Epoca de Piatră. Linia temporală Gamma
.
Ascuns după un văl gros de nori, Soarele își trimitea razele leneșe peste peisajul sălbatic al Epocii de Piatră, mângâind cu lumina sa aurie o junglă deasă, în care frunzișul părea un ocean verde, agitat de o briză tăcută. Doi călători din viitor își croiau drum prin vegetația deasă, lăsând în urmă crenguțe frânte și frunze zdrobite. Plin de iritare, Greuceanu pocnea plantele cu un băț noduros pentru a-și face loc printre ele. Harap-Alb îl urma murmurând mantre pentru a-și echilibra o chakră pe care o credea ușor dereglată de o creangă care îl pocnise de câteva ori în turban. La prima vedere, devierea chakrei nu părea o problemă serioasă însă, fiind puțin defazată, risca să nu mai capteze energia Universului cunoscut, ci pe cea nefiltrată a unuia paralel, ceea ce ar fi putut atrage reziduuri karmice și cuantice care i-ar fi semănat sămânța neîmplinirii în câmpul bioenergetic proaspăt arat. Cel puțin asta credea cu tărie Harap-Alb, care părea mai întreg la minte pe vremea când era un terorist sinucigaș în serie.
– Nu știu ce fetiș vegan avea vodă care se plimba prin lobodă, dar mie mi s-a acrit de mers prin boscheți de o să iau la bătaie și verdeața din ciorbă! bolborosi Greuceanu pocnind un tufăriș nevinovat, care își vedea de fotosinteza lui.
– Îți simt furia, frate Greuceanu, și trebuie să o transformi în iubire, încercă semiarabul să îl liniștească. Gândește-te că fiecare foșnet e o frunză mângâiată de spiritul tău care nu își dorește decât să îmbrățișeze natura pentru a se simți cu adevărat parte din ea.
– Dacă nu termini cu tâmpeniile, o să-ți mângăi spiritul cu două bucăți de o să facă pumnul meu parte din tine! îl amenință huiduma aruncându-i o privire care ar fi putut tăia crengi mai eficient decât bățul lui.
– Exact de asta o muscă iese întotdeauna pe locul doi, oftă Harap-Alb și se întoarse la mantrele sale, din care sări două strofe pentru că se grăbea.
Matahala îl ignoră și pocni cu bățul o liană groasă care atârna în calea sa. Liana se mișcă neașteptat și, ca o cobră pregătită să atace, se încolăci în jurul picioarelor lui Harap-Alb, trăgându-l cu forță spre o floare colosală care se deschise lent, dezvăluind o gură înfricoșătoare plină de spini ascuțiți.
– Frate Greuceanu, ajută-mă! țipă semiarabul zbătându-se disperat.
Huiduma se blocă văzând planta carnivoră uriașă cu frunze tăioase ca săbiile, liane musculoase și petale ca niște buze gata să înfulece tot din jurul lor. Însă își reveni rapid și strigă la tovarășul său, care încerca să se agațe de orice pentru a-și opri înaintarea către planta înfometată:
– Binladene, nu ziceai că vrei să devii parte din natură? Acum e șansa ta! Profită de ea!
– Lasă glumele și salvează-mă, altfel îți blestem karma pentru șase generații! zbieră semiarabul.
Greuceanu își suflecă mânecile, ridică de jos o piatră mare și o aruncă în floarea carnivoră, nimerind-o într-un „dinte”. Planta scoase un șuierat furios, însă nu își eliberă prada ci, dimpotrivă, îl înghiți pe Harap-Alb.
– A mumei Tălpii Iadului buruiană turbată, mârâi matahala privind semiarabul cum dispare. Talibane, meditează ca să te digere mai greu! Sau dă-i cu mantra ca la biliard!
– Nu merge! se auzi vocea înăbușită a semiarabului din interiorul plantei. Am încercat și nu are efect! Ajutor!!!
– Bine, mă, apelez la soluția de urgență, oftă Greuceanu și scoase dintr-un buzunar o sticluță cu sos picant.
Parcă presimțind ce i se pregătea, planta lansă o nouă liană, care se înfășură în jurul obezului. Greuceanu nu se lăsă intimidat și, când fu ridicat în dreptul florii înfometate, îi turnă tot sosul în gură. Planta începu să șuiere și să tremure, îl eliberă din liană și, după câteva clipe, îl scuipă pe Harap-Alb acoperit cu un strat gros de mucus.
– Asta a fost o experiență spirituală pe care aș prefera să nu o mai repet în nicio viață viitoare, spuse el amărât, ștergându-și cu mâneca saliva vâscoasă de pe față.
– O s-o repeți dacă uiți că îmi ești dator cu un sos picant, mârâi Greuceanu. Acum hai s-o ștergem până nu se obișnuiește buruiana cu condimentele.
Cu planta carnivoră încă zvârcolindu-se, cei doi o luară la fugă și ajunseră în scurt timp la poalele unui munte. În fața lor, o peșteră întunecată părea să ducă direct în măruntaiele Pământului. În jurul ei, câțiva oameni preistorici, cu coafuri ce păreau realizate de o tornadă cu spirit artistic, stăteau tolăniți pe pietre sau întinși pe iarbă. Purtau haine făcute din blănuri prinse cu noduri neîndemânatice, iar fețele lor păreau să exprime o permanentă nedumerire, de parcă abia s-ar fi trezit din somn în mijlocul unui război intergalactic prin hiperspațiu.
Când unul dintre ei îi observă pe intruși, scoase un țipăt gutural iar restul începură să fugă în toate direcțiile țipând ca o șatră de asistați social în fața muncii. Unul se piti după o piatră mică, lăsându-și aproape tot corpul la vedere. Altul își vârî doar capul într-un tufiș rar, trupul său rămânând expus ca un monument de prostie. Ceilalți încercară să se ascundă după niște copăcei subțiri, care abia dacă le acopereau jumătate din lățimea trupurilor. Greuceanu își dădu ochii peste cap, se îndreptă către cel ascuns după piatra minusculă, îl apucă de păr și îl ridică ușor, ca pe o jucărie stricată. Complet panicat, bărbatul începu să tremure de parcă ar fi fost băgat în priză și să îngâne ceva aproape coerent:
– Nu lovi la Abel că nu mai este femele! Voi luat toate deja! Ia blănuri și pietre da’ nu lovi la mine, că doare!
– Nu te lovește nimeni, încercă Harap-Alb să îl calmeze până nu își scrântea vreun organ intern din cauza tremuratului. Liniștește-te, frate înapoiat, că venim în pace și armonie. Nu simți vibrația iubirii noastre universale?
Zâmbetul său larg liniști puțin sălbaticul, care însă reveni la tremurat când întâlni privirea încruntată a matahalei.
– Ia lasă-l, talibane, că vreau să știu despre ce femele vorbește, mârâi Greuceanu. Cine vi le-a luat, bă? Și nu mai tremura, că mă umpli de praf pe adidașii noi și te sparg de toți banii.
– Păi… voi luat femele la noi, nu? îngăimă omul preistoric.
– Cine, mă?!? se ofensă huiduma. Noi?!? Nu ți-e rușine, bă, să ne acuzi pe nedrept? Noi abia am apărut iar tu, în loc să ne aștepți cu pâine și sare, ce faci? Ne bagi nevinovați la pârnaie? Să vezi ce te scutur de floaca aia ca să ai motiv să tremuri!
Îl scutură zdravăn pentru a-l intimida, până rămase cu smocul de păr în mână. I-l lipi la loc cu salivă și îi dădu o palmă prietenească după ceafă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. După ce urlă puțin de durere, sălbaticul îndrăzni să întrebe timid, pentru a nu fi agresat din nou:
– Nu luat voi femele la noi? Voi nu este de la tribu’ lu’ Cain?
– Nici vorbă, nici nu știm cine e Cain ăsta, replică Harap-Alb. Sunt sigur că este o ființă minunată, ca orice copil nevinovat al naturii, și regret că nu am avut șansa de a-l cunoaște și de a ne împrieteni, dar sunt convins că Universul va așeza lucrurile încât să îmi îndeplinească și această dorință…
Greuceanu îl opri îndesându-i turbanul în gură și îi răspunse sălbaticului scurt și la obiect:
– Nu suntem, bă, din clanul ăluia de care ai zis. Noi suntem oameni ai legii, nu interlopi.
– Nu de la Cain? se miră bărbatul. Atunci ce esteți? Neandertalieni? Poate nu, că nu suportăm la ăia, că e proști și urâți.
Primi imediat un cor aprobator de huiduituri din spatele copacilor subțiri, de după o piatră mică și dintr-un tufiș rar.
– Avem fețe de neandertalieni, bă maimuțoiule? se rățoi matahala. Binladene, ține-mă, că fac genocid cu ăsta… Suntem din viitor, bă băiatule! Oameni civilizați, nu înapoiați ca voi!
Și îi dădu o pereche de palme pentru a-l convinge că venea într-adevăr cu gânduri pașnice. După ce își îndreptă maxilarul, sălbaticul acceptă mostra de prietenie și își anunță membrii tribului că puteau ieși din ascunzători, fiind în siguranță. Apoi se prezentă:
– Eu Abel, fiu’ lu’ Adam și Eva. Ei tribu’ meu de culegători închinători la Soare. Ăștia e Uga-Uga, Buga-Buga și Huba-Buba. Ăia din spate e Tic-Tic, Tic-Tac și Tic-Toc. La restu’ nu știu nume, că nu interesat la mine. Iar ăsta mic care joacă cu pietre e Ionel.
– Ionel? se miră Harap-Alb. Cam ciudat nume pe lângă celelalte, nu?
– Puteți să ziceți la el Iliescu, cum poreclit noi la el, replică Abel. Nu știm a cui e, că găsit aici când făcut eu tribu’. Am păstrat la el, că nu vrea să pleacă chiar dacă gonim la el la fiecare răsărit.
– Pe vremea mea dinozaurii erau mai politicoși, oftă copilul. Salutau când treceau pe lângă tine, nu ca înapoiații ăștia…
– Mai bătrân decât pare, anunță Abel și goni băiatul cu un șut zdravăn în partea dorsală. Acu’ hai la masă!
Se așezară cu toții pe iarba moale, în cerc mai mult circumcis decât circumscris, iar doi culegători rotofei răsturnară în mijloc o grămadă de fructe uscate, plante veștejite și ciuperci care păreau să-și fi depășit termenul de valabilitate cu câteva milenii. Oamenii preistorici năvăliră pe mâncare, îndopându-se cu o poftă dubioasă, iar Harap-Alb le urmă exemplul înfulecând un fruct atât de stafidit încât părea mumificat.
– Mulțumim pentru ospitalitate, frate Abel, zise el în timp ce încerca să-și dezlipească stafida de pe cerul gurii. E o onoare să împărțim cu voi darurile naturii.
Greuceanu, în schimb, strâmbă din nas. Apucă un măr care părea cât de cât comestibil, îl mirosi, îl analiză cu atenție și, într-un final, îl mușcă cu mult scepticism. Văzând că era plin de viermi, îl aruncă peste umăr, nimerindu-l pe Ionel în cap. Cinci sălbatici săriră pe măr, iar câștigătorul fugi cu el în pădure și îl îngropă la rădăcina unei tufe.
– Nu aruncăm carne, că e singura care găsim noi, culegătorii, explică Abel.
– Asta e mâncare? răbufni Greuceanu. Mai bine mâncam buruiana aia carnivoră din pădure! Înțeleg că n-aveți nicio treabă cu vânătoarea, dar organismul meu are nevoie de proteine, nu de gunoaie vegane!
– Mie îmi place, minți Harap-Alb încercând să nu-și jignească gazdele, apoi își băgă un deget pe gât pentru a împinge la vale o rădăcină cu gust de mucegai.
– Nu mă mir, pentru că ești cu capul de când te știu, pufni obezul și se ridică furios.
Scană zona până i se opri privirea asupra unui ou uriaș, sprijinit de stâncă lângă intrarea în peșteră. Se repezi spre ou înainte să apuce cineva să reacționeze, îl sparse cu o lovitură decisivă de perete și sorbi lichidul gros cu zgomot, gemând de plăcere. Când termină, își șterse gura cu dosul palmei și zâmbi triumfător. Întregul trib scoase sunete de dezaprobare ce păreau a fi chiuituri de nuntă amestecate cu bocete de înmormântare.
– Ce aveți, mă? se miră matahala. N-am mâncat tot, v-am lăsat și vouă un sfert.
– Ultimu’ ou de pasăre Dodo, oftă Abel plin de amărăciune. Acu’ păsările Dodo plecat la strămoși, că nu mai e altele, iar noi hrănim doar cu plante…
– De fapt mai există o pasăre Dodo, că am văzut-o eu alaltăieri, dar într-adevăr singură nu mai are cum să facă ouă, interveni Ionel și primi instantaneu un nou șut de la șeful de trib, care îl trimise în adâncul peșterii. Sălbaticii, care nu prea suportau băiatul din motive necunoscute, cerură invalidarea golului și repetarea loviturii de pedeapsă.
– Bravo, umflatule, foamea ta a reușit să distrugă o specie întreagă, îi reproșă Harap-Alb tovarășului său.
– Lasă, bă, apărătorul zoologiei, că or să apară găinile și n-o să mai plângă nimeni după pitpalacii ăștia, replică huiduma. Boss de trib, dacă tot ne-am pus burțile la cale, ia zi care-i treaba cu muierile alea. Cine vi le-a luat și câte îmi dați dacă vi le recuperez?
– Tribu’ lu’ frate a meu, Cain, oftă Abel. Mereu atacă la noi să ia femele. Ce să facem la ei?
– Poate să nu îi lăsați să vi le ia? întrebă retoric Greuceanu.
– Nu lăsăm, că batem mereu cu ei. Da’ ei vânători, știe să dea, noi culegători, știem să luăm. Ei are arme, noi nu. Ei știe să bată, noi nu. Mereu a fost așa, mereu o să este așa.
– Dacă sunteți atât de pămpălăi, meritați să vi le ia, boscorodi obezul.
– Pentru ce vi le iau? întrebă Harap-Alb. Ce fac cu ele?
– Sex, nu e logic? se rățoi matahala. Doar nu și-or face echipă de fotbal feminin.
– Adevărat, confirmă șeful de trib. Iau la ele să face mulți pui, să aibe trib mare și puternic. Cu femelele ale noi și ale la ei scot pui pe bandă rulantă. Chiar dacă nu știm ce e aia.
– Nu doar pentru împerechere le iau, ci și pentru a le pune la muncă, interveni Ionel. Bărbații pleacă ziua la vânătoare, iar femeile construiesc o piramidă peste un vulcan la ordinul unei ființe puternice. Nu știu cine e, dar unii zic că ar fi venit din stele, iar alții că e de pe o insulă mare care s-a scufundat în ocean. Vânătorii îl numesc Lucifer pe respectivul iar Cain îi îndeplinește ordinele întocmai, fără să crâcnească. Știu pentru că i-am spionat zilele trecute.
– Pleacă tu cu conspirații la tine cu tot, răbufni Abel și îl mai șută o dată înspre gura peșterii. De această dată nu mai nimeri deschizătura, ci peretele exterior, așa că băiatul ceru fault în careu. O alegere deloc inspirată, pentru că fu imediat faultat sălbatic de trei sălbatici. În careu.
– Lucifer e aici! se panică Harap-Alb. Și probabil îl are pe fratele Făt-Frumos, că sigur tribul lui Cain l-a răpit! Universule, ajută-ne, că nu știm cum s-o scoatem la capăt cu așa intrigă încurcată!
– Lasă, bă, că o rezolvăm noi, îl liniști Greuceanu. Ne zic înapoiații ăștia unde e vulcanul ăla cu piramidă, mergem și îl salvăm pe fătălău, avem și o vorbă de dulce cu Necuratul, apoi ne întoarcem la mașină și plecăm acasă. Ai încredere în fratele tău, că nu degeaba reprezint legea oriunde mă duc. Dar stai să rezolvăm întâi ceva mai important: ia zi, boss de trib, chiar v-au luat ăia toate muierile? N-a mai rămas niciuna de sămânță, să aveți și voi ce face noaptea ca să nu vă plictisiți?
– Ce treabă ai cu muierile ăstora? vru să știe semiarabul. Văd că tot insiști și nu mă prind de ce.
– Pentru că ălea moderne sunt cam fițoase, iar rafinamentul meu nu prea e pe gustul lor de țărănci, explică matahala. Mă gândesc că ăstea preistorice n-au atâtea figuri, ci sunt mai simple și mai puțin pretențioase. Deci mult mai ușor de agățat. Nu e logic? Deci, boss, mai aveți muieri sau nu? Ca să știu dacă mai are rost să pierdem timpul pe aici.
– Păi rămas doar urâtele, că tribu’ lu’ Cain luat ălea frumoase, răspunse Abel cu un oftat lung. Vreți vedeți la ele dans al fertilității? Special pentru voi și Soare?
– Nu, mulțumim, că avem alergie la urâte, încercă Greuceanu să refuze politicos. Însă degeaba pentru că, la un semn al șefului de trib, femeile ieșiră din peșteră. Toate de o urâțenie legendară, de parcă natura ar fi experimentat cu formele umane până să inventeze maimuțele. Erau masive, cu sprâncenele unite nu doar între ele, ci și cu urechile, aveau dinți lipsă și coafuri care păreau sculptate cu o piatră ascuțită.
– Mă simt infertil doar uitându-mă la ele, șopti Greuceanu strâmbându-se de parcă ar fi înghițit douăzeci de litri de zeamă de lămâie stricată cu tot cu butoi.
Femeile se apucară de behăit și tropăit ca o turmă de mamuți beți, în timp ce Abel bătea ritmul cu o piatră pe o piele de animal aruncată pe capul lui Ionel. Urletele lor păreau o combinație între schelălăituri de lupi, croncănituri de păsări și huruitul unui tren care deraiază.
– Boss de boss, mă scuzi că intru în intimități, dar cum v-ați format tribul? întrebă oripilat Greuceanu.
– Păi mama meu și tata meu e primii oameni, povesti Abel continuând să bată ritmul în capul băiatului. Făcut mulți pui, Cain plecat cu frați și surori să facă trib, eu plecat cu alți frați și surori să face alt trib. Făcut pui între noi, după aia făcut pui cu puii noștri și tot așa.
– Adică incest, concluzionă matahala. Care nu doar se pedepsește cu închisoare de până la cinci ani, ci și explică accidentele genetice care ne chinuie acum dioptriile.
– E un moment cu adevărat emoționant, frate, mărturisi Harap-Alb privind dansul cu încântare. O adevărată comuniune cu mama natură. Fiecare pas de dans e un pas spre iluminare și integrare în Absolut.
– Dans?!? se miră obezul. Ăstea sapă tranșee, nu dansează!
Cuprinse de extazul dansului, urâtele începură să arunce cu fructe stricate în audiență, gest ce părea a fi parte dintr-un ritual ancestral. Zeama fructelor scursă pe spectatori umplu locul cu un miros greu de fermentație, care îl făcu pe Greuceanu să își îndese două pietricele în nas. Femeile îl remarcară și, în pași de așa-zis dans, începură să se apropie de el amenințător. Una dintre ele, o matahală cu maxilarul mai proeminent decât o nicovală, îi aruncă o privire seducătoare, care îi îngheță voinicului sângele în vine.
– Tu musafir frumos, da? mugi ea cu un rânjet care amintea prea mult de o greblă știrbă. Tu face pui la mine. Eu bună femelă, tu noroc mare!
– Nu, nu, eu sunt ghinionist din fire! se bâlbâi Greuceanu, dând câțiva pași înapoi. Ia talibanul, că ăsta mereu câștigă la loto, chiar și când nu joacă!
Femeile îl înconjurară tropăind zgomotos și chicotind. Cea mai urâtă dintre ele, cu o aluniță pe nas mai mare decât o portocală mucegăită, îi întinse o mână păroasă.
– Tu în peșteră cu eu! Acuma!
– Nu intru acolo nici mort, că mi-e frică de întuneric! îngăimă Greuceanu și se strecură rapid printre femei, apoi o rupse la fugă cât îl țineau picioarele.
Urâtele îl urmăriră o vreme însă, cum viteza lor era mai potrivită pentru cules fructe decât pentru vânătoare, renunțară dezamăgite. După o oră de ascuns printre tufișuri și șters urmele cu grijă la fiecare pas, Greuceanu se întoarse la peșteră, unde îl găsi pe Harap-Alb înconjurat de preistorici, ținându-le un fel de predică fără sens. Toți îl ascultau cu gurile căscate, nevenindu-le să creadă că exista atât de multă înțelepciune într-un singur cap.
– Rețineți: pe lângă copiii voștri aveți și unii energetici, pe care îi abandonați de câte ori vă vărsați sămânța pe pământ. La naștere, copiii nu vorbesc pentru că sunt înțelepți, nu pentru că nu ar avea creierele dezvoltate suficient. Foarte important: mâncarea solidă se bea, iar lichidele se mestecă. Și cel mai important: nu uitați că de mâine începe noua regulă Facebook, nume nou Meta, care este acum entitate publică. Toți trebuie să scrieți pe peretele vostru declarația asta pentru protecția personală: „Nu dau Facebook-ului permisiunea de a-mi folosi fotografiile, informațiile, mesajele sau postările trecute, prezente sau viitoare”. Asta va ocoli sistemul. Cine nu face nimic, este de acord cu încălcarea intimității. Hai, la treabă! După ce terminați, vă spun povestea cu fata babei și fata moșului, adică fata lui Ali-Baba și cea a lui Toma Alimoș. Spor la scris!
Complet nedumeriți, sălbaticii începură să zgârie stânca cu pietre, lăsând mâzgâlituri fără sens. Greuceanu îi privi uimit, se cruci și își luă tovarășul la rost:
– Ce muma Tălpii Iadului faci, talibane?!?
– Le aduc civilizația, răspunse Harap-Alb cu un zâmbet larg de satisfacție. Dacă nu are cine să îi învețe, îi ajut eu. Pentru că au nevoie de mine.
– Au nevoie de un psihiatru și tu la fel! bombăni obezul. De unde scoți tâmpeniile astea? Le inventezi tu sau ți le-a predat cineva?
Semiarabul zâmbi, își aprinse o lumânare parfumată și spuse încet, de parcă ar fi dezvăluit locația comorii lui Montezuma:
– Îl mai ții minte pe Călin Nebunul, care ne-a fost vecin în Sarmizegetusa? Nepotul geamăn al regelui Decebal?
– Dementul ăla care se chinuia să omoare pe cineva doar ca să devină criminal în serie și în paralel? se miră Greuceanu.
– Exact, ăla. Era nebun, dar știi câtă înțelepciune ancestradală avea în cap? Eu mai stăteam la bârfe cu el pe vremea aia și îmi povestea filosofia lui de viață. Pe atunci nu-l credeam, dar tot ce m-a învățat a rămas în subconștient și, când am fost pregătit, i-am adoptat învățăturile. Bine, el tot ce știa, știa de la nevastă-sa, Cristela, dar pe el mi l-am ales ca guru, că era mai convingător. Știi că, după ce am plecat noi din Sarmizegetusa, a candidat pentru postul de guvernator al Daciei Felix? Câștigase primul tur, că l-au votat până și dacii liberi, dar romanii au anulat alegerile și l-au pus în funcție pe unul de-al lor. Le era teamă că guru le distrugea sistemul cu filosofia lui spiritualistă, clar!
Greuceanu oftă adânc, îi întoarse spatele și se răsti la oamenii preistorici:
– Bă, voi sunteți tâmpiți de îl ascultați pe descreieratul ăsta care îl citează pe alt descreierat? Ce credeți că faceți aici?
– Scriem cum zis la noi guru, răspunse unul rotofei, cu o coafură de parcă ar fi dormit cu capul sub o piatră.
– A inventat cineva scrisul ca să puteți scrie? îl întrebă Greuceanu întrerupându-i complet ultima sinapsă.
Se sfătuiră puțin între ei și hotărâră că nu inventase nimeni scrisul.
– Atunci cum aveți impresia că scrieți? îi luă huiduma la rost.
– În cuneiforme? întrebă Ionel și primi rapid un șut de la Greuceanu, care îl lipi de stâncă.
– Bă înapoiaților, nu aveți cum să scrieți, dar puteți să desenați. Ia fiți atenți aici.
Cu o bucată de calcar trasă conturul băiatului pe stâncă, apoi îl dezlipi și îl aruncă în peșteră. Sălbaticii rămaseră cu gurile căscate de uimire, șocați aproape complet de „capodopera” care tocmai prinsese formă în fața lor.
– Știu că primul impact cu arta e șocant, dar puteți face și voi asta, îi anunță Greuceanu. Luați calcar și începeți să desenați ce vedeți. Oameni, lighioane, pietre, pe Mona Lisa, orice. Hai, să văd peretele plin de picturi rupestre! Nu contează ce stil folosiți, numai să nu fie abstracte, că nu le suport. Și mai repede, că vă pun note!
Ascultători, sălbaticii adunară bucăți de calcar și se îngrămădiră să decoreze exteriorul peșterii cu desene primitive. Unii desenară oameni, alții plante, ceilalți stele sau animale, numai Ionel schiță rapid o seceră și un ciocan. Nu apucă să se laude cu ele pentru că fu oprit de primul profesor de desen al lumii:
– Ho, bă înapoiaților! Puneți frână! Am zis desene rupestre, adică în peșteră, nu afară!
– Înăuntru întuneric și nu vede nimica, îngăimă un sălbatic care își lăsase breton la ceafă și chică pe față.
– Mai bine, ca să nu vă las pe toți corigenți dacă văd ce mâzgâliți! îl repezi huiduma. Toată lumea înăuntru! Nu ieșiți până nu transformați peștera în Capela Sixtină! Azi!
Năvăliră toți în peșteră și se puseră pe treabă orbește, iar Greuceanu profită de ocazie pentru a-i cere semiarabului să plece până nu apăreau urâtele.
– Dar mai aveam ceva să îi învăț, se tângui Harap-Alb. Nu pot să plec până nu le împărtășesc și asta, care sigur o să-i ajute. E ceva ce știu de la guru Călin, care mi-a schimbat complet viața. De fapt, e vorba care m-a convins să mă apuc de spiritualitate New Age. E atât de profundă încât n-ai cum să nu te lași mișcat de ea.
– Ia uimește-mă, că m-ai făcut curios, îi ceru obezul.
– Fii atent, că vine: nu oaia neagră este altfel, ci dimpotrivă, oile albe sunt toate la fel. Ai înțeles? Te-a mișcat, este?
Uimit de stupizenia vorbei „de duh”, Greuceanu își dădu mental o palmă peste ochi și trei semiarabului peste turban. Cu greu, învingându-și instinctele primare, alese să nu apeleze la violență de această dată, ci la logică. O alegere deloc inspirată, ținând cont cu cine dialoga.
– Băi, guru Binladen, zici că oaia neagră nu este diferită de cele albe?
– Nu este, ci dimpotrivă, pentru că oile albe sunt toate la fel, veni răspunsul.
– Dacă nu e diferită, înseamnă că e la fel ca oile albe?
– Nu, pentru că doar cele albe sunt la fel, cum am zis.
– Adică nu e nici diferită de cele albe, nici la fel? se miră Greuceanu. Cum vine asta?
Harap-Alb zâmbi și răspunse cu un calm enervant:
– E posibil pentru că oaia neagră e ca pisica lui Schrodinger, care era vie și moartă în același timp. Deci putem spune că asta e oaia lui Schrodinger.
– Talibane, mâța lui Schrodinger nu există, ci e doar un exercițiu de imaginație! exclamă matahala.
– Vezi? Te-ai prins într-un final. Nici oaia neagră nu există. Dar în același timp există, că e a lui Schrodinger.
Greuceanu se scărpină puțin în creștet, îl scărpină și pe Harap-Alb, apoi concluzionă:
– Binladene, mă scuzi că ți-o zic atât de direct, dar ești complet idiot. Îmi plăceai mai mult când erai terorist. Și atunci furai curent, dar erai mai distractiv. Cu atentate eșuate, celule fotovoltaice teroriste, Hahamas Production și ce mai făceai tu pe acolo…
– Greșit, îl contrazise semiarabul. Nu eu sunt complet idiot, ci dimpotrivă, voi toți sunteți incomplet inteligenți. E o mare diferență, să nu uităm asta.
– Care e diferența?!?
– Diferența e că eu sunt oaia neagră a lui Schrodinger. Sau, ca să înțelegi mai bine, nu eu sunt oaia neagră a lui Schrodinger, ci dimpotrivă, voi nu sunteți oaia neagră a lui Schrodinger. Înțelegi acum?
– Înțeleg perfect, mormăi Greuceanu. Înțeleg că așa îmi trebuie dacă încerc să dialoghez cu toți idioții. Pardon, nu cu toți, ci doar cu oaia neagră a lui Schrodinger. Care nu e altfel, ci dimpotrivă, oile albe sunt la fel.
– La fel ca Schrodinger, să nu uităm să menționăm asta, altfel se pierde sensul citatului, completă Harap-Alb. Și se câștigă în același timp, deoarece e ca pisica. Neagră și asta, la fel ca oaia. Oho, ce idee mi-a venit! Ia fii atent: nu pisica neagră e altfel, ci dimpotrivă, pisicile albe sunt toate la fel. Ce zici? Sună mai logic pentru tine acum?
Fără niciun cuvânt, Greuceanu îi întoarse spatele și plecă spre vulcanul pe care tribul lui Cain construia o piramidă dintr-un motiv necunoscut. Harap-Alb îl urmă cu pași mărunți pentru a-i explica alte treizeci și două de citate găsite pe net, pe care tocmai și le amintise. În urmă, vântul începu să șuiere printre stânci ca un oftat al lumii preistorice obosite deja de prezența lor și a celorlalți călători din viitor. Dar mai ales a lor.
*
În lumina difuză a dimineții, printre liane și ferigi sălbatice, tigrul știrb își lingea botul plin de bale, privind cu ochi flămânzi spre un cuib solitar așezat pe o rădăcină noduroasă. În mijlocul lui, ultima pasăre Dodo își clocea ultimul ou, un trofeu neprețuit pentru un tigru nevoit să își schimbe dieta din cauza lipsei colților, care îl ajutaseră și la vânat, și la mieunat, ba chiar și la agățat. Felina își potrivi cu grijă două crenguțe în locul caninilor pierduți, își umflă pieptul și trecu la atac. Avea cinci planuri, așadar ce putea merge prost?
Pentru a ajunge la cuib, avea de traversat un râu cu ape învolburate, în care nu și-ar fi dorit să își înmoaie blana. De pe mal zări un buștean plutitor, ceea ce reprezenta o oportunitate perfectă. Sări pe buștean și începu să vâslească cu labele, însă trunchiul de copac refuza să înainteze. Tigrul își folosi coada pe post de elice, vâslind și mai energic, dar se lovi de același rezultat. Nervos, își înfipse ghearele în buștean, care zvâcni brusc și se ridică la câțiva metri deasupra apei. Știrbul privi în sus și întâlni privirea iritată a unui megalozaur, care își ridicase coada pe care felina o confundase cu un trunchi de copac. Rechinul uriaș, despre care nu am nici cea mai mică idee cum ajunsese din mare în râu, îl catapultă prin aer într-un arc perfect, aruncându-l într-un tufiș cu spini. Plin de înțepături, tigrul știrb se retrase rapid din scenă pentru a-și scoate țepii care îl făceau să semene cu un arici preistoric, sub ochii îngrijorați ai ultimei păsări Dodo.
După ce termină, cu mișcări calculate în cel mai mic detaliu, tigrul își legă pe spate un soi de aripi improvizate din crengi și frunze. Escaladă o stâncă înaltă, își luă avânt și se aruncă în gol cu grația unei cărămizi. Pentru o clipă, silueta sa masivă se proiectă dramatic pe cerul dimineții. Vântul îl mângâie plăcut, dându-i senzația de reușită, care îi imprimă un zâmbet de satisfacție pe chip. Apoi, gravitația își aminti de existența lui și îl trânti într-un mușuroi de furnici uriașe care îl transformară într-o masă zburlită de blană și țipete înăbușite. Cu un urlet ascuțit, tigrul o rupse la fugă sub privirea amuzată a păsării Dodo, care își văzu liniștită de clocitul oului.
Cu trupul zgâriat și orgoliul accidentat, dar fără a-și pierde determinarea, tigrul construi un tobogan din noroi, pe care îl ajustă cu grijă pentru a aluneca lin spre cuib. Se aruncă pe el și prinse instantaneu o viteză amenințătoare care, combinată cu traiectoria ce nu fusese calculată corect, îl propulsă într-un vulcan noroios. Înconjurat de bule sulfuroase care se ridicau la suprafață, tigrul ieși clocotind la propriu și la figurat, acoperit cu noroi fierbinte din cap până în coadă. Pasărea Dodo, care îi urmări cu atenție plonjonul, își scutură penele și își schimbă poziția pe ou, chicotind ușor.
„Camuflajul e cheia succesului!”, își spuse tigrul în gând și își lipi din nou multe frunze și crenguțe de blană, transformându-se într-un veritabil tufiș umblător. Se apropie tiptil de cuib, rânjind. Totul mergea conform planului, pasărea Dodo neobservându-i apropierea. Mai avea câțiva pași până la oul mult dorit, când deodată un pterodactil ateriză pe capul lui, hotărând că reprezenta locul perfect pentru un nou cuib. Apoi alt pterodactil. Și încă unul. În câteva secunde, întreaga tufă în care se camuflase tigrul știrb deveni cuibul multor zburătoare. Sărmanul înlemni, încercând să suporte cu stoicism ciocănituri, trageri de păr și, cel mai rău, excremente calde pe ceafă. Însă și răbdarea lui are limite, așa că după câteva minute fugi disperat, arătând ca un arbust dezrădăcinat în mijlocul unei tornade. În urma lui, pasărea Dodo dădu dezaprobator din cap și continuă să clocească.
Furios, tigrul alese o capcană clasică și sigură. Săpă o groapă adâncă, o acoperi cu frunze, pe fundul ei puse mult clei și deasupra legă un bolovan mare. În timp ce își admira capcana, călcă pe o coajă de banană apărută de nicăieri și alunecă în groapă, inventând astfel proverbul cu „Cine sapă groapa altuia…”. Se zvârcoli puțin, încercând să scape din strânsoarea cleiului, însă se opri când văzu pasărea Dodo deasupra sa, cocoțată pe bolovan, mâncând agale o banană. După ce își termină gustarea, pasărea reteză cu ciocul liana ce ținea bolovanul și plană pe marginea gropii pentru a se bucura de spectacol. Tigrul acceptă resemnat înfrângerea, neavând cum să stopeze impactul cu propria capcană, iar Dodo se întoarse veselă la cuibul ei pentru a-și relua clocitul. Însă nu mai găsi oul acolo unde îl lăsase, ci pe Greuceanu care se înfrupta din el de parcă nu ar mai fi mâncat de trei ere geologice.
– Vezi, talibane, că ne-au mințit sălbaticii ăia? strigă el la Harap-Alb cu gura plină de gălbenuș. Ți-am zis că nu era ăla ultimul ou. Uite că se mai găsesc destule prin jungla asta. Vrei să-ți las și ție sau îl iei tu pe următorul?
Primind un răspuns negativ, se șterse la gură cu mâneca și plecă fluierând, lăsând în urmă ultima pasăre Dodo în stare de șoc, cu ochii înlăcrimați și ciocul tremurând.
Lasă un răspuns