Secretele Olimpului 1. Alfa

M-am hotărât să scriu această carte după ce am vizitat Atena, capitala Greciei, în decembrie 2019.

Chemarea Eladei a apărut cu un an și o lună înainte. În noiembrie 2018, doi prieteni mi-au adus din Atena un suvenir care îl reprezintă pe Zeus, regele zeilor în mitologia greacă, stăpânul cerului și al furtunii. Câteva luni mai târziu am primit din insula elenă Aegina suveniruri care îi reprezintă pe gemenii divini Apollo și Artemis, zeități care au avut cu mult timp în urmă temple pe acea insulă. O lună și jumătate mai târziu am ajuns în timpul solstițiului de vară la Templul Ursitelor de la Șinca Veche din județul Brașov, închinat unui zeu solar dacic, Sabazios, echivalat de poetul Sofocle cu Apollo al grecilor. Lângă templu, pe un loc sfânt (după cum ne-a anunțat un indicator) se găsesc rămășițele Casei Sânzienelor, zâne despre care se crede că provin dintr-un cult al zeiței romane Diana, nimeni alta decât Artemis a grecilor. Chiar și numele Sânziana, pe care îl purta conducătoarea acestor zâne (preotese ale Soarelui la origini), este un derivat al latinescului „Santa Diana”, adică „Sfânta Diana”. Astfel, mi-au ieșit din nou în cale gemenii divini ai grecilor, pe care îi primisem sub forma unor suveniruri cu o lună și jumătate înainte. Aș fi putut considera că era doar o coincidență dacă nu aș fi observat câteva ciudățenii pentru care nu am găsit explicații raționale.

Pe 21 iunie 2019, când am plecat spre Șinca Veche, din Galați până aproape de Bușteni cerul a fost înnorat. În Buzău am aflat că în Sinaia ploua cu găleata. În tot județul Brașov, inclusiv la Șinca Veche, se anunțaseră pentru câteva zile ploi și furtuni. Însă, când am ajuns în Bușteni, ploaia se oprise. Cu toate că norii încă acopereau cerul, nicio picătură de ploaie nu a îndrăznit să se strecoare spre pământ. Iar ploaia anunțată ne-a ocolit și în restul drumului până la Șinca Veche. În tavanul Templului Ursitelor se găsește o gaură prin care intră razele Soarelui la o anumită oră, luminând interiorul. Tradiția spune că li se îndeplinesc dorințele celor care se așează în locul în care cad razele, exact când Soarele se află în dreptul găurii din tavan. Nu puteam rata ocazia de a-mi pune o dorință, așa că am stat cuminte la rând. Mă rog, cât de cuminte am putut, însă nu exagerat. Cât am așteptat la coadă, Soarele era ascuns în nori. Lumina se strecura în templu, însă nu razele lui, așa cum spune tradiția că ar fi trebuit. Spre surprinderea mea, când mi-a venit rândul să ocup locul cu pricina, Soarele a ieșit din nori exact în dreptul găurii din tavan și m-a scăldat în razele sale. Poate era doar o coincidență, însă pare cam ciudat că am nimerit acolo exact în momentul în care Soarele a ajuns în dreptul orificiului din tavan. După ce m-am scăldat în razele solare am ieșit din templu și am observat că în jurul nostru norii de ploaie acopereau orizontul. Doar zona Templului Ursitelor era scăldată de Soare, în mod surprinzător, ca și cum locul era protejat de forțe dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Iar drumul spre casă a fost identic cu cel de la sosire: fără pic de ploaie, deși plouase peste tot cu puțin timp înainte. De parcă ceva sau cineva oprea ploaia pentru a ne elibera drumul.

Nu era prima ciudățenie pe care o trăisem legată de nori și ploaie, pentru că mai avusesem parte de câteva. Cea mai veche pe care mi-o amintesc este din timpul facultății. În mai 2008, în ultima sesiune, aveam o restanță deoarece, din motive pe care nu le mai țin minte, dar cu siguranță neinteresante, nu mă putusem prezenta la examen odată cu colegii mei. Drept pentru care am dat examenul singur, la o dată ulterioară, în timpul unui curs. Precaută, doamna profesoară m-a așezat în prima bancă, exact în fața dumneaei, pentru a mă supraveghea. Nu învățasem nimic din motive plictisitoare, care nu merită amintite, însă aveam pregătită o „servită” ascunsă printre colile albe, un subiect scris dinainte, pe care nu trebuia decât să completez data și titlul. Știam deja că doamna profesoară ne permitea să abordăm un subiect la alegere, adică să scriem ceva, orice, numai să scriem, prin urmare „servita” avea un rol definitor, fiind singura mea șansă de promovare. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la examen, doamna profesoară neluându-și ochii de la mine nici măcar o secundă. Mai bine de o oră și jumătate am tot mâzgâlit o foaie, prefăcându-mă că scriu și așteptând să prind trei secunde pentru a scoate „servita” dintre foi. Însă profesoara avea probabil o intuiție mult prea dezvoltată, așa că nu m-a scăpat din ochi. Când m-a anunțat că mi-au mai rămas cinci minute și că ar trebui să mă pregătesc să închei, s-a întâmplat minunea. Era o zi frumoasă de vară, însorită și caldă, fără vreo urmă de nori. Deodată cerul s-a întunecat, s-a acoperit brusc de nori negri, apăruți nu se știe de unde, și a început o ploaie torențială, acompaniată de fulgere și tunete puternice, care au zguduit din temelii pereții vechi ai Universității. Profesoara s-a albit la față, ne-a anunțat că trebuie să dea un telefon acasă și a fugit din clasă, oferindu-mi mai mult timp decât aveam nevoie pentru a scoate „servita” salvatoare dintre foile goale. S-a întors după câteva minute iar ploaia s-a oprit la fel de brusc precum începuse, vremea devenind la fel de însorită și caldă ca înainte. Dacă nu ar fi rămas câteva băltoace ca mărturii, nimeni nu ar fi putut crede că plouase torențial cu doar câteva minute în urmă. Neavând vreo dovadă că lucrarea mea fusese pregătită dinainte, doamna profesoară s-a văzut nevoită să îmi ofere o notă de promovare, care mi-a permis să termin facultatea la timp. Și asta doar datorită acelei ploi torențiale, izbucnite din senin exact la momentul oportun. Să fi fost salvat de o simplă coincidență? Poate. Însă alăturându-o celorlalte legate în special de nori și de ploaie, nu mai pare a fi mâna întâmplării la mijloc.

În august 2018, după mai bine de zece ani de la examenul cu pricina, am petrecut câteva zile în Munții Bucegi, care sunt înconjurați dintotdeauna de mistere, legende și fenomene paranormale. Aveam de gând să ajung la Vârful Omu, cu plecare din Sinaia și cu o scurtă oprire la Babe și Sfinx. Când am ajuns în Bușteni, pe 25 august, am observat că în norii care acopereau munții se formase o gaură prin care se strecurau razele Soarelui, de parcă zeii ar fi despicat cerul pentru a-mi arăta calea pe care trebuia să o urmez. Razele luminau Valea Jepilor și platoul pe care se află Marele Sfinx din Bucegi. Am ignorat indicația și am pornit la drum a doua zi, urcând din Sinaia cu telegondola până la cota 2000. Una dintre fotografiile făcute din telegondolă a fost deosebit de ciudată, înfățișând o mână uriașă care parcă ieșea din munte ținând strâns o piatră. Mâna aparținea persoanei de lângă mine, fiind doar reflecția ei în geamul telegondolei, iar piatra era reflecția unei stânci aflate la câteva zeci de metri în urmă. Nu știu cum de s-au reflectat doar mâna și stânca, ori de ce s-au potrivit atât de bine încât să facă parte dintr-un tablou bizar. Puteam considera că fotografia era un mesaj de la zeii muntelui, mâna stângă reprezentând răul iar piatra din ea putând însemna posibilitatea unui atac. Însă am preferat să ignor și acel posibil avertisment, considerându-l doar o coincidență. Dacă zeii voiau să comunice cu mine, așteptam o modalitate directă, nu semne interpretabile. Când am ajuns la Babe, pietre modelate de natură și finisate de mâna omului, cerul era înnorat iar razele Soarelui se prelingeau pe alocuri. În

depărtare se vedea Vârful Omu acoperit de o ceață albă sau de un nor coborât mai mult decât restul. Imediat cum am ajuns la Sfinx, aflat la câteva zeci de metri de Babe, norul de la Omu a început să se apropie de noi, acoperindu-ne în scurt timp. Așa că am decis să continuăm a doua zi drumul spre Vârful Omu din cauza norului misterios, apărut din senin. Aveam nevoie în acea noapte de un loc pentru dormit și nu aveam la dispoziție decât o singură opțiune. La Cabana Babele nu mai erau locuri disponibile, la telecabina spre Bușteni era o coadă interminabilă, la Cabana Omu nu puteam ajunge din cauza norului alb. Singura variantă era să coborâm pe Piciorul Babelor, spre Refugiul Salvamont Peștera, și de acolo către Cabana Padina, cea mai ieftină unitate de cazare din zonă. Când razele Soarelui și-au făcut din nou loc printr-o gaură din norii negri de deasupra, indicându-ne exact acel loc, am știut că trebuie să ascult indicațiile de sus. Eram pe teritoriul zeilor, trebuia să joc după regulile lor. Măcar până a doua zi. Am coborât muntele de la altitudinea de 2206 metri la doar 1525, am străbătut câțiva kilometri de pădure prin întuneric, pentru că ne-a prins noaptea, și am ajuns într-un

târziu la cabană. Dimineața, pe 27 august, am continuat călătoria către Vârful Omu cu o scurtă oprire la Peștera Ialomiței din Muntele Bătrâna, unde am găsit „Izvorul de apă vie” sau „Apa sfântă a dacilor”, despre care se spune că ar fi cea mai pură din lume, având un nivel bacteriologic egal cu zero. Am sărit o balustradă pentru a umple un bidon cu apa vie, din care am și băut, firește, apoi mi-am continuat drumul către Omu, urmând traseul cel mai lung. Când am pornit la drum, cerul era senin, câțiva nori răzleți plimbându-se agale pe el. Pe măsură ce ne apropiam de Vârful Omu, nori negri de ploaie începeau să se strângă în spatele nostru și să se îndrepte către noi, schimbându-și direcția de deplasare din est-vest în sud-nord. La un moment dat un nor alb (la fel ca cel din ziua precedentă, care a venit de la Omu la Sfinx) a coborât peste noi, acoperindu-ne și udându-ne până la piele cu stropii lui de ploaie. Aproape de ora 18 am ajuns pe Omu și prima grijă a fost să văd stânca pe care se spune că a fost înlănțuit

titanul Prometeu. Într-adevăr, șanțurile de pe ea par a fi făcute de niște lanțuri uriașe. Nu știu dacă a fost într-adevăr torturată în acel loc vreo zeitate, dar știu că drumul până acolo e un chin pentru un fumător fără pic de condiție fizică. Așa cum sunt eu, nu Prometeu. Abia acasă am aflat că traseul pe care l-am urmat până la Vârful Omu era cel urmat de preoții daci și de alți inițiați în misteriile zeului Zamolxe, care se opreau întâi la Marele Sfinx pentru a-i cere permisiunea, coborau la Peșteră pentru a se purifica cu apa vie și abia apoi plecau către Omu. Traseu pe care l-am urmat și eu inconștient, obligat de norul alb. Nu știu dacă am fost ghidat de Zamolxe, despre care dacii credeau că locuia într-o peșteră în zona Sfinxului, ori de solomonari, preoți ai lui Zamolxe care au puterea de a influența vremea, însă nu pare o coincidență nici faptul că norul mi-a influențat călătoria, nici că Soarele mi-a indicat prin nori locurile în care trebuia să ajung. După această călătorie nu mă mir nici că am terminat facultatea cu ajutorul ploii, nici că am ajuns în Templul Ursitelor exact când Soarele se afla în dreptul găurii din tavan, nici că ploaia s-a oprit în drumul meu spre templu și, mai apoi, spre casă. Mai ales pentru că există o legătură între cele două locuri, anticii considerând că din legătura zeului venerat la Șinca Veche cu Zeița-Mamă s-a născut primul preot al cultului său, identificat cu Zamolxe, zeul a cărui peșteră se afla sub Sfinxul din Bucegi.

Curiozitățile nu se opresc aici. Suvenirurile cu Apollo și Artemis, pe care le primisem în primăvara anului 2019, fuseseră cumpărate din insula Aegina, unde se găsește o mănăstire fondată de sfântul Nectarie, care îi și adăpostește moaștele. La Șinca Veche, la mică distanță de templul divinității echivalate cu Apollo și de Casa Sânzienelor a căror conducătoare

a fost identificată cu Artemis, se află schitul „Sfântul Nectarie” care, de asemenea, deține moaște ale aceluiași sfânt, aduse chiar din Aegina. Nu știu ce legătură există între Nectarie și gemenii divini ai grecilor, însă pare cam ciudat că mi-au ieșit toți trei în cale (indirect, firește) de două ori în numai o lună și jumătate. Bizar este și că numele lor încep cu aceeași literă, Nectarie fiind numit la naștere Anastasios. În insula Aegina se crede că s-a născut Platon, filosoful meu favorit, al cărui nume era în realitate Aristocles. Despre Platon se spunea că se născuse în urma relațiilor mamei sale, Perictiona, cu același Apollo, zeul preferat al filosofului. „Invazia” de nume care încep cu litera A (sau „alfa”, dacă tot vorbim despre greci) m-a urmărit și în viața personală, având în acea perioadă doar prieteni ale căror prenume încep cu aceeași inițială. O „coincidență” extrem de bizară, pe care am observat-o abia după întoarcerea de la Șinca Veche. De ce eram înconjurat în acea perioadă doar de persoane ale căror prenume încep cu inițiala zeilor Apollo și Artemis? Era tot un mesaj, precum cel din fotografia de la Sinaia? Dacă da, cine mi l-a trimis? Cumva cel sau cei care au manipulat vremea în cel puțin două călătorii? Și care ar putea fi mesajul? N-am aflat niciun răspuns satisfăcător, însă în 2019 m-am mai lovit o dată de această inițială, ajungând pentru trei zile în capitala Greciei, Atena, oraș închinat zeiței omonime a înțelepciunii, țesutului și strategiei militare. Bănuiesc că nu este nevoie să subliniez că numele orașului, implicit al zeiței, începe tot cu litera A.

Deoarece în 2019 am terminat masteratul și am reușit să public primele două cărți, Secretele zeilor și Confuckyous: Concepții anticoncepționale, mi-am făcut un cadou pe care îl doream de mult timp. Făcusem cunoștință de mic cu zeii olimpieni și cu eroii vechii Elade prin cartea Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru, am copilărit cu Xena și Hercule la televizor și am continuat la maturitate cu Iliada și Odiseea lui Homer, pe lângă alte cărți despre Grecia antică. Prin urmare, nu e de mirare că îmi doream să le calc zeilor și semizeilor pe urme. Nu am putut vizita toate locurile legendare din țara olimpienilor, așa că m-am mulțumit pentru moment doar cu unul singur. Drept pentru care pe 10 decembrie 2019 am plecat spre Atena. Avionul decola din Otopeni la 6:35, așa că am fost nevoit să plec din Galați cu cinci ore înainte. În miez de noapte, fără vreo șansă să dorm pe drum, însă cu mult entuziasm care să compenseze lipsa somnului. Ceea ce s-a dovedit a fi o idee nu foarte inspirată, pentru că nu mai sunt de ceva timp la vârsta la care nu se resimte o noapte pierdută. La 6 dimineața eram un fel de zombi, fizic și mental, creierul meu evitând să funcționeze în parametri normali, ci mult pe lângă. Drept pentru care o boacănă era inevitabilă. La îmbarcarea în avion nu știu cum s-a întâmplat de m-am trezit ultimul. Erau ditamai cozile pe cele două scări de acces, așa că mai aveam destul de așteptat până să intru. Prin urmare, mi s-a părut o idee bună să aprind o țigară. Știam că fumatul este interzis în spațiile închise însă eram afară, pe o pistă de avion, așadar n-ar fi trebuit să existe nicio problemă. Însă socoteala din cap nu se potrivește cu cea de pe pistă. Nici n-am apucat să trag un fum că au și sărit pe mine trei paznici, apăruți de nicăieri ca niște veritabili ninja moderni, care au început scandalul. Fiind chior și de somn, n-am înțeles prea bine ce voiau de la mine pentru că auzeam selectiv, doar câteva cuvinte pe sărite. După amenințările cu amendă, închisoare, bătaie și interdicția de a urca în avion, a reușit unul dintre ei să mă lămurească. Cică fumatul este interzis pe pistă pentru că trec pe acolo furtunuri cu kerosen, care pot arunca în aer avionul. E drept că trecea pe lângă mine un astfel de furtun, dar de unde era să știu că se alimentează avioanele când urcă pasagerii și nu înainte? Nu mi-a spus nimeni, nu scria nicăieri și nici nu sunt Google ca să le știu pe toate. Mai ales după o noapte pierdută.

Am avut noroc că am scăpat și neamendat, și nebătut, și neexplodat, așa că am ajuns în Atena. Nu am scăpat de pericole pentru că ne-am cazat la hotelul Dionysos (cu nume de zeu, cum altfel?) din zona Victoria, aflată în centrul Atenei, unde se stabiliseră foarte mulți refugiați asiatici și africani. Printre multitudinea de sirieni, pakistanezi, chinezi și africani am văzut și câțiva emigranți de-ai noștri, cu fuste înflorate, ca să nu aibă timp să apară dorul de casă. Din fericire, nu s-a deranjat niciunul să mă abordeze. Pentru că prima zi în Atena a fost ploioasă, nu am avut ce vizita, așa că am preferat un somn de vreo două ore și apoi o vizită la Muzeul Național de Arheologie. Am avut noroc și de această dată: am ajuns la 18:30 iar muzeul era deschis în fiecare zi până la 18, cu excepția zilei de marți, când programul se prelungea până la ora 20.  Cum am nimerit absolut întâmplător într-o zi de marți, am avut la dispoziție o oră și jumătate. Timp care s-a dovedit a nu fi de ajuns, muzeul fiind foarte mare. Pe fugă am reușit să văd părți din trecutul îndepărtat al Greciei, statui, fresce, vaze, arme, bijuterii și multe alte artefacte atât din Antichitate, cât și din Preistorie. Peste tot reprezentări ale zeilor, în special ale Atenei și ale lui Zeus, divinitățile preferate ale atenienilor. Am găsit aici vestita statuie de bronz a lui Zeus din Artemision, un simbol al culturii elene, precum și celebra mască de aur a lui Agamemnon, considerată „Mona Lisa a preistoriei”, descoperită în Micene de arheologul german Heinrich Schliemann (devenit faimos pentru descoperirea Troiei). Preferata mea a fost aripa rezervată Egiptului antic, care mi-a oferit șansa de a vedea peste o mie de statuete ale zeilor, unelte, bijuterii și sarcofage din vremea faraonilor. Și, firește, am mai făcut o boacănă pentru a încheia ziua la fel

cum o începusem. Cum prima zeiță egipteană care mi-a ieșit în cale a fost leoaica Sekhmet, m-am grăbit să mă fotografiez cu ea. Numai că n-am văzut pragul pe care era așezată, așa că m-am împiedicat de el și am plonjat spre zeiță. Noroc că m-am ținut de soclu și nu de statuie, altfel o dărâmam cu siguranță. Fiind o piesă de muzeu veche de câteva milenii, probabil mă omorau grecii. Sau Sekhmet, depinde cine era mai rapid. Văzându-mă cum mă împrăștii spre statuie, supraveghetoarea sălii s-a albit la față iar eu a trebuit să dispar cât mai repede de acolo, până nu săreau și grecii pe mine ca paznicii de dimineață. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, așa că șansele să plec neagresat se micșorau considerabil cu fiecare prostie pe care o făceam. Însă cum unii stârnesc mila zeilor, am reușit să închei ziua fără să distrug nimic. Ceea ce pare a fi o mare realizare, ținând cont de distrugerile pe care le puteam provoca în numai douăsprezece ore. Pentru următoarea zi am stabilit o excursie la Acropolă și la obiectivele turistice din împrejurimi. Am început traseul din piața Monastiraki, de la biblioteca

împăratului roman Hadrian, care în secolul II a încercat să transforme Atena în capitala culturală a Imperiului Roman. Biblioteca, aflată la nord de Acropola ateniană, a fost construită în anul 132. Cu o suprafață de zece mii de metri pătrați, nu era doar o bibliotecă, având săli de lectură și de muzică, precum și un mic lac în curtea împrejmuită cu o sută de coloane. A fost avariată serios în timpul invaziei herulienilor din anul 267 și restaurată între 407 și 412. Următoarea oprire a fost la Agora romană, din care au mai rămas câteva

coloane antice, Poarta Atenei Archegetis (ridicată în anul 11 î.e.n.) și Turnul Vânturilor sau Orologiul lui Andronikos Kyrrhestes, considerat prima stație meteorologică a lumii, structura înaltă de doisprezece metri având un ceas hidraulic, cadrane solare și o giruetă. A urmat Agora antică, piața Atenei începând cu secolul al VI-lea î.e.n., centrul comerțului, politicii, filosofiei, întrecerilor sportive și al artei ateniene timp de o mie două sute de ani. În acest spațiu de aproximativ zece hectare țineau discursuri filosofii iar politicienii își prezentau deciziile. Aici aveau loc dezbateri publice pe diverse teme, prin Agora trecând acum mult timp Socrate, Platon, Herodot, Eschil, Euripide și Sofocle. Astăzi încă se mai pot vedea ruinele templelor și altarelor închinate zeilor olimpieni, cum ar fi templul lui Apollo Patroos, templul lui Zeus Phratrios și al Atenei Phratria, templul Afroditei Urania, altarul celor doisprezece zei olimpieni, templul lui Ares sau altarul lui Zeus Agoraios. Cel mai bine conservat dintre ele este

Hefaisteionul, templul lui Hefaistos, zeul focului, al metalurgiei, al fierarilor, al sculptorilor și al artizanilor. În perioada bizantină se credea că în acest templu fusese îngropat semizeul Tezeu, fiul zeului Poseidon și al prințesei Aethra. Nu am putut verifica această informație, pentru că un paznic plasat strategic lângă templu mi-a interzis accesul în clădire. Ceva îmi spune că nu ar fi fost de acord nici cu săpatul după cadavrul unui semizeu, așa că m-am mulțumit cu o pietricică luată din marginea podelei când cerberul modern nu era atent. Nu am părăsit zona fără a vizita și Muzeul Agorei, aflat în Stoa lui Attalos, clădire numită după regele Attalos II, care a domnit în Pergamon între anii 159 și 138 î.e.n. Colecția muzeului include obiecte din lut, bronz și sticlă, sculpturi, monede și inscripții din secolele VII – V î.e.n., precum și vase din perioada bizantină și din timpul ocupației turcești.

Lângă Acropolă m-am oprit la închisoarea lui Socrate, profesorul lui Platon și probabil cel mai înțelept om care a pășit vreodată pe acest Pământ. Se spune că într-una dintre cele trei celule de pe dealul Philopappos a fost închis în 399 î.e.n. Socrate după ce a fost arestat sub acuzațiile de corupere a tinerilor atenieni și de impietate („necredința în zeii statului”, după cum nota Platon în Apologia). A fost condamnat la moarte și obligat să bea otravă, fiind achitat post-mortem abia în 2012, când a fost declarat nevinovat de zece judecători din Marea Britanie, Franța, Germania, Grecia, Elveția și Statele Unite. Nu se știe dacă într-adevăr a fost închis marele filosof într-una dintre acele celule, însă asta li se spune turiștilor. Iar legendele vând mai bine decât adevărul de cele mai multe ori. Mai ales în turism.

Acropola din Atena a adăpostit din cele mai vechi timpuri principalele edificii ale zeiței Atena, patroana orașului în vechime. Inițial dealul a fost numit Cecropia, după primul rege mitic al Atenei, omul-șarpe Cecrops.

Primul vestigiu care ne-a întâmpinat la poalele Acropolei a fost Odeonul lui Herodes Atticus, un teatru roman construit în anul 161 și renovat în 1950. De atunci, au concertat aici nenumărați artiști de renume mondial, precum Maria Callas, Frank Sinatra, Luciano Pavarotti, Nana Mouskouri, Vangelis, Sting, Elton John, Andrea Bocelli, Placido Domingo, Liza Minnelli, Goran Bregovic sau Jean Michel Jarre. Neavând cum să ajung pe scenă, am părăsit odeonul și am urcat în vârful colinei unde, după ce am trecut de propileele Acropolei (construite între anii 437 și 432 î.e.n.), am pășit într-o altă lume, în care timpul părea să se fi

derulat înapoi cu câteva milenii. Nu m-am putut abține să nu ating una dintre coloane pentru a simți cu adevărat o rămășiță a istoriei, veche de douăzeci și patru de secole, deși era interzis iar o „cerberiță” cu ochi de șoim m-a observat imediat și m-a apostrofat. I-am replicat că nu am văzut afișul cu „nu atingeți coloanele!”, aflat exact în fața ochilor mei, și am dispărut în mulțimea de turiști pentru că nu știam cât noroc îmi rămăsese pe fundul sacului după întâmplările din ziua precedentă. Am admirat de la distanță templul Atenei Nike, aflat în dreapta intrării, construit în jurul anului 420 î.e.n. și închinat, evident, zeițelor Atena și Nike. Lângă el se găsește Eleusinionul, un sanctuar dedicat zeițelor Demetra și Persefona. Alături, Brauroneionul, sanctuarul zeiței Artemis Brauronia, și rămășițele unui depozit numit Chalkotheke. În capătul opus al platoului am găsit sanctuarul lui Pandion și ce a mai rămas din sanctuarul lui Zeus Polieus. Apoi, continuând pe latura nordică a platoului, am putut admira Erechtheionul, templul construit între anii 421 și 406 î.e.n., închinat

zeilor Atena și Poseidon. Conform mitului fondării cetății Atena, cei doi zei au concurat pentru patronajul orașului care încă nu avea un nume în acea vreme. Câștigătorul urma să fie cel care le oferea localnicilor cel mai bun dar, judecător fiind Cecrops, regele cetății. Conform cronicii lui Pseudo-Apollodor, Poseidon a lovit pământul cu tridentul său și a țâșnit din acel loc un izvor cu apă sărată. În versiunea romanului Virgiliu, Poseidon le-a dăruit primul cal. În ambele variante Atena le-a oferit măslinul, iar Cecrops a acceptat darul și a declarat-o pe zeiță patroana orașului care din acel moment i-a preluat numele. Multă vreme Erechtheionul a găzduit cele mai sacre relicve ale atenienilor: Palladionul, o efigie din lemn a Atenei Polias, piatra cu urmele tridentului lui Poseidon și fântâna cu apă sărată rezultată din lovitura zeului; măslinul plantat de Atena era păstrat în Pandroseion, un sanctuar dedicat uneia dintre fiicele regelui Cecrops. În Erechtheion se spune că au fost înmormântați regii legendari Cecrops și Erechtheus. În vechime, aici trăia șarpele sacru al zeiței Atena, pe care preotesele îl hrăneau cu prăjituri cu miere; refuzul ocazional al șarpelui de a mânca prăjiturile era privit ca un semn de rău augur, prevestitor al unor dezastre. Și puțini știu că binecunoscutele cariatide (coloane cu forma unor femei)

ale templului nu sunt decât niște replici, unul dintre cele originale aflându-se în Muzeul Britanic din Londra iar celelalte cinci în Muzeul Acropole din Atena. Pe acestea am reușit să le văd a doua zi, când am vizitat muzeul.

În centrul platoului din vârful Acropolei se înalță mândru Parthenonul, celebrul templu al zeiței Atena, construit în anul 438 î.e.n., unul dintre cele mai cunoscute monumente ale lumii și, totodată, unul dintre simbolurile democrației ateniene, al Greciei antice și al civilizației apusene. A fost construit pe locul unui vechi templu al zeiței, distrus în timpul invaziei persane din 480 î.e.n., și a servit ca trezorerie a orașului. În secolul VI a devenit biserică creștină dedicată Fecioarei Maria. La începutul anilor 1460, după cucerirea otomană, a fost transformat în moschee și era cât pe ce să

fie distrus de o explozie în 1687, în timpul războiului dintre otomani și venețieni (atunci s-a format gaura din latura sudică și tot atunci s-a prăbușit acoperișul). Începând cu 1975 a trecut prin câteva lucrări de restaurare, una dintre ele desfășurându-se și în momentul vizitei mele. Dacă nu are grijă zeița de cel mai important templu al ei, măcar oamenii să o facă.

Am coborât dealul și am vizitat ce am mai găsit la poalele lui: stoa lui Eumenes, Asclepieionul (sanctuarul zeului Esculap) și teatrul lui Dionisos Eleuthereus. Apoi am plecat către templul lui Zeus Olimpianul, aflat la jumătate de kilometru de Acropolă. În apropierea  templului se găsește Poarta lui Hadrian (împăratul roman care a ridicat și biblioteca pe care o vizitasem la începutul zilei), construită în anii 131 – 132. Cu o înălțime de 18 metri, lungime de 13,5 și lățime de 2,5 metri, poarta a fost încorporată într-o biserică creștină în Evul Mediu iar în 1778 a fost transformată într-o poartă a zidului defensiv din jurul Atenei, fiind cunoscută atunci ca „Poarta prințesei”. Pe fiecare dintre fețele ei se găsește câte o inscripție; pe cea

vestică scrie: „Aceasta este Atena, orașul vechi al lui Tezeu”, iar pe cea estică: „Acesta este orașul lui Hadrian, nu al lui Tezeu”. Semizeul Tezeu, binecunoscut pentru uciderea Minotaurului, este unificatorul mitic al peninsulei Attica sub stăpânirea orașului Atena. Iar ultima destinație din acea zi a fost Olympieionul, templul lui Zeus Olimpianul (sau, mai exact, ce a mai rămas din el), cândva cel mai mare lăcaș de cult din Grecia. A fost ridicat pe locul unui templu construit de tiranul Peisistratus în jurul anului 550 î.e.n., demolat după moartea sa. Hippias și Hipparchos, fiii lui Peisistratus, au început în jurul anului 520 î.e.n. ridicarea templului colosal, care trebuia să întreacă în măreție toate templele din Grecia. Lucrările au fost sistate în 510 î.e.n., odată cu înlăturarea tiraniei și expulzarea lui Hippias. În perioada democrației ateniene, templul neterminat a servit ca exemplu al aroganței tiranilor. Filosoful Aristotel considera că templul dovedea că tiranii obligau poporul

să muncească din greu pentru stat, nelăsându-i timp, energie și mijloace să se revolte. Abia după 336 de ani s-a reluat construcția, în 174 î.e.n., la ordinul regelui seleucid Antioh IV Epifanes, care se considera încarnarea lui Zeus. Lucrările s-au oprit după zece ani, la moartea regelui, templul fiind în acel moment construit doar pe jumătate. A fost distrus parțial în 86 î.e.n., când generalul roman Sulla a jefuit Atena și a dus la Roma câteva coloane neterminate, pe care le-a folosit la refacerea templului lui Jupiter Optimus Maximus de pe Capitoliu. În timpul primului împărat roman, Octavian Augustus, s-a încercat o restaurare a templului atenian, însă proiectul a fost finalizat abia la ordinul împăratului Hadrian, în secolul al doilea, după aproximativ 638 de ani de la începerea lui. Templul lui Zeus Olimpianul a suferit distrugeri semnificative în timpul invaziei herulilor din anul 267 și a fost complet abandonat în 425, când împăratul creștin Teodosie II a interzis venerarea vechilor zei ai grecilor și romanilor. O mare parte dintre pietrele templului au fost încorporate într-o bazilică construită în apropiere prin secolul V sau VI. De-a lungul veacurilor, templul a reprezentat o sursă de materiale de construcție pentru casele și bisericile Atenei medievale. La sfârșitul perioadei bizantine era distrus aproape în totalitate, arheologul italian Ciriaco din Ancona găsind în 1436 doar 21 dintre cele 104 de coloane. În 1759, Mustafa Agha Tzistarakis, guvernatorul otoman al Atenei, a distrus o coloană cu praf de pușcă, având nevoie de marmură pentru a construi o moschee. În acea perioadă grecii numeau templul „Palatul lui Hadrian”, iar otomanii „Palatul lui Belkis” (regina din Saba, una dintre soțiile miticului rege biblic Solomon). În prezent, din mărețul templu se mai găsesc doar 15 coloane în picioare și una prăbușită de o furtună în 1852. Eu l-am vizitat la apus, supravegheat îndeaproape de norii de ploaie ai lui Zeus. Pe care i-a îndepărtat până la plecarea mea, probabil când s-a convins că nu fac nicio prostie în templul lui. Sau pentru a sta mai bine cu ochii pe mine. În jurul marelui templu se găsesc și alte ruine, cum ar fi, de exemplu, cele ale templului lui Apollo Delfinium.

Ciudățenia acestei zile o reprezintă faptul că fusese anunțat cod roșu de furtună și ploaie. Nu pentru câtva timp, ci pentru întreaga zi. Plouase deja toată noaptea, așa că acel cod roșu părea inevitabil. Dar surpriză! În dimineața zilei de 11 decembrie Soarele era sus pe cer, nederanjat de vreun nor de ploaie, o vreme perfectă pentru o excursie. Vremea frumoasă a ținut toată ziua, cu mici pauze în care cerul se înnora pentru câteva minute. A și picurat foarte puțin când am început urcarea pe Acropolă, dar stropii n-au apucat să ne învioreze, că s-au și oprit. A început până la urmă ploaia prevestită de meteorologi, însoțită de furtună, însă abia seara, în jurul orei 20, când am ajuns la hotel. Ceea ce a fost oarecum bizar, ținând cont că fenomenele meteorologice extreme ar fi trebuit să țină toată ziua, conform prognozei, nicidecum să apară seara, exact când ne-am încheiat excursia. Însă, amintindu-mi întâmplările de la Șinca Veche, din munții Bucegi și de la examenul de pomină din timpul facultății, care implicau ploaia și norii, întârzierea furtunii în Atena nu a mai părut atât de ciudată. Poate că într-adevăr cineva îmi permitea să vizitez anumite locuri și influența vremea în favoarea mea. Cine? Nu pot ști. Însă am preferat să cred că era vorba despre zeul furtunii și al ploii, Zeus în acest caz, fiind pe teritoriul lui. Tatăl gemenilor Apollo și Artemis în mitologia elenă, cel pe care l-am primit ca suvenir din Atena cu un an și o lună înainte, venit parcă pentru a mă invita pe tărâmul zeilor olimpieni. Așa că i-am mulțumit lui Zeus pentru ajutor în felul meu. Nu aducându-i vreo ofrandă, cum se proceda   în vechime, pentru că nu sunt religios. Ci cumpărându-mi din Atena o statuetă care îl înfățișează pe tronul ceresc, ținând-o în mână pe Nike, zeița victoriei, numită Victoria de romani, la fel ca zona în care eram cazat. Dar am preferat să consider măcar acest detaliu doar o coincidență, ca să micșorez oarecum șansele de a-mi dezvolta paranoia. Se pare că Zeus nu a fost deranjat de felul în care i-am mulțumit, pentru că a păstrat vremea frumoasă și în următoarea zi. Și nici nu m-a lovit vreun trăsnet din cer, ceea ce este întotdeauna un semn bun.

Pe 12 decembrie, avionul spre casă decola abia la 16:45, așa că mai aveam timp suficient pentru a vizita ceva. Am ales Stadionul Panathenaic, locul primelor jocuri olimpice moderne, oprindu-mă întâi la Muzeul Acropole, care era în drumul meu. Aflat la doar 280 metri de Parthenon, muzeul găzduiește peste 4.250 de obiecte descoperite pe dealul sacru al Atenei și este construit pe un sit arheologic, unde continuă și în prezent excavările. Astfel, vizitatorii au ocazia de a se plimba printr-un cartier antic atenian sub muzeu, ceea ce am făcut și eu, de altfel. Muzeul nu este la fel de mare precum cel Național de Arheologie, însă am văzut exponate interesante. De la statui ale zeilor olimpieni, ale unor personalități istorice și ale unor creaturi mitologice, până la cariatidele originale ale Erechtheionului și

obiecte inedite, cum ar fi o sferă magică, pe care sunt reprezentați titanul Helios, un dragon, un leu și câteva simboluri magice. Nu am stat prea mult în muzeu pentru că timpul nu îmi permitea, așa că am plecat spre stadion, planificând o scurtă oprire la sanctuarul lui Pan. În miturile grecilor, Pan, fiul lui Hermes, era zeul sălbăticiei, al păstorilor, al naturii și al munților, cu aspect fizic identic cu cel al satirilor (copite și coarne de țap). Am căutat sanctuarul cu ajutorul Google Maps însă, când am ajuns în dreptul punctului de pe hartă care îl marca, punctul s-a deplasat câțiva metri buni. Nu am văzut prin jur nimic care să semene cu un sanctuar, așa că am urmat noua locație a punctului. Și de această dată a fugit, ajungând în dreptul unei biserici. M-am uitat peste tot în jurul bisericii, dar nici urmă de vreun sanctuar păgân. Punctul iar a fugit de mine și a ajuns într-o pădurice din apropiere. M-am dus și acolo, hotărât fiind să nu mă las

până nu îl găsesc. Văzând însă în pădurice doi refugiați asiatici, mi- am dat seama că era mai sănătos să îl las în pace pe Pan cu sanctuarul lui cu tot. Nu știu ce făceau cei doi dubioși acolo și nici n-am vrut să aflu, fiind într-o zonă pustie, prin care nu trecea nimeni. Am ieșit la stradă și m-am oprit pe o bordură lângă un pietroi mare, care bloca trotuarul. Cât am fumat o țigară m-am întrebat de ce grecii au lăsat ditamai bolovanul pe trotuar, obligând pietonii să își pună viețile în pericol ocolindu-l prin mijlocul străzii. I-am blagoslovit în gând și pe greci, și bolovanul, și Google Maps, și pe Pan, apoi am plecat spre stadionul Panathenaic. Măcar pe ăsta nu aveam cum să-l ratez, fiind destul de mare. Abia acasă am aflat că bolovanul care bloca trotuarul era de fapt sanctuarul lui Pan pe care nu îl găseam…

Stadionul Panathenaic sau Kallimarmaro din Atena este singurul stadion din lume construit în totalitate din marmură. A fost ridicat în jurul anului 330 î.e.n. de politicianul Licurgus pe locul unui hipodrom, în primul rând pentru a găzdui Jocurile Panatenaice (care includeau competiții atletice, evenimente culturale și un festival religios, închinate zeiței Atena). A fost refăcut de senatorul roman Herodes Atticus în jurul anului 144, care a înlocuit calcarul cu marmură. Stadionul a fost abandonat în secolul IV din cauza împăratului roman Teodosie I, care a interzis festivalurile elenistice. În timpul Ducatului Atenei, cavalerii cruciați organizau banchete pe stadion. Câțiva călători europeni scriau despre tinerele ateniene care apelau la ritualuri magice printre ruinele stadionului, pentru a se mărita. Stadionul Panathenaic a fost excavat abia în 1869 și a găzduit Jocurile Olimpice Zappas din 1870 și 1875, finanțate de afaceristul Evanghelie Zappa (care și-a petrecut mare parte din viață în Valahia). După ce a fost renovat, stadionul a găzduit în 1896 ceremoniile de deschidere și de închidere ale primelor jocuri olimpice moderne, dar și probele a patru dintre cele nouă sporturi din competiție. A fost gazda Jocurilor Intercalate din 1906, a finalei Cupei Câștigătorilor Europeni la Baschet din 1968 și a Jocurilor Olimpice din 2004. Aici a avut loc ceremonia de deschidere a  Campionatului Mondial de Atletism din 1997 și cea a Jocurilor Paralimpice de vară din 2011. În timpul Regimului Coloneilor (1967 – 1974), tot aici s-au organizat festivaluri militare anuale. Printre cei care au susținut concerte pe acest stadion se numără Depeche Mode, Scorpions, R.E.M.,

Bonnie Tyler, Joan Jett, Run D.M.C., Montserrat Caballe și Placido Domingo. În prezent, Stadionul Panathenaic reprezintă punctul de finiș al Maratonului Clasic Atenian și ultimul loc în care ajunge flacăra olimpică după ce face turul Greciei. După un tur al stadionului, am intrat în tunelul prin care soseau sportivii pe teren, asemănător cu cele ale gladiatorilor. La capătul lui am găsit muzeul stadionului, închinat jocurilor olimpice, și magazinul de suveniruri. De unde mi-am cumpărat o replică a medaliilor de la primele jocuri olimpice moderne, din 1896. Nu pentru că mi-aș fi dorit medalii nemeritate, ci doar pentru a-l face pe Pan să moară de ciudă că el rămâne cu pietroiul iar eu cu medalia. Deși ceva îmi spune că nu-i pasă nici cât negru sub… copită. Nici lui Pan, nici măcar pietroiului.

După vizita la stadion am plecat spre aeroport, nu înainte de a traversa Grădina Națională, parcul central al Atenei, unde nu am apucat să văd decât câteva statui și Zappeionul, o clădire construită la sfârșitul secolului XIX pentru primele jocuri olimpice moderne, folosită în prezent pentru a găzdui ceremonii și întâlniri atât oficiale, cât și private. Pe vremea când se numea Grădina Regală, acest parc a fost locul în care istoria Greciei a luat o turnură neașteptată. La sfârșitul Primului Război Mondial, Grecia, sub conducerea regelui Alexandru, dorea să câștige controlul unor porțiuni din Asia Mică. În 1919 a pornit un război împotriva turcilor, având sprijinul Marii Britanii. Pe 30 septembrie 1920, pe când se plimba în grădină, regele Alexandru a fost mușcat de o maimuță și a murit de septicemie trei săptămâni mai târziu. Moartea sa i-a oferit tronul regelui Constantin I, al cărui prim-ministru a schimbat conducerea armatei elene, ceea ce a determinat Puterile Aliate să-și retragă sprijinul. Rezultatele au fost catastrofale: înfrângerea trupelor elene în Turcia, exodul refugiaților greci și schimbul de populații dintre Grecia și Turcia din 1923. O serie de catastrofe care au dus la decesul câtorva sute de mii de oameni. Fostul prim-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, scria: „probabil nu este o exagerare să remarcăm că un sfert de milion de persoane au murit din cauza mușcăturii acestei maimuțe”. Din fericire, nu am întâlnit nicio maimuță în Atena, așa că am ajuns cu bine acasă. Pe 12 decembrie 2019, ziua și luna fiind identice cu numărul zeilor olimpieni, al titanilor și al muncilor lui Hercule, 12 fiind un număr foarte important în mitologia greacă.

Această scurtă vizită în capitala Greciei nu a fost primul meu contact direct cu lumea elenă, deoarece în 2012 (din nou numărul 12, de această dată în an) am locuit timp de șapte luni și jumătate în Cipru, de pe 23 aprilie până pe 7 decembrie. Mai exact, 228 de zile, suma cifrelor acestui număr fiind tot 12, însă nu are rost să ne pierdem în amănunte. Să reținem doar că în 2013 m-am întors în Cipru pe… 12 iunie. În cel de-al doilea mileniu î.e.n., insula a fost ocupată de greci emigrați din Micene. Fiind o locație strategică în estul Mării Mediterane, aproape și de Europa, și de Asia, și de Africa, Ciprul a fost ocupat în timp de multe mari puteri ale vremurilor, precum asirienii, egiptenii, perșii (de la care a preluat-o Alexandru Macedon în 333 î.e.n.), romanii, arabii, francezii, venețienii și otomanii. Pentru scurt timp insula Cipru a aparținut cavalerilor templieri, care au cumpărat-o în 1192 de la regele englez Richard Inimă de Leu și i-au vândut-o rapid francezului Guy de Lusignan, fostul rege al Ierusalimului. În 1878, insula a ajuns în administrarea Marii Britanii, care a anexat-o în 1914, câștigându-și independența în 1960. Conflictele dintre ciprioții greci și turci au dus la formarea Republicii Turce a Ciprului de Nord în 1983 (stat recunoscut doar de Turcia), care ocupă 36% din suprafața insulei. Alte patru procente aparțin Organizației Națiunilor Unite, ciprioților greci rămânându-le 60%.

Ciprul a avut un rol deosebit de important în mitologia greacă, fiind locul nașterii zeiței Afrodita și a iubitului ei, Adonis, precum și casa regelui Cinyras (tatăl lui Adonis), a prințului Teucru (nepotul regelui troian Priam) și a sculptorului Pygmalion (cel care s-a îndrăgostit de sculptura sa). Principala zeitate a insulei în Antichitate era Marea Zeiță, asiro-babiloniana Iștar sau feniciana Astarte, devenită pentru greci Afrodita, pe care poetul Homer chiar o numea „Cipriota”. În inscripțiile din Pafos, titlul ei era „Regina”. Pafos, orașul în care am locuit în 2012, era centrul cultului Afroditei din întreaga lume antică, regele Pafosului deținând titlul de Mare Preot al Afroditei. Pe insulă au fost venerați și alți zei, după cum atestă descoperirile arheologice, cum ar fi fenicienii Anat, Baal, Eșmun, Reșef, Melkart și Mikal, precum și egiptenii Hathor, Thoth, Bes și Ptah. Însă niciunul nu a ajuns la fel de important ca zeița insulei, despre care se credea că s-a născut în Pafos, în locul numit astăzi Piatra Afroditei sau Petra tou Romiou („Piatra romanului”, după mitul eroului medieval Basil). Am vizitat acest loc în ziua în care am împlinit 31 de ani, pe 22 iunie 2012, făcându-mi singur un cadou cu adevărat inedit. Nu în fiecare an am ocazia să-mi sărbătoresc ziua de naștere într-unul dintre locurile sfinte ale anticilor, unde se credea că s-a născut o zeiță. Zeiță care, fie vorba între noi, are aceeași inițială de care m-am tot lovit, la fel ca Apollo, Artemis și Atena.

Conform Teogoniei lui Hesiod, Uranus, zeul cerului, și-a închis copiii în Tartar (o închisoare subterană) de teamă că unul dintre ei îl va detrona. Gaia, zeița Pământului și consoarta lui Uranus, l-a eliberat pe cel mai mic dintre ei, titanul Cronos, i-a dat o seceră și l-a învățat să-l castreze pe conducătorul Universului. Cronos a făcut întocmai și și-a atacat tatăl, luându-l prin surprindere și tăindu-i testiculele. Uranus a zburat în cer iar din sângele său, căzut pe pământ, au luat naștere giganții, eriniile și meliaele. Organele sale genitale au căzut în mare, lângă țărmul sudic al Ciprului, producând o  spumă albă din care s-a născut Afrodita, zeița dragostei și a frumuseții. Am făcut plajă lângă Piatra Afroditei și m-am

scăldat lângă ea, în spuma albă a valurilor, exact în locul în care se credea că s-a născut zeița. Sper că nu m-am botezat fără să știu în cultul ei, cum sper și că spuma în care am intrat nu provine din testiculele lui Uranus. Mult mai târziu am aflat un mit local care susține că persoanele care înconjoară înot Piatra Afroditei vor fi binecuvântate cu frumusețe veșnică. Norocul meu e că nu am știut asta atunci, altfel m-aș fi bălăcit în jurul pietroiului până aș fi devenit al doilea Adonis. Adică aș fi și acum tot acolo…

Noul Pafos (Nea Paphos în greacă), aflat pe coasta de sud-vest a Ciprului, a fost capitala insulei în epoca elenistică, înlocuind orașul Salamis când ptolemeii au preferat o locație apropiată de capitala lor egipteană, Alexandria. Ruinele vechiului oraș se găsesc astăzi în Parcul Arheologic Pafos, una dintre principalele atracții turistice ale Ciprului. Le-am vizitat pe 25 august, când Soarele ardea cu putere, deși termometrele indicau doar 32 grade celsius. Am petrecut câteva ore în acel spațiu imens, plin doar cu urme ale trecutului, rupându-mă aproape complet de prezentul modern pentru a călători în fascinanta lume a zeilor antici. În Casa lui Tezeu din secolul II am văzut nu doar decorațiuni geometrice deosebite, ci și mozaicuri care înfățișează nașterea semizeului Ahile sau pe Tezeu ucigând Minotaurul. Casa lui Aion (zeul timpului, eternității și zodiacului) din secolul IV conține un mozaic uriaș care înfățișează cinci scene. În partea stângă superioară se pot vedea Leda (mama gemenilor Castor și Pollux și a Elenei din Troia) și Zeus deghizat în lebădă. În partea dreaptă superioară se află zeul Dionisos copil, înconjurat de nimfe. În partea inferioară se găsește Dionisos într-o procesiune triumfală iar imaginea alăturată îl înfățișează pe Apollo pedepsindu-l pe Marsyas, după ce l-a învins într-o confruntare muzicală. În centrul mozaicului se poate vedea un concurs de frumusețe între regina Cassiopeia (mama Andromedei, prințesa etiopiană salvată de semizeul Perseu) și nereide, prezidat de zeul Aion. Casa lui Dionisos (zeul vinului, al viței-de-vie, al fertilității, al nebuniei ritualice și al extazului religios), construită în secolul II, conține cele mai impresionante mozaicuri. Unul dintre ele îl înfățișează pe Dionisos întorcându-se din India într-un car tras de două pantere. Multe altele conțin scene de vânătoare. Într-altul, Zeus, transformat în vultur, îl răpește pe troianul Ganymede (descris de Homer ca fiind cel mai frumos dintre muritori) pentru a-l duce pe muntele Olimp. Pe lângă aceste clădiri am văzut și rămășițele zidului roman, Odeonul din

secolul II, cu aproximativ 1.200 de locuri, Asclepionul sau sanctuarul lui Esculap, zeul medicinei, precum și farul construit de Imperiul Britanic în 1888. Tot aici am găsit ruinele castelului bizantin Saranta Kolones („Patruzeci de coloane”), care și-a primit numele de la numeroasele sale coloane de granit. În trecut avea un zid gros de trei metri, patru turnuri mari în colțuri și alte patru turnuri intermediare de-a lungul zidurilor. Intrarea se făcea printr-un alt turn, în formă de potcoavă, situat în partea de est. Castelul era înconjurat de un șanț adânc, traversat de un singur pod de lemn. Se crede că Saranta Kolones, distrus de un cutremur în anul 1222, a fost construit de bizantini la sfârșitul secolului al șaptelea pentru a proteja portul și orașul de atacurile arabilor. Nu era primul castel din Cipru în care ajungeam, pentru că pe 22 iulie vizitasem Castelul Pafos, construit de bizantini ca fort pentru protecția portului. Distrus și el de cutremurul din 1222, a fost reconstruit de lusignani în secolul XIII, apoi distrus în 1570 de venețienii incapabili să-l protejeze în fața otomanilor. Care, la rândul lor, l-au reconstruit după ce au capturat insula. De-a lungul timpului, castelul a servit ca fortăreață, închisoare și depozit de sare. A fost declarat monument istoric în 1935 iar în prezent este folosit ca decor al festivalului anual al Afroditei.

Ultimul obiectiv istoric pe care l-am vizitat în acel an a fost un vechi templu din care au mai rămas câteva coloane, fiind distrus în anul 59 de un cutremur. Nu se știe cui i-a fost închinat templul, cel mai probabil Afroditei sau lui Poseidon. Pe ruinele sale a fost construită în secolul XVI biserica „Sfânta Kyriaki Chrysopolitissa”, una dintre cele mai importante din lumea creștină, pentru că aici susține tradiția că a fost biciuit apostolul Pavel. În Faptele Apostolilor din Noul Testament, apostolii Pavel și Barnaba au ajuns în Pafos, unde s-au confruntat cu vrăjitorul Bariisus / Elimas. După ce Pavel l-a orbit pe vrăjitor, proconsulul roman Sergius Paulus s-a convertit la creștinism, Cipru devenind astfel prima țară din istorie condusă de un creștin. Înainte să se întâmple asta, tradiția susține că Pavel a fost legat de unul dintre   stâlpii templului și biciuit, stâlp din care a mai rămas astăzi doar un ciot. Eu am vizitat zona pe 2 și pe 12 mai, iar pe 6 decembrie am coborât printre coloane, chiar dacă era interzis. Doar pășind pe aleea procesională, pe urmele preoților vechilor zei, puteam simți cu adevărat magia locului. Pentru că, în mod evident, mă atrag mai mult miturile olimpiene decât cele creștine.

M-am întors în Cipru în 2013, pentru trei zile în care am străbătut insula singur, dintr-un capăt la celălalt. Pe 12 iunie am ajuns, am petrecut o noapte în Aiya Napa din estul insulei iar următoarea în Pafos din vest. Unde mi-am amintit că îmi mai rămăsese ceva de vizitat: biserica subterană „Sfânta Solomonia”. Legenda spune că Solomonia, care a respins păgânismul în favoarea creștinismului, s-a refugiat într-o catacombă pentru a scăpa de persecuția romanilor. Aceștia au sigilat intrarea, condamnând-o pe rebelă la o moarte lentă și chinuitoare. După două sute de ani intrarea a fost desigilată iar Solomonia a ieșit la lumină vie și nevătămată. O legendă cam trasă de păr, fiind slabe șansele ca Solomonia să fi făcut parte din clanul de nemuritori MacLeod. Însă am vizitat locul pe 14 iunie pentru că nu mai fusesem niciodată într-o biserică subterană. Ceea ce nu pare să fi fost chiar cea mai bună idee. Într-una dintre peșteri se găsește un lac subteran cu apă sfințită, care reprezintă o adevărată capcană pentru vizitatori. Din cauza lipsei luminii în interiorul peșterii, lacul este aproape invizibil, nu puțini fiind turiștii care s-au scăldat neintenționat în apa sfințită. Trebuie să recunosc că și eu am căzut victimă lacului-capcană, băgându-mi fără să vreau picioarele în el (până la genunchi). Ba am și dat cu capul de tavanul aflat mult prea aproape, în momentul în care am sărit din apă. Turiștii prezenți acolo în acel moment au părut pentru o clipă șocați de apariția din peșteră a unui om cu apa șiroindu-i pe picioare, care înjura cu foc în cea mai pură română posibilă, însă probabil blasfemiile sunt permise în astfel de cazuri extreme. Nu știu care e treaba cu apa din lacul subteran, dar cred că nu a fost sfințită cum trebuie, pentru că a trebuit să-mi arunc adidașii din cauza ei. A lăsat un miros oribil, care nu a dispărut nici după foarte multe spălări, așa că am fost nevoit să renunț la

adidași. Deasupra bisericii se află un copac sacru, vechi de câteva secole, despre care se crede că ar avea proprietăți vindecătoare. Chiar și astăzi, localnicii și turiștii agață în ramurile pomului obiecte personale, de obicei batiste, pentru a scăpa de suferințe fizice ori psihice. Nu știu dacă a vindecat vreodată copacul magic pe cineva, însă știu că, la câteva ore după ce i-am lăsat o ofrandă, mi-a căzut un dinte aparent fără niciun motiv. Poate asta a fost modalitatea copacului de a mă pedepsi pentru că mi-am băgat picioarele în apa lui sfințită…

Mi-am petrecut în Limassol ultima noapte pe insula Afroditei, iar  pe 15 iunie am plecat acasă. Nu înainte de a vizita pe fugă și doar din exterior Castelul Limassol, construit în 1193 de francezul Guy de Lusignan (fostul rege al Ierusalimului, cel care a cumpărat insula de la templieri). Castelul a fost ridicat pe locul unei biserici în care regele Richard Inimă de Leu s-a căsătorit cu prințesa Berengaria din Navarre în 1191, încoronând-o regină a Angliei. Castelul Limassol a suferit distrugeri semnificative în 1373, când genovezii au incendiat orașul. La sfârșitul secolului XIV a fost restaurat doar pentru a suporta alte atacuri ale genovezilor în anii 1402 și 1408. Castelul a supraviețuit și primului atac al mamelucilor din 1413 însă a suferit daune severe ca urmare a cutremurelor, ceea ce a dus la cucerirea sa de către mameluci în 1425. Alte lucrări de reconstrucție au avut loc la începutul secolului XVI. În 1538 otomanii au capturat Limassolul. În 1567, după ce a recuperat castelul, guvernatorul venețian al Ciprului a hotărât demolarea lui pentru a evita o nouă cucerire otomană. În 1576 otomanii au cucerit Ciprul și au încorporat rămășițele castelului într-un fort pe care l-au întărit considerabil cu ziduri groase de doi metri. Castelul a servit ca închisoare până în 1950, când a fost cedat Departamentului Antichităților și transformat în muzeu districtual.

Mitologia greacă ascunde mai mult decât reiese din vechile legende, fiind plină de mistere. De pildă, în Iliada lui Homer, zeii răpeau oameni cel mai adesea ascunzându-i într-o negură deasă, ceață sau nor, procedând întocmai ca O.Z.N.-urile din ziua de azi. Obiecte zburătoare neidentificate au fost văzute deasupra zonei Salamina în timp ce grecii distrugeau flota invadatoare a perșilor conduși de Xerxes. Istoricii Herodot și Plutarh notau că, în timpul bătăliei de la Maraton, un număr mare de atenieni a văzut un personaj suprauman care lupta alături de ei împotriva perșilor. Pe semizeul Hercule, cel mai mare erou al Antichității, îl găsim și în India, sub forma lui Vajrapani, și în Egipt cu un mileniu înainte, sub numele Arkhles, dar și în folclorul românesc.  De fapt, multe dintre faptele de vitejie ale eroilor Greciei antice par să fi avut loc pe teritoriul țării noastre, pe care a vizitat-o și Alexandru Macedon înainte de a-și începe celebra campanie militară. Nu lipsesc roboții din miturile elene, cum ar fi Talos din povestea argonauților (protectorul de bronz al insulei Creta, făcut de zeul Hefaistos), statuia lui Pygmalion ori cele din lemn ale lui Dedal. Roboți care se găsesc și în miturile altor popoare, cum ar fi cei trei de sub piramidele egiptene de la Giza, menționați de culegerea Hitat din secolul XV. Să nu uităm de mecanismul de la Antikythera, cel mai vechi computer din lume, care are în jur de două mii de ani, de discul din Phaistos, nedescifrat până în ziua de astăzi, ori de omul-pasăre vechi de șapte milenii, făcut din granit și cioplit nu se știe cum într-o perioadă în care omenirea nu avea unelte din metal.

Și eu am descoperit câteva enigme în timpul călătoriilor mele prin tărâmurile elene. De exemplu idolul din Pomos (un sat din Cipru), vechi de cinci milenii, care înfățișează un om cu mâinile întinse în lateral, având forma unei cruci. La gât poartă o amuletă care reprezintă un omuleț aflat în aceeași poziție. Un om crucificat, care poartă o cruciuliță la gât, cu trei mii de ani înainte de apariția creștinismului? Cine a fost crucificat în preistorie și de ce ciprioții de atunci purtau la gât crucifixuri cu imaginea lui? Iar în muzeele din Atena am găsit o mulțime de reprezentări ale unor oameni misterioși, cu capete triunghiulare ori semiovale. Fac parte din cultura cicladică, apărută în insulele cicladice acum 53 de secole, una dintre cele trei culturi egeene majore, alături de cea minoană și de cea miceană. Cine erau acei oameni misterioși și de ce capetele lor au aceste forme? Nu știm, din păcate, și probabil nici nu vom afla prea curând.

Este clar că nu putem descoperi toate secretele civilizației considerate a fi leagănul culturii occidentale și a democrației, cu un rol crucial în dezvoltarea filosofiei, biologiei, matematicii, fizicii, istoriei, artelor și religiilor. Însă putem dezgropa măcar câteva dintre secretele Eladei, care ne pot ajuta să cunoaștem nu doar Universul, ci și pe noi înșine. Poate din acest motiv am fost chemat de zeii olimpieni pe tărâmurile vechilor eleni. Și poate că litera A se va dovedi a fi cheia descifrării mesajului lor, inițială care s-a încăpățânat să mă urmărească în mod misterios. Dacă într-adevăr este vorba despre un mesaj al zeilor și nu al altcuiva… Nu știu dacă are vreo legătură, însă trebuie să menționez că una dintre străbunicile mele era grecoaică, se numea Ana, iar consătenii ei povesteau că în 1926, după ce a murit, s-a transformat în… strigoi. Dar să lăsăm această poveste pentru altă dată, ca să nu ne îndepărtăm prea mult de secretele Olimpului.