Pentru că și-a dorit un copil, Sophia a fost pedepsită cu întemnițarea în lumea materială, corpul ei fiind planeta noastră, Terra sau Pământul, care inițial avea o formă mult diferită față de cea de astăzi. Dacă nu s-a putut elibera, Sophia a obținut măcar următorul lucru satisfăcător: răzbunarea. În timpul unirii sale cu Bythos, când o parte din energiile celor doi s-au combinat, Sophia nu a căpătat capacitatea de a se înmulți la fel ca eonii din Ogdoadă, ci una surprinzătoare: abilitatea de a crea viață în închisoarea ei. Nu de a o crea din propria sa energie, ci de a o aduce din Pleroma spirituală. Astfel, l-a atras alături de ea pe cel care a încarcerat-o, numit Enlil de sumerieni și Authades / Ialdabaoth / Abraxas / Horos / Stauros / Nous / Monogenes / Seth / Khristos de gnostici. Nu doar el a fost forțat să coboare în „lumea de jos”, unde a fost închis într-un corp material, la fel ca ea, ci și alți eoni care i-au fost alături, trupurile lor fiind planetele pe care le numim astăzi Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Fiind creatorul „închisorii”, Enlil se putea întoarce cu ușurință acasă, în tărâmul spiritual, împreună cu însoțitorii lui. Însă nu putea face acest lucru fără a o împiedica întâi pe Sophia să atragă și alți eoni în închisoarea ei. Nu oricum, ci în cel mai violent mod posibil.
În cartea The 12th Planet („A douăsprezecea planetă”) din 1976, scriitorul Zecharia Sitchin demonstra că poemul babilon Enuma Eliș nu descrie ascensiunea zeului Marduk în fruntea panteonului, după victoria împotriva dragonului-femelă Tiamat, ci geneza sistemului nostru solar. Iată interpretarea sa, precum și propria lui traducere a textului babilonian:
Poemul, inscripționat pe șapte tăblițe de lut, începe cu cuvintele akkadiene „enuma eliș” („pe când în înălțimi”), care i-au devenit titlu.
„Pe când în înălțimi cerul nu fusese încă numit
Și dedesubt, pământul tare nu fusese încă chemat;
Nimic, ci numai el, Apsu, cel care i-a născut,
Mummu și Tiamat –
Cea care în pântecu-i i-a purtat,
Apele lor toate s-au amestecat.
Nici trestia nu era născută și nici pământ apărut.
Și niciun zeu nu fusese încă născut.
Nimic nu avea nume și nicio soartă încă nu fusese dată;
Atunci se născură zeii, Apsu fiindu-le tată”.
Părerea lui Sitchin este că, prin aceste prime versuri, autorul antic al epopeei descrie nașterea sistemului solar. În spațiul cosmic, zeii (planetele) urmau să apară, să primească un nume și o soartă (orbită). La început existau doar trei corpuri cerești: Apsu, Tiamat și Mummu. Apsu, tatăl zeilor, este Soarele. Aproape de el se află Mummu, ajutorul de încredere și mesagerul său, adică Mercur, micuța planetă care se rotește rapid în jurul giganticului său stăpân. Grecii și romanii îl considerau și ei mesagerul zeilor pe Hermes / Mercur, cel care a dat planetei numele folosit și în prezent. Mai departe de Soare și Mercur se afla planeta Tiamat, situată în locul în care astăzi avem centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter. Spațiul dintre ea și Soare nu era vid, ci plin cu elemente primordiale. „Apele” lor s-au amestecat, din text înțelegându-se că nu era vorba despre apele în care crește trestia, ci despre apa primordială, elementul de bază pentru existența vieții în Univers. Ori, mai exact, despre un nor de praf cosmic, după părerea oamenilor de știință. Acele „ape” s-au „amestecat”, formându-se astfel între Tiamat și Apsu / Soare o pereche de zei / planete.
„Zeul Lahmu și zeița Lahamu fură întâii născuți;
Și nume lor li s-a dat”.
Aceste două nume provin din rădăcina „lhm”, adică „a se război”. Pentru antici, Marte îl reprezenta pe zeul războiului iar Venus pe războinica zeiță a iubirii. Prin urmare, zeii Lahmu și Lahamu erau planetele Marte și Venus, situate între Tiamat, Mercur și Soare.
Procesul formării sistemului solar a continuat. Lahmu și Lahamu au fost primii născuți, însă
„Mai înainte chiar ca ei să fi crescut în vârstă
Și în statură până unde le-a fost scris –
Zeii Anșar și Kișar se născură,
Și mai mari decât ei se făcură.
Cum zilele mai lungi acum erau și ani se numărau,
Anu se născu, al lor fiu fiind – și rival înaintașilor săi deveni.
Ș-apoi, al lui Anșar moștenitor, Anu,
Ca egal și după chipul său pe Nudimmud îl născu”.
Ni se spune că Marte și Venus nu au apucat să se dezvolte complet când alte două planete au apărut: Anșar („Prințul cerului”) și Kișar („Prințul Pământului”), care și-au întrecut părinții în mărime. Descrierea, titlurile și locul lor le identifică fără probleme: Saturn și Jupiter.
După o perioadă de timp, o altă pereche și-a făcut apariția. Primul a fost Anu, care era mai mic decât părinții săi, Jupiter și Saturn („al lor fiu fiind”), dar mai mare decât prima pereche („rival înaintașilor săi deveni”). Apoi, Anu a născut o planetă geamănă („ca egal și după chipul său”), pe Nudimmud / Ea, cunoscut sumerienilor ca Enki. Descrierile lui Anu și Nudimmud se potrivesc următoarelor două planete cunoscute, Uranus și Neptun. Enuma Eliș se referă la Anu / Uranus ca fiind „primul născut” al lui Anșar / Saturn, ceea ce înseamnă că mai exista cel puțin un zeu-planetă născut de el. Epopeea îl menționează mai târziu pe acesta, povestind cum Anșar îl trimitea pe mesagerul său, Gaga, cu diferite însărcinări. Acest Gaga apare ca egal în statură și în funcție cu Mummu / Mercur, mesagerul lui Apsu. Existând asemănări între Mercur și Pluto, rezultă că Gaga este Pluto, care inițial nu se afla după Neptun, așa cum este astăzi, ci lângă Saturn, al cărui „mesager” sau satelit era. În acest punct al poveștii, Pământul și Luna încă nu existau, ei urmând să apară ca rezultat al unei coliziuni cosmice.
Din a doua tăbliță aflăm că nou-creata familie zeiască era departe de a fi stabilă. Planetele gravitau una spre cealaltă și se strângeau în jurul lui Tiamat.
„Toți frații s-au adunat împreună;
Încolo și-ncoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.
În joaca lor nebună printre stele,
Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.
Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;
În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.
Nesuferite erau faptele lor (…)
Și necugetate mișcările”.
Aceste versuri conțin o referire la orbitele dezordonate ale planetelor. Ele „încolo și-ncoace alergau”, se apropiau prea mult unele de altele („s-au adunat împreună”) și de Tiamat, căreia îi „făceau să tremure pântecul”; „mișcările” lor erau „necugetate”. Deși Tiamat era cea mai afectată, Apsu și-a anunțat intenția de a le distruge „mișcările”. S-a sfătuit cu Mummu în secret, însă „sfatul lor de taină” a fost auzit de ceilalți zei, care s-au înfricoșat. Singurul care și-a păstrat calmul a fost Nudimmud / Ea. El a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când restul zeilor i-au aprobat planul, el a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit un descântec asupra apelor primordiale. Nu știm ce era acel „descântec” sau forță a lui Nudimmud / Neptun, pe atunci cea mai îndepărtată planetă de Soare, a cărei orbită înconjura toate celelalte planete. Orbita sa a influențat în vreun fel magnetismul solar și emisiile radioactive ale Soarelui? Ori emitea o puternică radiație? Indiferent despre ce era vorba, epopeea spune că „somnul a căzut peste Apsu”. Mai mult, nici „sfetnicul Mummu nu mai putea să se miște”. Nudimmud a profitat de adormirea lui Apsu și „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”, probabil întrerupând imensa revărsare de materie primordială din Soare. Astfel, Apsu a fost învins iar Mummu nu a putut face nimic în această privință. A fost „uitat și lăsat în urmă”, un corp ceresc lipsit de viață, la fel ca stăpânul său. Din acel moment Apsu a devenit „lăcașul lui Ea”, care astfel a primit dreptul de a da naștere altor planete.
A treia tăbliță începe cu nașterea lui Marduk:
„În Camera sorții, locul destinelor,
Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept;
În inima Adâncului a fost născut Marduk”.
Din Adânc sau Abis, cea mai îndepărtată planetă, Neptun, a dat naștere planetei Marduk („El, cel care l-a născut, a fost Ea”). Noua planetă era cu mult superioară tuturor celorlalte:
„Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;
Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime (…)
Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i (…)
Era cel mai nobil și cel mai înalt era;
Cu membrele-i imense pe toți îi întrecea”.
Se pare că Marduk era o planetă în flăcări, care emitea radiații: „când buzele sale se deschideau, foc năprasnic ieșea”. Când s-a apropiat de celelalte planete, ele „au abătut asupra lui grozavele lor trăsnete”, iar el strălucea, „îmbrăcat în aura celor zece zei”. Înțelegem că apropierea sa a pus în mișcare electricitatea și diverse radiații ale celorlalte planete.
Povestea ne poartă de-a lungul călătoriei lui Marduk prin sistemul solar. Mai întâi el trece pe lângă planeta care „l-a născut”, Nudimmud / Neptun. Pe măsură ce se apropie, câmpul gravitațional al „tatălui” exercită o presiune crescândă asupra lui Marduk, rotunjindu-i traiectoria („pregătindu-l pentru sarcinile sale viitoare”). O parte din el s-a umflat, de parcă „ar fi avut două capete”. Când a ajuns în dreptul lui Anu / Uranus, bucăți din Marduk s-au desprins, rezultând astfel patru sateliți: „Anu a născut cele patru vânturi și i le-a dat lui Marduk să le stăpânească”. Cei patru sateliți aveau viteze mari de rotație, „învârtindu-se ca niște vârtejuri”. Continuându-și drumul, Marduk s-a confruntat cu imensul câmp gravitațional al giganților Anșar / Saturn și Kișar / Jupiter. Direcția sa de deplasare a fost deviată și mai mult spre centrul sistemului solar. Apropierea lui începea să o influențeze chiar și pe Tiamat: „El făcea valuri ce pe Tiamat au supărat-o; zeii nu mai erau în pace, ci-n aprigă furtună se aflau acum”. Deși tăblițele sunt distruse pe alocuri, unele porțiuni fiind greu de descifrat, înțelegem că noua planetă „puterile le-a istovit (…) iar ochii lor clipeau de oboseală”. Câmpul gravitațional al lui Marduk a început să-și facă efectul asupra lui Tiamat, bucăți mari desprinzându-se din ea. Textul susține că din mijlocul ei au ieșit 11 „monștri” „mârâind și agitându-se”, un grup de sateliți care „alături de ea mergeau”. Aceștia se numeau Bașmu („Șarpele veninos”), Ușumgallu („Marele dragon”), Mușmahhu („Șarpele exaltat”), Mușhușșu („Șarpele furios”), Lahmu („Părosul”), Ugallu („Marea bestie a vremii”), Uridimmu („Leul turbat”), Girtablullu („Omul-scorpion”), Umu dabrutu („Furtuni violente”), Kulullu („Omul-pește”) și Kusarikku („Omul-taur”). Pregătindu-se pentru confruntarea cu Marduk, ea și-a „încoronat cu aure” copiii, dându-le aspect de zei (planete). Pe lângă cei 11 copii ai lui Tiamat mai exista unul al ei și al lui Apsu, numit Kingu, „primul născut dintre zeii care-i alcătuiau curtea”, principalul ei satelit.
„Ea l-a ridicat pe Kingu
Între ei l-a făcut cel mai mare (…)
Și conducerea bătăliei
În mâinile lui a încredințat-o”.
Aflat între câmpurile gravitaționale ale celor două planete, satelitul uriaș a început să se miște spre Marduk. Faptul că Tiamat i-a dat lui Kingu o „tăbliță a destinului”, adică o orbită proprie, i-a supărat pe ceilalți zei. Nudimmud / Neptun s-a dus la Anșar / Saturn să se plângă:
„O Adunare a ei și-a făcut, și-i mânioasă peste poate (…)
Nemaivăzute arme și-a luat, și monștri a născut (…)
Cu totul unsprezece pe lume a adus; iar dintre acești
Zei monștri, ce curtea sa o alcătuiesc, pe unul Kingu
Ce-ntâiul său născut a fost, mai mare peste ei l-a pus (…)
Și o tăbliță a destinului i-a dat, făcându-l astfel ca noi”.
Anșar l-a întrebat pe Nudimmud cum poate fi ucis Kingu. Răspunsul rămâne necunoscut, deoarece tăblița de lut este spartă în acest punct al poveștii. Epopeea continuă cu Anșar rugându-l pe Anu să se lupte cu Tiamat. Dar Anu / Uranus „să lupte cu ea nu putea, așa că pe zeu l-a refuzat”. Rând pe rând, toți ceilalți zei au refuzat confruntarea.
După ce a trecut de Neptun și Uranus, Marduk s-a apropiat de Anșar / Saturn, căruia i-a venit o idee: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; el, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, eroul!”. Apropiindu-se de inelele lui Saturn („Sărută mâna lui Anșar”), Marduk îi răspunse:
„Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,
Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,
Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.
Condiția impusă de tânărul zeu era simplă: Marduk și „destinul” său (orbita sa în jurul Soarelui) trebuia să fie cea mai importantă printre zei. Atunci Gaga (satelitul lui Anșar / Saturn) a fost abătut de la orbita sa, devenind planeta Pluto:
„Anșar și-a deschis gura
Și lui Gaga, sfetnicul său, i-a dat poruncă (…)
«Pe drumul tău, tu pleacă acum, Gaga,
Și pe la toți zeii să treci,
Iar ceea ce-ți voi spune ție,
Tu lor să le-o repeți»”.
Trecând pe la ceilalți zei / planete, Gaga i-a convins: „să îl alegeți pe Marduk”. Bucuroși că altcineva va lupta în locul lor, zeii au fost de acord. „Marduk va fi rege”, i-au spus ei și i-au cerut să nu mai piardă timpul: „Du-te și să terminăm odată cu Tiamat!”.
În tăblița a patra, zeii i-au hotărât destinul lui Marduk; câmpurile lor gravitaționale i-au determinat orbita încât să se îndrepte spre „bătălie”, coliziunea cu Tiamat. Pregătindu-se de luptă, Marduk s-a înarmat din cap până în picioare. Și-a luat „flacăra strălucitoare”, „a făcut un arc (…) și o săgeată în el a pus (…) în vârf un trăsnet i-a pus (…) apoi o plasă a făcut, în ea pe Tiamat s-o prindă”. Probabil acestea reprezintă o serie de descărcări electrice care au însoțit apropierea câmpurilor gravitaționale ale celor două planete. Principalele arme ale lui Marduk erau cei patru sateliți ai săi, cele patru „vânturi” pe care i le dăruise Uranus: Vântul de Nord, Vântul de Sud, Vântul de Est și Vântul de Vest. În trecerea pe lângă uriașii Saturn și Jupiter a mai „născut” alți trei sateliți: Vântul Turbat, Vârtejul și Vântul Neîntrecut. Marduk „a trimis înainte vânturile pe care el însuși le născuse, pe toți cei șapte”, iar lupta era pe cale să înceapă.
„Zeul a mers înainte, pe drumul său cel drept;
Spre furioasa Tiamat curajos s-a îndreptat (…)
Zeul s-a apropiat să cerceteze regatul lui Tiamat,
Planurile lui Kingu, al ei soț, să le afle”.
Pe măsură ce se apropia de Tiamat, cursul lui Marduk devenea dezordonat:
„Și, cum s-a uitat, drumul său a devenit nesigur,
Direcția sa s-a pierdut, iar faptele sale-s buimace.
Chiar și vânturile lui au început să se miște ciudat;
Când zeii, ajutoarele sale, ce-alături de el mărșăluiau,
Pe viteazul Kingu l-au văzut, vederea li s-a încețoșat”.
Coliziunea însă nu putea fi evitată. „Tiamat a bolborosit ceva (…) Zeul a ridicat trăsnetul furtunii, cea mai teribilă armă a sa”. Când a ajuns și mai aproape de adversarul său, mânia ei a crescut: „picioarele i se mișcau de furie încolo și-ncoace”. A început să-l blesteme pe Marduk, probabil cu același fel de „descântece” folosite de Nudimmud împotriva lui Apsu. Care însă nu aveau efect asupra tânărului războinic.
„Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,
Unul spre celălalt se îndreptau;
Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,
De luptă erau acum gata”.
Iar lupta cerească, în urma căreia au fost create cerul și Pământul, a început:
„Zeul plasa și-a întins-o pentru a o prinde.
Vântul Turbat, cel mai îndepărtat de fața ei se-apropie
Cum ea deschide gura, cu totul să-l înghită –
El în ea îl aruncă pe Vântul Turbat, ca ea să n-o mai poată închide.
Vântul Furtunii apoi îi atacă mijlocul.
Corpul ei este moale, gura-i larg deschisă.
Acolo el o săgetează și burta ei o sparge.
Mațele toate i le taie, tot pântecul i-l pârjolește
Și astfel o supune, răsuflarea ei se stinge”.
Din versurile de mai sus reiese că nu cele două planete s-au ciocnit, ci Tiamat cu unul dintre sateliții lui Marduk, care a despicat-o în două. În acea despicătură Marduk a tras o „săgeată”, un „trăsnet divin”, un imens arc electric care a sărit ca o scânteie din planeta încărcată de energie („plină de strălucire”). Intrând în miezul lui Tiamat, satelitul „răsuflarea i-a stins-o”, adică i-a neutralizat câmpul electric și magnetic.
Lupta nu se terminase încă, fiind distruși apoi sateliții ei:
„După ce pe Tiamat, căpetenia lor, a sfârtecat-o,
Trupa ei a fost spulberată, oastea ei spartă.
Zeii ce-i erau de ajutor, ce-alături de ea stăteau,
De spaimă fuseseră cuprinși și tremurau.
Spatele l-au întors și gata să fugă erau,
Viețile lor ca să își scape”.
Cometele reprezintă una dintre enigmele astronomilor, care nu știu nici de unde provin, nici de ce par a nu se supune legilor cunoscute. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, cele ale cometelor sunt alungite; planetele (cu excepția lui Pluto) se mișcă în același plan, orbitele cometelor trec prin mai multe planuri; planetele înconjoară Soarele într-un sens, cometele în sens opus. Răspunsul căutat de astronomi este simplu: vinovată pentru toate acestea este planeta Marduk. Ea a spart sateliții lui Tiamat, transformându-i în comete, azvârlindu-i în sens opus („spatele l-au întors”) și prinzându-i în „plasa” câmpului său gravitațional.
„Aruncați în plasă, ei în capcană au fost prinși (…)
Întreaga trupă ce alături de ea mărșăluia
În plasă el i-a prins și mâinile li le-a legat (…)
Strâns legați, ei nu mai puteau să scape”.
După ce lupta s-a încheiat, Marduk i-a luat lui Kingu „tăblița destinului” (orbita) și și-a legat-o la brâu. Astfel, orbita sa din jurul Soarelui îl obliga să treacă mereu prin locul bătăliei. Și-a continuat drumul, a înconjurat Soarele și s-a întors pe lângă zeii-planete. Apoi, noua sa orbită l-a readus la locul victoriei „pentru a întări puterea sa asupra zeilor înfrânți”, Tiamat și Kingu.
În tăblița a cincea, după o rotație completă în jurul Soarelui, Marduk „se-ntoarce apoi la Tiamat, pe care o supusese”.
„Zeul s-a oprit să privească trupul inert al acesteia.
Să o împartă în două apoi el s-a gândit.
Și, ca pe o scoică, în două părți a desfăcut-o”.
De această dată a lovit-o chiar el, despărțind-o în două. Unul dintre sateliții săi a împins una dintre părți, care a devenit Pământul, spre o orbită unde nu existase nicio planetă până atunci. Marduk s-a îndreptat către acea bucată și
„Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;
A tăiat văile prin care sângele ei curgea;
Pe Vântul de Nord l-a pus să-l poarte
Și într-un loc necunoscut să-l lase”.
Astfel a fost creat Pământul. Cealaltă parte a defunctei Tiamat a avut însă o soartă diferită: la următoarea tură completă în jurul Soarelui, Marduk a izbit-o, zdrobind-o în bucăți.
„Cealaltă parte a ei ca un ecran pentru cer a pus-o
Legându-i unul de altul, el veghetori i-a pus (…)
Coada lui Tiamat să alcătuiască Marea Fâșie el i-a poruncit”.
Aceste părți din a doua bucată, așezate între planetele de sus (Jupiter, Saturn, Neptun, Pluto) și cele de jos (Mercur, Venus, Terra, Marte), au format centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter. Iar Marduk a declarat: „Căile zeilor eu le voi croi cu iscusință (…) în două tabere eu îi voi împărți”. Ceea ce a și făcut prin separarea planetelor de o parte și de alta a centurii.
Pământul a moștenit apele de la Tiamat, „monstrul apos”, susține Sitchin.
„Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,
Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară
Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă
Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.
Din sânii ei el a făcut munții cei sfinți.
Izvoare a făcut, din ele râurile să se adape”.
Enuma Eliș îl exclude pe Kingu din oastea care a fost înfrântă. Când Marduk s-a întors la locul bătăliei, i-a hotărât lui Kingu o altă soartă (orbită).
„Și Kingu, ce era mai mare peste ei, a fost micșorat;
Și zeul Duggae a fost el de-acum numit.
Și de la el a luat tăblița destinului,
Ce pe nedrept îi fusese dată”.
Lipsit de o orbită proprie, el nu putea decât să devină din nou un satelit. A însoțit „capul” lui Tiamat, devenind Luna.
Rezolvând și această problemă, Marduk s-a îndreptat asupra „ținutului lui Nudimmud”, pentru a hotărî „destinul” lui Gaga, fostul satelit al lui Anșar / Saturn. A stabilit pentru micuțul mesager „un loc ascuns”, o orbită până atunci necunoscută, cu fața spre Adânc, și l-a numit „sfetnicul de taină al Adâncului”. Apoi, Gaga a primit numele Usmi, devenind cea mai îndepărtată planetă, Pluto.
Oricât de convingătoare ar fi această interpretare a poemului babilonian, nu putem ignora erorile lui Sitchin, mai mult ca sigur intenționate. Să enumerăm câteva dintre ele:
– Apsu, numit Abzu de sumerieni, nu era sub nicio formă Soarele, ci Abisul sau Haosul, vidul primordial în care a apărut materia din Univers. Acest Abis era privit în Antichitate ca un ocean (cum ar fi Nun la egipteni), din acest motiv Apsu având ape care au dat naștere zeilor, după ce s-au amestecat cu cele ale lui Tiamat. Ceea ce are și logică, de altfel, ținând cont că toate miturile despre apariția lumii încep cu haosul primordial, care lipsește din interpretarea lui Sitchin. În miturile mesopotamiene, inclusiv în acesta, Apsu / Abzu a devenit casa subterană a lui Enki, fiind improbabil ca zeul să locuiască în Soare, care să fi ajuns în interiorul planetei noastre. În același timp, Abisul / Haosul ar putea reprezenta o gaură neagră din vid, din care să fi apărut materia în Universul material. Astfel s-ar explica modul în care, în Enuma Eliș, Abzu încerca să înghită tinerii zei-planete.
– Marduk nu era o planetă, ci însuși Soarele. În textele babiloniene el era numit și „Marele corp ceresc” sau „Cel care luminează”, spunându-se despre el că „măsoară înălțimile depărtate ale cerului (…) purtând un halo a cărui strălucire este dătătoare de fiori”. Aceași text afirmă că „el veghează pământurile ca Șamaș”, zeul Soarelui, un alter-ego al lui Marduk. În Enuma Eliș el strălucea, „îmbrăcat în aura celor zece zei”, iar „când buzele sale se deschideau, foc năprasnic ieșea”. O săgeată de-a lui a ars-o pe Tiamat („tot pântecul i-l pârjolește”). De asemenea, Marduk a devenit conducătorul zeilor; cum zeii erau corpuri cerești, cine poate fi considerat conducătorul lor dacă nu Soarele, în jurul căruia orbitează cu toții? Un text babilonian chiar îl plasează pe Marduk în „markas șame” („centrul cerului”), ceea ce clarifică problematica echivalării sale cu Soarele.
– Tiamat nu i-a oferit lui Kingu o „tăbliță a destinului” ci trei, pe care el le-a purtat ca platoșă. Prin urmare nu poate fi vorba despre o orbită, ținând cont că erau trei obiecte.
– Sitchin a omis continuarea ultimelor tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, în care se găsește sfârșitul lui Kingu. Conform poemului babilonian, Marduk l-a ucis iar din sângele lui amestecat cu lut a creat primii oameni. Așadar, Kingu nu putea deveni Luna care continua să o păzească pe Tiamat, devenită Terra.
– În epopee, coada lui Tiamat s-a transformat în Calea Lactee, nicidecum în centura de asteroizi.
– Traducerea poemului este una îndoielnică și criticată de specialiști. Multe părți par a fi interpretate intenționat în mod eronat (nu doar aici, ci în toate scrierile lui Sitchin), prin urmare autorul și-a manipulat cititorii modificând textul antic în așa fel încât să se potrivească ipotezei sale.
– Sitchin crede că sumerienii numeau Nibiru planeta reprezentată de Marduk în acest text. Nu s-a dovedit existența acestei planete imaginare, iar cuvântul „nibiru” nu exista în limba sumerienilor. E drept că în akkadiană se găsea unul asemănător, „neberu”, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, referindu-se în special la râuri. În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” este un termen care reprezenta punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș are și alte înțelesuri: Neberu este numită planeta Jupiter (și o dată Mercur), o stea și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste patru înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii, așa cum crede Sitchin. Akkadianul „neberu” își are de fapt originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Haru / Heru (Horos). A fost tradus convențional prin „Casa lui Heru”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „nebheru” înseamnă „soția lui Heru”, rol pe care îl și deținea, de altfel, zeița Hathor.
Cu toate astea, nu putem ignora versiunea lui Sitchin, măcar pentru simplul motiv că știința pare să îi dea dreptate. În 1975 a fost lansată o ipoteză care susținea că, acum 4,527 miliarde de ani, Luna s-a format în urma coliziunii proto-Pământului cu o planetă de talia lui Marte. În anul 2000, cercetătorul Alexander Norman Halliday a propus ca respectiva planetă să poarte numele Theia, după titanida care, în mitologia greacă, a dat naștere Selenei (Luna), lui Helios (Soarele) și lui Eos (Aurora). Cum această ipoteză a fost lansată cu un an înainte de publicarea primei sale cărți, este posibil ca Sitchin să o fi adoptat în interpretarea poemului Enuma Eliș. Ceea ce nu o face însă mai puțin adevărată. În ultimele patru decenii, oamenii de știință au strâns numeroase dovezi în sprijinul acestei teorii, care susține că Terra s-a ciocnit în trecut cu o altă planetă. Iar poemul babilonian, deși modificat pe alocuri de Sitchin, dă totuși de înțeles că zeii erau planete, și nu divinități cu aspect fizic uman, așa cum apar de obicei în religii. Încă de la început ne spune că acțiunea se petrece în spațiul cosmic: „Pe când în înălțimi cerul nu fusese încă numit și dedesubt pământul tare nu fusese încă chemat”. Despre tinerii zei, pe care Sitchin îi consideră a fi planete, poemul afirmă că „în joaca lor nebună printre stele făceau să tremure pântecul lui Tiamat”. Dacă zeii se jucau printre stele, adică în spațiu, înseamnă că Enuma Eliș într-adevăr îi consideră a fi planete. Exact ceea ce reiese, de altfel, și din mitul ascuns al Sophiei.
Lucrurile nu sunt ceea ce par mai ales în religii, iar epopeea lui Marduk nu face excepție de la această regulă. Mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că Enuma Eliș nu este un text original, ci o adaptare a unuia sumerian mult mai vechi. În 1942, asirologul american Ephraim Avigdor Speiser chiar remarca: „S-a constatat demult că epopeea lui Marduk, datorită coloraturii locale și a elaborării probabile de către teologii babilonieni, reflectă în substanța sa un material sumerian mai vechi”. Cu toate că nu s-a descoperit încă originalul sumerian, menționările lui din Antichitate susțin că Enlil era eroul care a învins zeița primordială, făurind cerul și Pământul din trupul ei. Enuma Eliș povestește că Marduk „a ridicat trăsnetul furtunii, cea mai teribilă armă a sa”, însă fulgerul și trăsnetul erau în mai toate culturile armele lui Enlil. Ceea ce înseamnă că preoții lui Marduk au preluat povestea zeului furtunii și au modificat-o, așezându-și propria divinitate în centrul evenimentelor. Au adaptat-o religiei lor, deși i-au păstrat esența. Până și numele personajelor au fost înlocuite cu unele din religia babiloniană, cum ar fi Anu și Nudimmud / Ea. Astfel înțelegem de ce Marduk, care de obicei reprezenta Soarele, în Enuma Eliș este planeta care s-a ciocnit de Tiamat. De asemenea, Apsu, care în mod obișnuit era echivalat cu vidul primordial, aici reprezintă astrul zilei. Înlocuirea lui Enlil cu Marduk se observă și din faptul că zeul furtunii, parte din triada supremă sumeriană, lipsește complet din poveste, deși ceilalți doi membri ai triadei, Anu și Ea / Enki, sunt prezenți.
Pe Tiamat, zeița primordială, am identificat-o deja cu Sophia gnosticilor. Un mit în care primii zei sunt planete iar Enlil o atacă pe Sophia, care devine Terra, reprezintă continuarea poveștii gnosticilor, ce conține evenimentele de după încarcerarea ei în lumea materială. Așa cum am văzut, Sophia a fost atrasă în Haos / Abis (vidul primordial), unde a devenit o planetă; nu Terra pe care o cunoaștem astăzi ci, mai degrabă, un proto-Pământ. Văzând că nu are cale de scăpare, s-a mulțumit cu răzbunarea împotriva celui care a încarcerat-o. Astfel, folosindu-se de abilitatea pe care a obținut-o în timpul scurtei sale uniri cu Tatăl ceresc, Bythos / Anu, a reușit să îi atragă în închisoarea ei pe Enlil și pe câțiva dintre acoliții săi. Care, la fel ca și ea, au primit uriașe corpuri materiale, devenind planetele sistemului solar.
Enuma Eliș susține că la început nu se găseau decât Apsu (vidul primordial), Tiamat (Sophia) și Mummu. Numele celui din urmă provine din sumerianul „umun”, care se traduce prin „corp principal”, „cunoaștere” sau „forță creatoare a vieții”. Era vizirul lui Apsu și Tiamat, uneori considerat și fiul lor. Pentru cercetători el simbolizează lumea mentală sau Logos-ul, iar Logos era unul dintre numele atribuite de gnostici lui Enlil. Prin urmare, Mummu ar putea fi o emanație a lui Enlil rămasă în Univers pentru a o păzi pe Sophia, de care ea s-a folosit pentru a crea viață în închisoarea ei. Poemul spune că „apele lor toate s-au amestecat”, dând naștere primilor zei, ceea ce poate duce cu gândul la apa omniprezentă în spațiu, întâlnită nu doar pe Terra ci și pe alte planete, pe sateliții acestora, în comete, în meteoriți și în norii de gaze și praf din mediul interstelar. Însă, în acest caz, este vorba despre o metaforă. Amestecarea „apelor” lui Apsu, Tiamat și Mummu înseamnă că Sophia a reușit în vidul primordial să dea naștere zeilor-planete folosindu-se de „forța creatoare a vieții”, energia pe care Enlil a lăsat-o în vid pentru a o atrage pe Sophia. Din tăblița a doua deducem că eonii încarcerați nu se descurcau prea bine cu corpurile lor materiale, având orbite haotice, dezordonate: „încolo și-ncoace alergau”, se apropiau prea mult unele de altele („s-au adunat împreună”) și de Tiamat, căreia îi „făceau să tremure pântecul”, „mișcările” lor erau „necugetate”. Cel mai probabil erau speriați, neputându-și da seama cum au ajuns acolo, cum să se elibereze sau cum să-și poată manevra noile trupuri. Apsu și-a anunțat intenția de a-i distruge, pentru că gălăgia lor îl deranja, de unde înțelegem că eonii erau în pericol de a fi distruși și înghițiți ca într-o gaură neagră de vidul în care s-au trezit deodată captivi. Ori poate chiar de o gaură neagră din vid. Unul dintre ei a reușit să-i „adoarmă” pe Apsu și pe Mummu, adică a întrerupt energiile creatoare de viață de care s-a folosit Sophia pentru a atrage eonii în lumea materială. Imediat după aceasta apare conducătorul lor, el fiind ultimul târât de Sophia în închisoare. „În inima Adâncului a fost născut Marduk”, afirmă Enuma Eliș, anunțând apariția tot din Abis / Haos / vid a lui Enlil, conform mitului sumerian original. Plini de speranță, zeii-planete i-au cerut să o distrugă pe Sophia / Tiamat („el, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; el, viteaz ca nimeni altul în bătălie”), dându-i diverse „arme” care să-i asigure victoria. Sitchin consideră că este vorba despre sateliți naturali. Cel mai probabil, fiecare zeu-planetă s-a sacrificat cedându-și o parte din propria energie transformată în materie, pe care Enlil a folosit-o pentru a-și mări considerabil corpul-planetă. Enuma Eliș chiar spune că el „puterile le-a istovit (…) iar ochii lor clipeau de oboseală”. Ceea ce nu a impresionat-o în vreun fel pe Sophia, care s-a pregătit pentru a-și înfrunta adversarul. Textul susține că din mijlocul ei au ieșit 11 „monștri” „mârâind și agitându-se”, un grup de sateliți care „alături de ea mergeau”. Pe lângă aceștia se afla și al doisprezecelea, Kingu, fiul ei și al lui Apsu, „primul născut dintre zeii care-i alcătuiau curtea”. Gnosticii susțineau o variantă identică; pentru setieni, Sophia a dat naștere fără acordul nimănui unor entități mai mici decât eonii, adică îngeri, arhangheli, puteri, stăpâniri și domnii. Iar în Evanghelia Egiptenilor, ea i-a creat pe Sakla și Nebruel, care au născut 12 îngeri ce domnesc peste Hades și peste Haos, exact numărul copiilor lui Tiamat în Enuma Eliș. Pregătindu-se pentru confruntare, ea și-a „încoronat cu aure” copiii, dându-le aparența de zei (planete). Lupta a început iar uriașul Enlil a lovit-o pe Sophia întâi cu sateliții săi, apoi chiar el s-a ciocnit de ea „Și, ca pe o scoică, în două părți a desfăcut-o”. A sfărâmat și 11 dintre copiii ei, lăsându-l întreg doar pe Kingu, pe care l-a capturat, probabil transformându-l în propriul său satelit. Sophia a rămas inertă în spațiu, o parte din ea devenind Terra, iar Enlil a fost proclamat eroul eonilor captivi.
Ce s-a întâmplat cu a doua jumătate a lui Tiamat? Sitchin crede că a devenit centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter. Dacă o jumătate a devenit Pământul, a doua ar putea fi nu centura de asteroizi, ci „sora geamănă” a Terrei, Venus, care are dimensiuni și compoziție similare planetei noastre, ceea ce îi indică proveniența dintr-o sursă comună. În majoritatea culturilor Venus a avut parte de un deosebit respect și chiar de venerație, fiind unul dintre cele mai importante corpuri cerești pentru antici. Am înțelege de ce dacă am lua în calcul posibilitatea de a fi vorba despre jumătatea pierdută a proto-Pământului.
Dacă lucrurile s-au petrecut într-adevăr în acest mod, ce planetă era trupul lui Enlil? Sitchin credea că era vorba despre o planetă uriașă, Nibiru, care nu există decât în imaginația lui. Adepții Ipotezei Theia consideră că planeta respectivă era mult mai mică, de dimensiunile lui Marte. Enuma Eliș (și, mai mult ca sigur, și mitul sumerian original) afirmă că era cea mai mare planetă a sistemului solar: „Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i (…) Era cel mai nobil și cel mai înalt era; cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”. Cea mai mare planetă este Jupiter, cu care Enlil chiar a fost asociat încă din vremurile de demult, planetă care poartă și astăzi numele atribuit zeului furtunii de romani. Jupiter are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare și un volum de 1300 de ori mai mare. Conform ipotezelor actuale ale științei, Jupiter a avut un rol important în modelarea sistemului solar, distrugând primele protoplanete și eliberând astfel spațiul pentru planetele telurice, adică Marte, Terra, Venus și Mercur. Iar noi, bazându-ne pe miturile mesopotamiene ale creației, am ajuns la concluzia că Jupiter a despărțit în două proto-Pământul și a distrus sateliții acestuia, care aveau mărimile unor planete pitice. Uriașa planetă a sistemului solar are 67 de sateliți naturali cunoscuți, cei mai mari fiind cei patru descoperiți în 1610 de Galileo Galilei: Io, Europa, Callisto și Ganymede. Aceștia corespund celor „patru vânturi” pe care le-a născut Anu în poemul babilonian și i le-a dat „să le stăpânească”. Primii trei poartă numele unor amante pământene ale lui Zeus din miturile grecilor, în timp ce ultimul a fost numit după un bărbat pe care regele zeilor l-a răpit de pe Pământ și l-a dus pe Muntele Olympos, unde l-a transformat în iubitul său și paharnicul zeilor. Este posibil ca Ganymede să fie Kingu, satelitul lui Tiamat în Enuma Eliș, pe care Enlil / Jupiter l-a capturat după luptă. Numele de „vânturi”, atribuit sateliților în poemul babilonian, nu a fost ales întâmplător, datele trimise de sonda Galileo indicând că pe Jupiter bat vânturi cu viteze de 400 metri pe oră, care se extind până la mii de kilometri în interiorul planetei. Atmosfera lui Jupiter este foarte turbulentă, ceea ce înseamnă că vânturile sunt conduse, în mare parte, de căldura internă a planetei și nu de cea provenită de la Soare, cum este cazul Pământului. În jurul lui Jupiter se formează vânturi de mari viteze în două benzi largi de latitudine, asemănătoare inelelor din jurul lui Saturn. Diferențele mici de temperatură sau de compoziție chimică sunt responsabile pentru colorarea diferită a benzilor care erau cunoscute omenirii de ceva timp, deși vortexurile complexe aflate în regiunile lor de graniță au fost observate pentru prima oară de sonda Voyager. Pe suprafața planetei există o anomalie, remarcată prima dată acum mai bine de trei secole, descoperirea ei fiind atribuită lui Cassini sau lui Robert Hooke în secolul al XVII-lea. Este vorba despre Marea Pată Roșie, un oval de aproximativ 12.000 pe 25.000 de kilometri, destul de mare cât să cuprindă trei planete ca Pământul. Când sonda Voyager 2 a trecut pe lângă Jupiter în 1989, a descoperit că pata este o furtună gigantică, cea mai mare din sistemul solar, un ciclon care se rotește cu sute de kilometri pe oră, ai cărui nori se ridică la opt kilometri deasupra atmosferei. Aceste vânturi puternice de pe Jupiter, care dau naștere unor super-furtuni unice în sistemul solar, pot fi motivul pentru care Enlil, în majoritatea religiilor lumii, a fost considerat zeul furtunii și al vântului.
Scrierile babiloniene, sumeriene și gnostice ne-au indicat că planetele sistemului solar erau corpurile eonilor aduși de Sophia în închisoarea ei; pentru a o opri din a mai întemnița și alți eoni, a avut loc un război al „stelelor”, care a dus la ciocnirea dintre Enlil, închis în planeta Jupiter, și proto-Pământul, trupul Sophiei. Este posibil ca această variantă să fie reală? Din păcate nu îi putem verifica veridicitatea. Însă gnosticii, sumerienii și babilonienii nu erau singurii care vorbeau despre un război în spațiul cosmic. Cartea lui Dzyan din Tibet, menționată de Helena Petrovna Blavatsky, fondatoarea Societății Teosofice, afirmă că „au fost bătălii purtate între Creatori și Nimicitori, și luptele s-au dat pentru spațiu”. Pentru spațiul cosmic, din câte se pare. „A avut loc un război mare între fiii cerului care i s-au alăturat Tatălui și cei care s-au opus. Acești inamici au fost alungați iar noi, cei buni, am fost desemnați drept păzitori ai Pământului”, spune o inscripție veche de 50.000 de ani, descoperită de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța în vara anului 1999. În Evanghelia lui Loukas din Noul Testament, Iesous confirmă războiul din spațiu: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (10:18). Iar în Apocalipsa, ultima carte biblică, Ioannes nota: „Şi s-a făcut război în cer: Mikhael şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Mikhael era Enlil iar „balaurul cel mare, şarpele de demult” nu poate fi decât Tiamat, dragonul-femelă din miturile mesopotamiene, adică Sophia gnosticilor. Conform mitologiei creștine, acest război din cer a avut loc după ce „balaurul” l-a atacat pe Tatăl ceresc, episod care amintește de atacul Sophiei asupra lui Bythos, menționat în scrierile gnosticilor.
Unele legende egiptene vorbesc despre lupta divinităților solare cu uriașul crocodil Maha, pe care îl străpung cu sulițele. Șu-Onuris îl însoțește întotdeauna pe tatăl său, Ra, în timpul călătoriei pe Nilul ceresc (adică în spațiul cosmic), stând cu sulița în mână la prora luntrei Soarelui, pentru a-l păzi pe zeul conducător de uriașul crocodil (din nou o reptilă, întocmai ca Tiamat). În alte legende, în Barca Milioanelor de Ani, alături de Ra se află Uadjet, cobra regală, Sutah (Seth), care poartă o lance și două cuțite bine ascuțite, Ma’at, zeița adevărului, și 1000 de mici genii înarmate până în dinți. În fiecare noapte, barca Soarelui este atacată de Marele Șarpe Apep (Apophis). „Brusc, are loc atacul. Marele șarpe Apophis a țâșnit. El își desface nenumăratele inele și încearcă să răstoarne ambarcația cu pasagerii ei. Seth s-a repezit și, împreună cu el, micile genii. Ei își împlântă cuțitele care fac să se zbârlească trupul lui Apophis, fără ca el să slăbească strânsoarea. Pentru că este necesar, ei trag săgeți, cu ajutorul arcurilor, dacă au, iar dacă nu, cu atât mai rău, ei îl scuipă, merge și așa. Apophis este doborât. Barca poate să-și continue drumul”, nota Claude Helft în Mitologia egipteană. Această luptă este o reeditare zilnică a uneia din trecutul îndepărtat, când șarpele Apep l-a atacat pe Ra, conducătorul zeilor fiind salvat de alte divinități, conduse de Sutah, zeul furtunii și al deșertului, nimeni altul decât Enlil. Ra era Anu al mesopotamienilor sau Bythos al gnosticilor, așa că știm deja motivul pentru care a fost atacat de Apep / Sophia. Cum pentru egipteni Ra reprezenta Soarele, Apep nu îl putea ataca decât în spațiul cosmic, unde a și fost învins de Sutah / Enlil. Mai târziu, când Apep a fost înlocuit cu Asar (Osiris), se spunea că a fost închis într-o cutie de Sutah și aruncat în Nil. Dacă este vorba tot despre Nilul ceresc, atunci acea cutie ar putea fi corpul în care a fost închisă Sophia, adică proto-Pământul. Cum Asar a început să creeze viață, făcând să crească un copac din cutia în care era închis, Sutah l-a tăiat în bucăți pe care le-a împrăștiat în tot Egiptul, probabil o referire la ciocnirea dintre cele două planete, care a dus la formarea Terrei pe care o știm astăzi.
Potrivit codicelor aztece, Ometeotl, o entitate androgină, a apărut din întuneric, creându-se pe sine din neant. El a dat naștere primilor patru zei: Quetzalcoatl, Xipe Totec, Huitzilpochtli și Tezcatlipoca. Cei patru au avut dificultăți în încercarea de a crea lumea, din cauza crocodilului femelă Cipactli, care mânca sau distrugea tot ce făceau ei. Asocierea ei cu o reptilă, asemenea lui Tiamat, Apep și Maha, îi indică identitatea: nimeni alta decât Sophia gnosticilor. Înfuriați, cei patru zei au atacat-o pe Cipactli și au ucis-o, din leșul ei făcând lumea. Întocmai ca Marduk cu Tiamat în Enuma Eliș (sau Enlil în mitul sumerian original). Exilul terestru apare și în miturile aztecilor, care susțineau că zeul Quetzalcoatl l-a lovit cu o bâtă din piatră pe Tezcatlipoca, aruncându-l din cer pe Pământ.
În mitologia chineză, Gonggong, zeul apelor, s-a răzvrătit împotriva zeilor conducători. Acest zeu cu chip de om, păr roșu și trup de dragon, a fost învins în cele din urmă de zeul focului. Cum focul era unul dintre elementele lui Enlil iar trupul de dragon și asocierea lui Gonggong cu apa îl aseamănă cu Tiamat, avem și aici relatarea primului război divin.
În mitul scandinav al creației, Pământul a fost făcut din trupul uriașului Ymir (numit și Aurgelmir, Brimir sau Blainn), ucis de Odinn și frații săi, o legendă asemănătoare cu cea babiloniană și cea a aztecilor.
Miturile multor culturi antice vorbesc despre acest război din cer, în care o divinitate răzvrătită a fost învinsă. Enlil, închis în planeta Jupiter, a reușit să o oprească pe Sophia din a mai atrage eoni în lumea materială, micșorându-i puterea prin distrugerea unei mari părți a corpului ei, proto-Pământul. Apoi, împreună cu eonii care i-au fost alături, s-a întors acasă, în dimensiunea spirituală originară. Trupul sfârtecat al Sophiei a continuat să plutească în spațiu, în jurul Soarelui, alături de corpurile părăsite de eoni, planetele sistemului solar. Poate la acel trup inert al ei se referea Iesous în Evanghelia lui Thomas când spunea: „Cine a înțeles lumea, a găsit un cadavru, iar cel ce a aflat cadavrul e mai presus de lume”. După părerea oamenilor de știință, aceasta se întâmpla acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, când Terra semăna cu o imensă sferă de foc. Deși învinsă, Sophia nu era moartă. Rănită și mult slăbită, deposedată de capacitatea de a-și atrage dușmanii în lumea materială și condamnată la o întemnițare veșnică, nu a avut de ales decât să-și lingă rănile în tăcere. Treptat, de-a lungul unei imense perioade de timp, Pământul s-a răcit, scăpând de aspectul de infern. Iar la un moment dat, Sophia a reușit încă o „minune”, menită să-i ofere răzbunarea mult-așteptată: în apele sale a dat naștere vieții.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
