
Epoca de Piatră. Linia temporală Gamma
(după o săptămână)
.
Tribul lui Cain înainta anevoios prin întinderea înzăpezită ce fusese cândva o vale fertilă. Bărbați, femei și copii, înfășurați în blănuri groase, târau după ei tot ce apucaseră să salveze: unelte rudimentare, provizii, tăciuni pe jumătate stinși. Cerul era cenușiu-plumburiu, combinația perfectă între cenușa vulcanică încă prezentă în atmosferă și norii grei de zăpadă ai Erei Glaciare care începuse brusc, ca un blestem suplimentar după dezastrul vulcanic care le distrusese așezarea. Respirațiile lor formau nori denși în aerul înghețat, iar unii dintre membrii mai slabi ai tribului rămâneau tot mai în urmă, epuizați de frig și de marș.
Cain, bărbatul cu cicatrice pe frunte care conducea tribul, opri brusc coloana când liniștea preistorică fu sfâșiată de un zgomot asurzitor, ca un șuierat metalic amplificat de mii de ori. Aerul înghețat păru să se crape pentru o clipă într-o spirală de lumină albăstruie, iar din acea breșă temporală își făcu apariția un Ferrari Purosangue negru, ce lăsă urme adânci în albul imaculat. Zăpada se topi sub roțile fierbinți, iar aerul se încinse de parcă timpul însuși s-ar fi strâns în jurul vehiculului.
Mașina se opri la câțiva metri de grupul încremenit, iar portierele se deschiseră simultan. Cinci personaje impunătoare coborâră lent, cu mișcări sincronizate. Uniformele lor negre, cu insigne argintii reprezentând o clepsidră sfâșiată în două, contrastau dramatic cu peisajul alb al începutului glaciațiunii. Colonelul, liderul grupului, păși în față, respirația sa condensându-se instantaneu în nori albi prin aerul rece. Chipul său hidos, ca o rană ce refuza să se închidă, cu obrazul brăzdat de o cicatrice adâncă, maxilarul strâmb și nasul turtit, părea o amintire vie a unui război demult pierdut. În spatele lui se opri sergentul; pielea sa neagră ca obsidianul contrasta violent cu zăpada, iar ghutra sa, legată strâns în jurul capului, flutura energic în bătaia crivățului. Lângă el se așeză maiorul – înalt, subțire, aproape translucid sub lumina palidă, cu ochii adânciți în orbite și fața lipsită de expresie, parcă sculptată în marmură rece. Li se alătură soldatul, vizibil trecut de vremea gloriei, cu umerii lăsați, părul alb sub casca ușor înclinată și chipul brăzdat de ani, dar cu o privire scăpărătoare în ciuda bătrâneții. Ultimul fu locotenentul, un armăsar negru, cu trupul perfect proporționat, arcuit ca o catedrală gotică, coama fâlfâind ca o flamură vie și aburi groși ieșindu-i din nări în valuri fierbinți.
– Verificați perimetrul, ordonă colonelul, vocea sa groasă reverberând în aerul încărcat cu cristale fine de gheață.
Trei dintre subalternii săi se împrăștiară rapid în direcții diferite, rămânându-i alături doar armăsarul. Colonelul se apropie de Cain, care rămăsese împietrit încă de la sosirea mașinii timpului, și îl întrebă cu voce joasă, dar fermă:
– Ai văzut cinci străini care seamănă cu noi?
Șeful de trib își înclină capul, studiindu-l cu coada ochiului. Cicatricea de pe obrazul vizitatorului temporal părea să pulseze în lumina difuză.
– Văzut, răspunse el după o pauză calculată. Fost aici acu’ câteva răsărituri.
– Unde au plecat? întrebă armăsarul locotenent, ochii săi aurii reflectând torțele tribului.
– Noi nu știe, răspunse Cain gesticulând nervos, prezența vizitatorilor agitându-l peste măsură. Plecat la treaba lor, noi migrăm din cauză la ei.
– Ce au făcut aici? vru să știe colonelul.
– Păi adus apocalipsă la noi, îngâimă șeful de trib. Distrus piramidă la noi, făcut munte de foc să scuipe foc peste casă la noi, aruncat stăpânu’ Lucifer în munte de foc, luat femele și prizonieri care noi furase cinstit, ascuns Soare și început iarna cea lungă, acu’ obligat la noi să începe prima migrație la omenire. Nenorociți blestemați! Voi nu esteți trib cu ei, nu?
Colonelul schimbă o privire scurtă cu locotenentul. Ceilalți trei li se alăturară, raportând că nu detectaseră în zonă alte semne de viață în afara tribului migrator.
– Cum au reușit să provoace cinci amărâți atâtea catastrofe? se miră armăsarul.
– Nu singuri, anunță Cain. Ajutat la ei neandertalieni.
– Neandertalieni? interveni sergentul, mâna sa strângându-se instinctiv pe arma de la șold.
– Da, ăia urâți și proști din sat mare de piatră, le explică șeful de trib. Venit neandertalieni peste noi și bătut la noi ca la fasole, da’ avut noroc la ei că nu eram atenți, că…
Se opri la un semn al colonelului, care îl întrebă imediat cum închise gura:
– Cunoști coordonatele așezării acestor neandertalieni?
– Cum să nu știe Cain unde stă dușmani? La cam trei răsărituri încolo, dincolo de munte de foc, îngâimă preistoricul și le indică direcția cu degetul.
Colonelul îl privi lung, apoi îi ordonă, de parcă oamenii preistorici ar fi făcut parte din echipajul său:
– Continuați migrația. Și nu interferați cu alte entități temporale pe care le-ați putea întâlni. Liber!
Cain dădu din cap într-un gest ambiguu, poate de acceptare, poate de resemnare în fața unor forțe pe care nu le putea înțelege, se întoarse spre tribul său și, cu un gest autoritar, îi îndemnă să-și continue marșul prin zăpada tot mai adâncă, dând astfel startul primei migrații a omenirii. Migrație forțată de timp, complicată de vizitatorii din viitor și acum amenințată de frigul necruțător al începutului Erei Glaciare.
Cei cinci străini se urcară în vehicul cu aceeași precizie militară cu care coborâseră. Motorul mașinii timpului toarse scurt, zăpada din jur se topi într-un cerc perfect, iar Ferrari-ul se puse rapid în mișcare, lăsând în urmă doar un vârtej de zăpadă și cenușă vulcanică. În scurt timp ajunseră în Paleoliticopolis D.C., căruia i se adăugaseră între timp noi minuni tehnologice: un observator astronomic cu o cupolă rotativă de cristal, acvarii gigantice în care înotau creaturi marine preistorice, și o rețea de canale navigabile pe care pluteau ambarcațiuni rudimentare, propulsate de un mecanism hidraulic ingenios.
Vehiculul temporal străbătu străzile largi, atent pavate, sub privirile impasibile ale locuitorilor neandertalieni, care nu aveau nimic din imaginea clasică a omului preistoric: erau înalți, proporționați armonios, purtau veșminte complexe țesute din fibre vegetale și piei fine, decorate cu modele geometrice elaborate. Capetele lor ușor alungite adăposteau creiere mai voluminoase decât ale Homo sapiens, iar privirile lor inteligente urmăreau cu nepăsare Ferrari-ul futurist.
– Cum de nu sunt speriați? se miră sergentul, observând cum trecătorii nici nu se opreau pentru a studia vehiculul, nici nu fugeau din calea lui.
– Au mai văzut vizitatori temporali, răspunse colonelul. Cei pe care îi urmărim. Locotenente, oprește lângă clădirea conducătorilor lor, pe care ne-a indicat-o GPS-ul.
Armăsarul parcă mașina la baza unei structuri impunătoare, un megalit spiralat ce se înălța maiestuos spre cerul întunecat. Două gărzi neandertaliene se apropiară, însă în loc de ostilitate, le oferiră o escortă formală.
– Ne așteptau, concluzionă locotenentul.
Cei cinci coborâră din vehicul cu armele ascunse discret și urmară escorta pe treptele largi ale megalitului. Interiorul era încălzit artificial și luminat difuz de sfere de cristal, agățate de pereți și umplute cu o substanță bioluminiscentă extrasă din anumite ciuperci. Aerul vibra subtil, purtând note muzicale aproape imperceptibile, produse de un sistem acustic integrat în arhitectura clădirii. Pereții interiori erau acoperiți cu picturi rupestre avansate; nu scene de vânătoare primitive, așa cum ne-am fi așteptat, ci diagrame complexe ale sistemului solar, reprezentări ale ADN-ului și ecuații matematice traduse în simboluri geometrice.
În sala principală, vizitatorii din viitor erau așteptați de cei nouă conducători ai neandertalienilor, așezați în jurul unei mese semicirculare din lemn de baobab.
– Bine ați venit, oaspeți extratemporali din viitor, vorbi președintele Bartolomeu Pietriș al III-lea, un neandertalian cu trăsături nobile, pomeți proeminenți și o barbă cenușie aranjată impecabil. Alături de el, prim-ministrul Dominic Bolovan, mai scund, dar cu prezență autoritară, își împinse înainte pieptul încordat.
– De unde știți de unde venim? se miră locotenentul.
– Cunoaștem mai multe decât ați fi înclinați să presupuneți, rosti cu emfază premierul umflându-se simbolic în penele propriei importanțe. Cunoaștem și natura voastră, și țintele voastre și, firește, și atrocitățile pe care le-ați comis.
– I-auzi! exclamă colonelul. Poate ne împărtășiți și nouă informațiile voastre, doar pentru a verifica dacă sunt corecte și complete. Ca nu cumva să distribuiți vreun fake-news care să vă blocheze pe rețelele de socializare comunitatea asta evoluată.
Președintele Pietriș încuviință discret din cap, iar Eleonora Piatră, ministra Studiilor Astronomice, Astrologice și Astrofizice, se ridică solemn și începu să citească de pe o frunză mare, scrisă cu cărbune:
– Agenții principali ai Biroului Temporal, entități clonale din viitor, generate artificial din materialul genetic al Nemuricioșilor, cunoscute în terminologia neoficială drept Netrăicioșii, care slujesc îngerul decăzut numit Lucifer. În ordine descrescătoare avem: colonelul Făt-Urât, liderul echipei, locotenentul armăsarul năzdrăvan, maiorul Ușorceanu de Aur, sergentul Harap-Negru și soldatul Badea cel Voinic. Trimiși în această epocă pentru a-i anihila pe Nemuricioși.
Rămase puțin în picioare după ce termină de citit, așteptând aplauze, însă nu primi decât privirea încruntată a președintelui, care o forță să își reia locul pe scaun. Colonelul Făt-Urât o privi lung și zâmbi.
– Interesante informații aveți, spuse el. Ce altceva mai știți despre noi?
– Știm, de asemenea, că ați anihilat cu premeditare toate entitățile supranaturale cunoscute drept zei, răspunse cu o solemnitate glacială Jonathan Cremene, ministrul Resurselor Litice și Pre-Arheologice. Ați călătorit în trecut cu mașina timpului și ați inserat în Copacul Lumii o încărcătură explozivă ce conținea măruntaiele ofiotaurului, care a anihilat simultan toți zeii de pe planetă și a distrus copacul.
– Ofiotaurul, ființă hibridă – jumătate șarpe, jumătate taur –, progenitură a zeiței Pământului, posedă organe interne cu proprietăți dezintegratoare asupra entităților divine atunci când sunt incinerate, completă cu o voce pedagogică Leopold Calcar, ministrul Inventării Înțelepciunii Ancestrale. Lucifer a intrat în posesia unor informații secrete despre locația acestei creaturi, v-a trimis pe voi să o ucideți cu Imhullu, arma cu care zeul Marduk a despicat-o pe zeița Tiamat, a inserat măruntaiele ofiotaurului într-o bombă atomică și v-a trimis tot pe voi să o plantați în Copacul Lumii, astfel încât explozia să reverbereze prin podul Bifrost în toate cele nouă lumi ale arborelui Yggdrasil.
– Și ați fost instruiți să activați dispozitivul exploziv exact după momentul decăderii lui, încât el să rămână o entitate malefică, nicidecum un înger de lumină ca la început, adăugă William Stâncă, ministrul Paleoastronauticii Rudimentare, cu o tonalitate aproape sacrală. Nici prea devreme, înainte de cădere, nici prea târziu, după alungarea lui din Rai, ci exact la momentul optim.
Președintele Pietriș ridică o mână într-un gest elegant, cerând tăcere. Apoi, cu un zâmbet calm, dar plin de superioritate, își anunță interlocutorii:
– După cum observați, posedăm un nivel de cunoaștere mai vast decât v-ați fi putut imagina. Suntem pregătiți. Nimic din ceea ce ați putea intenționa să spuneți nu ne poate lua prin surprindere.
Un ropot de aplauze răsună printre coloanele de calcar ale sălii. Președintele înclină ușor capul în semn de mulțumire și se așeză mai adânc în jilțul său sculptat în bazalt. Colonelul își îndreptă spatele cu o rigiditate militară, iar cicatricea de pe fața sa păru să pulseze ca o rană vie. Cu un gest abia perceptibil îi semnală soldatului să securizeze ușa. Acesta se deplasă silențios spre intrare, blocând-o cu un dispozitiv mic, argintiu. Hortensia Rocă, ministra Matematicii Holistice, o femeie cu frunte înaltă și privire analitică, observă gestul și se ridică alarmată:
– Ce se întâmplă aici, domnilor? Ce intenționați să faceți?
– Ceea ce trebuie, răspunse colonelul scoțându-și pistolul din toc. Ne-ați ajutat dușmanii, așa că trebuie să plătiți. Iar cunoștințele voastre vaste n-or să vă ajute de data asta.
Abia în acel moment Bartolomeu Pietriș al III-lea realiză că se aflau în pericol. Pupilele i se dilatară brusc, ca două găuri negre ce îi absorbeau frica apărută instantaneu în suflet. Mâna i se strecură febrilă sub masă, pipăind disperată după butonul de panică, dar degetele sale nu apucară să-și atingă ținta. Colonelul Făt-Urât își descărcă arma automată în pieptul președintelui, al cărui trup neînsuflețit se izbi de podeaua de granit înainte ca un șuvoi de sânge să apuce să-i stropească pe ceilalți neandertalieni. Înspăimântați, miniștrii săriră în picioare răsturnându-și scaunele. Unii se repeziră spre ieșire iar alții, într-o bravură naivă, încercară să se apere. Prim-ministrul Bolovan făcu doi pași spre ușă, dar genunchii i se sfărâmară într-o explozie de sânge și os sub tirul maiorului Ușorceanu. Se târî pe coate, lăsând în urmă o dâră întunecată de sânge, însă o a doua rafală îi trosni coloana vertebrală cu un sunet de lemn rupt. Jonathan Cremene scoase de la brâu un pumnal ceremonial cu lama de obsidian, sculptat probabil pentru ritualuri, nu pentru luptă, și se aruncă asupra sergentului Harap-Negru cu un țipăt ascuțit. După o scurtă rafală fața îi fu spulberată, materia sa cenușie tapetând peretele din spate ca o pictură abstractă horror. William Stâncă și Benedict Granit se lansară simultan asupra soldatului Badea, care îi neutraliză cu două focuri precise de armă. Unul fu nimerit în gât, artera carotidă secționată țâșnind sângele în jeturi pulsatile ca o fântână arteziană vie; celălalt primi glonțul în stern, inima explodându-i într-un nor de sânge și țesuturi. Hortensia Rocă se cățără disperată pe un stâlp spre cupola de deasupra, dar sergentul o nimeri în torace cu o lovitură precisă, sfâșiindu-i plămânii. Cu un horcăit grotesc, femeia căzu de pe stâlp lângă picioarele armăsarului locotenent, care își înfipse o copită în craniul ei. Leopold Calcar încercă să o răzbune, însă colonelul îi goli încărcătorul pistolului în abdomen, intenstinele alunecându-i pe podea în spirale sângerii. Cordelia Moloz se ascunse în spatele unui stâlp, plângând. Maiorul o împușcă în picioare, sfărâmându-i oasele gambelor. Ministra căzu instantaneu și se opri din urlat doar când simți în ceafă țeava armei soldatului. Glonțul îi explodă craniul, fragmente de os și creier împroșcând suprafața din jur. Ultima rămasă, Eleonora Piatră, se ghemui tremurând sub masă. Locotenentul armăsar o apucă cu dinții de păr, o trase afară și o lovi fără milă. Prima copită îi zdrobi mâinile, a doua îi sparse coastele, iar ultima îi strivi craniul ca pe un pepene aruncat de pe acoperișul unui zgârie-nori.
Totul se termină în mai puțin de un minut. Pentru câteva clipe sala rămase scufundată într-o liniște apăsătoare, doar picăturile de sânge din leșuri căzând ritmic pe pe podea.
– Zece minute pentru plasarea încărcăturilor, ordonă colonelul Făt-Urât verificându-și ceasul digital. Ne întâlnim la mașină în exact șase sute de secunde.
Cei patru subordonați părăsiră sala rapid însă fără a alerga, pentru a nu atrage atenția. Afară, orașul continua să pulseze de viață, neștiind că își trăia ultimele minute. Pterodactili mesageri zburau printre clădiri, vehiculele din piatră, cu pedale, transportau neandertalieni prin intersecții atent ordonate, iar fântânile arteziene continuau să țâșnească apă curată sub acțiunea trompelor de mamut.
– Dispozitivele sunt plasate în punctele strategice, raportă armăsarul după întoarcerea celor patru.
– Iar eu am găsit amprenta temporală a țintelor, răspunse colonelul. Să mergem.
Urcară cu toții în Ferrari iar mașina traversă rapid străzile Paleoliticopolisului D.C., părăsind orașul în scurt timp. Acceleră, aerul din jurul vehiculului începu să vibreze, apoi să se comprime, iar mașina timpului dispăru într-o spirală de lumină albăstruie care se rotea hipnotic.
Înainte ca portalul temporal să se închidă, încărcăturile nucleare se activară, iar metropola preistorică fu cuprinsă de un val orbitor de lumină. O minge de foc se ridică în aer, umflându-se într-o sferă gigantică portocalie, albă, apoi violetă, vaporizând clădirile, animalele, oamenii. Piatra se topi ca ceara, apa din canale clocoti și se evaporă, iar neandertalienii se dezmembrară la nivel atomic înainte de a realiza ce li se întâmplase. Unda de șoc se răspândi în cercuri concentrice, nivelând pădurile, uscând lacurile și contaminând cu radiații totul pe o rază de o sută de kilometri. În câteva secunde, cea mai avansată civilizație preistorică fu ștearsă complet de pe fața Pământului plat, lăsând în urmă doar un crater imens, un gol în realitate și o tăcere de mormânt.
Misiune îndeplinită. Spre ghinionul Nemuricioșilor, care nu bănuiau pericolul ce-i vâna înfometat din orice cotlon întunecat al răzbunătorului timp.
Lasă un răspuns