eroare, dar sigur e la tine, că ești mangliu de când te știu!
– Unde să o țin, mă? Nu vezi că nu am buzunare?
– Ai înghițit-o cu tot cu breloc! tună obezul. Ei, lasă că ți-o scot eu cu tot cu esofag…
Își suflecă mânecile, apucă animalul cu o mână de maxilar iar pe cealaltă i-o îndesă pe gât, însă renunță la sondarea stomacului după câteva mușcături puternice de umăr.
– Fraților, terminați-o cu violența, că am avut destulă în noaptea asta, încercă Harap-Alb să îi liniștească. Are dreptate armăsarul, trebuie să îl salvăm pe prietenul nostru, pentru că prietenul la nevoie se cunoaște și avem nevoie de cheia aia. Sunt sigur că ne putem înțelege omenește cu gorilienii ca să găsim o soluție pașnică, pentru că omenia există până și în animale.
– Talibane, ești tâmpit?!? se rățoi Greuceanu. Ne-au bătut ăia fără motiv ca pe hoții de cai și l-au răpit pe lesbian! Ce soluție pașnică să găsești cu ăia? Or să ne omoare înainte să apuci să le zici salutul cu salamul și Alecu! Chiar dacă suntem nemuritori!
– Puteau să încerce să ne omoare și acum, dar ne-au lăsat în pace, observă semiarabul. Eu zic că reușim să ne înțelegem cu ei. În plus, salvându-l pe Dublu F facem o faptă bună, care ne mai arde puțin karma negativă. Și caloriile dacă avem noroc.
– Deci nu putem recupera cheia mașinii dacă nu-l salvăm pe ăla, oftă Prâslea. Nene Greucene, n-avem de ales, trebuie să mergem, altfel rămânem aici. Și, la cât de sălbatică e preistoria asta, nu cred că rezistăm prea mult. Hai să mergem și vedem noi ce facem. Dar ne despărțim ca să-l găsim mai repede, că nu știm unde l-au dus. Eu cu dumneata mergem spre miazăzi, iar gloaba și talibanul spre miazănoapte.
– În niciun caz! sări calul ca ars. Voi vreți împreună ca să vă ascundeți în mașină în timp ce eu și nebunul ne punem viețile nemuritoare în pericol! Nu, chiar nu merge așa! Cadetul merge cu mine iar sublocotenentul cu locotenentul. Noi spre răsărit, voi spre apus, iar după ce îl găsim pe căpitan, ne întâlnim cu toții aici și plecăm. Cadet Prâslea, cere-i computerului să se repare singur, că pe mine nu mă ascultă, și haideți să mergem!
Vrând, nevrând, Greuceanu acceptă în cele din urmă, însă doar pentru a recupera cheia mașinii.
– Dacă nu mă mai întorc, găsiți-mi o nevastă și spuneți-i că am iubit-o, oftă el și porni bombănind spre apus, urmat îndeaproape de Harap-Alb, ale cărui mantre acoperiră foșnetul frunzelor. Calul și Prâslea plecară în direcția opusă, umbrele lor pierzându-se rapid printre trunchiurile masive ale copacilor. Eliberată de prezența intrușilor, natura se întoarse la somn, nederanjată de perechea de ochi care sclipea într-un tufiș, însoțită de un mârâit aproape imperceptibil, ce se risipi rapid în liniștea grea a pădurii adormite.
*
La prima licărire a zorilor, din desiș se ivi tigrul știrb, cu privirea fixată obsesiv pe ținta lui: Dacia 1310, blestemăția care îl nenorocise pe viață. Își găsise colții rupți cu bestialitate, odinioară mândria sa supremă, și și-i lipise cu rășină de copac, unul strâmb și celălalt invers, iar acum era pregătit pentru dulcea răzbunare plănuită vreme îndelungată, adică vreo câteva ceasuri. Se apropie tiptil cu ochii cât două faruri scurtcircuitate de tir și cu coada zburlită ca o perie de praf folosită în exces, târându-se pe burta care îi trăda poziția cu chiorăiturile ei. Făcu o pauză dramatică la trei metri de mașină, își încordă mușchii și sări cu agilitatea unui balerin de două sute de kilograme. În timpul plonjonului acrobatic fu surprins de o voce metalizată, cu un ușor accent sovietic:
– Prezență ostilă detectată. Activez protocolul defensiv.
Încercă să frâneze în aer, nepăsându-i prea mult de legile fizicii, dar o portieră se deschise brusc și îl izbi cu forță, lansându-l într-un copac bătrân. Se ridică ușor dezorientat, cu demnitatea la fel de șifonată ca blana, se scutură și, cu ochii injectați de furie, țâșni spre mașină într-un atac rapid și de obicei fatal. Însă călcă pe colții lipiți strâmb și se rostogoli ca o minge spartă, oprindu-se în roată într-o poziție ce ar fi jenat până și un contorsionist experimentat. Scutură din cap pentru a scăpa de constelațiile verzi care se roteau în jurul său, profită de proximitate, se ridică în două labe și sări pe capotă cu grația unui hipopotam beat. Însă momentul răzbunării fu din nou sabotat de propriii săi colți, picăturile de rășină scurse din ei transformând capota într-un mic patinoar. Încercând disperat să își păstreze echilibrul, tigrul realiză involuntar un moment artistic plin de axeluri cvadruple și piruete, încheiat cu o aterizare spectaculoasă în cap. Detectându-l în dreptul țevii de eșapament, computerul de bord porni motorul mașinii pentru o secundă și umplu felina de funingine. După ce tuși câțiva nori de fum negru ca un vulcan cu pneumonie, tigrul se enervă la culme și își înfipse colții strâmbi în janta roții de lângă el, o decizie pe care avea să o regrete instantaneu. Pentru că vocea metalizată îi strică bucuria răzbunării și de această dată:
– Cric automat activat. Ridicare parte stângă completă. Pornire motor activată. Accelerație acționată la maximum.
Roata începu să se învârtă în gol și tigrul odată cu ea, cu o viteză aproape suficientă pentru a genera energie electrică, experimentând astfel primul carusel din preistorie. Oprirea bruscă a roții îl propulsă ca dintr-un tun de circ, desenând o traiectorie perfect parabolică pe cerul preistoric până ateriză forțat într-o baltă, scoțând sunete ce păreau o combinație între miorlăit și sughiț. După ce își stoarse blana cât putu de bine, decise că avea nevoie de viteză pentru a lua prin surprindere blestemăția care îl lăsase știrb. Drept pentru care, într-o demonstrație de inginerie primitivă, construi rapid o praștie uriașă din trunchiul unui copac strâmb, de care legă o liană elastică, ruptă dintr-un arbore de cauciuc. Cu determinarea unui kamikaze mult prea entuziasmat, felina se lansă din praștia improvizată către mașină cu un răcnet de luptă șoptit, pentru a nu-și boicota singură elementul-surpriză. Din păcate pentru ea, computerul de bord anticipase atacul și deschisese din timp geamurile laterale, lăsând tigrul să treacă printre ele ca un glonț și să se oprească într-un bolovan. Măcar traumatismul cranian ajută animalul să realizeze că nu viteza era cheia succesului, ci subtilitatea.
Cu o scânteie de inspirație care ar fi făcut și un inventator nebun să pară perfect rezonabil, știrbul se cocoță într-un copac mai silențios decât umbra unui ninja, iar de acolo sări pe parbrizul Daciei, pregătindu-se să-și înfigă colții în el. Deloc impresionat, computerul porni ștergătoarele, care îi zburară tigrului dantura prost lipită, apoi activă sistemul audio al mașinii cu volumul la maximum. Când răcni din difuzoare o manea chinuită nemilos de trupa Coldplay, felina sări ca un arc comprimat eliberat brusc, blana i se zburli de parcă ar fi avut bigudiuri metalice într-o furtună electrică, iar groaza i se întipări pe chip ca un graffiti rupestru desenat la nervi. Încercă să-și îndese antena radio în urechi pentru a opri tortura auditivă, însă un șoc electric puternic, trimis de computer prin antenă, îl aruncă în pădure, lăsând în urmă doar o grămadă de păr ars și miros de friptură.
Epuizat și învins, cu blana pârlită și din nou fără colți, tigrul știrb renunță resemnat la răzbunare. Privi lung spre Dacie, oftă adânc de parcă ar fi vrut să-și expire sufletul și se îndepărtă șchiopătând, târându-și coada prin praf ca un drapel coborât în bernă. În urma sa se lăsă din nou liniștea, spartă doar de vocea metalizată cu accent sovietic:
– Joc încheiat. Rezultat: inteligența artificială – 1, prostia naturală – 0. Salvare automată a progresului. Nivelul următor în curs de configurare. Apăsați butonul de start pentru a continua.
Lasă un răspuns