Epoca de Piatră. Linia temporală Gamma
(câteva ore mai târziu)
.
Răsăritul mângâia cu degete sângerii colosala piramidă neterminată din piatră crudă, înălțată cu trudă aproape supraomenească peste gura largă a unui vulcan adormit. Vârful ei părea să zgârie cerul, iar vântul dimineții aducea cu el miros de sulf și cenușă, de parcă muntele își amintea nostalgic vremurile în care scuipa foc peste lume. Aburi subțiri, translucizi ca niște șerpi fantomatici, se strecurau tăcuți printre treptele abrupte ale piramidei, ridicându-se ca o cortină înaintea unui spectacol sinistru.
La baza construcției, pe o platformă circulară de piatră roșiatică, întregul trib al lui Cain – bărbați, femei și copii, toți cu fețele vopsite în negru – se adunase într-un semicerc neregulat, scandând un cântec gutural de sacrificiu. În spatele mulțimii, velociraptorii dresați țipau scurt și spasmodic, acompaniind tobele primitive care bubuiau un ritm sacadat al morții. Pe o parte a platformei, femeile răpite din tribul lui Abel, murdare și înfometate, stăteau înșirate lângă Făt-Frumos, care își pieptăna pletele cu degetele, aruncând priviri curioase de jur-împrejur. În mijlocul semicercului, legați cu liane groase, Greuceanu și Harap-Alb își așteptau sentința în genunchi. Semiarabul încerca să își ascundă panica murmurând rugăciuni inventate de el, în timp ce matahala rânjea batjocoritor, deși în sinea sa se ruga ca rugăciunile tovarășului său să aibă efect.
În fața mulțimii, în dreptul intrării în piramidă se aflau doi bărbați. Unul era scund, masiv, păros, cu o coroană de oase și un toiag din vertebre de mamut, cunoscut drept Cain, liderul tribului. Celălalt, înalt, subțire, pe spate cu o pereche de aripi negre ca o noapte fără stele, era Lucifer în carne, oase și… fum sau ce o fi având în loc de suflet. Părul îi era alb ca cenușa, ochii roșii ca lava, iar zâmbetul arogant îi trăda bucuria spectacolului morbid care avea să urmeze. După ce privi mulțimea adunată la picioarele sale, îngerul decăzut îi șopti ceva la ureche șefului de trib, cu o voce atât de joasă încât nici vântul nu îndrăzni să-i ducă vorbele pe aripile lui. Cain încuviință cu o mișcare scurtă din cap, apoi ridică toiagul spre cer și strigă:
– Stăpânu’ la noi vorbit! Prizonieri călcat fraudulos teritoriu’ nostru, deci sacrificați pentru Lună la focu’ etern, prin tunel din piramidă, care duce în munte de foc!
Mulțimea izbucni în urale, răgete și tropote. Cain făcu un semn, iar patru paznici înarmați până în dinții rari ca la greblă apucară brutal prizonierii și începură să îi târască spre gura întunecată a piramidei.
– Stați, că am o întrebare! urlă Harap-Alb. Dacă ne sacrificați Lunii, n-ar trebui să o faceți noaptea, când e Luna pe cer?
După ce primi aprobarea lui Lucifer, Cain răspunse:
– Nu noapte, că nu vedem! Ultima dată sacrificat din greșeală femeie a meu, doi pui a meu și un dinozaur! Plâns la mine trei răsărituri! Că durează mult îmblânzit dinozaur! Deci sacrificii doar la lumină, să vedem pe cine!
– Am înțeles, boss, dar pe mine altceva mă roade, interveni Greuceanu. Toți condamnații la moarte au dreptul la o ultimă masă. Voi ce faceți, ne sacrificați așa, cu burta goală? Păi ce, convenția de la Geneva e pentru proști?
Paznicii se uitară nedumeriți la stăpânul lor, așteptând un răspuns. Lucifer îi șopti ceva la ureche lui Cain, iar acesta decretă:
– Stăpânu’ la noi vorbit! Fără ultima masă, că consumăm degeaba pe voi!
– Măcar o ultimă țigară! încercă semiarabul.
După ce primi răspunsul, Cain anunță:
– Stăpânu’ la noi vorbit! Nici țigară, că face rău la voi! Muriți sănătoși decât cu cancer!
Cei patru paznici începură din nou să îi târască, însă Harap-Alb nu se lăsă:
– Stați! Măcar niște ultime cuvinte, ca să rămânem în istorie cu ele, nu?
Paznicii se opriră din nou, iar Cain transmise ordinul îngerului decăzut:
– Stăpânu’ la noi vorbit! Puteți vorbi cuvinte, da’ maxim cinci sute caractere cu tot cu spații! Nelimitat la varianta Premium, care costă cincizeci sute de scoici pe lună! Start!
– Ăăă…, se fâstâci semiarabul, vreau să zic că ne-am adunat aici în această zi festivă ca să sărbătorim viața și respectul față de ceilalți. Și mulțumesc pe această cale bunului Gebeleizis pentru talentul cu care m-a înzestrat, familiei care mi-a fost mereu alături, managerului meu care m-a promovat și, nu în ultimul rând, fanilor fără de care nu aș fi fost astăzi aici…
– Ce tot zici acolo, mă? îl luă obezul la rost. Tâmpeniile ăstea vrei să fie ultimele tale cuvinte?
– Nu chiar, dar nu mă așteptam să ne lase să vorbim, așa că n-am pregătit niciun discurs, se scuză Harap-Alb. Deci îl bag pe ăla standard de la Oscar, că nu mă pricep la improvizații…
– Lasă, talibane, că zic eu pentru tine, îl opri matahala. Băi înapoiaților, strigă el, ia atenție la mine, că vă dau ultimele cuvinte de duh! Sunteți atenți toți? Mamaie, și tu din spate, da? Aia cu cocoașă dublă, cu tine vorbesc!
Mulțimea tăcu mâlc, căscând ochii și urechile cât de mult putu.
– Deci toată lumea e atentă? continuă Greuceanu. Bun, ia fiți atenți! Bă troglodiților, în numele legii sunteți arestați! Toți! Predați-vă singuri și poate pun o vorbă bună la judecător să vă dea drumul pe cauțiune! Aveți cinci secunde să vă lăsați arestați! Cinci! Patru! Trei! Doi! Doi și jumate! Doi și trei sferturi! Unu fără cinci! Unu fără zece! Unu fără…
Neașteptând să se termine numărătoarea, Lucifer ridică o mână, iar paznicii îi înhățară pe prizonieri și, în uralele publicului, îi târâră până în fața intrării în piramidă. Îngerul ridică un deget iar tribul tăcu într-o clipă, ca hipnotizat, așteptând cu nerăbdare sacrificarea victimelor care se zbăteau cu disperare, încercând să se elibereze. Călăii încercară să împingă prizonierii prin ușa piramidei, însă nu mai apucară. Un sunet scurt, ca o bătaie de vânt tăiată de o sabie, brăzdă aerul. Apoi altul. Și încă unul. Trei dintre paznici se prăbușiră cu săgeți lungi, cu vârfuri din obsidian, înfipte în gât și ceafă. Al patrulea privi uluit în jur, apoi căzu pe spate, cu o săgeată în ochi. Greuceanu se opri și clipi de mai multe ori, nevenindu-i să creadă.
– Binladene, îngăimă el, cumva rugăciunile tale au avut efect?
– Cred că da, murmură Harap-Alb zâmbind pentru prima oară în ultimele ore. Cred că am fost salvați de Robin Hood! Fii binecuvântat, frate Robin! Am aste în sfârșit!
– M-aș mira să fie Robin Hood prin Epoca de Piatră, i-o tăie scurt matahala în timp ce încerca să-și elibereze mâinile, dar cred că o să aflăm imediat cine ne salvează. Sataniștilor, am o presimțire că o să regretați că ați îndrăznit să ne atingeți! Mai bine fugiți, că ați decalotat-o!
Lucifer îngheță. Ochii i se îngustară. Vântul își schimbă direcția. La marginea platoului începură să apară siluete. Zeci de neandertalieni călare pe triceraptoși se revărsau spre piramidă, cu platoșe din solzi de stegozaur, vopsea de război pe fețe și sulițe cu vârfurile strălucind în lumina aurie a Soarelui. În fruntea lor, pe un dinozaur mic, dar nervos, se afla Prâslea înarmat cu o praștie automată, cu încărcător dublu.
– Pentru Narnia! urlă el din toți bojocii. Pentru Gondor! Pentru Republică! Wakanda pentru totdeauna!
Neandertalienii se năpustiră asupra inamicilor ca o avalanșă vie. Triceraptoșii lor galopau cu capetele aplecate și coarnele înainte, rupând prin mijloc semicercul neregulat al tribului lui Cain. Din piepturile călăreților răsunau strigăte ancestrale de luptă, purtate până în depărtare de vântul de munte împreună cu tropotul pașilor dinozaurilor. Lansați de stăpânii lor cu șuturi și urlete, velociraptorii săriră pe inamici, ghearele lor arcuite căutând carne sub armurile din solzi. Unul dintre ei se agăță de spatele unui triceraptors, smulgând cu furie capul neandertalianului din șa, dar fu strivit într-o clipă de coada masivă a bestiei care se întoarse cu o mișcare scurtă și-i rupse coloana cu un pocnet sec. Sulițele zburau din toate direcțiile, vâjâind înspăimântător prin aerul plin de sulf, cenușă și praf. Din ambele tabere, luptători acoperiți cu sânge se aruncau înainte pentru a-și înjunghia adversarii cu cuțite din piatră șlefuită sau pentru a le sfărâma craniile cu bâte groase, întărite în foc, într-un haos nemaivăzut de la explozia cambriană.
Femeile din tribul lui Abel profitară de ocazie și se năpustiră asupra răpitorilor lor. Aruncară pietre, mușcară, zgâriară, folosiră unghii, dinți, pumni și picioare. Unele smulseră sulițele căzute din mâinile morților și loviră cu disperare, dorința de răzbunare dându-le o forță nebănuită. Două dintre ele împinseră cu toată forța un răpitor peste marginea platoului, spre poalele vulcanului. Se auzi un țipăt lung urmat de un bubuit surd, acoperit rapid de urletele celorlalți.
Prâslea ocoli vâltoarea luptei cu agilitatea unui șobolan preistoric, descălecă sprinten de pe dinozaurul său mic și-și eliberă tovarășii, tăindu-le rapid legăturile cu o lamă din fildeș. Văzându-se liber, Greuceanu doborî cu un pumn un sălbatic care încerca să se furișeze pe lângă el. Craniul acestuia sună sec, iar în următoarea clipă fu luat pe sus de un triceraptos care trecu vijelios prin zonă. Harap-Alb apelă la mișcări lente de yoga, încercând să-și activeze chakra defensivă, până când fu atacat de un inamic. Cu un țipăt ascuțit, semiarabul se aruncă la pământ, însă fu salvat de Prâslea, care pocni agresorul în cap cu o serie scurtă de pietre.
– Nene Osama, lasă chakrele și treci la bătaie, că te lasă ăștia fără ficați! strigă el și se repezi printre combatanți fără a privi înapoi. Fu urmat de Greuceanu, care agăță semiarabul de ceafă și îl târî în mijlocul luptei.
La marginea platoului, Făt-Frumos se furișa prin umbra piramidei, încercând să se fofileze, căutând în șoaptă scuze pentru cazul în care va fi întrebat de ce nu a participat la luptă.
– Plecasem în misiune secretă de recunoaștere… Nu, eram rănit la gleznă, că mi-a dat unul un șut la gioale… Sau, și mai bine, protejam flancul stâng. Da, așa rămâne, flancul stâng.
Lovindu-se de un velociraptor căzut, Fătul își schimbă brusc scuzele:
– Nu da, că sunt observator FIFA și n-am voie să mă bat, că trebuie să rămân imparțial! Pe bune că n-am cum, nu insista degeaba!
Dinozaurul își dădu ochii peste cap, apoi ultima suflare cu un geamăt batjocoritor. Făt-Frumos se îndepărtă cât de repede putu în patru labe și-i șopti când ajunse la o distanță considerabilă:
– Ai noroc că trebuie să rămân imparțial, altfel te lua muma Tălpii Iadului cu neamul tău șopârlian cu tot…
În acest timp, Greuceanu își croia drum pe câmpul de luptă cu o coloană vertebrală găsită pe jos. Harap-Alb împărțea în stânga și-n dreapta blesteme generaționale, iar Prâslea, cu praștia sa automată, lansa pietre în capetele tuturor din jurul său, indiferent de tabăra din care făceau parte. Una dintre pietre ricoșă din capul unui triceraptos, nimerindu-l pe Cain în frunte. Șeful de trib căzu pe spate, buimac, chiar sub privirea încremenită a lui Lucifer, care scrâșni din dinți. Îngerul decăzut privi îngrijorat haosul din jurul său, trupurile care se îngrămădeau unele peste altele, sângele ce curgea în șuvoaie aburinde pe întregul platou, unde acum mai mult se aluneca decât se alerga. Triceraptoșii, răniți sau înnebuniți de vacarm, se împingeau unii în alții, smulgând bucăți de carne sau lovind în neștire. Un velociraptor rămas fără un picior se târa printre morți, mușcând tot ce întâlnea. Un neandertalian fu strivit fără drept de apel sub greutatea propriului dinozaur doborât. Lângă el, un răpitor din tribul lui Cain fu prins între două femei care îl loviră în sincron, una cu o piatră în cap, cealaltă cu un femur între picioare. Fiecare urlet, fiecare lovitură, fiecare cădere părea să contribuie la o simfonie a violenței primitive cu un ritm deloc sacru, dictat de durere, disperare și moarte.
Înțelegând că mica sa armată nu putea câștiga bătălia, Lucifer își ridică aripile amenințător și scoase un urlet înfiorător, care înlemni combatanții. Îl adună pe Cain de pe jos și îi șopti la ureche noile ordine. Încă amețit de piatra lui Prâslea, șeful de trib reuși cu greu să formuleze o serie de fraze aproape coerente:
– Lupta opriți! Vorbit la atacatori stăpânu’! Să luați vă prizonierii zice, dacă la ei mult așa țineți, și ei plecați cu!
– Îi avem deja, replică Prâslea în timp ce își încărca praștia cu o nouă serie de pietre. Nu-i vezi lângă mine?
Greuceanu și Harap-Alb făcură cu mâna zâmbind. La fel și un sălbatic care nu înțelesese prea bine subiectul discuției. Iritat, Lucifer îi șopti lui Cain un nou mesaj.
– Vorbit la atacatori stăpânu’! strigă șeful de trib. Să luați vă femela în ăsta cazu’ și plecați cu ea să!
Și arătă spre Făt-Frumos, care se târa în continuare în umbra piramidei. Observând toate privirile ațintite asupra sa, Fătul se opri și îngăimă:
– Deci sunt observator FIFA în misiune de recunoaștere a flancului stâng lovit la gleznă…
– Zi-i Necuratului că acceptăm! răspunse Prâslea. Dar vrem și restul muierilor răpite!
– Și vreo două de-ale lor, completă Greuceanu, că am văzut unele mai pe gabaritul meu, cu care cred că am o șansă…
Nervos, îngerul pocni șeful de trib cu o aripă în cap, apoi îi mârâi răspunsul. După ce se ridică de jos, Cain anunță:
– Stăpânul nostru atotputernic și milostiv a decretat! În nețărmurita sa mărinimie, este de acord cu condițiile impuse de dumneavoastră! Sunt libere să plece toate prizonierele, numai lăsați-ne să ne terminăm piramida, că ne presează timpul!
După o nouă aripă în creștet își reformulă mesajul:
– Stăpânu’ la noi vorbit! Esteți liberi să plece toți! Hopa, revenit vorba la mine! Minune! Hopa… da’ minune aia ce e? și arătă cu degetul spre marginea platoului.
Un nor de fum dens, din care răsunau un scrâșnet de tablă contorsionată și un claxon strident, se apropia în viteză. Până să apuce cineva să reacționeze, Dacia 1310, cu capota săltată și un cauciuc pe jumătate dezumflat, rată cu multă șansă oamenii preistorici și intră cu forță în Lucifer, aruncându-l prin poarta piramidei în abisul vulcanic. După ce făcu un drift spectaculos pentru a evita ciocnirea de piramidă, calul năzdrăvan opri mașina, coborî geamul, își dădu jos ochelarii de soare și zise:
– Scuze pentru întârziere. Am ratat ceva important?
Văzându-și stăpânul doborât de o creatură bizară aflată în interiorul alteia la fel de bizare, tribul lui Cain fu cuprins de panică. Fugiră cu toții debusolați ca niște fiare scăpate din laț, unii călare pe velociraptori, alții pe jos, fluturându-și mâinile în aer și rostogolindu-se cât mai dezorganizat spre poalele vulcanului. Neandertalienii, femeile eliberate și Nemuricioșii izbucniră în urlete de bucurie, acompaniate de țopăieli, tumbe și dansuri din buric. Calul năzdrăvan coborî din mașină pentru a sărbători alături de ceilalți victoria binemeritată.
– Bine că ai venit, comandante, că m-au nenorocit ăștia! se tângui Făt-Frumos și sări în gâtul lui, îmbrățișându-l cu patos. N-ai idee ce mi-au făcut sălbaticii și în ce moduri!
– De asta te târai departe de luptă? îl întrebă Harap-Alb.
– Păi da, că m-au lovit fără milă, răspunse Fătul cu ochii în lacrimi, și câtă durere crezi că poate suporta un biet om invidiat de toți proștii ofticoși?
– Nu te mai plânge, bă, că pe mine m-au bătut cinșpe când m-au prins, se umflă în pene Greuceanu. Mi-au dat peste tot cu bâte, răngi, furci și topoare, vreo două ore. Și ce să vezi? Nu mă plâng ca o muiere, că așa face un bărbat adevărat.
– Dacă te-au bătut în halul ăsta, de ce nu ai vânătăi? fu curios Prâslea.
– Pentru că polițiștii se învinețesc în interior, bă, ca să nu arate slăbiciune, replică matahala. Am fost antrenat special pentru asta, dar ce să știe un mucos?
– Eu știu doar că trebuie să plecăm de aici, interveni Harap-Alb, că m-am săturat de Preistoria asta ca de gânduri negative. Văd că mașina a fost reparată, deci haideți să mergem!
– Încă nu, îl opri calul, pentru că mai avem ceva de făcut. Trebuie să oprim asteroidul, apoi putem să plecăm.
– Ce asteroid?!? se alarmă Făt-Frumos.
– Ăla de pe cer, care mai are puțin și ne lovește, îi răspunse Prâslea și îi arătă o bilă de foc cu o coadă lungă și strălucitoare, care cobora din înălțimi pentru a aduce lumii răzbunarea timpului.
Harap-Alb țipă scurt și leșină. Făt-Frumos țipă și el, însă renunță la leșinat pentru că i-o luase semiarabul înainte și nu voia să fie acuzat de plagiat. Greuceanu se înverzi la față și depuse eforturi eroice pentru a-și suprima instinctul de vomă. Când își reveni, se repezi la mașină bodogănind:
– Îmi bag picioarele în epoca voastră de piatră, eu mă car de aici. N-am scăpat de sacrificare pentru a fi turtit de un meteorit.
– E asteroid, nene, nu meteorit, îl corectă Prâslea.
– Ce importanță are? se răsti matahala. Tot ne strivește când cade peste noi, indiferent cum îl numești!
– Da, dar nu trebuie confundate, pentru că asteroizii sunt un fel de miniplanete, roci cu diametrul sub o mie de kilometri, iar meteoriții sunt resturi mici de asteroizi sau comete, explică băiatul.
– N-are nicio relevanță! urlă Greuceanu. Mârțoago, dă cheia, că eu plec!
– Nu pleci nicăieri, îl opri calul, pentru că avem un plan să distrugem asteroidul.
– De ce? se miră huiduma. Nu e treaba noastră ce se întâmplă aici!
– Ba cam e dacă asteroidul ăsta o să distrugă omenirea încă din zorii ei, i-o trânti Prâslea. Vrei să nu mai existe oameni pe Pământul ăsta, ci doar animalele care vor supraviețui?
Obezul căzu puțin pe gânduri, cântărind bine opțiunile.
– Nu mă deranjează să dispară toată lumea, mormăi el, dar parcă nici n-aș vrea numai lighioane peste tot, că ăstea mă enervează și mai mult. Grea alegere, nu știu ce să zic…
– Cât se găndește ăsta, haideți să trecem la treabă, propuse calul. Comandante Sediment, strigă el la un neandertalian, aduceți cristalele!
La ordinul răgușit, dar ferm, al comandantului Forțelor de Apărare Națională și Aeriană, neandertalienii se mobilizară rapid și aduseră câțiva saci grei cu cristale piezoelectrice. Aruncară bulgări de magnetit, hematit, cuarț și turmalină într-o ladă masivă de lemn, pe care o cărară până în vârful neterminat al piramidei, unde o depozitară într-un orificiu pătrunzător. Într-o altă cutie aranjară cu grijă cuarț și turmalină, peste care calul năzdrăvan, solemn ca un preot în toiul unui ritual sacru, așeză meticulos conservele de fasole fermentată din portbagajul Daciei. Greuceanu sări ca ars văzându-și mâncarea irosită însă, cum deschise o conservă, fu năucit de o duhoare atât de grea, aproape radioactivă, încât simți cum i se iradiază plămânii cu tot cu esofag. Tușind cu lacrimi aruncă în ladă conserva și fugi în căutarea unei sticle cu spirt, pentru a-și dezinfecta interiorul.
Când bomba improvizată fu completă, toți părăsiră platoul. Neandertalienii, Nemuricioșii și femeile salvate se retraseră cât mai departe de vulcan, pe coama unui munte nu foarte înalt, dar suficient pentru a-i feri de explozie și de lavă. Rămaseră în urmă doar doi neandertalieni solizi alături de cal și de Dacie. Cei doi împinseră cu greu lada uriașă prin ușa piramidei, apoi săriră pe bancheta din spate a mașinii, iar calul demară în trombă, părăsind vulcanul cu viteză regulamentară, pentru a nu-și dezintegra complet rabla.
Cutia alunecă pe o rampă înclinată și căzu în gura fierbinte a vulcanului, care o înghiți ca pe o ofrandă. Apoi… liniște. O liniște atât de apăsătoare încât aerul părea să fi uitat să existe. O liniște care nu dură mai mult de câteva clipe. Un tunet profund, din măruntaiele Pământului, cutremură muntele. Apoi altul. Gazele vulcanice, încălzite la temperaturi abisale, se amestecară cu turmalina și cuarțul, care începură să vibreze sub presiune. Electricitatea generată de cristalele piezoelectrice țâșni în toate direcțiile, aprinzând vaporii de fasole fermentată, care explodară cu o forță ce sfida nu doar fizica, ci și logica. Vulcanul răbufni. Vârful i se deschise ca o floare de lavă, aruncând piramida în aer cu o viteză aproape supersonică, lăsând în urma ei o dâră de fum negru. Lava se scurse la poalele vulcanului, acoperind fosta așezare a tribului lui Cain. În scurt timp, magnetitul din vârful piramidei se activă, atras de metalul asteroidului ajuns foarte aproape de sol. Cele două obiecte uriașe se căutară și, în cele din urmă, se găsiră.
La impact, cuarțul și turmalina din vârful piramidei se comprimară brutal. Electricitatea acumulată explodă într-un fulger orbitor, iar colosul venit din spațiu se sfărâmă instantaneu într-o miriadă de fragmente, ca o oglindă spartă de un chip hidos. Praful cosmic și resturile pulverizate ale asteroidului se împrăștiară prin stratosferă asemenea unui foc grandios de artificii, înfășurând rapid planeta într-o pelerină cenușie. Cerul se închise la culoare, lumina Soarelui fu blocată ca de o perdea de plumb, iar temperatura coborî cu o viteză înspăimântătoare. Din cer începură să cadă fulgi mari de zăpadă, anunțând începutul unei noi catastrofe. Începutul unei ierni îndelungate. Începutul erei glaciare.
Nemuricioșii, femeile și neandertalienii priviră cerul nevenindu-le să creadă. Unii plângeau, alții se îmbrățișau. Scăpaseră. Pământul fusese salvat. Calul, însă, alese să rămână rezervat, intuind noua nenorocire pe care tocmai o aduseră planetei. Deschise portiera mașinii și întrebă computerul de bord:
– Râșnițo, spune-mi care e prognoza meteo pentru această perioadă.
După un huruit care indica suprasolicitarea procesorului rablagit, vocea metalizată a computerului de bord îl anunță cu același accent sovietic de care părea să nu poată scăpa:
– Comandante, prognoza meteorologică indică temperaturi normale pentru această perioadă, adică tropicale cu ușoare scăderi în weekend, când un ciclon mediteranean va aduce precipitații sporadice în special pe timpul nopții, urmate de o încălzire treptată a vremii.
– Deci în niciun caz nu e normală ninsoarea, mormăi calul. Cred că trebuie s-o ștergem de aici până nu se prind ăștia că am mai făcut o boacănă. Ăăă, fraților, strigă el întorcându-se spre ceilalți, luați-vă rămas bun și haideți să mergem, că avem treabă!
Președintele neandertalian Bartolomeu Pietriș al III-lea, îmbrăcat în mantia sa de rinocer lânos și cu jobenul de cărbune puțin crăpat de un fragment de meteorit care îl nimerise în freză, păși solemn în față.
– Stimabili călători intertemporali, de ce atâta grabă? Vă invităm în Paleoliticopolis D.C. pentru un ospăț legendar în cinstea voastră, prin care dorim să vă asigurăm de recunoștința noastră eternă. Pe care o meritați din plin, deoarece ați împiedicat sfârșitul lumii ca niște adevărați eroi, probabil cei mai mari pe care i-a văzut planeta de la metamorfozarea organismelor monocelulare în pluricelulare!
– Mâncare n-o să refuz, se bucură Greuceanu, că am fost subnutrit de când am ajuns aici, de cred că am slăbit aproape trei sute de grame! Nu-i normal slăbitul ăsta brusc, că poate da complicații în tot organismul.
– Mulțumim pentru invitație, dar chiar trebuie să plecăm, se scuză calul. Poate data viitoare când mai trecem pe aici. Haideți, echipaj, îmbarcarea în mașină, că e târziu!
– Eu nu plec nicăieri, i-o trânti Făt-Frumos. Rămân aici cu iubitele mele, singurele care m-au apreciat vreodată. Ne întoarcem la tribul lui Abel și trăim acolo cu toții, ca o familie mare și fericită.
– Noi nu întoarcem acasă, îl anunță Lilith. Noi hotărât să facem trib nou. Au ales deja la mine regina lor. Noi o să numim amazoane la noi, că facem shopping pe Amazon când inventează cineva internet. Toate plecăm să facem trib, în afară de Cloanța, care fugit deja cu dinozaur furat de la Cain.
– Așa e cel mai bine, să trăim doar noi, fără alți bărbați, că nu-mi place concurența, se bucură Fătul. Bun, deci am stabilit, o să avem tribul nostru.
– Tu binevenit și alți masculi care vrea trib cu noi, îl asigură regina. Da’ dacă…
Nu apucă să-și termine vorba, că se trezi cu o bâtă în cap de la Greuceanu. Care mai pocni o femeie în creștet, apoi încă una. Celelalte săriră pe el, îl dezarmară și îl puseră la pământ.
– Avertizare RO-Alert! țipă Lilith masându-și creștetul capului. Mascul gras atacat la noi din misoginism! Așa e toți masculi! Atacă femele libere și independente! Pentru asta, tribul la noi doar cu femele! Noi va urî masculi mereu! Noi va folosi masculi doar pentru făcut pui, apoi emancipăm la noi departe de masculi misogini! Jos patriarhat, sus matriarhat! Femele, moarte la purtători de cromozomi XY!
Îl bătură toate pe Greuceanu, apoi plecară furioase, pocnind în ochi fiecare bărbat pe lângă care trecură. Obezul se adună cu greu de pe jos și le privi îndepărtându-se cu expresia unei vaci care a pierdut trenul.
– Ce le-o fi apucat pe ăstea, mă? Or fi în perioada aia a lunii sau au ajuns la menopauză…
– Sau s-au enervat că le-ai pocnit cu bâta! îl luă calul la rost. Ce-ai avut, mă, cu ele de le-ai ciomăgit?
– N-am nimic cu ele, bă, ce ai? se apără matahala. Doar am încercat să le agăț cum m-a învățat fătălăul! Ia-te de el, nu de mine, că e tactica lui!
Făt-Frumos își dădu o palmă peste ochi, nevenindu-i să creadă. Îi dădu una simbolică și lui Prâslea, doar pentru că era aproape.
– Tâmpitule, am glumit la faza cu bâta în cap! se rățoi Fătul. Nu ai vrut să crezi că m-au plăcut pentru frumusețea mea, am zis la mișto că le-am agățat cu parul! Ești tâmpit, tu chiar ai luat-o de bună?
– Cum să nu, bă, dacă era singura variantă logică prin care puteai să le agăți?!? sări Greuceanu. Ai zis că așa se agață în Epoca de Piatră, așa am făcut! E vina ta că m-ai mințit!
– Ba e vina dumneata că l-ai crezut, interveni Prâslea. Sper că ești mândru că tocmai ai inventat feminismul.
– Tu nu te băga, plodule, că mă iau și de tine, mârâi matahala. E vina ta că nu ai reparat calculatorul de bord!
– Ba e vina calului că l-a stricat! îl contrazise băiatul.
– Ba e vina calului că tocmai a adus Era Glaciară! adăugă Harap-Alb. Ce, vă mirați că m-am prins? Oi fi nebun, dar nu prost.
– Ba e vina căpitanului că arată ca o muiere de l-au răpit ăia! strigă calul. Dacă nu pierdeam timp ca să îl salvăm, eram demult plecați de aici!
– Ba e vina lui Osama că nu mai e terorist, că dacă aveam dinamită în loc de lumânări parfumate, nu se mai apropia niciun sălbatic de noi! țipă Făt-Frumos cu vocea mult prea pițigăiată.
– Ba e vina neandertalienilor pentru tot! se băgă și computerul de bord în discuție. Luați-vă de ei, că merită! Credeți că degeaba îi fac toți proști și urâți? Totul e doar din vina lor!
Auzind asta, Nemuricioșii opriră discuția „amicală” și le aruncară priviri furioase neandertalienilor care le priveau cearta ca la cinema, unii chiar cu floricele și suc de ferigă. Pentru a evita să devină victimele unei agresiuni gratuite, preistoricii găsiră o scuză ieftină și se retraseră rapid către orașul lor. Nemuricioșii aruncară câteva pietre și înjurături după ei, pentru a lăsa o impresie bună, apoi urcară în mașină, pregătiți să părăsească Epoca de Piatră.
– Unde mergem, fraților? întrebă Harap-Alb după ce calul porni motorul, care horcăia ca un tractor ce își depășise cu câteva decenii perioada de valabilitate.
– Acasă, normal, că m-am săturat de umblat pe coclauri! pufni Greuceanu.
– Știi că nu mai avem casă din moment ce a fost schimbat timpul, nu? îi aminti Făt-Frumos. Probabil nici nu ne mai naștem în linia asta temporală.
– Și ce contează? se răsti matahala. Suntem născuți deja, ne facem o casă undeva și rămânem acolo!
– Toți într-o casă? se miră Prâslea. Nu sună foarte tentant pentru cei care vor să stea singuri.
– Ai fost orfan două milenii, zi mersi că ai cu cine să împarți o casă, mârâi Greuceanu.
Prâslea se prefăcu rănit de vorbele matahalei și începu să plângă fals, pentru a stârni milă. Obezul îl trase ușor de ciuf pentru a-i da un motiv real de bocit. Harap-Alb sări în apărarea băiatului:
– Prietene, nu știai că părul este o prelungire a sufletului, o antenă prin care trimitem și primim mesaje? Lasă-i copilului antena în pace, că o să prindă doar bulgarii ca pe vremuri.
– Părul e antenă? se miră Făt-Frumos și-și aranjă pletele. De unde scoți tâmpeniile astea?
– De la gurul lui, Călin Nebunul, cu care am fost vecini în Sarmizegetusa, îl dădu de gol Greuceanu. Ia zi-le, talibane, ce te-a mai învățat dereglatul ăla. Bagă-le și lor o vorbă de duh, că pe mine m-ai terminat psihic.
– Păi, ce adevăr să mai zic? se scărpină Harap-Alb în turban. Sunt multe, dar unul la întâmplare, care tocmai mi-a venit din subconștient, e ăsta: dacii se hrăneau doar cu fructe de pădure și cu aerul munților. E tare asta, nu?
– Știi că suntem daci de două milenii și nu ne-am hrănit niciodată cu aer și zarzăre, nu? îl întrebă Făt-Frumos.
– Păi dacă așa a zis maestrul, înseamnă sigur că așa e, îngăimă semiarabul.
– Dacii, cei mai fructivori dintre traci, cum zicea Herodot, glumi calul străduindu-se să evite copacii pe lângă care treceau. Sublocotenente, se hrăneau doar cu fructe și aer dacii, popor de ciobani, care a compus balada „Miorița” și care se ocupă de transhumanță de mii de ani? Pentru ce creșteau oi dacă nu le mâncau?
– Pentru lapte, carne și ouă… pe care le vindeau pentru a-și cumpăra fructe? încercă Harap-Alb.
– Și cum luau aer de munte cei de la câmpie? interveni Prâslea. Le trimiteau prin poștă dacii munteni borcane cu aer?
– Poate prin tunelul de sub Carpați? mai încercă o dată semiarabul. Cine poate ști adevărul istoric, care e plin de falsificări?
– Noi, că am trăit istoria și chiar și preistoria! răbufni Fătul. Comandante, pornește condensatorul de flux, accelerează și hai să plecăm de aici. Nu contează unde, doar dă-i înainte. De preferat unde nu ne mai ajunge guru’ ăstuia.
– Eu zic să mai încercăm o dată să ajungem înainte de momentul în care agenții lui Lucifer au distrus zeii, poate acum ne iese, propuse calul. Computer, ți-ai reparat direcția temporală sau mai ai nevoie de o copită în BIOS?
Computerul hârâi, oftă și tuși puțin, apoi răspunse:
– Comandante, din păcate direcția temporală a rămas dereglată, pentru că nu a reparat-o nimeni, prin urmare nu pot stabili destinațiile temporale. Condensatorul de flux funcționează în parametri normali și putem călători în timp, însă nu putem ști în ce perioadă vom ajunge la următorul salt. Recomand să…
– Recomand să vorbești mai puțin, că adormi șoferul, îl întrerupse calul și dezactivă sunetul computerului. Apoi apăsă brusc accelerația, profitând de lipsa obstacolelor din fața sa, iar când atinse viteza optimă, mașina dispăru într-un vârtej orbitor de lumină, lăsând în urmă o dâră de foc ce topi zăpada proaspăt așezată peste peisajul primordial al Epocii de Piatră.
*
Tigrul știrb, fără colți-sabie, stătea nemișcat pe stratul subțire de zăpadă, urmărind indiferent dârele de foc lăsate în urmă de Dacie înainte de a dispărea într-un fascicul de lumină. Scoase un miorlăit plictisit, nefiind impresionat, apoi își îndreptă atenția către o ciupercă mare și cărnoasă, cu pălărie mov, care răsărise exact în centrul unei urme bătătorite de dinozaur. O adulmecă, o linse de două ori, o înfulecă și o mestecă lent, ca un călugăr zen fără măsele. Avea gust de șosete fierte cu scorțișoară, ceea ce părea un compromis acceptabil, lipsa colților obligându-l să devină vegetarian.
Pupilele i se dilatară instantaneu. Copacii deveniră brusc translucizi, dezvăluind rețele complexe de vene pulsând, care pompau sevă fluorescentă. Tigrul clipi confuz, iar zăpada se transformă într-o clipă într-un ocean de cristale minuscule, care dansau în jurul labelor sale. Dintr-un nor roz, pufos, coborî plutind un omuleț verde, cu ochi bulbucați și degete ca niște tentacule. Purta o pălărie de paie cu antene și cânta cu vocea lui Elvis Presley o manea tehno despre bani spațiali și dușmani intergalactici. Tigrul se ridică încet, clătinându-se. Încercă să prindă omulețul, însă acesta se multiplică de cinci ori, apoi de cincizeci, apoi deveni un ditamai corul levitant care se rotea în jurul său din ce în ce mai repede, scandând lozinci obscene de pe stadioane. Animalul lovi unul cu laba, iar omuleții verzi se transformară în fulgi de zăpadă care se topiră instantaneu pe blana sa, provocându-i senzații de căldură intensă.
Tigrul mârâi și dintr-o dată se trezi într-un supermarket subacvatic plin de legume vorbitoare. Se plimbă printre rafturi cu un coș de cumpărături agățat de coadă, gustând morcovi care făceau stand-up despre euglene verzi și broccoli care țipau isterici la niște roșii mutante. La un moment dat, un castravete înfuriat îi sări la beregată urlând:
– Nu ești suficient de știrb pentru show-ul ăsta!
Brusc ajunse într-un pat de spital plutitor, iar calul năzdrăvan, cu uniformă de asistentă și coafură ca a lui Marylin Monroe, îi injectă maioneză în mustăți și îl asigură ca nașterea va fi ușoară. Tigrul privi în jos și își observă șocat burta enormă, foarte rotundă și transparentă. În interior, un porcușor de Guineea alb ca neaua flutura un satâr.
– Sunt copilul tău din viitorul trecutului care există acum! țipă cobaiul și râse ca un psihopat.
Tigrul își privi blana cum începu să i se desprindă de piele ca un costum, dezvăluind dedesubt un exoschelet metalic argintiu. Membrele sale deveniră mecanice, cu pistoane și rotițe în loc de mușchi și tendoane. Articulațiile începură să îi scârțâie ritmic, producând o melodie hipnotică ce atrase un râu de stele lichide dintr-o fisură a cerului. Felina deschise botul pentru a prinde câteva și descoperi că aveau gust de bătăi ale inimii. Le scuipă, iar ele se transformară în mici galaxii spiralate, populate de civilizații microscopice. Realitatea se fractură, crăpături de lumină se întinseră prin aer, iar tigrul căzu într-un abis făcut din păsări înghețate în zbor. Când atinse fundul, era pe un câmp de hârtie igienică, iar norii de deasupra erau făcuți din cuvinte scrise în alfabetul Braille:
„Turul doi anapoi!”
Alergă, dar pământul era moale ca mierea. De sus, un satelit în formă de nas de clovn îl urmări, trimițându-i mesaje în Morse prin strănuturi. Se opri lângă o balenă cu picioare de barză, care bea șampanie dintr-o ceapă verde.
– Ești deja în visul altcuiva, îi șopti balena, apoi explodă într-o miriadă de fluturi potcoviți.
Tigrul izbucni în lacrimi și se topi într-o baltă de ceai. Se reconstrui, însă cu picioare de cangur și urechi de elefant. Mergea printr-un deșert din înghețată, iar cerul era un ecran TV pe care rulau toate viețile sale din Multivers. Într-una era un cactus de foc. În alta un păianjen emo. În alta un tigru microscopic ce conducea o armată de bacterii inteligente împotriva unor bacterii proaste. Dintr-o dată, toate versiunile sale alternative se contopiră în el, umplându-i mintea cu miliarde de amintiri care nu-i aparțineau. Încercă să scape de ele scuturând puternic din cap, iar colții săi pierduți reapărură, însă nu din os, ci din lumină pură. Când urlă, din botul său ieși un curcubeu solid care se transformă într-un pod spre Lună. Urcă pe pod și ajunse pe suprafața satelitului natural, unde găsi un urs polar dansator, care îi făcu semn să se apropie, apoi îi întinse un corn de inorog din porțelan.
– Suflă în el dacă vrei să devii ficus, îl îndemnă ursul și îi făcu cu ochiul.
Nu își dorea cu adevărat, dar suflă și imediat deveni ficus. În această formă putu simți toate gândurile plantelor din jur. Învăță de la o frunză bancuri seci cu virusuri. De la o floare află că timpul este comestibil. Iar o tulpină îi transmise toate operele lui Kafka, dar citite invers.
Strănută și se teleportă într-un tribunal. Ca tigru, nu ca ficus. Judecător era un lup mare și alb, cu ochelari de vedere, care din profil semăna destul de mult cu o imprimantă laser.
– Știrbule, ești acuzat de consum de realitate fără permis! strigă lupul în toate limbile simultan.
Tigrul vru să se apere, dar îi ieșiră doar bulgări de zăpadă din bot. Și dintr-o dată se trezi în propriul stomac. Rătăcea printr-o pădure de intestin portocaliu, fugărit de un melc uriaș care îi profețea viitorul:
– Vei deveni rege al unei lumi în care totul se face cu picioarele! Iar dacă n-ai picioare nu-i problemă, pentru că acolo toți au mâinile în fund și fundul în frunte!
Felina se târî din pădurea sa intestinală printr-un portal în formă de spirală dreaptă și ajunse din nou pe câmpul cu zăpadă proaspătă. Se uită buimac în jur, ușor amețit. Ciuperca din fața lui dispăruse, iar în locul ei se găsea o baltă fosforescentă. Scuipă resturile rămase printre gingii și fugi împleticit, hotărât să evite pe cât posibil ciupercile. În urma sa, pe un deal din apropiere, un omuleț verde, cu ochi bulbucați, degete ca niște tentacule și o pălărie de paie cu antene, scoase un reportofon și cântă cu vocea lui Elvis Presley:
– Jurnal de bord, data stelară 0405.197975. Pe Pământ se găsesc cele mai bune halucinogene din galaxie. Recomand import masiv de aici. Cât mai repede, până nu bagă ăștia taxe vamale. Revin cu detalii după ce le testez personal. Dacă îmi mai revin. Sfârșitul transmisiunii. Va urma.
Lasă un răspuns