Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să realizezi într-o zi că tot ce ai crezut adevărat nu este decât o minciună? Că ai trăit într-o iluzie hrănită constant de cei din jur? Că realitatea este de multe ori diametral opusă himerei care ți-a fost inoculată? Că pentru a afla adevărul este nevoie să uiți tot ce știi? Eu nu, însă am trăit-o pe pielea mea.
M-am născut într-un oraș din sud-estul României, pe vremea comunismului. Ca majoritatea copiilor din acea vreme îmi petreceam vacanțele la bunici, care locuiau într-o comună din apropiere. Bunicii mei erau oameni simpli, gospodari și cu frică de Dumnezeu. Fiind creștini ortodocși m-au educat în spiritul creștin, așa cum se obișnuia. În fiecare duminică mă duceau la biserică, iar acasă îmi răspundeau la nelămuririle apărute în mod firesc în mintea unui copil curios, așa cum eram. Pe cât puteau, pentru că nici ei nu își înțeleseseră pe deplin religia. Am învățat să citesc la trei ani și jumătate, astfel încât la cinci ani terminasem de lecturat întreaga bibliotecă a bunicilor precum și cărțile vechi, uitate în lada din magazie. Printre cărțile bunicilor se găseau câteva religioase, inclusiv Biblia. Deși n-am înțeles prea multe la acea vârstă, îmi plăceau poveștile cu îngeri și ideea existenței unei divinități care ne veghează încontinuu, ferindu-ne de rău. Însă mitologia creștină nu mi-a ajuns la suflet, ceva din interior mă făcea să o resping. Nu știu exact ce. Poate faptul că mi se impunea să iubesc un zeu pe care nu-l percepeam cu niciun simț, ceea ce nu pot înțelege nici măcar adulții, darămite un copil. Sau poate de vină erau nenumăratele lui pedepse.
În schimb, basmele românești m-au încântat peste măsură. Feți frumoși, prințese, zâne, zmei și balauri. Cu toții făceau parte dintr-o lume mirifică, total diferită de cea biblică. Și reală, din câte îmi spuneau bunicii. M-au învățat că poveștile erau întâmplări din trecutul îndepărtat al poporului nostru. În același timp, îmi spuneau că și legendele creștine erau purul adevăr, transmise nouă chiar prin gura Domnului. Am încercat să înțeleg cum puteau fi reale cele două mitologii, deși nu aveau niciun element comun. În basmele românești nu găsisem îngeri, profeți sau un zeu răzbunător, iar în legendele creștine nu întâlnisem eroi, balauri, zmei și zâne. Mintea mea de copil n-a putut pricepe cum puteau aceste două lumi diferite să reprezinte cronici ale aceluiași trecut.
Nu după mult timp am descoperit Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, la fel ca majoritatea copiilor din acea perioadă, o carte care combina cele două elemente până atunci opuse. Miturile grecești aveau și eroi, monștri și prințese, la fel ca folclorul românesc, dar și zei agresivi precum cel biblic, creaturi demonice și divinități asemănătoare îngerilor. Cu cât încercam să găsesc un punct comun al acestor trei mitologii, cu atât cei din jur încercau să mă descurajeze. Îmi repetau că totul este doar o minciună, singurul adevăr fiind cel prezentat de creștinism. Încercam să îi cred, însă ceva mă oprea. Și mă făcea să caut în continuare adevărul.
După lovitura de stat din 1989, mascată sub forma unei revoluții, România a fost invadată de o serie de curente mistice, oculte și așa-zis spirituale. Făceam cunoștință în mod oficial cu supranaturalul, pe care până atunci îl întâlnisem în mică măsură doar în relatările bătrânilor din satul bunicilor. Am absorbit cu rapiditate toate informațiile care îmi cădeau pe mână, de la fenomenul O.Z.N. și extratereștri până la paranormal, ocultism și diverse mistere. Spre surprinderea mea, se potriveau într-o oarecare măsură cu miturile pe care le cunoșteam, completându-le pe alocuri. Ceea ce m-a dus la concluzia că un sâmbure de adevăr există în mitologie. Nu-mi rămânea decât să îl descopăr.
În timp au urmat alte religii, atât antice cât și contemporane. În toate găseam elemente comune, care îmi demonstrau că toate conțin aceleași personaje și întâmplări, indiferent dacă era vorba despre mitologia incașilor, cultele tribale africane sau religiile indiene. Erau ca niște piese dintr-un puzzle uriaș, din care lipseau foarte multe părți. Dar mai ales liantul dintre toate acele religii, fără de care puzzle-ul rămânea în continuare incomplet. Iar acest liant l-a reprezentat religia sumeriană. În zeii sumerieni i-am recunoscut pe cei din restul religiilor; faptele lor începeau să capete sens, piesele puzzle-ului începeau să se îmbine iar tabloul devenea vizibil.
Responsabilă pentru dorința de cunoaștere a trecutului nu era doar pasiunea mea pentru poveștile cu zei, eroi și monștri, ci în primul rând curiozitatea. Încă de mic m-am întrebat cine suntem cu adevărat, care este rolul nostru pe Pământ, de ce suntem aici, cine ne-a creat, cu ce scop și unde vom ajunge după moarte. Dintotdeauna am știut că răspunsurile sunt îngropate în trecutul îndepărtat, așteptând să fie scoase la lumină. Iar religiile, oricât de bine se completau reciproc, nu mi-au putut satisface curiozitatea. Nu mi se părea logică ideea că am fost creați din pământ de niște ființe care locuiau în cer, care interveneau în viețile noastre indirect, fără a ni se arăta vreodată și care ne pedepseau adesea pentru lucruri de cele mai multe ori lipsite de importanță. Niște ființe atotputernice, care au făcut ditamai Universul, aveau nevoie să ne închinăm lor, să le adresăm rugăciuni, imnuri și sacrificii? Religiile lumii formau un tablou, care totuși rămânea incomplet. Drept pentru care mi-am îndreptat atenția asupra științei, în special asupra istoriei și arheologiei. Istoria, principala metodă de studiu al trecutului, devenise una dintre marile mele pasiuni încă din primii ani de școală. Cu toatea acestea, nici știința nu a reușit să-mi ofere răspunsuri satisfăcătoare. La fel ca religia, și ea se baza în general pe supoziții, prezentate însă într-o manieră mai convingătoare. Părea la fel de ilogică varianta formării Universului dintr-o explozie a nimicului, care în cele din urmă a dus la apariția vieții absolut întâmplător, viață care s-a ramificat dintr-o celulă în milioane de specii de animale și plante. Ilogică părea și ipoteza migrației omenirii din sudul Africii, care nu a putut explica motivul pentru care sălbaticii din Epoca de piatră au parcurs mii de kilometri pentru a ajunge în locuri uneori extreme, cum ar fi Cercul Polar. N-am înțeles de ce din textele antice au fost considerate istorice doar anumite părți, în timp ce fragmentele referitoare la ființe supranaturale, precum zeii, au fost catalogate drept mituri. Cel mai bun exemplu îl reprezintă listele faraonilor Egiptului sau listele regilor sumerieni, din care au fost ignorați cu desăvârșire de istorie zeii și semizeii. Să nu uităm că oamenii de știință sunt cei care au interpretat greșit calendarul mayaș, semănând panică în rândul populației Terrei prin eronata profeție legată de sfârșitul lumii în decembrie 2012. Însă probabil cele mai multe erori ale științei sunt legate de dinozauri. Manualele de specialitate conțin sute de specii, majoritatea inventate. Numai în anii 1870 colecționarii de fosile Marsh și Cope, aflați în competiție, au inventat împreună peste 130 de specii. Dubios este și modul în care cercetătorii au reușit să stabilească stilul de viață al dinozaurilor luându-se după doar câteva oase. La fel cum este și explicația pentru dispariția dinozaurilor, oamenii de știință preferând să considere că de vină ar fi un meteorit uriaș, care a lovit Pământul. Cu toate că nu s-a descoperit nici meteoritul criminal, nici modul prin care acesta ar fi putut reuși să ucidă doar dinozaurii mari, iar pe cei mici să îi transforme în noi specii, fără să afecteze în vreun fel mamiferele. Cum am putea accepta ideea că, de exemplu, Tyranosaurus Rex s-a transformat, în timp, în găină?
În plus, toate fenomenele pe care știința nu le poate explica sunt considerate extrem de suspecte, iar dacă nu există posibilitatea de a le reproduce în laborator, ele vor fi declarate erori de observație și vor fi ignorate, pentru a nu încurca ordinea desăvârșită care trebuie să domnească în jurul teoriilor. Din unghiul acestui punct de vedere, „absența dovezii înseamnă dovada absenței”, ceea ce nu poate fi decât o mare aberație. Aceasta este una dintre marile greșeli ale oamenilor de știință, pe care profesorul J. Allen Hynek o numea „provincialism temporal”. Adică ochelarii de cal ai suficienței pe care știința oficială se complace să-i poarte de multe secole. Cu alte cuvinte, în fiecare epocă, toți cei care trec prin școală capătă convingerea că savanții din trecut rătăceau orbecăind într-un mod penibil, în schimb cei din prezent au scos omenirea la lumină, descoperind adevăratele răspunsuri la toate marile probleme. Ceea ce mai rămâne de cunoscut ar fi cel mult niște mici detalii nesemnificative. Această mentalitate nu e recentă, ci ne caracterizează din cele mai vechi timpuri. Iată câteva exemple:
– Sextus Frontinus, inginer în vremea împăratului roman Vespasian, scria acum aproape două milenii: „Nu mai există idei pentru alte noi lucrări și mașini de război; perfecțiunea lor a atins limita și nu văd cum ar mai putea fi îmbunătățite”.
– Celebră este credința că toate corpurile solare se învârt în jurul Pământului. Când Galileo Galilei a afirmat contrariul, Inchiziția l-a silit să-și retragă cuvintele. Cu toate acestea, se pare că demonstrația lui Galilei nu a schimbat prea multe în mentalitatea oamenilor începutului de mileniu III. Un sondaj din 2010 a revelat faptul că 42% dintre români, 41% dintre englezi, 39% dintre francezi, 35% dintre germani, o treime dintre ruși și 32% din populația Uniunii Europene încă mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. În mod surprinzător, americanii stau ceva mai bine la acest capitol. În 2005 doar 20% erau adepții acestei idei.
– Leonardo de Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în matematică fusese descoperit deja de înaintașii săi.
– La apariția locomotivei cu aburi se credea că, la o viteză mai mare de 30 kilometri pe oră, oamenii se vor sufoca ori le vor plesni plămânii.
– În 1801, când astronomul Piazzi a observat pe cer primul asteroid, Ceres, filosoful Friedrich Hegel a „demonstrat” că așa ceva nu există. Lavoisier susținuse și el, cu ceva timp în urmă, în fața Academiei Franceze, că meteoriții nu pot exista. Argumentul său a fost: „Nu se poate să cadă pietre din cer, fiindcă nu există pietre în cer”. Logic, nu?
– Părintele medicinei experimentale, fiziologul Claude Bernard, propunea la mijlocul secolului al XIX-lea: „Să închidem ușile. Nimeni nu-i va egala vreodată pe giganții care au inventat mașina cu aburi”. De asemenea, experții lui Napoleon III au demonstrat că dinamul electric nu se va învârti niciodată și că toate motoarele electrice sunt, de fapt, niște variante pentru perpetuum mobile.
– Când Thomas Edison a adus în fața Academiei Franceze fonograful pe care îl inventase, savantul J. Bouilleaud a declarat că este imposibil și că va fi pe veci imposibil ca niște aparate din metal și lemn să reproducă miracolul vocii omenești. Ba, mai mult, când aparatul a scos primele sunete, cineva din sală a sărit să-l strângă de gât pe Edison, pe care îl credea ventriloc, strigând: „Iată secretul invenției!”
– În 1875, directorul oficiului de patente din Statele Unite și-a prezentat demisia secretarului de stat pentru comerț, motivând că nu are rost să rămână în post din moment ce tot ce se putea inventa fusese deja inventat.
– În 1877, marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum înainte niciun mister”.
– În 1895, profesorul Lippmann își sfătuia un student, care dorea să devină fizician, să renunțe la această idee dacă nu dorea să devină un ratat. În acea vreme, practic toți fizicienii erau de acord că „fizica este o știință închisă”, în care nu mai erau posibile descoperiri importante.
– Tot în 1895, Lordul Kelvin, președintele Societății Regale Britanice, afirma cu tărie că „zborul cu vehicule mai grele ca aerul este imposibil”. Multe alte personalități, printre care și Simon Newcomb, îi împărtășeau opinia. Lordul Kelvin a mai declarat și că „radioul nu are niciun viitor” sau că „razele X se vor dovedi o șarlatanie”.
– Fizicianul Heinrich Hertz, cel care a dat numele său undelor radio, scrisese Camerei de Comerț din Dresda că ar trebui descurajate cercetările legate de undele electromagnetice pe care le-a descoperit, întrucât ele nu vor avea nicio aplicabilitate practică.
– Unul dintre pionierii radiofoniei, Edouard Branley, a hotărât în 1898 să renunțe la experimentele sale, pe care le considera lipsite de perspectivă, și să devină medic de cartier. Ba chiar și-a instruit guvernanta să le interzică copiilor săi să-l citească pe Jules Verne, deoarece „ideile false deformează spiritele necoapte”.
– În 1923, fizicianul Robert Millikan, laureat al Premiului Nobel, afirma că „nu pare verosimil ca omul să poată folosi vreodată puterea atomului”. Cu puțin timp înainte, Henry Poincare declarase ceva asemănător: „bunul simț singur este suficient să ne spună că distrugerea unui oraș prin dezintegrarea unei jumătăți de kilogram de metal este o imposibilitate evidentă”. În 1935, unul dintre primii savanți care au obținut fisiunea nucleară, E. Rutherford, a fost întrebat când va putea fi utilizat practic acest proces, iar răspunsul său a fost categoric: „Niciodată!”. Winston Churchill își exprima și el opinia ceva mai târziu că „energia atomică ar putea fi la fel de bună ca explozibilii noștri de azi, dar e puțin probabil să producă lucruri mai periculoase”.
– În 1932, astronomul Moulton de la Universitatea din Chicago opina: „Nu-i nicio speranță ca ideea fantastică a zborului spre Lună să devină realitate, din cauza barierelor insurmontabile pe care le pune depășirea gravitației pământene”.
– La începutul anilor 1940 era unanim răspândită ideea că avioanele nu vor putea depăși viteza de 700 kilometri pe oră. Peste câțiva ani, că nu poate fi depășită viteza sunetului. La ora actuală considerăm că nu poate fi depășită viteza luminii, până la care mai avem destul.
În prezent puțini se gândesc la faptul că vom avea și o știință a secolului XXII, XXV, ș.a.m.d., și că urmașii noștri îndepărtați se vor confrunta cu probleme la care nu vor avea răspunsuri, că teoriile lor le vor nărui pe cele precedente și că unele fenomene, considerate la un moment dat „detalii nesemnificative”, vor reuși după câtva timp să ne schimbe viziunea asupra lumii.
Totuși, deși aflate într-o continuă luptă de secole bune, știința și religia păreau a se îmbina perfect, completând tabloul care începuse să mi se dezvăluie din ce în ce mai clar. Vaticanul are până și astăzi oameni de știință, ceea ce demonstrează că cele două pot merge mână în mână. Iar o mare parte a fizicii moderne, mai ales cea cuantică, este inspirată din Kabbalah evreilor. Atât în religie, cât și în știință, era nevoie de o privire dincolo de aparențe, precum și de un simț critic care să înlăture multitudinea de minciuni. Hotărât să dezleg misterele lumii, m-am îmbarcat într-o îndelungată călătorie care avea să-mi dezvăluie un trecut fascinant al Pământului, atât de incredibil încât pare a se afla la granița dintre fantezie și realitate. N-am știut ce voi descoperi atunci când am pornit la drum și, mai ales, n-am știu că răspunsurile primite vor ridica și mai multe întrebări. Tot ce știam era senzația că adevărul se află ascuns în negura trecutului, așteptând să fie scos la lumină. Nimic nu-mi garanta că aș putea reuși să-l descopăr, mai ales că mulți au încercat de-a lungul timpului, fără succes. Dar de câte ori mă descuraja acest gând, auzeam parcă strigătele disperate ale trecutului:
„Citiți voi, copii ai viitorului, și aflați secretele trecutului, atât de îndepărtate de voi, dar atât de aproape prin adevărul lor.” (Papirusul Anana)
„Enoh, un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu, avu vedenia Celui Sfânt din ceruri, pe care îngerii mi-au arătat-o, și de la ei am auzit totul, și de la ei am înțeles ce vedeam, dar nu pentru acest neam, ci pentru unul de departe ce va veni.” (Cartea lui Enoh, 1:1-2)
„Iar tu, Daniele, ține ascunse cuvintele și pecetluiește cartea până la sfârșitul vremii.” (Cartea lui Daniel, 12:4)
„Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvintele proorociei și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.” (Apocalipsa lui Ioan 1:3)
„Așadar, nu voi face cunoscută această lucrare a mea, ceea ce însă nu mă va împiedica să o scriu (…) Poate apoi să fie păstrată în taină, până ce va veni timpul când va putea cuteza să iasă la lumină fără pericol sau până ce i se va putea spune cuiva care a ajuns la aceleași concluzii și îmbrățișează aceleași opinii că a existat deja unul, în niște vremuri sumbre, care a gândit la fel ca tine.” (Sigmund Freud – Moise și religia monoteistă)
„Astfel îmi închei scrierile. Chei fie ele pentru cei ce vor veni după mine.” (Tăblițele de smarald ale lui Thoth Atlantul)
Pentru a căuta adevărul, este necesar să luăm în calcul sfatul dat de marele preot Bakhenkhonsu tânărului Mose în cartea Moise, le pharaon rebelle („Moise, faraonul rebel”) de Bernard Simonay: „A cunoaște un lucru nu înseamnă să-l păstrezi în memorie, ci să-l înțelegi. Și, ca să-l înțelegi, trebuie să ai curajul să-ți respingi prejudecățile, uneori chiar împotriva a ceea ce crezi că știi, a ceea ce ai învățat de la cea mai fragedă vârstă (…) cu cât vei înainta în vârstă, cu atât vei fi mai convins că deții adevărul. Totuși, dacă vrei ca într-o zi să te apropii de acest adevăr, trebuie să fii gata să respingi tot ceea ce ai reținut ca să-ți deschizi inima la altceva, ca să știi cine ești și de ce te-ai născut. Scopul vieții tale va fi să descoperi secretul pe care Maat (personificarea adevărului, ordinii și dreptății – n.a.) l-a așezat în inima ta. Abia în acel moment vei deveni un makheru, adică vei atinge starea celui care trăiește în armonie cu zeii”.
Zeii au vorbit. Nu trebuie decât să îi ascultăm, pentru a le putea dezgropa secretele din negura trecutului, acoperite de timp în uitare. Căci „nimic nu este tăinuit încât să nu fie descoperit și nimic nu este acoperit, care în cele din urmă să nu fie descoperit”, după cum susține Evanghelia lui Toma, descoperită la Nag Hammadi. În acest caz, așa cum a spus dumnezeul biblic la facerea lumii, „Să fie lumină!”.
Continuarea în cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu.
