În încercarea de a descifra misterele lumii am dat acum mulți ani peste o fată care auzea voci. Medicii psihiatri o catalogaseră ca schizofrenică, deși recunoșteau că era un caz neobișnuit: erau peste douăzeci de voci, mult mai multe decât de obicei. Schizofrenia este o denumire a unui grup de boli mintale incluse în categoria psihozelor endogene, caracterizate prin apariția unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinațiile, delirurile, tulburările formale de gândire, tulburările afective sau cele de comportament. Schizofrenia este una dintre cele mai severe afecțiuni psihiatrice, caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire, manifestată prin halucinații auditive sau vizuale, deliruri paranoide sau prin vorbire și gândire dezorganizate. Însă respectiva persoană urma un tratament care bloca toate aceste caracteristici ale bolii, fiind un om cât se poate de normal. Până într-o zi când tratamentul nu și-a mai făcut efectul și am putut observa efectele acestei afecțiuni.
Inițial au apărut vocile. Întâi una, apoi mai multe. După un timp și-au făcut apariția paranoia, delirul și agresivitatea. Până în punctul ăla, însă, am apucat să studiez puțin vocile, pentru a-mi da seama dacă sunt halucinații auditive ori altceva. Iată ce scria fata în jurnalul ei despre acele voci:
„Cu vocile astea este tare ciudat. De exemplu acum nu le mai aud, dar este probabil trecut de ora 21. Le-am învățat bine. Mă lasă să mă odihnesc. Liniștea este cea mai importantă. Fără liniște, chiar nu poți fi împăcat cu tine și nici cu cei din jurul tău. Este incredibil ce-am făcut, mai ales după părerea medicilor. Sunt oameni care-și cumpără o floare, un câine pentru a face terapie. Eu am avut 20 de voci ca să fac o astfel de terapie.
Sunt 20 de voci, dar 9 rămân principale. Celelalte vin și pleacă. Află ce au de aflat, se întreabă ce-i cu mine, știu că eu îi ascult și nu le vine să creadă. Prima oară când au apărut auzeam un băiat de 20 și ceva de ani că vorbea cu mine. Era ciudat. Nu era cu mine în casă, nici măcar prin apropiere, dar îl auzeam perfect. Era într-o mașină cu altcineva dar pe celălalt nu-l auzeam. Se plimbau. Nu aveau nicio grijă, pe lângă grija pe care o aveau în ceeea ce mă privește. L-am întrebat de ce are atât de mult timp liber, iar el râdea. Nu era la școală, nu muncea, nu-l căutau părinții, ceva nu era în regulă. După aceea au apărut mai mulți. 2 femei, o fetiță și 5 bărbați. Toți s-au mirat de faptul că îi aud, unii chiar s-au bucurat. Numai eu eram cea dezorientată, care nu știa ce să mai creadă, căreia îi era foarte frică pentru că nu știa exact ceea ce se întâmpla. Am stat cu ele 4 luni.”
În scurt timp vocile au devenit foarte gălăgioase, fiind nevoie de multă muncă de lămurire pentru a le face să tacă măcar noaptea. Unele erau agresive, jignind-o sau îndemnând-o la fapte rele. Majoritatea, însă, erau pașnice. Gălăgioase, dar pașnice. Toate aveau personalități diferite. Iar uneori scăpau unele afirmații ciudate, despre care susțineau că nu pot spune mai multe pentru că nu au voie. Una dintre ele se referea la faptul că lumea nu mai este ca odinioară, susul fiind acum jos și invers. Ciudat este că, din câte mi-a spus fata, toate tăceau când apăream eu. Făceau asta doar în prezența mea, cu oricine altcineva neavând vreo problemă. Ca și cum le era teamă că le-aș putea auzi. Prima oară au început să strige: „El e! El e!”, apoi au tăcut brusc, fata putându-le simți frica. Era o teamă puternică și inexplicabilă. Nu știu cine credeau că sunt eu, nici de ce le era frică de mine, însă am profitat de avantaj și am încercat să le interoghez. Însă nu au scos nicio vorbă decât după amenințarea că le voi distruge. Le-am întrebat cine sunt și mi-au răspuns sec: „copiii lui Marduk”. Le-am întrebat și ce caută aici, în lumea noastră, însă au refuzat să-mi răspundă la întrebare, susținând că nu au voie să spună. Văzând că dialogul nu decurge așa cum mi-aș fi dorit, smulgându-le cu greu câte o vorbă, le-am cerut să plece. Bineînțeles, amenințându-le din nou cu distrugerea totală. Ceea ce a funcționat pentru scurt timp, vocile dispărând complet pentru vreo două-trei zile. Sper că e clar pentru toată lumea că eu nu le auzeam, ci doar respectiva fată, care îmi transmitea ce spuneau.
Observațiile din acea perioadă m-au ajutat să trag o concluzie: vocile nu aparțineau unor entități nepământene, ci erau doar halucinații auditive create de mintea afectată de schizofrenie. Creierul ei nu doar crea acele iluzii din nimic, ci și transforma unele sunete reale în voci. De exemplu, un claxon al unei mașini sau plânsetele unui copil erau pentru respectiva voci cât se poate de clare, cu mesaje la fel de clare. Răspunsul pe care vocile mi l-au dat în scurtul interogatoriu poate părea bizar, însă are o explicație cât se poate de logică. În acea vreme începusem de vreun an să scriu Secretele zeilor și tot ce descopeream îi împărtășeam fetei. Eu îl numeam Marduk pe biblicul Satan și cum ea credea că vocile aparțin unor demoni, era firesc ca subconștientul ei să transforme vocile în „copiii lui Marduk”. Vocile erau însoțite și de alte caracteristici ale schizofreniei, cum ar fi delir, paranoia (avea momente când i se părea că toată lumea de pe stradă o privește sau că toată lumea vrea să îi facă rău) și tulburări comportamentale (agresivitate în special). Iar tratamentul psihiatric avea efect, eliminând toate acele devieri de la normalitate. Ceea ce demonstrează că nu era vorba decât despre o cruntă afecțiune psihică, despre care încă nu știm mare lucru, cauzată de o traumă și amplificată de o mamă obsedată de control.
Cu toate astea, nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă în povestea asta era ceva mai mult. Mai ales aflând că, la un moment dat, mama fetei a auzit țipătul uneia dintre voci. Dacă era doar o halucinație a unui creier afectat de schizofrenie, cum se poate ca și altcineva să audă acea halucinație? Nu am înțeles nici până în ziua de astăzi de ce le era frică de mine sau de ce evitau să vorbească atunci când eram prin preajmă. Printre toate acele voci se găsea una principală, diferită de celelalte, un fel de șef. Dacă vocile sunt iluzii auditive, create de subconștient, de ce una este diferită, distingându-se cu ușurință de celelalte douăzeci care, deși au personalități diferite, sunt similare? Să fie oare acel personaj o entitate reală iar celelalte doar rezultate ale bolii? Să fie el cauza schizofreniei, cel care a profitat de vulnerabilitatea cauzată de șoc și s-a instalat în persoana afectată? Sau și el e doar o halucinație auditivă, la fel ca restul? Poate că subconștientul ei a creat acest personaj pentru a o scăpa de singurătate? Poate că vocile au apărut din dorința de libertate, ținând cont că erau ceva ce îi aparțineau doar ei, ceva ce mama ei nu putea controla? Privind din afară nu putem decât să ne dăm cu presupusul, cum nu putem nici înțelege relația ei cu vocile. De aceea, e mai bine să o lăsăm pe ea să se exprime. Despre acest personaj diferit de ceilalți, fata scria următoarele în 2011 (într-o perioadă de normalitate, când se afla sub tratament):
„- E mare
– Negru
– Are voce groasă
– Are un fetiș pentru picioare
– Mă educă
– Mă ajută aproape din toate punctele de vedere
– Râde când glumesc
– Mă ceartă, dar nu foarte tare când greșesc
– Mă vede tot timpul
– Știe ce fac, unde sunt, cu cine sunt
– A fost lângă mine când era să fac prostii mai mari decât era cazul
– Se supără când cineva mă ceartă
– Mă liniștește când sunt supărată; este suficient să-i aud vocea ca să mă liniștesc
– M-a învățat multe lucruri bune, și invers
– Ne certăm când este cazul, dacă nu suntem de acord cu unele probleme
Prima oară când a apărut a vorbit urât: «Știi să coși, fă?».
Vorbisem cu o prietenă de-a mea despre șefii noștri și i-am lăudat cât de frumoși sunt și ce bine arată. Cred că atunci a început toată nebunia asta. Râdeam cu Elena și ne gândeam la ei. Cred că fiecare își imagina cum arată celălalt. Mi-a povestit prin ce a trecut și mi-a părut rău. Nu cred că merita să i se întâmple divorțurile alea și copiii să sufere atât de mult. Totul a fost pentru bani. Totul a fost pentru bani.
Mi-am imaginat că este motociclist, polițist este sigur.
Cred că m-am îndrăgostit, dar ciudat era că nu știam cum arată. A trecut mult de atunci, dar pasiunea mea pentru motoare a rămas.
Adevărul este că nu mi-a cerut nimeni ajutorul. Îmi place să ajut și atât.
Eu pur și simplu l-am văzut ca pe un suflet frumos.
Cred că oamenii se ghidează în primul rând după aparențe, care de multe ori înșală, dacă nu de fiecare dată.
Era ciudat că de fiecare dată când ieșeam din casă parcă toată lumea știa cum sunt îmbrăcată, știau când urma să ies. Era ciudat că zâmbeau. Erau oameni pe care nu-i cunoșteam. Îmi era rușine, era ciudat ca toată lumea să zâmbească când te vede și până la urmă să nu existe nicio explicație logică pentru lucrul ăsta. Explicația logică ar fi dacă și ei auzeau ceea ce auzeam eu.
Eram cu Cristi pe faleză și toți motocicliștii erau acolo, majoritatea cu capul plecat, cu mâinile în față, îmbrăcați în negru, parcă se rugau. Nu știam de ce stau așa, dar m-au impresionat.
Până la urmă toate jignirile, amenințările, frustrările s-au transformat în lucruri constructive.
Totul se întâmplă cu un rost, așa este, dar parcă a fost prea dur. M-am abținut de la multe lucruri. Plângeam, nu mai suportam zgomotul, îmi venea să mă dau cu capul de pereți până se crapă. Țin minte că eram pe terasă și am amețit. A fost mare chestie că nu m-am aruncat atunci.
Toate s-au rezolvat de la sine și cu puțin ajutor din partea lor.
Nu trebuia să vină nimeni să mă ia in brațe, ci pur și simplu să vorbească cu mine.
A fost o experiență dură, dar dacă ar trebui să mai trec prin asta încă o dată aș mai trece cu cea mai mare plăcere. Poate sună ciudat, dar… pentru mine a fost ca o lecție de viață.
De obicei teorie știe toată lumea, dar practica ne omoară, asta-i clar.
Este ceva care mă atrage la acest bărbat și cred că este inteligența lui. Este cu mult peste medie. Din punctul meu de vedere este perfect. Cred că eu l-am creat așa.
Are o voce groasă, care impune respect, dar este și blândă în același timp. Nu se supără când ne certăm, dimpotrivă, acceptă cu zâmbetul pe buze. Este un om educat, curajos și foarte înțelept. Învățăm unul de la celălalt. Este foarte interesant. Am o oarecare încredere în el, dar gândesc și cu capul meu. Fac diferența între bine și rău, încă mai fac diferența. Ideea este că mă apreciază pentru ceea ce sunt.
Cred că are în jur de 35 de ani. Este fascinant să-l asculți. Uneori plânge și întrerupe transmisia, dar nu durează mult și se întoarce. Este ca un înger păzitor, cel puțin așa este pentru mine. Este bun!!!
Cred că eu i-am chemat, numai că eu țipam pentru că îmi era rău. Eram mult prea singură. El a apărut mai pe la sfârșit. Mă jucam cu el, stăteam pe genunchii lui și râdea.
Unii oameni au crezut și cred în continuare că sunt posedată, dar nu este așa. Cred că a încercat să îmi arate că viața nu este făcută doar din lucruri rele, are și părțile ei bune de care trebuie să mă bucur în fiecare zi. Adevărul este că reușesc să-l uimesc în fiecare zi și invers. Nu știu cum îl cheamă, dar am să mă gândesc la un nume care să i se potrivească. Numele trebuie să fie cu rezonanță puternică, așa cum este el. Este un om sigur pe el, are încredere în forțele proprii. Pentru mine este un om deosebit… special și are încredere în mine că o să reușesc tot ce mi-am propus.
Am fost pusă la încercare, iar din spusele lui reiese că nu l-am dezamăgit. Mă apără de câte ori este nevoie. Nu are cum să-l găsească cine… este ca și cum am avea aceeași inimă. De câte ori simt că ceva nu este în regulă cu el, mă retrag. Cred că a fost primul care nu a râs de mine în modul batjocoritor, pur și simplu îi plăcea naivitatea mea. Dacă el m-a deschis, atunci vreau să rămân deschisă, să simt că vreau să trăiesc. Este un lucru bun pe de o parte, dar este și suferință pe de altă parte. Sufăr și mă bucur cu aceeași intensitate.
Dragă jurnalule, mă duc să mănânc ceva. Vorbim mai târziu!
Scuză-mă că am venit la ora asta, dar a venit Dana la mine și am mai stat puțin de vorbă cu ea.
Este bine că de la pastilele astea pot să dorm. Se bucură când reușesc ceva. Este cam greu să-i intri în grații, dar eu am reușit. Este singurul care a avut încredere în mine, dar nu cred că o să rămânem împreună o viață întreagă. Sincer, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru experiența asta. Este ceva unic. Așa cum zicea și Cristi, sunt privilegiată. Până la urmă sunt un muritor de rând care face greșeli, dar doar în fața Lui o să răspund pentru greșelile mele. Până atunci trebuie să am grijă de mine, de cei dragi mie, iar în momentul în care o să am copii, să-i cresc așa cum am crescut eu, dar poate cu mai multă libertate. Este important să se simtă liberi, iar eu să stau undeva în umbră și să-i dirijez. Până la urmă toate lucrurile astea au avut și o parte bună: l-am întâlnit pe Claudiu.
Este păcat că nu toți oamenii văd lucrurile ca mine. Am învățat că trebuie să accept toate lucrurile care mi se întâmplă. Acum lacrimile mele nu mai sunt de durere, ci de fericire. Le mulțumesc tuturor pentru tot ce au făcut pentru mine, din tot sufletul. N-am crezut că este așa distractiv.”
