
Am terminat „Divina Parodie”, mi-a luat 7 zile, cam un capitol pe zi. Cu toate că nu mă atrage acest gen de literatură, pot spune că mi-a plăcut. Dacă la început am considerat-o carte mai pentru adolescenți pentru intriga aparent simplă și personajele mioritice, acum o consider basm pentru adulți deoarece sunt multe informații în carte pe care un adolescent n-ar avea când să le asimileze, fiind limitat de vârstă, și ar citi cartea fără să înțeleagă mare lucru. Dacă toată lumea, sau aproape toată lumea, știe cine sunt personajele tradiționale de pe la noi, pentru celelate trebuie multă cultură generală. Apelativul „bre” așezat în fața titlurilor sau numelor mari îi dă textului o tentă foarte amuzantă de „ca la țară”, de unde eroii și provin de fapt. De fapt toată cartea e scrisă într-un stil personal de umor, de genul stand-up, care ar trebui însoțit de mimica și gesturile aferente pentru a stârni hohote de râs. Nu știu cum se face că eroii au ajuns tocmai la timp ca să prindă razboiul dintre zei în fiecare cultură. Ei au fost primii albi în Ardeal, în America, în Australia și în jurul lumii cu mult timp înaintea lui Magellan. Personajul meu favorit este bineînțeles Greuceanu, arhetipul românului din țară nevoit să se descurce dar și a celui plecat peste hotare care e patriot doar când i se face dor de casă (vezi cum Greuceanu ajută străinii să pună mâna pe lâna de aur din Dacia dar mai târziu susține un discurs patriotic demn de Bobonete). Unde mai pui că nici nu ajunge bine în Romania și începe să cânte manele. Acțiunea devine non-lineară abia în ultimul capitol, tot atunci când eroii par și ei mai serioși, probabil gravitatea situației îi maturizează. Dacă până acum s-au ghidat parcă după citatul „veni, vidi, fugit”, aici dau dovadă și de ceva calități, mai mult datorită calului. Calul e oarecum personajul principal zic eu, care m-a intrigat încă de la început când s-a dat peste cap doar de două ori, făcându-mă să cred că își păstrează ca un as în mânecă a treia dare peste cap pentru dușmanul cel mai puternic. Dar cartea nu-i scrisă de mine ca să se termine cum vreau eu. Eroii întâlnesc față în față nu mai puțin de 50 (!) de zei, dacă îl numărăm pe Zamolxis încă o dată când își dă arama pe față ca fiind Satana și dacă îl numărăm și pe cal ca fiind o cunoștință de-a lui mai veche și dușman, deci tot zeu. Faptul că doar suntem pe aproape să îi aflăm adevărata identitate e foarte frustrant. Să speculez puțin pe subiectul ăsta. Povestea doar lasă impresia că fiecare face ce vrea, pe când eroii sunt adunați, îndemnați, ajutați, ghidați, sfătuiți și salvați permanent de către cal. El probabil l-a manipulat pe Roz-Împărat să-l trimită pe Făt-Frumos în călătoria de inițiere, iar apoi s-a ținut în umbră pe lângă eroi lăsându-i dezlegați între anumite limite, pentru a-și urmări scopul. Că avea un scop precis se vede încă din primul capitol, când incepe să adune obiectele magice de care știa că va avea nevoie pentru bătălia finală. Faptul că s-a atașat de Făt-Frumos nu intră în planurile lui și probabil că l-a uimit și pe el. Calul a știut cine este Spânul încă de la prima întâlnire. Mare șmecher calul ăsta! De tragi-comedia absurdă pe care o găsesc eroii pusă în scenă în lumea noastră aș fi râs puternic dacă aș fi citit așa ceva cu măcar vreo doi ani în urmă. Am râs și acum, dar așa, mai cu jumătate de gură. Eu așa văd basmul tau, poate fără să-ți dai seama doar ai crezut că lași personajele să facă ce vor, dar singurul care a făcut ce a vrut și care i-a manipulat pe cei patru și cu tine cinci a fost calul. Poate n-am dezlegat în întregime misterul calului dar mă mulțumește să cred că sunt pe aproape, ținând cont că aparent din poveste lipsește un singur zeu important.
David Brescan
Lasă un răspuns