După atâția ani de căutat secretele zeilor, nu mi-am imaginat că partea cea mai grea ar putea fi concluzia. Am reușit să le descopăr? Măcar o mică parte dintre ele? Sau totul e doar o mare amăgire? Care este adevărul?
În textul Asklepios din Corpus Hermeticum, Hermes Trismegistos spunea că „inteligența Ființei Divine, gândirea Zeului Suprem, este singurul adevăr, iar acest adevăr nu poate fi descoperit – nu, nici măcar umbra sa – în această lume plină de iluzie, de aparențe schimbătoare și de greșeală, unde lucrurile sunt cunoscute numai în dimensiunea timpului” (32:3). Iar într-un fragment din scrierile culese de Ioannes Stobaeus, același Hermes anunța: „Adevărul nu se află absolut nicăieri pe Pământ, căci el nu poate fi nici născut, nici făurit” (3:14), „Prin urmare, pentru Minte și Rațiune nimic nu este adevărat pe pământ. Dimpotrivă, pentru adevărata Minte și Rațiune, toate lucrurile sunt închipuiri, amăgiri, sau aparențe” (3:15-16) și „Dar nu este nimic adevărat pe Pământ” (3:19). În acord cu aceste afirmații, oamenii care au reușit să atingă cel mai înalt nivel al înțelepciunii au ajuns la o concluzie simplă, transpusă în cuvinte cel mai bine de filosoful atenian Sokrates: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Nu cunoaștem niciun adevăr suprem, ci doar „adevărurile” pe care ni le-am creat singuri, bazându-ne pe limitele percepțiilor noastre, în funcție de concepțiile care ne-au fost îndoctrinate direct sau indirect. În secolul al doilea, împăratul roman Marcus Aurelius Antoninus Augustus chiar spunea: „Ceea ce auzi e o opinie, nu adevărul. Ceea ce vezi e o perspectivă, nu realitatea”. Nu putem ști cu siguranță nici cine suntem, nici de ce existăm, nici cum a
apărut universul, nici dacă există viață după moarte. Credem că știm, însă ne bazăm doar pe ipoteze. De exemplu, teoria Big Bang-ului și varianta creaționistă nu pot fi verificate, prin urmare nu putem ști dacă vreuna dintre ele este reală. Nu s-a întors nimeni din lumea celor morți pentru a ne spune ce este acolo, însă religiile ne oferă „adevărul”. Cazurile de moarte clinică sunt considerate dovezi ale lumii de dincolo fără a se lua în calcul posibilitatea unor „scenarii” realizate de creier, asemănătoare viselor, așa cum de altfel chiar afirmă Cartea tibetană a morților. Credem că am înțeles universul și ne hazardăm în a le impune și altora ipotezele noastre, când de fapt n-am reușit să ne cunoaștem nici măcar planeta în totalitate. Sau propriile noastre corpuri, creierul uman ascunzând în continuare nenumărate taine. La fel și ADN-ul.
Informațiile pe care le asimilăm sunt adesea eronate din diverse motive. De câteva decenii, pentru a-și vinde marfa, numeroase publicații inventează știri mai mult sau mai puțin senzaționale. Popularitatea de care se bucură internetul a dus la apariția unui număr impresionant de site-uri care aplică aceeași tactică a inventării știrilor. Nici cărțile nu sunt surse credibile ale cunoașterii; s-a demonstrat că mulți „căutători ai adevărului”, precum
Erich Von Daniken sau Zacharia Sitchin, au mințit intenționat în volumele lor, traducând eronat texte vechi ori inventând mituri pentru a se potrivi cu ipotezele lor false. S-au scris articole despre aceste falsificări și chiar cărți, care demonstrează cu succes inducerea intenționată în eroare a cititorilor acestor best-seller-uri nemeritate. Presa, care urmărește doar scopurile politicienilor din spatele ei, adesea manipulează prin informațiile pe care le transmite publicului. Politicienii își urmează doar propriile interese și nu se sfiesc să se folosească de mase pentru a le atinge. Știm cu siguranță câteva cazuri în care ne-au mințit, așa cum ar fi cel lui Adolf Hitler, despre care ni s-a spus că s-a sinucis în Berlin în 1945, însă după șapte decenii au fost date publicității dosarele F.B.I.-ului, care l-a căutat în Argentina mult timp după presupusa lui moarte. Ori cel al numărului morților de la Auschwitz, despre care multe zeci de ani ni s-a spus că s-a ridicat până la două milioane, deși în prezent a „dispărut” un milion de victime din calcule. Celebru este și incidentul din 1947 de la Roswell, când prima declarație din partea armatei Statelor Unite recunoștea că s-a prăbușit acolo un O.Z.N., transformat într-un balon experimental de supraveghere în comunicatul din ziua următoare, care însă în dosarele declasificate ale F.B.I.-ului a redevenit un O.Z.N. în toată regula. Să nu mai vorbim despre posibilitatea ca aselenizarea din 1969 să fi fost trucată iar distrugerea World Trade Center din 2001 regizată chiar de americani, după cum sugerează multe dovezi ieșite cu greu la lumină. Iar acestea sunt câteva dintre cele mai inofensive minciuni ale politicienilor, care nu dau doi bani pe populațiile pe care le conduc.
Religia, autodeclarată „singura deținătoare a adevărului”, s-a dovedit a fi doar o metodă eficientă de manipulare în masă. Religiile sunt clădite pe invenții și plagiat și, chiar dacă toate conțin aceleași personaje și întâmplări, nu înseamnă că dețin vreo fărâmă de adevăr. Ci doar că provin dintr-o singură sursă despre care nu putem ști dacă se bazează pe fapte reale ori e doar o invenție, la fel ca succesoarele ei. Ceea ce clerul știe foarte
bine, motiv pentru care nu respectă propriile legi și reguli, fiind binecunoscute cazurile de pedofilie de la Vatican, dorința acerbă de îmbogățire a preoților sau crimele înfăptuite în timpul cruciadelor ori de către Inchiziție. Religia, care nu reprezintă decât cea mai cruntă boală psihică a omenirii, făurește juguri invizibile în jurul gâturilor oamenilor, de care profită conducătorii lor. Din acest motiv, religia și politica au mers dintotdeauna mână în mână, spre ghinionul omului de rând. Se spune că religia a fost inventată pentru a-i opri pe săraci să se ridice împotriva bogaților, o afirmație cât se poate de adevărată. Nenumărați regi și împărați s-au declarat de-a lungul istoriei urmași ai zeilor ori chiar reîncarnări ale anumitor divinități, motiv pentru care au avut parte de supunerea oarbă a popoarelor lor. Oamenii pot fi convinși cu ușurință să îndeplinească sarcinile cele mai neplăcute, cum ar fi sacrificarea propriilor vieți, atunci când cred că îndeplinesc dorința unui zeu. Este binecunoscut cazul japonezilor kamikaze, dispuși să-și dea viața pentru împăratul lor, despre care credeau că este un descendent al zeiței Amaterasu. Bineînțeles, teama de pedeapsa divinității joacă un rol important în manipularea maselor, fără de care nu ar putea fi ținute în frâu la fel de eficient. Bine mai spunea poetul Mihai Eminescu acum mai bine de o sută treizeci de ani: „Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”…
O mare parte din ceea ce cunoaștem despre lume se bazează doar pe ipoteze care nu pot fi verificate, nicidecum pe dovezi, ipoteze care ne sunt impuse ca adevăruri. Suntem „bombardați” din toate părțile cu minciuni menite să ne afunde cât mai mult în bezna neștiinței. Chiar dacă nu putem afla adevărul, cel puțin avem puterea de a recunoaște minciunile. Îndepărtându-le, putem spera nu doar că ne vom apropia de adevăr, ci și că vom renunța la statutul de sclavi, eliberându-ne din jugul pe care ni-l impun manipulatorii. Ceea ce se poate realiza prin trecerea fiecărei informații importante prin filtrul gândirii critice. Credința oarbă este cea mai rapidă cale către înșelăciune și, implicit, către îndepărtarea de adevăr, oricare ar fi el.
Dacă ajungem ca Sokrates să realizăm că în realitate nu știm nimic, înseamnă că nu putem fi siguri nici de existența zeilor. Din acest motiv, credința și ateismul, cele două extreme ale problemei, par a fi eronate. Cum nu putem ști cu siguranță dacă există alte entități în afară de noi, nu putem trage o concluzie în această privință. În acest caz,
agnosticismul (concepția filosofică potrivit căreia afirmațiile teologice privind existența zeilor este fie necunoscută, fie imposibil de aflat) poate fi cea mai bună alegere. De altfel, marii gânditori ai lumii, în special cei orientali, îndeamnă la căutarea căii de mijloc, pentru a obține echilibrul mental și sufletesc. Dacă nu putem fi siguri de existența ori de inexistența zeilor, indiferent de concepțiile care ne-au fost îndoctrinate, nu putem trasa o concluzie în această privință, pe care să o mai și privim ca pe un adevăr. În cel mai bun caz, doar ca pe o ipoteză. Dacă totuși ar exista aceste entități, un lucru este cert: nu ar trebui să le venerăm ca pe dumnezei, pentru a nu ne transforma în sclavii lor. Împăratul roman Marcus Aurelius Antoninus Augustus pare să fi înțeles această idee: „Trăiește o viață bună. Dacă există zei și sunt drepți atunci nu o să le pese cât de devotat ai fost, ci te vor primi pe baza virtuților după care ai trăit. Dacă există zei și sunt nedrepți, atunci nu ar trebui să îți dorești a-i venera. Dacă nu există zei, atunci tu nu vei mai fi, dar ai fi trăit o viață nobilă ce va continua să dăinuiască prin amintirea celor dragi”.
Nu știm cine suntem, de ce existăm, cum și de ce s-a format lumea, dacă avem vreo misiune, dacă există zei sau dacă ne influențează viețile în vreun fel. Însă dacă am ști aceste răspunsuri, ne-ar ajuta în vreun fel? Ne-ar schimba viețile adevărul despre lumea în care trăim? Căutăm cunoașterea, dar oare este chiar atât de importantă pe cât credem? În textul Asklepios din Corpus Hermeticum, Hermes Trismegistos afirma că „Temelia cunoașterii este bunătatea supremă” (16:2). Nu știm dacă suntem părți dintr-o divinitate sau doar cantități infime de praf cosmic, însă putem vedea că suntem părți din
lumină. Lumină care iese la iveală adeseori, indiferent de multitudinea de părți negative ale omenirii. Binele este cel care poate schimba nu neapărat lumea întreagă, dar măcar părți din ea. Nu adevărul ne va elibera, așa cum ni se spune, ci iubirea. Și, bineînțeles, toate sentimentele pozitive care izvorăsc din ea. Suntem părți dintr-un întreg pe care nu îl vedem din cauza egoismului mult prea dezvoltat. Ne influențăm reciproc cu sau fără voia noastră și dacă ne-am dori o lume mai bună, această influența trebuie să fie bazată pe iubire. Cei care ne conduc alimentează sentimentele negative, respectând proverbul latin „Divide et impera” („Dezbină și cucerește”). Însă, dacă am învăța să ignorăm diferențele dintre noi și să ne apropiem unii de ceilalți, „închisoarea” în care trăim s-ar putea transforma într-un veritabil paradis terestru. E drept că nu putem ști dacă lumea este într-adevăr o închisoare în care sunt trimise spiritele pentru pedepsire sau reabilitare, însă vedem că faptele și gândurile ne influențează nu doar propriile vieți, ci și pe ale celor din jur. Atât timp cât facem tot posibilul pentru a elimina sau ignora elementele negative care ne înconjoară, alegându-le pe cele pozitive, vom putea atinge țelul suprem al fiecăruia dintre noi: fericirea. Nu avem nevoie cu adevărat de recompense pe lumea cealaltă, de nenumărate reîncarnări sau de binecuvântările zeilor, ci doar să trăim așa cum se cuvine acum, în prezent. Împreună.
Nu este deloc ușor să uiți tot ce ai fost învățat și să lupți nu doar cu negativismul din jur, ci chiar cu tine însuți. Însă lucrurile bune nu vin niciodată ușor. Și nici nu trebuie, pentru că fiecare obstacol depășit este o victorie care întărește caracterul și îl pregătește pentru celelalte înfruntări ale vieții. Cel mai bun sfat pe care l-am primit în această privință vine din cartea Moise, le pharaon rebelle („Moise, faraonul rebel”) de Bernard Simonay, unde marele preot Bakhenkhonsu îl învăța pe tânărul Mose: „Observă lumea. Iubește-o și
respect-o, căci faci parte din ea. Stăpânește-ți mânia și impulsivitatea și învață să te cufunzi în tine însuți, să meditezi, adică să cugeți, să-ți deschizi spiritul, să lași să-ți vorbească intuiția. Intuiția este calea subtilă prin care zeii se exprimă în sufletul tău. Este o cale greu de urmat, căci niciun om învățat, oricât de mare ar fi el, nu te va putea îndruma. Va trebui să găsești singur drumul pe care Maat (personificarea adevărului, ordinii și dreptății – n.a.) l-a trasat în tine. Nu lăsa niciodată trufia să te orbească. Învață să fii umil. Dar ai grijă să nu te subestimezi niciodată. Sarcina cea mai grea va fi să afli cine ești cu adevărat. Dacă știi să-ți deschizi spiritul, conștiința te va duce spre noi etape, pași pe care va trebui să-i faci înainte de a merge și mai departe. Și nimeni nu știe unde te vor duce acești pași. Și mai învață să cunoști oamenii. Ai răbdare să-i asculți, cu inima. Nu te împăuna niciodată cu faptul că inteligența ta îți va permite să vezi mai departe decât cei mai mulți dintre oameni. Va trebui să le mulțumești zeilor cu umilință, zicându-ți că ceilalți nu au avut norocul tău. Datoria ta va fi să-i ajuți, să-i protejezi, nu să-i judeci sau să-i domini”.
Nu știu dacă am reușit să descopăr secretele zeilor sau măcar o mică parte dintre ele. Și nici nu am nevoie să știu asta. Știu doar că, în cei cinci ani de căutare a adevărului, pentru a scrie această carte, am învățat că nu contează atât de mult secretele zeilor, cât cele ale oamenilor. Pentru a cunoaște lumea trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine, fiecare om reprezentând o mică lume cu o poveste unică. Să respectăm tot ce este viu și să realizăm că suntem doar o parte din natură, nicidecum stăpânii ei. Să învățăm să ne acceptăm semenii nu doar datorită calităților, ci în ciuda defectelor, să ne ajutăm reciproc și, mai ales, să ne iubim. Pentru că cel mai mare secret al zeilor este iubirea.
