Pentru că pe 25 iulie nu am reușit să ajung la sfinxul din Munții Măcin, am mai încercat o dată, pe 12 septembrie. De această dată am plecat mai devreme, însoțit nu de unul, ci de doi prieteni. Nici acum nu aveam idee unde se găsește sfinxul dar m-am gândit că, dacă urmăm traseul Culmea Pricopanului, îl găsim. Numai că gândirea de acasă nu se potrivește cu cea de la munte.
Am început de această dată traseul din direcția opusă. Prin stepă, pe lângă munte și pe lângă traseu, din câte mi-am dat seama cam târziu. Când s-au terminat și stepa, și muntele, am realizat că am mers puțin cam prea mult, așa că ne-am întors. Am găsit în cele din urmă un semn al traseului pe un copac, însă nici urmă de drum. Așa că am urcat prin pădure și, după o pauză de înjurat, am decis să ne băgăm picioarele în el de traseu. Conform unei hărți, trebuia să facem dreapta pe undeva, să ne învârtim puțin pe acolo și apoi să ne întoarcem. Așa că am preferat să facem stânga prin pădure, care trebuia să se termine la un moment dat. Mai ales că intuiția îmi spunea că sfinxul se găsește undeva în stânga.
Nu a fost rea ideea de a merge pe unde ne taie capul, în loc să urmăm traseul. Pentru că am avut ocazia de a descoperi zone relativ virgine (bănuiesc că nu eram primii nebuni care mergeau pe arătură) și chiar de a vedea o capră sălbatică. Bine, și pentru că prefer să-mi fac propriul drum decât să îl urmez pe al altcuiva. Cam cum face și capra aia sălbatică, care urca muntele pe unde avea chef.
Se pare că și în Munții Măcin se efectuau ritualuri magice datorită energiilor telurice din acel loc, șamanii preistorici sau preoții daci plasând megaliți pe centrii energetici ai pământului, pentru a beneficia de energiile htonice. Am descoperit întâmplător un astfel de loc, în care câteva pietre au fost aranjate în formă de cerc, cu una mai mică în centru. Sper că n-am deschis din greșeală vreun portal, că n-aș prea vrea să dispar de aici. Încă.
A urmat o coborâre printr-o râpă plină de copaci cu țepi, din care am ieșit țipând și înjurând, plini de zgârieturi, dar într-un final am găsit un drum. Nu știam unde duce, dar am decis să îl urmăm, pentru că intuiția îmi spunea că e drumul spre sfinx. A fost un drum lejer, fără urcări sau coborâri, țepi, râpe ori înjurături. Păcat, că începusem să mă obișnuiesc.
Într-un final am găsit sfinxul dobrogean. În România sunt vreo zece sfincși (cel puțin) iar eu nu ajunsesem decât la unul singur până în acel moment (cel din Bucegi). Am mai bifat unul pe listă și m-am cocoțat lângă el, pentru a-l vedea de aproape. Și pentru a-i spune un banc la ureche, pentru că pare cam trist. Nu e la fel de impresionant ca fratele său din Bucegi, însă are farmecul lui. Mai ales când realizăm că a fost șlefuit de vânt de-a lungul a 255 milioane de ani, supraveghind zona încă de pe vremea dinozaurilor.
Priveliștea de lângă sfinx nu e de lepădat.
Alături de sfinx se găsește o mână uriașă misterioasă, care arată spre cer. Probabil e mâna sfinxului, dar nu pot fi sigur de asta. M-am uitat către direcția indicată de mână, însă n-am văzut nimic. Nici măcar un OZN, ca data trecută.
Priveliștea din vârful muntelui, de lângă sfinx și mână, ne reamintește că avem o țară frumoasă. Păcat că e locuită.
Coborârea a fost mai palpitantă decât urcarea, pentru că ne-a mâncat undeva să nu urmăm cărarea, ci să coborâm pe diagonală, la nimereală. Am căzut de 3,5 ori (adică o dată nu am mai dat cu fundul de pământ, ci m-am prins în mâini), mi-am îndoit bastonul, mi-au intrat în ghete toate pietricelele din zonă și la un moment dat am avut impresia că mi-am sucit un umăr. Din fericire pentru mine, a fost doar o impresie. Am ajuns până la cariera de piatră și am găsit acolo cu greu un drum pe care se putea coborî fără căzături. Când am ajuns la nivelul solului, am înjurat muntele și i-am promis că nu voi mai veni vreodată pe acolo. De parcă era vina lui că am preferat să mergem pe unde ne-a tăiat capul, în loc să urmăm cărarea. Sper să uite partea asta, în caz că mă voi reîntoarce vreodată.
Nu am putut pleca fără a trece și pe la „Fântâna de leac” de lângă mănăstirea „Izvorul tămăduirii”. Legenda spune că demult, pe locul Măcinului de astăzi se găsea un sat mare și bogat. Printre cei mai harnici săteni se număra ciobanul Stroe, un om gospodar și credincios, căruia Dumnezeu i-a dăruit o fiică. Pe când fata era de vârsta măritișului, Stroe și soția sa au murit de bătrânețe. Rămasă singură, fata a evitat oamenii, preferând să stea numai în casă ori în pădure, rugându-se neîncetat la Cel de sus. Văzând-o atât de ciudată, cei din sat o numeau „Sfânta lui Stroe”. Într-o vară, o molimă a lovit satul, mulți copii murind din cauza frigurilor. Câțiva țărani au ajuns la concluzia că de vină pentru molimă e „Sfânta lui Stroe”, pe care o considerau vrăjitoare. Așa că, într-o noapte, trei țărani au intrat în casa fetei, au luat-o pe sus și au dus-o în pădure, unde au omorât-o și au îngropat-o lângă o stâncă. A doua zi, mare minune! Din stânca lângă care fusese îngropată fata a țâșnit un izvor limpede, care îi vindeca pe bolnavii ce beau sau se spălau cu apa izvorului. Astfel, criminalii au înțeles că fata era nu era responsabilă pentru molima din sat și s-au căit amarnic. De atunci, măcinenii și alți dobrogeni au venit mereu să ia apă de la „Fântâna de leac” și să se roage Domnului să le ierte păcatele și să îi tămăduiască.
N-o fi o poveste bună pentru un blockbuster la Hollywood, dar am căutat fântâna la poalele munților și am găsit-o. Însă, din păcate, izvorul era secat de ceva timp. Am vrut să găsesc un leac pentru Covid-19 dar dacă Cel de sus nu a fost de acord, nu e vina mea. Sau poate asta e cea mai bună variantă: un izvor inexistent ca leac pentru o boală inexistentă. Dar să nu intrăm în politică, că ne mânjim de nu ne mai curăță nici toate apele izvoarelor tămăduitoare.
După o ultimă cafea în Măcin, am plecat spre casă. Traversând Dunărea pentru a trece din Dobrogea în Muntenia și Siretul pentru a ne întoarce în Moldova. Trei regiuni în câteva minute, delimitate de ape. Dintre toate „granițele”, Dunărea rămâne cea mai frumoasă.
Chiar dacă nu am mai găsit vreun OZN ca data trecută, a fost o aventură care m-a lăsat cu o febră musculară de trei zile în special din cauza încăpățânării de a merge după instincte, în loc de a urma traseul. Durerea a trecut și am rămas cu amintirile, dar și cu bucuria că am găsit sfinxul dobrogean. Sfincșii, numiți purușamriga de indieni, lamma și alad de sumerieni, lamassu și ședu de akkadieni sau heruvimi de evrei, aveau în toată lumea rolul de a păzi secretele zeilor, motiv pentru care erau reprezentați cel mai adesea în fața templelor. Câțiva radiesteziști au descoperit în jurul fiecărui sfinx românesc încărcături energetice excepționale, unii localnici susținând că pe lângă sfincși se aud voci ciudate, vorbind într-o limbă necunoscută. Nu știu dacă la fel stau lucrurile și în cazul sfinxului dobrogean, dar probabil și pe lângă el se ascund secrete ale zeilor rămase încă nedescoperite. Și poate că nu e o coincidență faptul că se află lângă uriașa mână de piatră care arată spre cer.
Lasă un răspuns