Secretele Olimpului 10. Omega

Am încercat prin această carte să descopăr secretele semizeilor eleni, decodificând miturile Greciei antice. La prima vedere nu par diferiți de cei întâlniți în alte religii, indiferent dacă îi numim semizei, nefilimi sau cambioni. Cei mai mulți au însușiri superioare muritorilor de rând, cel mai adesea curaj sau vitejie, care îi ajută să depășească toate obstacolele pe care le întâlnesc, indiferent de gradul de dificultate al acestora. Fără îndoială, datorită genelor superioare moștenite de la părinții lor divini. Unii, ca Hercule sau tracul Diomede, au forță ieșită din comun. Alții, precum Elena din Sparta sau Belerofon, au aspect fizic deosebit de atrăgător. Reușind să găsească soluții la probleme aparent imposibile, cei mai mulți dau dovadă și de inteligență, o calitate esențială fiecărui erou. Pentru că mulți semizei au devenit eroi în mitologia greacă datorită faptelor lor vitejești. Cel puțin în aparență.

Trecând dincolo de imaginea pe care le-au creat-o grecii antici, observăm că semizeii nu aveau doar calități extraordinare, ci și defecte majore, cel mai important fiind lipsa valorilor morale, care i-a împins la fapte condamnabile în ziua de astăzi. De pildă, regele trac Diomede își hrănea iepele antropofage cu carnea străinilor care îi vizitau regatul. Minos își hrănea Minotaurul cu carnea tinerilor trimiși ca tribut de atenieni. Perseu l-a împietrit pe regele Atlas pentru că a refuzat să îl găzduiască. Perifete jefuia și ucidea cu ghioaga sa de bronz călătorii pe care îi întâlnea pe drumul dintre Troezen și Atena. Procust, mai sadic, strivea oasele sau tăia membrele victimelor sale pentru a încăpea perfect în paturile lui. Tezeu era pasionat de răpiri, răpindu-i fiicele regelui Cercyon din Eleusis, pe Elena din Sparta și încercând același lucru cu zeița Persefona. Castor și Pollux au răpit două prințese messeniene, logodnicele verilor lor, pe care i-au ucis. Meleagru și-a ucis unchii pentru leșul unui mistreț. Pelias și-a exilat frații și a uzurpat tronul din Aeolia. Hercule și-a ucis copiii, prima soție (Megara), cel mai bun prieten (Ifitus) și primul profesor (tracul Linus), miturile lăsând să se înțeleagă că era sadic, violent, nemilos, cu porniri ucigașe, probleme psihice și apetit sexual ieșit din comun; a ucis câțiva monștri, însă nu pentru a salva omenirea, ci doar pentru a-și îndeplini misiunile. Prin urmare, semizeii nu erau eroi cu calități nemaivăzute fizice, intelectuale și morale, ci dimpotrivă, mai ales la partea cu moralitatea. Și nu pare a fi vina lor, moștenind această latură întunecată de la părinții lor divini, care în miturile grecilor apelau adesea la fapte imorale, răpind, violând și ucigând după bunul plac. Sau poate că moralitatea era diferită în Antichitate, grecii considerând eroice faptele pe care astăzi le considerăm abominabile. Observând adevărata fire a semizeilor eleni înțelegem pasajul din Facerea veterotestamentară referitor la copiii îngerilor și ai pământencelor, „vestiții viteji din vechime”: „Văzând însă Yahweh Elohim că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele…”.

Au existat oare acești semizei? Grecii antici erau convinși că da și chiar și în prezent există destui cercetători care îi consideră personaje istorice. Cel puțin pe unii dintre ei. Indiferent câte cronologii s-au stabilit în ultimele milenii, cât de mult s-a scris despre ei și cât de des au apărut în artă, nu avem motive să considerăm că au existat, ci dimpotrivă. În primul rând deoarece nu există nicio dovadă a existenței lor, miturile olimpiene născându-se începând cu Perioada Arhaică, adică după 800 î.e.n. Se presupune că majoritatea semizeilor au trăit în secolul XIII î.e.n., ultimii găsindu-și sfârșitul odată cu încheierea războiului troian din 1188 î.e.n. Poetul Hesiod a găsit o explicație pentru această dispariție a copiilor divini, considerând că Zeus a decis ca eroii omenirii să dispară, războiul troian reprezentând modalitatea prin care și-a dus la îndeplinire acest plan. Cum nu există dovezi din timpul presupusei existențe a semizeilor, ci doar unele apărute după câteva secole, nu putem considera miturile elene decât povești menite să creeze o istorie fabuloasă a Greciei.

Pe lângă această lipsă a dovezilor avem miturile pline de fabulații care nu pot fi considerate reale de nicio persoană întreagă la minte. De exemplu, Zeus a transformat-o pe prințesa Io într-o vacă, un uriaș cu o sută de ochi a păzit-o, apoi a fost gonită de un tăun prin multe țări și abia în Egipt și-a recăpătat aspectul uman. Tot Zeus a răpit-o pe prințesa feniciană Europa transformat în taur iar în Creta i-a dăruit un câine care nu își rata niciodată vânatul, o suliță care întotdeauna își lovea ținta și un robot uriaș, numit Talos. Fratele ei, Cadmus, a ucis un dragon, căruia i-a plantat colții în pământ iar din ei au ieșit niște oameni care au devenit fondatorii celei mai nobile familii din Teba. Cadmus s-a însurat cu zeița Harmonia, care avea un colier magic ce o menținea veșnic tânără, dar și atrăgea nenorociri. La sfârșitul vieții, Cadmus și Harmonia s-au transformat în șerpi. Zeus a coborât sub forma unei ploi de aur peste prințesa Danae, care era închisă într-un turn de bronz fără uși și ferestre sau într-o cameră de bronz de sub curtea palatului, și a lăsat-o însărcinată. Pentru că a fost violată de zeul Poseidon, Medusa a fost transformată într-o creatură monstruoasă, cu aripi pe spate, șerpi în loc de păr și o privire care împietrea; înainte să fie ucisă de Perseu, Medusa a născut un cal înaripat și un uriaș cu o sabie de aur. Perseu a aflat locația grădinii hesperidelor de la graiaie, trei bătrâne care împărțeau un singur ochi și un singur dinte, pe care îi foloseau cu rândul. Tot el l-a împietrit pe regele Atlas și l-a transformat într-un lanț muntos iar în Etiopia a ucis un monstru marin uriaș. Călare pe calul înaripat Pegas, Belerofon a ucis himera din Caria, o creatură cu corp de capră, cap de leu și coadă de șarpe, care sufla flăcări. După Potop, Deucalion și Pyra au creat oameni noi din pietre. Cecrops I, primul rege al Atenei, avea partea superioară de om iar cea inferioară de șarpe. Erihtoniu, un alt rege al Atenei, care avea același aspect fizic reptilian, s-a născut dintr-o bucată de lână aruncată de zeița Atena pe pământ după ce și-a șters sperma lui Hefaistos de pe coapsă. Soția lui Minos a făcut sex cu un taur făcut de Poseidon și a dat astfel naștere Minotaurului, o ființă cu corp uman și cap de taur. Dedal și Icar și-au creat aripi din pene lipite cu ceară și au reușit să zboare cu ele. Lapiții s-au războit cu centaurii, ființe jumătate cai și jumătate oameni. Zeus s-a culcat cu regina spartană Leda având forma unei lebede, iar ea a născut… ouă din care au ieșit două perechi de gemeni. Pe Castor și Pollux, Zeus i-a aruncat pe cer și i-a transformat în cele mai strălucitoare stele din constelația Gemenilor. În Tartar, Pirithous a fost terorizat de furii, creaturi cu șerpi în loc de păr. Argonauții au plecat într-o expediție pentru a găsi lâna de aur a unui berbec zburător, care a fost transformat în constelația Berbecului. La prora navei lor exista o bucată de lemn care avea abilitatea de a vorbi, dându-le sfaturi și avertizându-i în caz de pericol. Doi dintre ei, care aveau aripi la cap și la picioare, au gonit harpiile care îl chinuiau pe profetul Fineus, zburând după ele. În strâmtoarea Bosfor, două stânci se ciocneau între ele, sfărâmând ambarcațiunile pe care le prindeau. Pe insula Aretias, argonauții s-au luptat cu păsările stimfaliene, creaturi antropofage cu ciocuri din bronz, pene metalice și găinaț otrăvitor. În Colchis au arat un câmp cu ajutorul unor tauri enormi, cu picioare de bronz, care scuipau flăcări, au plantat colți de dragon din care au ieșit niște oameni înarmați, apoi au adormit un balaur care nu dormea niciodată. Au întâlnit sirene, păsări cu capete de femei sau femei cu picioare de păsări, care cu cântecul lor vrăjit atrăgeau marinari către stâncile din apropierea insulei lor, scufundându-le astfel corăbiile. Apoi, în strâmtoarea Messina au dat peste monștrii Scylla și Charybdis. După războiul troian, Ulise și echipajul său au întâlnit și ei monștrii și sirenele. În Creta, vrăjitoarea Medea a hipnotizat robotul Talos și l-a convins să își scoată singur un șurub din gleznă, care acoperea singurul său loc vulnerabil. Din Corint, Medea a zburat cu ajutorul unui car de aur, tras de dragoni, trimis de titanul Helios. Pe când îl alăpta pe micul Hercule, zeița Hera a creat întâmplător Calea Lactee din laptele care i s-a scurs din sân. După ce a crescut, Hercule a ucis un leu cu blana impenetrabilă, o hidră cu sânge otrăvitor, căreia îi creșteau două capete din fiecare cap retezat, păsări stimfaliene, un uriaș cu trei capete sau trei corpuri și alți trei uriași, un câine cu două capete și un șarpe nemuritor, care păzea merele de aur. A împietrit titanul care ținea pe umeri bolta cerească, ba chiar a ținut-o și el pentru scurt timp, a capturat o căprioară mare cât un taur, mai rapidă decât o săgeată, cu coarne de aur și copite din bronz, care sufla flăcări, dar și un câine cu trei capete, care păzea lumea de dedesubt. Hera a aruncat pe cer hidra și un rac, care au devenit constelații. Regele Augeas din Elis avea vite care produceau bălegar otrăvitor. Oedip a descoperit răspunsul ghicitorii unui sfinx, care s-a sinucis de ciudă. Regele Peleus s-a însurat cu o nimfă după ce a prins-o într-un laț din care ea nu a putut să scape deși s-a transformat în apă, foc, leoaică și șarpe. Ulise a orbit un ciclop, a primit un sac cu vânturi de la zeul Eol iar oamenii săi au fost transformați în porci de vrăjitoarea Circe. Acestea fiind doar câteva exemple de fabulații din mitologia elenă, care nu pot fi considerate reale sub nicio formă. Toate informațiile despre semizei pe care le avem provin din aceste basme fantastice, care nu pot conține nici măcar sâmburi de adevăr. Dacă poveștile semizeilor sunt invenții evidente, cum putem considera că ei au existat cu adevărat?

Printre fabulațiile din mitologia elenă se numără și cele care contrazic în mod direct realitatea, grecii antici preferând să își înlocuiască ignoranța cu basme pentru copii. De pildă, gemenii Castor și Pollux au devenit cele mai strălucitoare stele din constelația Gemenilor, hidra și racul pe care le-a ucis Hercule au fost prefăcute în constelațiile Hidra și Racul, berbecul cu lâna de aur a devenit constelația Berbecul, corabia argonauților s-a transformat în constelația Argo Navi iar galaxia Calea Lactee a apărut în secolul XIV î.e.n. din laptele zeiței Hera, vărsat pentru că micuțul Hercule a mușcat-o prea tare de sfârc. Munții Atlas din nordul Africii nu sunt decât regele Atlas împietrit de Perseu cu ajutorul capului Medusei, Hera a decorat cozile păunilor cu ochii monstrului Argus iar bolta cerească a fost ținută pe umeri de titanul Atlas (și pentru scurt timp de semizeul Hercule), deși este imaterială. Grecii antici mai spuneau că zeul Poseidon și prințesa Ceroessa au avut un fiu numit Bizas, care a fondat cetatea Bizanț, deși acest Bizas a trăit teoretic cu un mileniu înainte de adevăratul fondator, care purta același nume. Semizeul Epafus și nimfa Memfis au fondat în Egipt orașul Memfis, care exista deja de un mileniu și jumătate. Țara faraonilor a primit numele lui Egiptus, fiul lui Belus, deși în realitate a fost numită după templul zeului Ptah din Memfis, Hikuptah. Diodor din Sicilia scria că Belus a fondat o colonie pe fluviul Eufrat și a lăsat acolo preoți-astrologi, pe care babilonienii i-au numit caldeeni, însă poporul Kaldi a apărut abia în secolul IX î.e.n. iar Belus se presupune că a trăit prin secolul XVI î.e.n. Geograful Pausaniu considera că Perseu a fondat cetatea Micene, unde a locuit alături de soția sa și de copiii lor, însă Micene exista încă din mileniul V î.e.n. Euripide credea că templul Erehteion a fost construit pe Acropola din Atena în cinstea regelui Erehteu, care a fost ucis de Poseidon în 1347 î.e.n.; din păcate, Euripide nu știa că Erehteionul a fost clădit în jurul anului 430 î.e.n. la ordinul generalului Pericle și a fost numit după regele Erihtoniu, nicidecum după Erehteu. Să menționăm și faraonii din miturile elene, care nu au existat în Egipt, așa cum ar fi Telegon, Epafus, Belus, Egiptus, Busiris în locul lui Ramses II, Arkhles în locul lui Khamudi, Proteus în locul lui Seti II sau Cefeu din Etiopia în locul lui Amenhotep III. Iar exemplele ar putea continua.

Pe lângă aceste mostre de ignoranță avem și cronologiile care adesea se bat cap în cap, nefiind vorba despre date reale, ci despre rodul imaginației celor care le-au inventat. Ca exemplu îi avem pe Minos, Radamantus și Sarpedon, fiii lui Zeus și ai prințesei Europa, care s-au născut prin secolul XVI î.e.n., însă îi găsim și în miturile lui Hercule și Tezeu, despre care se presupune că au trăit în secolul XIII î.e.n. Sau pe Tezeu, care a domnit în Atena până în 1205 î.e.n., după care a mers în lumea morților, de unde a fost salvat de Hercule, deși acesta era mort din 1226 î.e.n. Expediția argonauților a fost inventată pentru a celebra trecerea de la Era Taurului la cea a Berbecului din 2160 î.e.n.; grecii au inversat primele două cifre ale anului și au mutat-o în 1260 î.e.n. pentru a putea include mari eroi din secolul XIII î.e.n. Cele mai multe astfel de nereguli se găsesc în povestea războiului troian, mutat în mod convențional între anii 1194 – 1184 î.e.n. pentru că asta a fost părerea matematicianului Eratostene din Alexandria, chiar dacă Homer a lăsat indicii clare, care îl plasează cu patru ani mai devreme. Am văzut deja în capitolul despre acest război toate datele care se contrazic reciproc, de la anul nașterii Elenei din Sparta sau anii ei de căsnicie cu Menelau până la momentul judecății lui Paris și cel al nașterii lui Ahile. Așa că nu are rost să le repetăm, ci doar să reținem multitudinea de fabulații, informații eronate și contradictorii din miturile grecilor, care demonstrează inexistența zeilor Olimpului și a copiilor lor semidivini.

Când a fost inventată religia olimpiană? Ne amintim că atacurile Popoarelor Mării dintre 1250 și 1180 î.e.n. au dus la o scădere drastică a populației Greciei continentale, în special în Boeotia, Argolis și Messenia, mulți micenieni refugiindu-se în Cipru și pe coasta Levantului. Unele orașe, precum Atena, au continuat să fie ocupate, însă cu o sferă de influență limitată și o cultură sărăcă. Grecia a fost aruncată în Evul Întunecat sau Epoca Fierului, unde a rămas până în jurul anului 800 î.e.n., când emigranții s-au întors acasă. Populația Eladei a crescut rapid, grecii și-au extins așezările în jurul Mării Negre și a Mediteranei, și-au înființat orașe-state și și-au dezvoltat masiv cultura, politica, economia, relațiile internaționale și armatele. Atunci a apărut alfabetul grec inspirat din cel fenician, cele mai vechi lucrări din literatura elenă și filosofia, în Atena s-au pus bazele democrației iar în Olimpia au avut loc primele jocuri olimpice. Această dezvoltare rapidă a dus Grecia în Perioada Arhaică și, mai apoi, în Epoca Clasică, în cea Elenistică și în cea Romană. Este evident că grecii emigrați în țări precum Egipt, Anatolia, Tracia, Canaan, Asiria și chiar India s-au întors cu cunoștințe de acolo, pe care le-au folosit pentru a-și reclădi civilizația. În mod firesc, atunci a apărut și religia olimpiană, Teogonia lui Hesiod devenind cartea de căpătâi a noii religii, alături de Iliada și Odiseea lui Homer. Religie bazată pe mituri inspirate din cultele cu care grecii intraseră în contact, după cum am văzut deja pe larg în al doilea capitol. Să amintim câteva exemple, pentru a ne reîmprospăta memoria, cum ar fi numele zeițelor Hera și Hecate, variantele feminine ale numelor zeilor egipteni Heru și Heka, povestea Iliadei lui Homer inspirată din epopeele indiene Ramayana și Mahabharata sau mitul prințesei feniciene Europa, copiat după cel al zeiței feniciene Astarte, care a dat numele Asterios pe care l-au purtat atât soțul Europei, cât și Minotaurul născut de nora Europei. Miturilor elene au fost inventate începând cu Perioada Arhaică, zeii olimpieni neexistând în vechea Eladă, ci doar variante asemănătoare ale unora dintre ei. Zeus, care și-a luat numele din cel al indianului Dyaus Pitar, s-a dezvoltat din minoicul Velchanos, o zeitate minoră care avea rolurile de fiu și soț al Marii Mame. Oracolul lui Zeus de la Dodona l-a înlocuit pe cel al unei zeițe numite Dione (al cărei nume reprezintă forma de feminin a lui Zeus), transformată de Hesiod în titanidă. Poseidon, zeul mărilor, s-a dezvoltat dintr-un spirit al lumii de dedesubt, cu formă de cal, însoțitorul zeiței naturii, fără vreo legătură cu apele; în scrierea Lineară B era numit Posedao sau Posedawone. Delfi, centrul cultului lui Apollo, și Delos, cel al surorii sale, Artemis, datează din secolul VIII î.e.n.; Oracolul din Delfi fusese inițial al zeiței Pământului. Apollo a fost adoptat din Anatolia, unde hurienii îl numeau Aplu iar hitiții Apaliunas, iar Artemis s-a dezvoltat dintr-o zeiță a munților și a vânătorii, numită Britomartis în Creta, parte a unui cult al urșilor prezent în multe culturi indo-europene. Hera și Demetra sunt atribute ale Marii Zeițe pelasge. Cultul Afroditei derivă din cel al fenicienei Astarte care, la rândul său, s-a inspirat din cel al akkadienei Iștar, bazat pe cel al sumerienei Inanna. Numele lui Hades provine din cel al canaaneanului Baal Hadad (derivat din cel al sumerianului Adad), Ares a fost adoptat de la Traci iar Hermes este similar cu sumerianul Ningișzida și cu egipteanul Thoth. În al doilea capitol avem pe larg sursele de inspirație pentru zeii olimpieni.

Nu ar trebui să ne mirăm că grecii au inventat o religie după ce s-au întors pe teritoriul strămoșilor lor, inspirându-se din cultele străine cu care au intrat în contact. Toate popoarele au apelat la această tactică, cel mai cunoscut exemplu fiind iudaismul care a apărut după întoarcerea evreilor din Babilon, când s-au redactat scripturile și s-au inventat miturile biblice inspirate din religiile babiloniene, egiptene sau canaaneene. În Grecia unii au reușit încă din Antichitate să vadă dincolo de aparențe, în special datorită dezvoltării filosofiei, drept pentru care unii gânditori au înțeles că religia olimpiană este formată doar din basme, nicidecum bazată pe personaje și întâmplări reale. Primul dintre ei a fost Xenofan, care prin secolul VI î.e.n. a criticat viciile umane ale zeilor și reprezentarea lor antropomorfă. Socrate considera că zeii sunt întotdeauna benevolenți, înțelepți și sinceri, nicidecum cruzi, nemiloși, sadici și obsedați sexual, așa cum erau prezentați în mituri, ceea ce i-a adus acuzația de impietate și de corupere a tinerilor. Platon a respins existența zeilor, pentru el existând o singură divinitate supremă, emanația perfecțiunii în Univers, pe care o numea „Forma binelui”. Aristotel s-a îndoit și el de zei, argumentând că nu a găsit nicio dovadă în favoarea existenței lor. Unele mișcări filosofice, printre care orfismul și pitagoreismul, au început să pună la îndoială etica sacrificiilor animale, pe care se bazau toate religiile antice. Democrit, considerat tatăl materialismului apusean, a înlocuit sufletele care merg la Hades după moarte cu atomi care se dizolvă. Epicur a adoptat viziunea materialistă și a respins viața de apoi, susținând că zeii nu sunt interesați de treburile oamenilor. Primul filosof grec, Thales din Milet, a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandru și Anaximenes, tot din Milet, care considerau că totul există în Univers datorită unei singure substanțe. Ionianul Pitagora din Samos a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie, ideile lui influențând gânditori ca Platon și Aristotel. Aristotel credea într-o cauză a mișcării în Univers, care a generat creația fără a fi conectată cu Cosmosul sau interesată de el. Xenofan, primul critic al religiei olimpiene, a lansat conceptul de „zeu unic mai mare decât zeii și oamenii”, transformat de Platon în „Forma binelui”, emanația perfecțiunii în Univers. Heraclit din Efes susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură, Xenofan din Colofon afirma că un singur zeu a creat Universul iar Empedocle din Agrigentum credea că lumea a fost clădită sub influența a două forțe: dragostea și învrăjbirea. Astfel, respingerea religiei olimpiene a dus la nașterea materialismului sau ateismului și a idealismului sau monoteismului drept pentru care, după doar câteva secole, grecii au decis să înlocuiască credința în zeii Olimpului cu alta nouă. Mai exact, grecii din Alexandria condusă de Ptolemei. În trei secole au inventat o mulțime de religii și curente filosofice noi, combinându-le pe cele întâlnite datorită expansiunii elenismului. Printre cele mai importante se numără:

– cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice, căruia i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Esculap, iar de la Hades legăturile cu viața de apoi. În mod oficial, numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Însă în realitate provine din „Șar Apsi” („Regele tărâmului Apsu”), unul dintre epitetele zeului babilonian Ea, numit Enki de sumerieni. Importanța acestei divinități reiese din descrierea morții lui Alexandru Macedon, Șar Apsi fiind singura zeitate consultată pe când regele se afla pe patul de moarte. Ptolemeu i-a adus cultul în Egipt și l-a transformat în Serapis.

– cultul lui Hermes Trismegistul, o zeitate obținută din combinarea egipteanului Thoth și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– greco-budismul, apărut după întoarcerea lui Alexandru Macedon din India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus în Alexandria în perioada ptolemeică, arheologii descoperind în capitala Egiptului o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme. Elenii au combinat venerarea olimpienilor și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul.

– scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemeu Filadelful, rezultând Septuaginta care a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei, cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– gnosticismul, care a apărut în Alexandria din combinarea creștinismului cu învățăturile sectei iudaice a terapeuților, înființată tot în Alexandria. Nu doar gnosticii au preluat învățăturile acestei secte, ci și esenienii.

– creștinismul, inventat de filosoful evreu Philon din Alexandria, care a combinat religia ebraică cu misticismul egiptean și filosofia greacă.

Nemulțumiți de religia olimpiană, grecii au importat în Perioada Elenistică zeități precum Isis din Egipt, Cybele din Anatolia sau Atargatis din Siria, în timp ce au dezvoltat câteva mișcări filosofice ca platonismul, stoicismul ori epicurianismul. Astrologia elenistică a luat naștere tot ca o distragere de la religia tradițională și, deși populația începea tot mai mult să își piardă interesul în zeii Olimpului, mai ales sub influența creștinismului, care câștiga tot mai mult teren, vechile credințe, festivaluri și sărbători au continuat până la începutul Evului Mediu. Edictul împăratului Teodosie I din 381 a interzis practicile religioase păgâne în întregul Imperiu Roman de Răsărit (care includea și Grecia). Templele zeilor olimpieni au fost distruse, preoțimea a fost desființată iar ultimele jocuri olimpice au avut loc în 393. Același lucru l-a făcut și Grațian, împăratul Imperiului Roman de Apus, care în 382 și-a însușit veniturile și proprietățile preoților păgâni, a desființat ordinul fecioarelor vestale, a înlăturat altarele și a confiscat templele vechilor zei. În ciuda asupririi, zeii Olimpului au continuat să fie venerați în câteva comunități rurale izolate. Un templu al lui Apollo, cu o dumbravă sacră și o comunitate de adoratori, a supraviețuit pe Muntele Cassino din Italia până în anul 529, când a fost transformat forțat într-o capelă creștină de către sfântul Benedict din Nursia, care a distrus altarul lui Apollo și a tăiat dumbrava. Ultimii greci care au venerat zeii olimpieni au fost manioții din Peninsula Mani, urmași ai vechilor spartani, care au fost convertiți la creștinism abia în secolul IX. Iar Zeus și restul divinităților vechii Elade s-au pierdut în uitare până la începutul Renașterii, când au renăscut odată cu literatura elenă antică.

Religia olimpienilor s-a bazat pe basme rezervate publicului larg, adevăratele cunoștințe divine fiind păstrate în misteriile care împărtășeau secretele zeilor doar inițiaților. Cum ar fi misteriile eleusiniene, „cel mai faimos dintre riturile religioase secrete ale Greciei antice”, după părerea Enciclopediei britanice, o tradiție religioasă mai veche decât cultul olimpienilor, centrată în jurul Demetrei și a fiicei sale, Persefona, regina lumii de dincolo. Misteriile dionisiene foloseau droguri, alcool, muzică și dans pentru a înlătura inhibițiile și a elibera individul aducându-l la starea sa naturală. Datorită acestei eliberări, s-au bucurat de popularitate mai ales în rândul celor marginalizați, cum ar fi sclavii sau proscrișii. În faza finală, aceste misterii treceau de la o orientare htonică la una mistică, în concordanță cu natura schimbătoare a zeului Dionisos. Misteriile orfice se bazau pe literatura atribuită poetului mitic Orfeu, care a coborât în lumea de jos pentru a-și căuta soția, și erau centrate în jurul zeilor Dionisos (care și el a coborât o dată în lumea morților) și Persefona (care cobora anual în regatul soțului ei). Iar misteriile din insula Samotracia venerau zeități necunoscute, echivalate cu întunecații cabiri. Se spune că Hercule, Iason, Cadmus, Orfeu, Castor și Pollux au fost inițiați în aceste misterii iar Filip II al Macedoniei a cunoscut-o pe Olimpia, viitoarea sa soție, în timpul ceremoniei de inițiere. În secolul II, creștinul Iustin Martirul a etichetat misteriile greco-romane ca fiind „imitații demonice” ale adevăratei credințe: „diavolii, imitând cele spuse de Moise, au afirmat că Proserpina era fiica lui Jupiter și au instigat oamenii să-i creeze o imagine sub numele de Kore”. Nu știm dacă există vreun sâmbure de adevăr în părerea lui Iustin care, fără îndoială, era influențată de credința sa, însă observăm că zeitățile venerate în misteriile elene aveau legături cu lumea de dedesubt, casa demonilor în multe religii, inclusiv în creștinism. Mai ales în cazul întunecaților cabiri lucrurile par evidente. Aceste entități asociate adesea cu șerpii par a fi cele venerate în oracolele grecești care au adoptat din Egipt culte ale zeităților-șerpi pe care le invocau pentru a afla viitorul, publicul crezând că primește informațiile de la inexistenții zei olimpieni. Cercetătorii moderni pun profețiile oracolelor pe seama unor aburi sau gaze care provocau halucinații și probabil încă se felicită că au „rezolvat” atât de ușor încă un mister al Antichității. Însă această ipoteză puerilă a fost demontată încă din 1892, când o echipă de arheologi francezi a excavat situl de la Delfi, locul celui mai cunoscut oracol al Eladei, și a anunțat că nu a găsit fisuri sau alte mijloace pentru producerea aburilor halucinogeni. Mai mult, în 1904, istoricul britanic Adolphe Paul Oppé a publicat un articol în care a afirmat că la Delfi nu au existat vaporii halucinogeni și că niciun gaz natural nu poate provoca viziuni profetice. Afirmații sprijinite și de alți oameni de știință, precum Frederick Poulson, E.R. Dodds, Joseph Fontenrose sau Saul Levin. În anii 1950, elenistul francez Pierre Amandry, care a condus săpăturile arheologice de la Delfi, a anunțat că emisiile de gaze nu sunt posibile într-o zonă vulcanică precum cea a celebrului oracol. Alții au găsit fisuri și au rămas blocați pe ipoteza vaporilor halucinogeni, așa că nu s-a putut ajunge la un consens general în această privință. Asta doar pentru că știința modernă refuză să accepte părerea grecilor antici: în aceste temple oraculare erau invocate entități care posedau trupurile preoteselor și răspundeau la întrebările curioșilor despre viitor. Romanul Virgiliu a descris în Eneida o astfel de experiență când Enea și troienii săi au cerut ajutorul sibilei din Cumae, o preoteasă a oracolului lui Apollo din acel loc, „pe care Apollo o umple de duhul lui puternic și-i dezvăluie viitorul”. Eneazii au jertfit întâi șapte junici și șapte oi, apoi sibila i-a invitat într-o peșteră, unde s-a lăsat posedată și „se schimbă deodată la față, părul i se despleti; începu să gâfâie, iar sânul i se umflă într-un zbucium cumplit. Părea că se face mai mare, iar glasul nu mai era glas de om, învolburat fiind de suflarea tot mai apropiată a zeului”. După ce Enea a vorbit cu zeul, „nedomolită încă de puterea lui Apollo, preoteasa se frământa însă prin peșteră și căuta să izgonească din suflet duhul puternic al zeului, ce-i osteni și mai mult gura plină de spume, îi potoli avântul sălbatic și o mlădie, robind-o voinței lui”. După ce și-a revenit, sibila l-a condus pe Enea în lumea de dedesubt, realizând un ritual magic de invocare a zeiței Hecate, căreia i-a sacrificat patru junici negre, o oaie neagră și o vacă stearpă. Sibila a stropit vitele cu vin pe frunte și le-a smuls părul dintre coarne, pe care l-a pus pe foc în timp ce o invoca pe Hecate, troienii au înjunghiat vitele și le-au strâns „în cupe sângele cald”, preoteasa a aruncat în flăcări trupurile vitelor „vărsând peste măruntaiele încinse de foc uleiul gras”, iar după o vreme și-a făcut apariția Hecate, care le-a deschis portalul către lumea morților.

Am putea considera că relatarea lui Virgiliu se bazează doar pe imaginația lui, însă magia era cât se poate de reală pentru antici. Cea mai veche menționare a unei practici magice din literatura elenă se găsește în Odiseea lui Homer, unde vrăjitoarea Circe i-a transformat lui Ulise oamenii în porci cu ajutorul unei baghete magice; vrăjile nu au avut efect asupra lui deoarece era protejat de o plantă numită moly, pe care a consumat-o la îndemnul zeului Hermes. Din această poveste reies trei elemente ale magiei: folosirea unui obiect cu puteri speciale (bagheta magică), folosirea unei plante cu proprietăți deosebite și o divinitate care dezvăluie un secret al magiei. Circe l-a învățat pe Ulise să realizeze și un ritual de invocare a spiritelor unor decedați pentru ca „nenumăratele umbre ale morților” să „năvălească în jurul lui”; sfătuit de vrăjitoare, eroul a săpat o groapă în formă de cruce, în care a turnat mied, vin dulce, apă, făină albă și sânge de la un berbec negru și o oaie neagră, apoi a adresat rugăciuni zeilor lumii de dincolo, Hades și Persefona. Homer îl considera vrăjitor și pe fratele lui Circe, regele Aeetes, care păzea lâna de aur în mitul argonauților. În Argonautica lui Apollonius din Rhodos, fiica lui Aeetes, Medea, este și ea vrăjitoare, dar și preoteasă a lui Hecate, zeița vrăjitoriei. Medea i-a preparat lui Iason o cremă dintr-o plantă medicinală pentru a-l proteja de foc și de fier, ajutându-l astfel să învingă doi tauri enormi, cu picioare de bronz, care suflau flăcări. Vrăjile ei au adormit balaurul care păzea lâna de aur iar ulterior și-a ucis fratele pentru a scăpa de urmăritori, Apollonius considerându-l un sacrificiu ritualic. În Creta a hipnotizat și înnebunit un robot uriaș cu ajutorul unor spirite ale morții pe care le-a invocat prin ritualuri magice. În Iolcus i-a redat tatălui lui Iason vigoarea din tinerețe scoțându-i sângele pe care i l-a amestecat cu niște ierburi înainte de a i-l introduce înapoi în vene. Apoi a tăiat în bucăți un berbec bătrân, pe care l-a introdus într-o oală cu apă și ierburi magice, iar berbecul a înviat prefăcut în miel. În Corint, Medea și-a sacrificat copiii pentru a scăpa cu viață după ce a ucis regele și prințesa. Și romanul Virgiliu a descris în Eneida sa un ritual de magie neagră la care a apelat regina cartagineză Dido pentru a se răzbuna pe Enea, care a părăsit-o. Pentru că semizeul a fost salvat de Hermes (cel care l-a ajutat și pe Ulise să contracareze magia vrăjitoarei Circe), Dido i-a trimis un blestem; a invocat furiile, pe Hecate, Iunona și zeii ei fenicieni, apoi s-a sacrificat acestora. Nu doar în mituri apare magia, ci și în viața reală, câtorva personaje istorice fiindu-le atribuite puteri magice. De exemplu, în vremea lui Aristotel îi erau atribuite astfel de puteri matematicianului și filosofului Pitagora, despre care se spunea că putea fi în două locuri simultan, că avea puterea de a controla animalele și că făcuse previziuni care s-au adeverit. Și despre filosoful Empedocle se spunea că avea puteri asociate de obicei cu magicienii: capacitatea de a influența vremea, de a invoca morți, de a vindeca bolnavi și de a întineri bătrâni. Iar Apollonius din Tyana, care în primul secol al erei noastre a înfăptuit miracole asemănătoare celor ale biblicului Iisus, a fost acuzat la Roma de realizarea unor sacrificii umane și de prezicere a unei molime cu ajutorul magiei.

Nu știm dacă aceste personaje aveau puteri magice, însă știm că magia era deosebit de importantă pentru grecii antici, ale căror ritualuri combinau mai multe religii, cum ar fi cea egipteană, cea greacă sau cea ebraică. În Perioada Elenistică grecii dezvoltaseră un interes extrem de crescut pentru magie, după cum demonstrează numărul mare de texte magice din acea perioadă. Chiar și în Faptele apostolilor din Noul Testament, apostolul Pavel le cere efesenilor să-și ardă cărțile de magie. Ritualurile la care apelau oamenii de rând erau de importanță redusă, adevărata magie, cu ajutorul entităților întunecate, fiind rezervată elitelor din oracole și din interiorul misteriilor. Deși avem extrem de puține informații, este evident că inițiații cunoșteau secrete ale zeilor la care oamenii de rând nu aveau acces. De exemplu, dacă s-ar uni cu linii imaginare templul lui Hefaistos din Agora ateniană, cel al lui Poseidon din Sounion și cel al Atenei din Aeagina, ar rezulta un triunghi isoscel perfect. La fel și în cazul templului lui Apollo de la Delfi, cel al Atenei de pe Acropola ateniană (Parthenonul) și cel al Atenei din Aegina. De unde rezultă că aceste temple nu au fost construite întâmplător, ci cu un motiv ascuns. Ceea ce credeau și Aristotel, și Strabon, care au recunoscut că locurile pe care au fost ridicate sanctuarele nu au fost alese la voia sorții, ci în urma unei metodologii ezoterice despre care au refuzat să dea detalii. Se crede că templele au fost construite în acele locuri pentru a reflecta poziția Soarelui, Lunii și a planetelor, o ipoteză care pare lansată doar pentru a scăpa de chinul de a găsi o explicație cât mai apropiată de adevăr. Nu aveau de câștigat nimic inițiații în secretele zeilor din ridicarea sanctuarelor în poziții care să reflecte corpurile cerești ci, mai degrabă, acele locuri au fost alese din motive concrete. O posibilitate ar fi ca locurile templelor să reprezinte centri energetici de care se foloseau inițiații pentru a-și invoca divinitățile. Ceea ce pare să sugereze literatura greco-romană, unde găsim porți către lumea de dincolo în anumite locuri. De pildă cele șase din mitul lui Tezeu, dintre Troezen și Atena. În Odiseea lui Homer, Ulise nu a invocat spiritele morților oriunde, ci dintr-un port de la marginea apuseană a lumii, unde se găsea o intrare în regatul subteran al lui Hades. La fel și în Eneida lui Virgiliu, unde sibila din Cumae l-a ajutat pe Enea să coboare în lumea de jos printr-o peșteră din craterul vulcanic Avernus. Prin urmare, putem considera că în acele locuri se găseau centri energetici care permiteau deschiderea portalurilor către o dimensiune locuită de entitățile întunecate, ceea ce s-ar putea aplica și în cazul templelor în care erau invocate aceste ființe. Nu putem ști cu siguranță adevărul în această privință, însă nu ar trebui să ne mirăm dacă vreodată vom afla că extraordinarele descoperiri științifice, artistice, filosofice și religioase ale grecilor antici se datorează învățăturilor primite de la entitățile invocate de inițiații în misteriile acestor ființe camuflate în zeii Olimpului.

Deși acum, la sfârșit, pot spune că am descoperit câteva dintre secretele olimpienilor și ale copiilor lor semidivini, nu am reușit să dezleg misterele personale de la începutul cărții, acele coincidențe (cu sau fără ghilimele) de care m-am lovit în ultimii ani. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, pentru că lipsa răspunsurilor mă determină să continui căutarea secretelor zeilor. Și cine știe ce alte minunății se vor găsi pe acest drum insuficient bătătorit? Mai ales dacă înțelegem cea mai corectă completare a primei inscripții de pe templul lui Apollo din Delfi:

Omule, cunoaște-te pe tine însuți… și astfel vei cunoaște secretele zeilor.