Epoca de Piatră. Linia temporală Gamma
.
Soarele ardea nemilos în creștetul cerului, razele amiezii căzând perpendicular pe pământ, forțând umbrele să se strângă timid sub fiecare fir de iarbă și fiecare frunză. Calul și Prâslea se opriră pentru a admira tabloul idilic în care tocmai ajunseră, copleșiți de frumusețea locului desprins parcă dintr-un vis neatins de timp. În jurul lor se revărsa o explozie de viață și culoare, vegetația luxuriantă atingându-și apogeul cu un talent nebănuit. Flori de dimensiuni imposibile, cu petale catifelate de un galben electrizant sau roșu intens, împrăștiau miresme dulci și grele, iar liane lungi, înflorite, atârnau de coroanele arborilor uriași, ale căror frunze păreau țesute din mătase verde-aurie, formând perdele naturale ce dansau ușor sub mângâierea vântului. Prin aer răsuna cântecul armonios al păsărilor cu penaj irizat, ce se zbenguiau printre ramurile copacilor sau pe deasupra unui pârâu cristalin ce șerpuia leneș prin iarba de smarald, acompaniat de un cor de insecte nevăzute.
Prâslea se descălță pentru a simți sub tălpi covorul viu de iarbă moale, iar calul îi urmă exemplul scoțându-și potcoavele. Închiseră ochii și inspirară adânc miresmele dulci, necunoscute, care pluteau în aerul cald și parfumat, bucurându-se de micul paradis terestru pe care îl găsiseră întâmplător.
– Când o să-mi sune ceasul, aici vreau să fiu îngropat, spuse Prâslea cu un zâmbet calm pe sub ochelarii mari, de cârtiță.
– Ești nemuritor, îi aminti calul mestecând un smoc de iarbă mătăsoasă și probabil gustoasă.
– Știu, spuneam că aici vreau să fiu îngropat de viu, completă băiatul păstrându-și zâmbetul de satisfacție pe chip.
Nu apucară să se relaxeze prea mult pentru că din spatele unui tufiș înalt țâșni o libelulă uriașă, de mărimea unei vaci însărcinate, cu mandibule strălucitoare și aripi translucide ce vibrau amenințător în lumina amiezii. Corpul său chitinos reflecta curcubeie întunecate, iar ochii săi compuși păreau să capteze și să multiplice la nesfârșit imaginea celor doi intruși. Insecta își întinse aripile masive și țâșni spre ei cu un zgomot iritant, ca de dronă.
– Dacă nu vrei să fii digerat de viu, fugi! strigă calul, apoi își adună potcoavele în grabă și o rupse la fugă.
Prâslea sări în adidași și încercă să îl urmeze, însă se împiedică de o liană și căzu ca un bolovan pe fundul bălții. Calul se întoarse oftând, îl ridică, îi dădu un șut în posterior pentru a-l ajuta să demareze în trombă și o luară amândoi la goană prin vegetația deasă. Libelula îi urmă zbârnâind, tăind aerul cu mandibulele sale ascuțite. Galopau printre copacii uriași cât puteau de repede, zdrobind frunze și crengi sub picioare, însă bâzâitul amenințător al aripilor insectei uriașe se apropia din ce în ce mai mult. Alergând disperați printr-un desiș încâlcit, nu observară marginea unei văi abrupte ascunse de vegetație. Pământul le dispăru de sub picioare într-o fracțiune de secundă și se prăvăliră în vale, rostogolindu-se printre frunze, crengi și pietre până la baza pantei. Zumzetul furios al libelulei continuă deasupra, dar prădătorul părea dezorientat, neștiind unde dispăruseră prăzile sale.
Cei doi răsuflară ușurați, însă răsuflarea li se tăie ca maioneza când altă amenințare le apăru în față. Dintr-o crăpătură a pământului se ridică un miriapod colosal, lung cât două vagoane de tren și gros cât o coloană de catedrală gotică. Picioarele sale, numeroase și ascuțite, scrijeleau solul în timp ce se mișcau, iar antenele lungi i se ridicară amenințător, simțind parcă frica intrușilor.
– Ce Gebeleizis ferește e asta?!? țipă Prâslea retrăgându-se încet cu spatele până se opri într-un trunchi subțire de copac.
– Nu știu, dar poate se intimidează dacă îi arătăm că nu ne e frică, răspunse calul și se ridică în două picioare plin de curaj. Necheză din fundul plămânilor și lovi aerul cu copitele din față încercând să pară amenințător, însă miriapodul nu se lăsă impresionat. Când unul dintre multele sale picioare tăioase trecu la doar câțiva centimetri de botul calului, mârțoaga renunță la intimidare, îl agăță pe Prâslea de haină și fugi ca apucatul. Exact la timp, pentru că o secreție verzuie lansată de miriapod topi bucăți din copacul de care se sprijinise băiatul cu o secundă în urmă.
După câteva minute de alergat și împiedicat se opriră pentru a-și trage sufletele însă, spre oroarea lor, dintr-o coroană de liane care atârna de un copac gigantic, o creatură cu opt picioare lungi coborî rapid, ca o umbră care se desprinde de lumină. Cei opt ochi lucioși ai arahnidei de dimensiunea unui elefant reflectau lumina Soarelui, iar cleștii săi uriași emiteau un sunet sec și amenințător.
– Hai că deja e prea de tot! exclamă Prâslea și se postă în fața creaturii cu un chip nevinovat și ochii mari, înlăcrimați, pentru a o înduioșa.
Pentru câteva clipe, manipularea păru să funcționeze. Arahnida se opri ca și cum ar fi avut o revelație pacifistă, privi cu atenție, își lăsă capul în jos, începu să bată în retragere și, când lăsă impresia că renunțase complet la atac, lansă un fir de mătase lipicioasă spre băiat, care abia reuși să se arunce la pământ pentru a-l evita. Văzând-o pregătită pentru un nou atac, calul lovi cu putere un arbust stufos, îngropând creatura sub un morman de frunze și crengi uscate. Cei doi profitară de momentul de confuzie al monstrului preistoric și o luară la fugă privind mai mult în urmă decât înainte, până se treziră prinși într-o plasă uriașă de păianjen, cu fire groase și lipicioase, care le imobiliză complet mișcările. Se zvârcoliră inutil din toate puterile, capcana naturală fiind mult mai eficientă decât și-ar fi imaginat. Nu renunțară la smucituri, sperând că perseverența va da roade în cele din urmă. Și poate ar fi dat dacă ar fi avut timp la dispoziție…
Un foșnet din spate le îngheță instant sângele în vene. Arahnida gigantică, pe care abia reușiseră să o lase în urmă, se apropia rapid, cu o viteză înfricoșătoare în ciuda corpului ei masiv. Ochii săi negri sclipeau ca niște mărgele reci din obsidian, iar colții chitinoși trosneau anticipativ, amplificându-le captivilor groaza în suflete. Resemnat, Prâslea își dădu singur ultima împărtășanie, iar calul i-o luă pe penultima și începu să se scotocească prin blană, sperând să găsească o lumânare pentru a și-o așeza la cap. Nu găsi decât bricheta, ceea ce îi dădu o idee salvatoare. Aprinse pânza groasă, care sfârâi ca uleiul încins în timp ce flăcările îi eliberară mai întâi membrele, apoi restul corpului. Se grăbi să dezlipească și băiatul, dar era prea târziu. Creatura începuse deja să și-l îndese în gura hidoasă, ticsită de colți grotești așezați pe trei rânduri concentrice, ca o mașină de tocat evadată dintr-un coșmar sinistru. Calul încercă să îl tragă de picioare, însă trosnetul unor crengi rupte îi atrase atenția. Din desiș își făcu apariția miriapodul uriaș, unduindu-și corpul segmentat cu mișcări hipnotice. Ochii arahnidei se întoarseră brusc spre noul venit, apoi creatura îl scuipă pe Prâslea și scoase un sunet metalic, un amestec de hârâit și clănțănit. Miriapodul răspunse cu un țipăt strident, iar cele două bestii se repeziră una spre cealaltă într-un haos nemaivăzut de membre și colți.
Profitând de ocazie, băiatul și calul se strecurară printre tufișurile dese ca o fortăreață vegetală, însă nici după ce se îndepărtară nu apucară să răsufle ușurați. Bătaia familiară a unor aripi uriașe le făcu pielea de gâină în timp ce umbra libelulei colosale se întinse peste ei, învăluindu-l ca un preambul al dezastrului. Fără a aștepta confirmarea vizuală a pericolului, o luară amândoi la goană prin vegetația care le îngreuna mișcările, iar insecta plonjă după ei cu un zumzet infernal. După câteva minute de alergare haotică ajunseră într-un luminiș neașteptat, în mijlocul căruia se afla o colibă modestă din ramuri împletite, piei de animale cusute grosolan și frunze late de palmier. Lângă ea, un bătrân vânjos lucra de zor la o construcție monumentală. Câteva blocuri masive de piatră neagră formau un inel aproape perfect, în centrul căruia se înălța o platformă circulară din lespezi șlefuite. Deasupra ei, alte două cercuri concentrice din monoliți mai subțiri purtau gravuri misterioase cu simboluri astrale și constelații. După schițele scrijelite stângaci pe sol, misterioasa construcție rudimentară părea să aibă rolul de a urmări mișcarea astrelor.
Când îi văzu pe cei doi sosind în viteză cu libelula uriașă pe urmele lor, bătrânul se opri din lucru și strigă cu o voce groasă, care vibră ca un tunet în liniștea grădinii:
– Evo, pliciu’! Iar gângănii!
În secunda următoare, din colibă țâșni o bătrână mică de statură, dar foarte agilă, cu o paletă primitivă de bătut covoare în mână. Din câțiva pași ajunse lângă intrușii ce se pitiseră după pietre, pocni ca la baseball libelula care tocmai își lăsa ouăle în părul lui Prâslea, lansând-o cu efect printre copaci, apoi îi luă pe cei doi într-o serie rapidă, de parcă ar fi jucat tenis de masă cu capetele lor. O opri cu greu soțul ei:
– Nu gândaci, Evo! Uite bine: Inorogus ciuciucornus și Cimpanzeus năpârlitus.
Eva se opri din tirul de lovituri și îi privi cu multă atenție, analizându-i din cap până-n picioare. La cal zăbovi mai mult pentru că avea mai multe. Picioare, nu capete. Nu fu foarte convinsă de cuvintele bătrânului, așa că îi mai pocni o dată, pentru a nu regreta ulterior că nu fusese destul de darnică. Calul se enervă, îi smulse paleta din mână, i-o rupse de capul lui Prâslea și se răsti la ea plin de furie:
– N-auzi, mamaie, că nu suntem insecte? Nu se și vede? De ce continui să dai? Ai rămas blocată pe pocnit?
– Nu știut că spunea la mine, se apără femeia. În fine, nu grav. Da’ dacă nu gângănii, ce e voi? Că nu văzut specia asta…
– N-auzi că inorog fără corn și cimpanzeu fără blană? o luă bătrânul la rost. Nu prins la tine după cum numit eu la ei? Sau eu îmbogățit din greșeală familie lexicală la limbaj de nu înțelegi la mine? Inorogus năpârlitus și Cimpanzeus ciuciucornus! Nu, stai, invers!
– Mă scuzați că intervin, îndrăzni Prâslea, dar de ce ne-ați numit în halul ăsta?
– Adam place să dea nume la toți animale care vede el, explică femeia. E hobby la el, ce să faci? Ce, nu nimerit specii la voi?
– Nici pe departe, pufni băiatul. Eu sunt om iar el e cal!
– Cal nu există, că nu evoluat încă din inorogi, bombăni bătrânul. Și om de care? De Cro-Magnon? Homo erectus?
– Cu homo l-ai nimerit, dar erectus doar cu pastile, că altfel nu mai poate chiar dacă pare tânăr, glumi calul și primi imediat un pumn mic în coaste, care îl deranjă aproape cât înțepătura unui țânțar.
– Poate nu neandertalian, că nu suportăm la ăștia, spuse femeia. Proști tare și urâți tare.
– Sunt om normal, homo sapiens ca voi, încercă Prâslea să îi lămurească. De fapt sunt homo sapiens sapiens, că sunt om modern, deși la mine cred că ar trebui vreo trei-patru sapiens, fiind mai deștept decât majoritatea.
– Și mai mult homo decât sapiens, continuă calul să glumească și se feri la timp de un nou pumn mic, însă se împiedică de o rădăcină și se prăbuși peste unul dintre monoliți, clătinându-l puțin. Bătrânul luă o piatră de jos, vru să i-o dea de cap, însă se răzgândi și îl întrebă pe băiat:
– Dacă om ca noi, de-a cui? Tribu’ lu’ Cain sau lu’ Abel? Decât ăstea doi în afară de noi și neandertalieni. Care nu suportăm deloc la ei.
– Niciunul, nene, veni răspunsul. Sunt din viitor, la fel și calul ăsta enervant. Mai sunt câțiva cu noi și, de fapt, îl căutăm pe unul pe care l-au răpit niște sălbatici. Știți cumva cine ar putea fi ăia, ca să ne recuperăm prietenul?
– Dacă din viitor, atunci zi cum vremea după alt răsărit, îi ceru Adam.
– De unde să știu?!? Venim de la sute de mii de ani din viitor, nu de mâine! răbufni Prâslea.
– Ce zis la tine, Evo? își întrebă bărbatul consoarta. Niciodată încredere în cimpanzei, minte mereu! Uite dovada! Tu pierdut pariul, plătește la mine.
Femeia se văzu nevoită să îi dea dreptate, așa că scoase trei scoici din pielea de animal pe care o purta pe post de sutien și i le înmână. Fericit, Adam încercă să le numere, însă renunță când își aminti că numerele nu erau încă inventate. Prâslea își dădu ochii peste cap și ceru din nou informații despre identitatea răpitorilor.
– A lu’ Cain sigur, că ei fură femele, îl anunță bătrâna. La voi tot femelă furat, nu?
– Teoretic nu, dar se îmbracă de obicei ca una, replică adolescentul. Se și machiază uneori, se și coafează, se și dă cu ojă… Da, înțeleg cum s-a produs confuzia. Dar de ce răpesc ăștia femele? Pardon, muieri, că la noi așa se zice.
– Nu prea are, așa ia de la celălalți, îl înștiință Eva. Mai multe femele, mărește tribu’ mai repede. Tribu’ mai mare, conduce lumea. Nu logic la voi?
– Este, dar nu prea e logic de ce îi lasă ceilalți să le fure muierile.
– Păi ce să facă la ei? sări bătrânul. A lu’ Cain vânători, are arme și știe ciomăgeală. A lu’ Abel culegători și nu știe bătaie, că nu trebuie la fructe. Nici bâte n-are, decât coșuri. Cum oprește pămpălăii vânătorii când fură femelele la ei? N-are cum, cu ce sau până când. Băieții dușmani de mici, Cain pocnea mereu la Abel cu piatra-n cap, triburile lor la fel face până cade ceru’ pe noi.
– Stați așa, că acum m-am prins! sări deodată calul, care în ultimul minut fusese căzut pe gânduri, scormonindu-și prin memorie. Adam, Eva, Cain, Abel… Sunteți primii oameni, nu? Părinții omenirii! Iar Cain și Abel sunt primii voștri fii, corect?
– Adevărat, noi mama și tata la oameni, recunoscu Adam. Eu tata și ea mama, nu confundați la noi ca neandertalienii care nu suportăm la ei că e proști.
– Și urâți, completă Eva.
– În cazul ăsta, înseamnă că planul lui Lucifer nu a funcționat! se bucură calul. Dacă sunteți Adam și Eva, înseamnă că ați fost făcuți de Dumnezeu! Deci zeii nu sunt morți! Iar asta e grădina Edenului, nu?
– E grădina la noi și la zonă am numit Eden, confirmă bărbatul, da’ nu făcut la noi nimeni, că noi evoluat natural din australopiteci, care evoluat din alte maimuțe. Ce e zeii? De mâncat sau băut? Facem troc să dați la mine unu’ și dau eu la voi piatră frumoasă?
– Adică nu aveți fruct interzis sau șarpe vorbitor pe aici? vru să știe Prâslea.
– Cum să vorbește șerpii? se miră Adam. Lighioanele nu vorbește! A ta că nu mai are cornu’, da’ restu’ nu. Mai ales șerpii, care e secretoși.
– Nu vorbește șerpii? sări Eva ca arsă. Când auzit eu glas în grădină, ce zis tu la mine? Că un șarpe povestea la tine ceva! Deci tu mințit la mine! Erai cu fosta tu nevastă ascuns în boscheți, boschetarule!
– Nu zis la tine că vorbea șarpele, zis că vorbeam eu la șarpe și șarpele aproba la mine, încercă bărbatul să se apere. Însă degeaba, un dos de palmă peste ochi convingându-l că tăcerea e de aur mai ales când ești prins cu ocaua mică.
– Deci am ajuns prea târziu, îngăimă deprimat calul, ignorând cearta domestică. Agenții Necuratului au omorât zeii înainte de apariția oamenilor și au schimbat complet cursul istoriei și preistoriei. Deci lumea pe care o știam nu mai există… Totuși, nu înțeleg de ce noi n-am dispărut sau de ce ne amintim linia temporală dinainte.
– Poate că schimbarea a avut loc exact când efectuam saltul temporal și, pentru că atunci eram în afara timpului, neexistând în momentul ăla în nicio perioadă, poate de asta nu ne-a afectat, trase Prâslea o concluzie surprinzător de logică.
– Poate, aprobă calul. Dar trebuie să găsim cumva o modalitate de a readuce totul la normal, că nici nu vreau să-mi imaginez cum se va schimba lumea în următoarele milenii. Voi, părinții omenirii, nu aveți cumva vreo idee din întâmplare?
Își dădu seama că era o întrebare inutilă când îl văzu pe Adam culegându-i Evei păduchii din păr și înfulecându-i ca pe semințe de floarea soarelui. Își mută privirea spre Prâslea, cu o urmă de speranță care dispăru rapid când îl văzu scobindu-se în nas cu agilitate, apoi privindu-și descoperirile cu mândrie. Oftă adânc, realizând că povara salvării planetei era doar pe umerii săi deja schilodiți de bătrânețe și boli necunoscute, și se pregăti de plecare complet demoralizat. Află de la cuplul primordial direcția în care se afla tribul lui Cain, locul probabil în care fusese dus Făt-Frumos, îl agăță pe Prâslea de o ureche și se puse în mișcare cu viteza unui melc care încearcă să-și conserve energia. Băiatul, însă, era curios să afle ce făcea Adam cu pietrele pe care le aranjase în vecinătatea colibei sale.
– Numit eu la el observator astronomic, răspunse bătrânul cu mândrie, de parcă ar fi descoperit focul. Cu el uit eu la luminile de sus să văd când cade ceru’. Uit mereu la el, să nu ia prin surprindere la mine. Bun tare observatoru’, învăț și la voi cum se face dacă vreți troc. Ce dați la mine pentru un băț frumos?
– Nu la cer uiți tu, ba la fosta tu nevastă! răbufni Eva. Să vezi ce stric eu la observator să nu mai spionezi tu la Lilith, preacurvitorule!
– De asta făcut eu la el din piatră mare și rezistentă, oftă Adam. Nu spionez la aia că despărțit la ea de multe răsărituri! La cer uit eu să văd când cade! Dacă superi la mine, nu zic nimic la tine atunci și n-o să știi ce omoară la tine!
– Te uiți degeaba, că nu o să cadă niciun cer, încercă să îi explice calul, deși nu avea niciun chef să încerce să le schimbe oamenilor preistorici superstițiile. Luminile de sus sunt stele și planete iar cerul e un spațiu enorm, care nu are cum să cadă.
– Poate nu tot, da’ bucăți din el cade, replică bătrânul. Ca bolovanu’ ăla mare care vine repede spre noi. Vezi la el? Ia uită tu la cer prin observatoru’ meu și zi că nu e așa.
Privi calul printr-un șanț din monolit, în care tatăl omenirii înghesuise câteva cristale care amplificau imaginea mai ceva ca un telescop modern, și zări un asteroid enorm care într-adevăr se îndrepta spre ei. Fiind vizibil ziua, în lumina orbitoare a Soarelui, era destul de aproape, impactul cu Pământul fiind doar o chestiune de zile. Așa cum era de așteptat, calul se panică.
– Văleu, o să murim ca dinozaurii! țipă el și începu să alerge în cerc, neștiind în ce direcție să apuce pentru a fi în siguranță.
– Calm, nu murim, încercă Adam să îl liniștească. Mai căzut pietroi mare cu multe răsărituri până să naștem noi și murit doar dinozaurii. Așa zicea australopitecii din tată-n pui, așa aflat și noi.
– Cum să moară dinozaurii când noi am văzut câțiva la sălbaticii lui Cain care ne-au răpit prietenul? se miră Prâslea.
– Păi scăpat doar care era în parc lângă grădina noastră, da’ restul murit toți, îi explică Eva.
– Ce parc? Jurassic?
– Nu, Cretacic, îl corectă ea. Făcut la el parc pentru copii până venit dinozauri, după aia parc de distracții. Mergeți la plimbare acolo? Iau ghioaga pentru insecte și mergem.
– Nu mergem în niciun parc! țipă calul, care încă era speriat. Mergem doar noi să ne recuperăm prostul, apoi la mașină, să nu ne prindă apocalipsa pe aici! Cadet, mergi sau rămâi să petreci sfârșitul lumii cu strămoșii tăi?
– Vrut troc cu tine, dai mie inorogu’ și dau la tine femela, îi șopti Adam băiatului, da’ văd că la Eva e mai mică gălăgie. Da’ dacă insiști, o dau la tine plus o piatră frumoasă dacă dai la mine o bâtă bună. Bâtele e mereu de folos mai ales dacă nu e rupte. Facem troc, da?
– Vrei să scapi de eu ca să duci pe tine la fosta, nu? se burzului Eva. Dai pe mine la cimpanzei pentru aia, nu? Iar, nu? Lasă că aranjez eu la tine să nu mai trebuie alta la tine!
Luă rapid de jos un os masiv de brontozaur, rămas de la un festin mai vechi, și începu să își pocnească soțul cu el fără milă, în zona vulnerabilă dintre picioare. Adam se tăvăli prin iarbă de durere, însă Eva nici nu slăbi intensitatea loviturilor, nici nu le îndreptă spre alte zone anatomice, hotărâtă probabil să îl scapețească odată pentru totdeauna. Din fericire, familia avea deja urmași, altfel această sterilizare brutală ar fi garantat extincția rapidă a omenirii. Profitând de ocazie, calul și Prâslea se făcură nevăzuți, îndepărtându-se cât mai repede de violența domestică din prima familie umană a planetei. Și mult mai repede când auziră zbârnâitul binecunoscut al aripilor libelulei uriașe care îi așteptase răbdătoare într-un copac, pregătită să își reia vânătoarea.
Lasă un răspuns