Munții Nemira din partea central-estică a Carpaților Orientali se află pe teritoriul județelor Covasna și Bacău. Legenda maghiară „Cerbul fermecat” susține că Nemere (varianta maghiară a numelui Nemira) este biblicul rege sumerian Nimrod, tatăl lui Hunor și Magor, strămoșii hunilor și maghiarilor. O legendă românească spune că munții și-au primit numele de la Nemira, fiica cneazului Farcaș, care în 1241 și-a sacrificat viața pentru ca zânele să-i înghețe pe tătarii năvălitori. De atunci, vântul puternic și rece care bate toată iarna a fost numit Vântul Nemirei iar munții din zonă îi poartă, de asemenea, numele.
Orașul Slănic-Moldova din județul Bacău se află la poalele acestor munți. Între 23 și 25 septembrie 2017 am avut ocazia să vizitez orașul, probabil cea mai nouă localitate în care am pus vreodată piciorul. Povestea sa începe cu descoperirea de către serdarul Mihăilucă a două izvoare minerale, în anul 1800. Teritoriul ocupat de izvoarele minerale, împreună cu fondul forestier învecinat, a fost luat în posesie de mai mulți proprietari care n-au manifestat interes pentru punerea în valoare a apelor. Abia după multe decenii s-a înființat în acel loc o stațiune balneară. La sfârșitul secolului al XIX-lea existau pe teritoriul actual al orașului satele Cerdac și Băile Slănic, în cadrul comunei Târgu Trotuș din județul Bacău. În 1925 s-a înființat comuna Slănic, din care făceau parte satele Băile Slănic, Biserica, Satu Nou și Cerdac. În 1950, comuna a trecut în administrarea raionului Târgu Ocna din regiunea Bacău, și-a schimbat în timp numele în Băile Slănic și a căpătat statutul de oraș raional. În 1968, orașul a revenit la județul Bacău și și-a schimbat denumirea în Slănic-Moldova.
Botezată „Perla Moldovei”, stațiunea a devenit vestită în țară și peste hotare datorită izvoarelor sale de ape carbonate, bicarbonate, ușor sulfuroase, clorate, sodice, hipertonice, hipotonice și oligominerale. Mostrele de apă minerală de aici au câștigat numeroase premii internaționale (în 1881 la Frankfurt, în 1883 la Viena, în 1889 la Paris, în 1894 la Budapesta, etc.).
La cascadă.
Pentru că plimbările pe munte fac foame, rusticul restaurant Cascada pare cel mai potrivit loc pentru a o potoli. Mai ales că e singurul din zona cascadei, dacă e să fim sinceri…
Traseul „300 de scări” reprezintă o plimbare prin pădurile de la poalele muntelui Dobru, deasupra zonei izvoarelor minerale și de-a lungul Cheilor Slănicului. Treptele sunt în general din piatră dar pe alocuri sunt completate cu unele din beton. Nu știu cine a denumit astfel traseul, pentru că sunt mult mai mult de 300 de trepte. Ori cineva cu gândul la spartanii de la Termopile, ori cineva care știa să numere doar până la 300. Oricare i-ar fi fost motivul, să-i fie rușine pentru că ne-a indus în eroare. De 300 de ori rușine!
Mi s-au părut foarte ciudate aceste opt pietre, așezate în cerc, pe care sunt inscripționate definiții în engleză ale unor elemente geometrice, de la puncte și linii până la planuri și unghiuri. Chiar or fi simple definiții ori ceva codificat?
La fel de ciudată mi s-a părut și ușa asta de la înălțime. Ori n-a mai avut omul bani de scară, ori i-a furat-o cineva, ori chiar poate să zboare.
Cel mai mare mister se ascunde în anunțul ăsta. Pietre inscripționate și uși la înălțime am mai văzut, dar un cur intern, niciodată…
Nu am avut ocazia să simt pe propria piele Vântul Nemirei, nici să testez proprietățile vindecătoare ale izvoarelor de aici (pentru că sunt sănătos tun!) sau să termin traseul „300 de scări” (m-am oprit după 300 de trepte; nu e vina mea că sunt mult mai multe). Însă m-am lovit de bezna din stațiune (iluminatul public e doar de decor), mai ales din zona cascadei, care îmi aduce puțin aminte de serialul „Twin Peaks”. Iar liniștea de aici și frumusețea munților împăduriți transformă această oază de relaxare într-o adevărată „Perlă a Moldovei”. Cu sau fără ape tămăduitoare.
Lasă un răspuns