Profitând de haosul creat, în care zeii nu mai țineau cont de teritoriile și rasele primite la tratatul de pace, Iștar și-a creat propria rasă, pe cea semită. Cercetătorii consideră că semiții au apărut în Levant în jurul anului 3750 î.e.n. Formați dintr-un amestec al roșiilor lui Enlil și albii lui Marduk, semiții au mai primit un ingredient special la naștere: o parte din A.D.N.-ul zeiței. Dorindu-și o rasă care să îi ofere un avantaj, Iștar a apelat la propriile ei gene. Nu întâmplător cu toții o considerau zeița-mamă. Evreii, semiți ai căror elite au ales-o pe Iștar ca zeitate supremă (spre deosebire de mase, care i se închină lui Yahweh / Marduk), se consideră copiii Divinității. Sau, mai exact, ai zeității lor supreme. Chiar și-au botezat poporul (și, mai târziu, țara) după numele mamei lor, Israel fiind format din „is” (prima parte a numelui akkadian Iștar), „ra” („conducător” în limba sumeriană) și „el” („zeu” în limbile semite). Urmele venerării zeiței în Israel se găsesc și în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor și în cărțile a treia și a patra a Regilor este scris că Așerah era venerată în templul lui Șelomo (Solomon) alături de Yahweh, lucru confirmat și de cronicarul arab al-Massudi care relata că, în anul 820, oamenii califului al-Ma’mun au găsit în Marea Piramidă din Egipt (adevăratul templu al lui Șelomo) statuile unui zeu și a unei zeițe. Tot în Vechiul Testament se specifică faptul că regele Șelomo a început să o slujească pe Așerah. În plus, Cartea a treia a Regilor descrie concursul dintre profetul Eliyahu și profeții zeilor Baal și Așerah, care a avut loc în Canaan. Relatările biblice sunt confirmate de descoperirile arheologice de la Khirbet el Qom, din inima Iudeei și de la Kuntillet Ajrud, la granița vechiului regat. Într-un mormânt de la Khirbet el Qom, din secolul al VIII-lea î.e.n., s-a găsit pe o inscripție o rugăciune pentru Yahweh și Așerah, numele ei fiind invocat de trei ori. La Kuntillet Ajrud, situl arheologic este împânzit cu inscripțiile „YHWH și a sa Așerah”, una dintre ele ieșind în evidență: „Pentru YHWH de la Șomron și a sa Așerah” (Șomron sau Samaria a fost capitala regatului iudeu în secolele IX-VIII î.e.n.). Iar la Mota au fost descoperite numeroase figurine cu chip feminin, care atestă existența unui cult al unei zeițe ca „religie oficială de stat”, după cum a numit-o Erin Darby, profesor de studii religioase la Universitatea Tennessee – Knoxville.
Cum lupta individuală pentru teritorii s-a dovedit a fi haotică, zeii și-au refăcut vechile tabere: Enlil, Ninurta și Ninhursag de o parte, Enki, Marduk și Iștar de cealaltă. Renunțând la teritoriile și rasele primite inițial, Celeștii lui Enlil au ales rasa albă sau ariană, cea mai evoluată în acel moment. Lucru care nu i-a deranjat deloc pe Veghetori, care au preferat rasa semită, creată de Iștar. Astfel a început un război îndelungat între cele două rase, condus din umbră de cele două tabere de zeități, război invizibil maselor, însă evident în filele istoriei. După cum observa filosoful Houston Stewart Chamberlain, „întreaga istorie este un conflict între arieni și semiți”.
Între 2900 î.e.n. și 2300 î.e.n., arienii sumerieni din sud și semiții din nord s-au înfruntat pentru supremație în Mesopotamia. În secolul XXIV î.e.n., conduși de Șarru-kinu (Sargon cel Mare), akkadienii (semiți) au cucerit Sumerul lui Enlil, la ordinul lui Iștar, formându-și astfel Imperiul Akkadian. Lui Naram-Sin, nepotul lui Șarru-kinu, zeul Marduk i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. Când Naram-Sin a profanat templul lui Enlil din Nippur la ordinul zeiței Iștar, Enlil le-a cerut hoardelor ariene din Gutium să atace Akkadul. În 2154 î.e.n., gutienii au distrus Imperiul Akkadian, au șters capitala Agade de pe fața pământului și au condus Mesopotamia timp de 91 de ani și 40 de zile. Orașul Lagaș, închinat lui Ninurta, fiul lui Enlil, a fost cartierul lor general. Ca răsplată pentru victoria împotriva semiților, Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, iar Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș (de asemenea, oraș al lui Ninurta) arma Șuhadaku. Deși imperiul le-a fost distrus, akkadienii nu au dispărut din Mesopotamia, ci au rămas divizați în două nații aparent diferite: asirienii în nord și babilonienii în sud.
În jurul anului 2400 î.e.n. au apărut în Canaan și în Siria amoriții, un popor semit numit Martu de sumerieni, Tidnum sau Amurru de akkadieni și Amar de egipteni. După cum susțin textele mesopotamiene, ei purtau numele zeității lor supreme. Martu la sumerieni, numit inițial Amar Utu, este Marduk al babilonienilor. În secolul al XXI-lea î.e.n., triburile amorite au migrat în sudul Mesopotamiei, unde au distrus a treia dinastie sumeriană din Ur. Deveniseră o forță atât de impresionantă, încât regele sumerian Șu-Sin a fost nevoit să construiască, pentru a-i opri, un zid lung de 270 de kilometri, de la Tigru până la Eufrat. În textul sumerian Lugalbanda și pasărea Anzu se spune că a fost nevoie de ridicarea unui zid în jurul orașului Uruk (închinat lui Anu și Ninhursag), pentru a-l proteja de invazia amoriților. Înlăturând de la conducere a treia dinastie din capitala Ur, amoriții au reușit astfel să distrugă Imperiul Sumerian. Au cucerit și alte orașe sumeriene, pe care le-au transformat în orașe-state independente, cum ar fi Isin, Larsa, Kiș sau Babilon. În 1894 î.e.n. au înființat prima dinastie amorită în Babilon. La ordinul zeului lor, Marduk, regii amoriți au ridicat Babilonul (care până atunci era doar un orășel), au construit temple pentru Marduk, Iștar și Ea / Enki, precum și zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel. Fiind declarat de conducătorii săi succesorul fostului oraș al lui Enki, Eridu, Babilonul a devenit orașul sfânt al Mesopotamiei, eclipsând Nippurul lui Enlil. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, Ammurapi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi și o armă foarte puternică. Probabil ajutat de arma zeului, Ammurapi și-a cucerit vecinii, înființând astfel Primul Imperiu Babilonian.
La începutul celui de-al II-lea mileniu î.e.n., în centrul și în nordul Anatoliei (Turcia de astăzi) au apărut hitiții (arieni) care, în jurul anului 1600 î.e.n. și-au format un imperiu. Un secol mai târziu, Imperiul Hitit cuprindea cea mai mare parte a Asiei Mici, nordul Levantului și cel al Mesopotamiei. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului furtunii, Tarhun (Enlil), numit Teșub de hurieni, conducătorul panteonului lor, care a și luptat adeseori alături de ei. Regele hitit Hattușili I și moștenitorul său, Mursili I, s-au războit cu statele amorite (semite) din Siria. În 1595 î.e.n. Babilonul a fost cucerit și prădat de hitiții conduși de Mursili I, ceea ce a dus nu doar la sfârșitul dinastiei amorite, ci și la cel al Primului Imperiu Babilonian. Hitiții nu au încorporat Babilonul în imperiul lor, ci l-au lăsat kasiților (tot arieni), aliații lor, care încercaseră să-l cucerească cu două secole în urmă, fiind atunci învinși de regii amoriți Șamșu-iluna și Abi-Eșuh. Deși hitiții au aruncat statuia lui Marduk din Babilon, conducătorii kasiți au adus-o înapoi, iar pe Marduk l-au considerat egalul propriului lor zeu, Șuqamuna. Ba chiar au semnat acorduri de pace cu semiții asirieni în secolele XVI și XV î.e.n. Cu toate astea, se pare că n-au reușit să evite mânia lui Marduk și a celorlalți Veghetori. În 1365 î.e.n., Așșur-uballit I a format Primul Imperiu Asirian (semit). Asirienii au prădat de câteva ori Babilonul, regele Adad-narari I anexându-l Imperiului Asirian. Regele asirian Tukulti-Ninurta I a cucerit, la rândul său, Babilonul și chiar și-a condus imperiul timp de opt ani din acel loc, din 1235 î.e.n. până în 1227 î.e.n. În zadar kasiții au refăcut Nippurul, orașul lui Enlil; Celeștii nu i-au ajutat în lupta cu semiții. În secolul al XII-lea î.e.n., dominația lor asupra Babilonului a ajuns la final, când elamiții l-au învins pe regele kasit Enlil-nadin-ahe. Au recucerit orașul în 1025 î.e.n., însă după 21 de ani au fost învinși de aramei (semiți din Siria de astăzi). Kasiții s-au retras în munții Luristanului, unde au trăit în pace până în 702 î.e.n., când au fost învinși lângă Hulwan (în Iran) de regele asirian Sin-ahhi-eriba (Sennacherib).
În jurul anului 1650 î.e.n., Egiptul condus de faraoni arieni a fost invadat de hyksoși, un grup semit de nomazi. După ce au condus Egiptul timp de un secol, formând Dinastia a XV-a, hyksoșii au fost expulzați de Nebpehtire Ahmose (Ahmosis I). O parte dintre ei a ajuns în Canaan, unde au construit Ierusalimul, iar o parte a migrat în Grecia, locuită în acel moment de traci. Această migrație s-a putut realiza deoarece tracii se retrăseseră din sudul Europei din cauza erupției vulcanului Santorini din jurul anului 1600 î.e.n.
În secolul al XV-lea î.e.n., faraonul arian Menkheperre Djhutmose Neferkheperu (Tuthmosis III) a cucerit Fenicia, Palestina și Siria, zone locuite de semiți. După aceste victorii el a transformat Egiptul într-o super-putere mondială, fiind considerat unul dintre cei mai mari regi ai Egiptului. Faraonul susținea că zeul Amun i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. În 1457 î.e.n., la Meggido, Menkheperre a învins o coaliție a regilor canaaneeni (semiți) la ordinul aceluiași zeu, care l-a învățat să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Înfrânți, canaaneenii au fost nevoiți să recunoască suveranitatea lui Amun.
Pe o stelă din 1393 î.e.n., faraonul arian Menkheperure Djhutmose (Tuthmosis IV) este numit „cuceritorul Siriei” (teritoriu semit). Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aten în fruntea armatei faraonului în timpul luptei. Pentru a menține pacea, Menkheperure a încheiat o alianță cu statul arian Mitanni (localizat în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei), căsătorindu-se cu o prințesă mitanniană. Menkheperure este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Giza la ordinul zeului Haru (Horos), care i-a dat această sarcină într-un vis.
În 1207 î.e.n., faraonul Baenre Merynetjeru Merneptah Hotephermaat a obținut o victorie împotriva israeliților. Aversiunea faraonilor arieni față de semiții israeliți reiese și din Vechiul Testament, unde i-au înrobit înainte de nașterea lui Moșeh.
Se pare că, după un timp, națiunile ariene au început să-și renege rădăcinile și divinitățile și chiar să se lupte între ele. În Egipt, zeul Ra (Anu) a fost înlocuit din fruntea panteonului cu Amun (Enki), odată cu izgonirea hyksoșilor de alianța prinților thebani, conduși de Nebpehtire Ahmose (Ahmosis I). Menkheperre Djhutmose Neferkheperu (Tuthmosis III) susținea că a înființat Imperiul Egiptean la ordinul lui Amun. Faraonul Akhenaten a încercat să readucă Egiptul la zeii Celești, interzicând cultul lui Amun și ridicându-l pe Aten (Enlil) la rangul de zeu suprem. Însă în timpul domniei lui Nebkheperure Tutankhamun Hekaiunușema, Amun și-a recăpătat locul pierdut cu puțin timp în urmă. Ba, mai mult, în 1286 î.e.n., în bătălia de la Kadeș (în Liban), zeul a apărut pe câmpul de luptă, ajutându-l pe Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun (Ramses II). Lupta a avut loc împotriva altor arieni, hitiții. La rândul lor, și aceștia și-au renegat zeii și ordinele primite. În jurul anului 1500 î.e.n., regele hitit Telipinu s-a aliat cu un stat hurian (tot arian), Kizzuwatna, împotriva altuia, Mitanni. După un secol, și regele hitit Tudhaliya I s-a aliat cu Kizzuwatna, distrugând statele huriene Mitanni și Aleppo. În timpul Regatului Mijlociu, hitiții au adoptat câteva zeități și ritualuri religioase de la hurieni, iar în timpul Imperiului Hitit, conducătorii hitiților s-au declarat supraoameni (la fel ca regii egipteni), egali cu zeii, supușii lor adresându-li-se cu epitetul „Soarele meu”. Aceste fapte ale egiptenilor și hitiților nu au rămas nepedepsite de restul populațiilor ariene. În jurul anului 1200 î.e.n. a avut loc invazia Popoarelor Mării, alcătuite din traci, cretani și ionieni din Anatolia, cu toții arieni, care au lovit Egiptul, pe hitiți și zonele ocupate de semiți. După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace pentru a se proteja de invazia Popoarelor Mării. Cu toate astea, în 1198 î.e.n. invadatorii au reușit să distrugă Imperiul Hitit, invazia lor fiind oprită șapte ani mai târziu de faraonul Usermaatre-Meryamun Ramesisu Heqaiunu (Ramses III) cu ajutorul aceluiași zeu, Amun. O parte dintre Popoarele Mării s-au oprit în Canaan, Biblia numindu-i filisteni, unde s-au aflat într-un conflict continuu cu israeliții. Tot ei par a fi și atlanții despre care scria Platon, acel popor mai dezvoltat tehnologic decât restul, care a atacat statele grecești (semite) și Egiptul.
În 1198 î.e.n., odată cu distrugerea Imperiului Hitit a început războiul troian, sfârșit zece ani mai târziu. Națiunile grecești (semite) s-au unit împotriva cetății ariene din Anatolia. De partea troienilor au luptat multe triburi tracice, printre care și amazoanele din nordul Mării Negre, cu toții aparținând rasei ariene. Cetatea a fost distrusă iar o parte dintre troieni au migrat spre vest, în Italia de astăzi.
Când Asiria (stat semit) a devenit o putere în Orientul Mijlociu, nu a pierdut ocazia de a ataca statele ariene. În 1365 î.e.n., ajuns pe tronul Asiriei, Așșur-uballit I a cucerit statele Mattiwaza și Mitanni, în ciuda eforturilor regelui hitit Suppiluliuma I de a le apăra. Teritoriile mitannienilor și hurienilor au fost asimilate de asirieni, care au redus astfel influența hitiților în Asia Mică. Regele asirian Adad-nirari I chiar a anexat regatului său orașul Karkemiș, aflat până în acel moment sub controlul hitiților. Fiul său, Șulmanu-așaredu (Șalmaneser I), i-a învins și el pe hurrieni și mitannieni, cărora le-a preluat teritoriile. În zadar hitiții au încercat să sprijine militar regatul mitannian. Speriați de forța asirienilor, regele hitit Hattusili III și faraonul Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun (Ramses II) au încheiat în 1258 î.e.n. un tratat de pace la Kadeș. Fiul lui Hattusili III, Tudhaliya IV, a fost ultimul rege hitit destul de puternic pentru a-i ține pe asirieni departe de centrul regatului său, chiar dacă a pierdut teritorii importante, însă a fost învins la Nihiriya de regele asirian Tukulti-Ninurta I. Ultimul rege hitit, Suppiluliuma II, a reușit câteva victorii împotriva asirienilor, însă era prea târziu pentru regatul său. Asirienii cuceriseră până în acel moment o mare parte din teritoriile hitite din Asia Mică și Siria. În plus, atacurile Popoarelor Mării au lăsat regatul hitit vulnerabil. Astfel, în jurul anului 1180 î.e.n., capitala Hattusa a fost distrusă și, odată cu ea, regatul hitit. Două decenii mai târziu, regele asirian Tukulti-apil-Eșarra (Tiglath-Pileser I) a reușit să-i învingă pe frigienii (arieni, parte din Popoarele Mării) care încercau să cucerească coloniile asiriene din sudul Anatoliei. Chiar dacă regatul hitit a dispărut, în timp au apărut câteva regate neo-hitite în Anatolia și în nordul Siriei, cele mai importante fiind Karkemiș și Milid. Acestea au căzut treptat sub controlul Imperiului Neo-Asirian (911-608 î.e.n.). Karkemiș și Milid au devenit vasale ale Asiriei sub domnia lui Șulmanu-așaredu (Șalmaneser III) dintre anii 858-823 î.e.n. și au fost asimilate de Asiria în timpul regelui Șarru-ukin (Sargon II), care a domnit în perioada 722-705 î.e.n. Șulmanu-așaredu este cel care susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.
Asirienii nu s-au luptat doar cu popoarele ariene, ci și cu frații lor semiți. Între 705 și 681 î.e.n., tronul Imperiului Asirian a fost ocupat de Sin-ahhi-eriba (Sennacherib), fiul lui Șarru-ukin (Sargon II). Prima sa campanie militară a avut loc în 703 î.e.n., împotriva lui Marduk-apla-iddina II, regele Babilonului, care se aliase cu caldeenii, arameii și elamiții (cu toții semiți) împotriva asirienilor. Au urmat și alte campanii împotriva Babilonului, cea din 689 î.e.n. ducând la distrugerea orașului. Sin-ahhi-eriba a înăbușit și revolta iudeilor din 701 î.e.n., care erau sprijiniți de egipteni și de babilonieni. Deși a asediat Ierusalimul, Sin-ahhi-eriba s-a întors brusc în Ninive, renunțând la asediu aparent fără niciun motiv. Cartea lui Yeșayahu din Vechiul Testament susține că „a ieșit îngerul lui Yahweh și a bătut în tabăra Asiriei o sută și cincizeci de mii; iar dimineața, la sculare, toți erau morți. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra și a plecat și s-a oprit la Ninive” (37:36-37). El a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. I-a învins și pe egiptenii săriți în ajutorul orașelor cucerite de asirieni. Istoricul Herodotos scria că, atunci când Sin-ahhi-eriba a atacat Egiptul, într-o noapte, din cauza zeului Ptah, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, Sin-ahhi-eriba scria că a fost ajutat de zei pe câmpul de luptă: „M-am rugat lui Așșur, lui Sin, lui Șamaș, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iștar din Ninive, lui Iștar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor”. După ce a cucerit Babilonul în 689 î.e.n., le-a ordonat soldaților săi să jefuiască și să distrugă orașul, spre deosebire de Ierusalim și Egipt, acolo unde zeii l-au împiedicat să facă acest lucru. Într-una dintre inscripțiile sale, Așșur-ahu-iddin (Asarhaddon), fiul lui Sin-ahhi-eriba, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său, vinovatul principal fiind „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat și a supus orașul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voința lui Marduk, orașul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu și prefăcut într-o mlaștină de nestrăbătut”. Pentru distrugerea Babilonului, Sin-ahhi-eriba a fost ucis de către doi dintre fiii săi, care au încercat să-l omoare și pe fratele lor, Așșur-ahu-iddin. Însă acesta a fost ascuns de către zei, apoi Iștar i-a învins dușmanii. Ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Așșur-ahu-iddin a primit de la zeul Așșur „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și ordinul de a ataca Egiptul, după cum nota regele pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord).
Ultimul mare conducător al Imperiului Neo-Asirian a fost Așșur-bani-apli (Așșurbanipal), fiul lui Așșur-ahu-iddin. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. Mai mult, susținea că a folosit împotriva egiptenilor Arma Strălucirii, primită de la zei. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de aureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O inscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșur-bani-apli. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșur-bani-apli împotriva Egiptului, pe drumul spre Waset (Thebai) au dispărut 150 de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșur-bani-apli din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. După moartea regelui în 628 î.e.n., hoardele aliate ale sciților, cimmerienilor, mezilor și perșilor (cu toții arieni) au invadat Asiria, ceea ce a dus la distrugerea Imperiului Neo-Asirian.
Babilonienii au profitat de situație și, la un an după moartea lui Așșur-bani-apli, în 627 î.e.n., s-au răzvrătit împotriva asirienilor, sub conducerea caldeanului (semit) Nabu-apla-ușur (Nabopolassar), care a înființat Imperiul Neo-Babilonian. Aliați cu mezii din Persia, babilonienii au cucerit capitala asiriană Ninive în 612 î.e.n. În anul 609 î.e.n., Nabu-apla-ușur a cucerit și orașul Harran, unde se refugiaseră forțele asiriene. În 610 î.e.n., Nabu-apla-ușur a început un război împotriva Egiptului, care se aliase cu asirienii. În 605 î.e.n., fiul regelui, Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II), a învins la Karkemiș armata faraonului Wahemibre Necho (Necho II) și rămășițele armatei asiriene. Imediat după această victorie, Nabu-apla-ușur a abdicat în favoarea fiului său, constructorul grădinilor suspendate din Babilon – una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Înainte de a abdica, Nabu-apla-ușur a început restaurarea zigguratului Etemenanki la ordinul zeului său, după cum declara într-o inscripție: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbușească, și să-i ridic vârful până la cer (…) zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat și se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul”. Conform cronicilor babiloniene, tot Marduk este cel care i-a ordonat lui Nabu-kudurri-ușur să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit regelui babilonian să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n. el a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Conform Vechiului Testament, iudeii au fost pedepsiți pentru că și-au părăsit zeul, alegând alte divinități.
În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El nota că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin (Enki), utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Harran templul lui Sin, Ehulhul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Șamaș (Marduk) și Iștar. Mai mult, a adus în templul lui Marduk din Babilon pe vechii zei ai Sumerului și ai Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabu-na’id cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care a mărșăluit alături de rege, apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Kuruș a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.
Kuruș a fondat Imperiul Ahemenid, cucerind imperiul mezilor, pe cel al lydienilor și pe cel neo-babilonian. Deși făcea parte din dinastia ariană a Ahemenizilor, într-o vreme când arienii dispăruseră din Mesopotamia, găsindu-se în număr restrâns doar prin Persia și India, și l-a ales ca zeu suprem pe Marduk, pe care îl numea Ahura Mazda, influențat fiind de profetul Zarathuștra (Zoroaster). Evreii l-au numit „mașiach” (salvator sau eliberator, tradus prin „cel uns”), considerându-l, conform Vechiului Testament, „unsul lui Yahweh”. La ordinul zeului său, Kuruș a încercat să-și mărească imperiul cucerindu-și frații arieni. În anul 530 î.e.n. a pornit un război împotriva massageților conduși de regina Tomyris, însă a fost învins și ucis. Fiul său, Kamboujie (Cambyses II), a reușit să-i recupereze cadavrul și să-l înmormânteze în Parsagadae, capitala imperiului. Mai târziu, acesta a reușit să cucerească Egiptul. Conform lui Herodotos, Kamboujie a trimis 50.000 de soldați pentru a amenința oracolul lui Amun din oaza Siwa. O furtună de nisip i-a îngropat pe toți de vii, în deșert, nelăsând nicio urmă. Tot Herodotos scria că regele a fost lovit de zei cu nebunie, deoarece a ucis taurul sacru Apis, nebunia ducând în cele din urmă la moartea sa.
După o scurtă domnie de doar câteva luni a lui Bardiya, fratele lui Kamboujie, tronul Imperiului Persan a fost preluat de Darayavahuș (Darius I). Deși tot arian, precum predecesorii săi ahemenizi, și el era un adept devotat al lui Ahura Mazda / Marduk, așa cum reiese dintr-o inscripție descoperită pe Muntele Behistun, unde Darayavahuș se lăuda că zeul său i-a oferit tronul Imperiului Persan. Mai mult, el credea că toate revoltele din Imperiul Persan erau rodul forțelor întunecate ale minciunii. A finanțat construirea templului lui Yahweh din Ierusalim, respectând decretul lui Kuruș, a construit un templu pentru Amun (Enki, tatăl lui Marduk) în Egipt, a sprijinit preoții elamiți și câteva culte grecești. A fost nevoit să înăbușe revolte în întregul său imperiu, rezultate a lipsei de susținere din partea maselor. A pedepsit statele grecești Atena și Eretria pentru ajutorul acordat statelor ioniene răzvrătite împotriva perșilor, a cucerit Macedonia și o mare parte din Tracia, din Egipt și din India. Ba chiar a îndrăznit în 514 î.e.n. să treacă Dunărea pentru a invada Dacia, tărâmul zeilor, însă a părăsit locul în scurt timp, cu mâna goală. Herodotos scria că Darayavahuș trăgea zilnic câte o săgeată spre cer, cerându-i lui Zeus răzbunare împotriva atenienilor care au sprijinit revolta ioniană. Acest gest amenințător se pare că nu a fost pe placul zeului, deoarece în 490 î.e.n. atenienii i-au învins pe perși ca prin minune la Marathon. Istoricul grec Herodotos afirma în Historiai că un număr mare de atenieni l-a văzut pe zeul Pan coborând din ceruri în mijlocul lor, pentru a lupta și a semăna teroare în rândul perșilor. Atenienii jurau că doar datorită zeului au reușit să obțină victoria. Un alt istoric, Plutarchus, nota în Theseus că fantoma semizeului Theseus, fondatorul Atenei, a luptat atunci împotriva armatei lui Darayavahuș. După cum scria politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero în Despre natura zeilor, cu nouă ani înainte se petrecuse un eveniment asemănător, gemenii divini Kastor și Poludeukes ajutându-i pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.
La patru ani după această înfrângere Darayavahuș a murit, lăsându-i tronul fiului său, Xșyarșa (Xerxes I). Se pare că noul împărat nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său, punând preț pe zeitățile arienilor. În anul 484 î.e.n. a topit statuia de aur a zeului Marduk din Babilon, ceea ce a dus la o revoltă a babilonienilor, înăbușită de perși doi ani mai târziu. Ca răzbunare, Xșyarșa a ordonat distrugerea parțială a zigguratului Etemenanki. În plus, a refuzat titlul tatălui său de „Rege al Babilonului”, preferându-le pe cele de „Rege al Persiei și Mediei”, „Rege al Națiilor” sau „Rege al Regilor”. În 480 î.e.n. i-a atacat pe greci (semiți), continuând ceea ce începuse Darayavahuș. Având cea mai numeroasă armată strânsă de cineva până în acel moment, l-a învins la Thermopylae pe regele spartan Leonidas (care se considera urmaș al semizeului Herakles), apoi a cucerit Atena. Deoarece la Artemisium o mare parte din flota grecilor a fost distrusă de o furtună, Xșyarșa și-a continuat atacul, fiind convins că avea zeii de partea lui. Însă lucrurile nu au stat chiar așa, perșii fiind învinși la Salamina, probabil Marduk nelăsând nepedepsită insolența lui Xșyarșa. Cronicarii vremii notau că, în timpul bătăliei, pe cer și-au făcut apariția câteva obiecte zburătoare neidentificate. Împăratul persan a fost nevoit să-și trimită cea mai mare parte a armatei în Babilon, pentru a împiedica o nouă revoltă, lăsând în Grecia puțini soldați, care au fost înfrânți în anul următor la Plataea. Grecii au distrus și restul flotei persane, ancorate la Mycale. După eșecul din Grecia, Xșyarșa și-a îndreptat atenția către terminarea construcțiilor începute de tatăl său, în orașele Susa și Parsa (Persepolis pentru greci). În 465 î.e.n., Xșyarșa a fost asasinat de Artabanos, comandantul gărzii regale și cel mai puternic oficial de la curtea persană.
În 336 î.e.n., tronul Macedoniei a fost ocupat de Alexandros III, supranumit „cel Mare”. Mama sa, Olympias, era tracă, iar tatăl său, Philippos II, macedonean (un amestec de traci și greci). După spusele Olympiei, adevăratul tată al lui Alexandros era zeul Dionysos (Enki), băiatul însă se considera fiul lui Zeus (Enlil). Cu pielea albă și părul blond, Alexandros Makedon făcea parte, fără îndoială, din rasa ariană. După o scurtă incursiune în Dacia, unde i s-a interzis accesul către Izvorul Vieții din Grădina Zeilor, Alexandros a căutat nemurirea printre cele mai vechi civilizații din lume, astfel ajungând în Egipt, Babilon și India. Nu părea a fi interesat de războiul ariano-semit, el luptându-se cu toate rasele pe care le-a întâlnit. Cu toate astea, zeii i-au urmărit îndeaproape acțiunile și chiar le-au influențat. În ziua în care s-a născut a ars Templul lui Artemis din Ephesus, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, istoricul Hegesias din Magnesia considerând că incendiul a avut loc din cauză că zeița supraveghea în acel moment nașterea lui Alexandros. În Dacia a fost gonit de un înger sau de doi oameni-pasăre, conform diferitelor variante ale cronicilor. În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., macedonenii au fost ajutați de cinci „minunate scuturi zburătoare”, aranjate în formă de „V”, care au spart zidul cetății, după cum susține Istoria lui Alexandros cel Mare. Ajuns în Egipt, oracolul din oaza Siwa l-a declarat fiu al zeului Amun (Enki). După ce i-a învins pe perși în 331 î.e.n. și a cucerit Babilonul, Alexandros și-a propus să restaureze zigguratul Etemenanki al lui Marduk, distrus de Xșyarșa, însă nu a mai apucat să o facă. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandros se pregătea să traverseze Indusul pentru a invada India, câteva discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Șase ani mai târziu, Alexandros și-a găsit sfârșitul în palatul lui Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II) din Babilon.
Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni după nouă ani de la sacrilegiul lui Alexandros. Trogus Pompeius nota că „Zopyrion, pe care Alexander cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e rușinos să stea degeaba și să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug) a asediat Olbia (Parutino) însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând să se întoarcă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. Cronicarii notau că Alexandros Makedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său. După moartea lui Alexandros, Lysimakhos (un grec din Thessalia, deci semit) a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lysimakhos i-a atacat pe dacii conduși de Dromichaites. Fiind învins, Lysimakhos a fugit iar fiul său, Agathokles, a rămas prizonier. După opt ani, Lysimakhos s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichaites, Lysimakhos a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o de soție pe propria sa fiică.
În anul 82 î.e.n., pe fostul tărâm al zeilor și-a început domnia Burebistas, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat în anul 59 î.e.n., când Burebistas a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. În Geografia, Strabon spunea că Burebistas „și-a luat ca ajutor pe Deceneus, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxis”. În timpul războiului dintre Caesar și Pompeius, Burebistas s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Gaius Iulius Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, conform autobiografiei împăratului Octavius Augustus. Caesar nu a mai apucat să-și ducă invazia la îndeplinire, deoarece a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebistas, o lună și jumătate mai târziu. Profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge iar mai târziu, împăratul Octavius Augustus a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Tacitus spunea că, la înmormântarea lui Caesar, 500 de evrei se aflau în fruntea cortegiului, rupându-și hainele de durere, mai mult ca sigur pentru că invadarea Daciei nu a mai avut loc.
În anul 6, romanii (arieni) conduși de Octavius Augustus au cucerit Iudeea (stat semit), transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care a dus la retragerea trupelor romane din Ierusalim, aparent fără niciun motiv. În Războiul iudeilor, istoricul Flavius Iosephus a scris despre motivul retragerii romanilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat Ierusalimul, distrugând templul lui Yahweh / Marduk ca pedeapsă pentru răzvrătire. În 132, sub conducerea lui Simeon bar Kokhba („fiul Stelei” în aramaică), evreii s-au răsculat din nou împotriva stăpânirii romane. Revolta a fost stinsă abia în 135, din acel moment Iudeea primind numele Palestina de la romani.
Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, în anii 68-69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și cu bastarnii. În anul următor, împăratul Titus Flavius Caesar Domitianus Augustus a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 87, Domitianus l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Fuscus a fost înfrânt la Tapae de dacii conduși de Diurpaneus, care și-a schimbat ulterior numele în Decebalus. În anul următor, Decebalus a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. Cu toate că romanii au învins, împăratul Domitianus a fost nevoit să încheie cu Decebalus o pace rușinoasă pentru Imperiul Roman. Domitianus a atacat Dacia doar la îndemnul prietenului și sfetnicului său, evreul Flavius Iosephus, care nu a renunțat la visul poporului său de a invada tărâmul zeilor, locul de proveniență al rasei ariene. De ce își doreau atât de mult evreii să subjuge Dacia? Deoarece, conform profețiilor biblice, pieirea evreilor va veni de la Gog și Magog, adică de la geți și masageți. Împrăștiați de romani în toată Europa, evreii au ajuns în cele din urmă și în Dacia, inițial în grupuri mici. În secolul al XIV-lea au migrat în număr ceva mai mare din Europa Centrală în Principatele Dacice, un alt val făcându-și apariția din Ucraina în secolul al XVI-lea. Din a doua jumătate a secolului XIX, până la începutul secolului XX, și mai mulți evrei s-au refugiat în Moldova și în Ardeal, din cauza înăspririi situației în Galiția. După căderea comunismului din Europa, din anii 1989-1990, care scosese în afara legii masoneria condusă de evrei, aceștia au reușit să se infiltreze în conducerea României, de unde au început distrugerea fostei Dacii, tărâmul zeilor. Însă, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944, „ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați aici și vom pleca cei din urmă”.
O parte importantă a războiului ariano-semit o reprezintă cruciadele dintre 1096 și 1270, în care s-au înfruntat în numeroase rânduri creștinii europeni (arieni) și musulmanii asiatici (semiți). Proclamate „războaie sfinte”, cele opt cruciade au avut loc sub stindardul crucii (simbolul cerului și, implicit, al Celeștilor) și cel al semilunii (simbolul Veghetorilor). Nu au lipsit entitățile supranaturale din aceste lupte crâncene, duse în special pentru controlul Ierusalimului, orașul lui Yahweh / Marduk. În timpul primei cruciade, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac, după cum nota Matthew de Paris în Historia Anglorum. Îmbărbătați de acel personaj misterios, cruciații au reușit să-și învingă adversarii și să cucerească orașul. După prima cruciadă a luat naștere la Ierusalim Ordinul Cavalerilor Templieri, despre care se spune că primeau ordine de la demonul Baphomet prin intermediul unui craniu, folosit ca mijloc de comunicare. Desființat în 1312, Ordinul Cavalerilor Templieri a reapărut în Europa sub numele de Francmasonerie, organizație condusă din umbră de o elită iudaică.
Cel mai recent război ariano-semit de amploare se ascunde în spatele celui de-al Doilea Război Mondial. Ajuns la conducerea Germaniei, Adolf Hitler a început lupta împotriva evreilor, în timp ce încerca să recreeze rasa ariană pură, descendentă a zeilor. Aceste idei îi erau alimentate de Societatea Thule, care primea ordine de la „o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”, considerați extratereștri de unii sau demoni de alții, printre care și scriitorul Trevor Ravenscroft. Acesta susținea că respectivele „Inteligențe Malefice” acordau membrilor Societății Thule „puteri magice fenomenale”. Doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai N.A.S.A., vorbea în 1959 despre niște „forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută”, despre care nu poate spune mai multe, în afara faptului că „suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. În cadrul experimentelor C.I.A.-ului din timpul Războiului Rece, doctorul Andrija Puharich a intrat în contact cu nouă entități care se declarau a fi zeii din vechime. Despre cel de-al Doilea Război Mondial, Cei Nouă afirmau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, evreii uciși în această conflagrație „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. În aceste condiții, nu ne miră declarația lui Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.
Început acum câteva milenii, războiul dintre arieni și semiți continuă și în ziua de astăzi, ascuns de ochii omului de rând. Chiar dacă zeii Celești au părăsit demult Pământul iar semiții s-au împărțit în două tabere, închinate celor două căpetenii ale Veghetorilor, Marduk și Iștar, ura genetică dintre cele două rase a rămas la fel de vie ca la început. Poate lucrurile ar fi evoluat într-o direcție complet diferită dacă nu ar fi avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Pământului: moartea primului conducător al planetei noastre, Enki.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
