Secretele Olimpului 2. Teogonia

În secolul al XVII-lea î.e.n. Egiptul a fost invadat de hicsoși, semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Iosefus, „regii păstori”. Hicsoșii și-au stabilit capitala la Tjaru / Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Iosefus în Împotriva lui Apion (Contra Apionen în original), hicsosul Salitis a devenit faraon la Inbu-Hedj / Men-nefer (Memfis), după el urmând Bnon, Apahmen, Apofis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, hicsoșii au fost izgoniți în jurul anului 1550 î.e.n. de o alianță a prinților egipteni din Waset (numită Teba de greci). Iosefus afirma că Thoutmosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se la aceeași invadatori semiți ai Egiptului, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma, adică Ierusalimul), s-au împărțit în douăsprezece triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre ei, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmus, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.

Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări. Hecateu afirma că o parte dintre hicsoși s-au stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar această afirmație sugerează că grecii și israeliții sunt același popor. Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, precum și culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”. Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deucalion și Pyrra, supraviețuitorii Potopului. Numele Ellin conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaaneenilor. Chiar și Biblia susține că spartanii (greci din cetatea Sparta) și iudeii fac parte din același popor: „Aflatu-s-a în scrieri vechi despre spartani şi iudei că sunt fraţi şi că sunt din neamul lui Avraam” (Cartea întâi a Maccabeilor 12:21). Poate cea mai clară dovadă a originii comune a celor două popoare o reprezintă alfabetul. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Alfabetul ebraic	Alfabetul grec
Aleph	Alpha
Beth	Beta
Gimel	Gamma
Daleth	Delta
He	Epsilon
Vau	Vau
Zayin	Dzeta
Heth	Eta
Teth	Theta
Yod	Iota
Khaph	Kappa
Lamed	Lambda
Mem	Mi
Nun	Ni
Samekh	Xi
Ayin	Omicron
Pe	Pi
Sade	Psi
Koph	Khi
Resh	Rho
Shin	Sigma
Tav	Tau

Grecii nu și-au ascuns originea canaaneană, miturile lor susținând că primul lor erou și fondatorul cetății Teba, prințul Cadmus, venea din Fenicia, o regiune din Canaan, de pe coasta estică a Mării Mediterane. Istoricul Herodot și alți greci antici considerau că prințul le-a adus elenilor alfabetul fenician, pe care aceștia l-au transformat în cel grecesc. O ipoteză falsă, ținând cont că prințul Cadmus a trăit în jurul anului 1550 î.e.n. conform lui Hecateu din Abdera, alfabetul fenician a apărut cinci secole mai târziu iar cele mai vechi inscripții grecești cu litere asemănătoare celor feniciene datează din secolele IX – VIII î.e.n. Numele Feniciei este grecesc, fenicienii referindu-se la ei înșiși ca fiind „kena’ani”, care înseamnă „canaaneeni”. Erau organizați în orașe-state, la fel ca grecii, cele mai importante fiind Byblos, Tyr și Sidon, și și-au întemeiat colonii în jurul Mediteranei, cum ar fi, de pildă, Cartagina din nord-vestul Africii. Nu se știe de unde au venit fenicienii în Levant în jurul anului 3000 î.e.n. și nici unde au dispărut, însă cea mai importantă moștenire a lor a fost alfabetul fenician, din care s-au dezvoltat cel ebraic, cel arabic, cel grecesc, cel latin și cel chirilic. Cel puțin teoretic.

Ajunși în Grecia, hicsoșii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor asiatici. Nu au putut inventa una de la zero, așa că au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni și alți câțiva mai mici, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Pentru a înțelege religia olimpiană, să vedem întâi principalele zeități existente în toate religiile lumii:

– Gnosticii spuneau că la început exista o singură ființă fără început și sfârșit, o lumină care, la un moment dat, s-a despărțit în două: una masculină și alta feminină. Partea sa masculină a fost numită An de sumerieni, Anu de akkadieni și asirieni, Ra de egipteni, Dyaus Pitar și mai apoi Brahma de hinduși, El de canaaneeni, Borr de vikingi, Bythos de gnostici, Dumnezeu de creștini, Ometeotl de azteci, Itzamna de mayași sau Izanagi de japonezi. Împreună cu jumătatea sa feminină a dat naștere unei noi perechi de eoni, cum îi numeau gnosticii, care, la rândul lor, s-au înmulțit. Considerat zeul cerului în multe culturi, Anu este energia care există în tot ce este viu, conducătorul suprem al Universului, împăratul lumilor imateriale și al celei fizice. Deși, în teorie, este imparțial, el este cel care dintotdeauna a manipulat pe ascuns zeii și oamenii, prin care trăiește simultan miliarde de vieți care îi aduc nenumărate experiențe. În religiile lumii nu joacă roluri importante, drept pentru care multe popoare i-au ridicat mai puține temple decât altor zeități. Și asta doar pentru că el este „păpușarul” ascuns, cel care trage din umbră sforile „marionetelor” umane și divine.

– Conform gnosticilor, când Bythos și jumătatea sa feminină au creat doi eoni noi, s-au născut Nous și sora sa. Numit Enlil de sumerieni, Ellil de akkadieni, Baal Hadad de canaaneeni, Seth de egipteni, Odin de vikingi, Viracocha de incași, Tezcatlipoca de azteci, Chaac de mayași, Gebeleizis de traci, Indra și mai apoi Vișnu de hinduși, Ahriman de perși, Tarhun de hitiți sau Teșub de hurieni, fiul eonului suprem era asociat în majoritatea culturilor cu planeta Jupiter și considerat zeul furtunii, al ploii și al vântului. Au fost inventate mai multe zeități avându-l ca model, cum ar fi Ișkur în Sumer, Adad în Akkad, al treilea Zamolxe în Dacia, Rudra și mai apoi al doilea Krișna în India, Buddha în budism, Iisus în creștinism, arhanghelul Mihail în iudaism, Tlaloc pentru azteci sau Huracan pentru mayași. În majoritatea religiilor era fiul, moștenitorul și mâna dreaptă a împăratului ceresc, locțiitorul său pe Pământ și regele planetei noastre. El este cel care a creat lumea materială ca închisoare pentru eonul răzvrătit Sophia, pe care l-a divizat în Gemenii Divini, și care s-a întrupat pe Pământ pentru a învinge zeii decăzuți. A dus două mari războaie împotriva lor, ultimul sfârșindu-se printr-un potop global. După ce i-a distrus trupul conducătorului lor și i-a închis spiritul într-o dimensiune paralelă inferioară, încălcând astfel ordinul împăratului ceresc de a nu ucide alți zei, Enlil a pierdut tronul Pământului și a fost readus în dimensiunea eonilor. Înainte de a pleca, și-a anunțat adepții că se va întoarce când Sophia va fi din nou întreagă, pentru războiul final împotriva forțelor răului.

– Pentru gnostici, Sophia era eonul decăzut, care a cauzat apariția lumii materiale ce i-a devenit închisoare. Având întâi ca trup planeta noastră, Sophia a fost despărțită la un moment dat de fiul eonului suprem în două ființe diferite, numite de sumerieni Enki și Ninhursag. Gemenii Divini le-au dat naștere lui Marduk și Iștar, care l-au făcut pe Nabu. Ninhursag i l-a născut lui Enlil pe Ninurta, astfel încât Sophia a ajuns divizată în șase entități. Încă din cele mai vechi timpuri, planul ei este să îi unească pe toți șase pentru a fi din nou întreagă. În prezent au mai rămas doar patru, Iștar asimilându-i pe Ninhursag și Ninurta în urmă cu mult timp. Textele apocaliptice sugerează că, atunci când Sophia va fi din nou întreagă, cel numit de sumerieni Enlil se va întoarce pe Pământ pentru a o înfrunta pentru ultima oară, bătălia finală având ca rezultat distrugerea întregii lumi materiale. Pentru că a fost înlocuită de Enki și Ninhursag, Sophia lipsește aproape complet din mituri, fiind menționată uneori dar fără a juca vreun rol în istoria zeilor. Așa că o găsim în Sumer ca Namma, în Babilon ca Tiamat, în Egipt ca Neith și Ma’at, în vedism ca Devi, Aditi și Prthivi, în hinduism ca Șakti și la azteci sub numele Coatlicue.

– Când Sophia a fost despărțită în două entități, jumătatea ei masculină a fost numită Enki de sumerieni și considerată de majoritatea popoarelor antice divinitatea înțelepciunii, a fertilității și a apelor. Pe Enki îl găsim și ca Ningișzida, Dumuzi, Nanna și Gibil în Sumer, Ea, Sin și Tammuz în Akkad, Geb, Horus cel Bătrân, Osiris, Ptah, primul Thoth, primul Anubis, Khnum, Amon, Min, Apis, Serapis și Apofis în Egipt, Dagon și Șalim în Canaan, Samael, Azazel și Sabaoth în iudaism, Lucifer în creștinism, Varuna, Agni și Yami în vedism, Șiva și primul Krișna în hinduism, Yima în zoroastrism, Sabazios în Tracia, primul Zamolxe în Dacia, Kumarbi pentru hitiți, Quetzalcoatl pentru azteci sau Kukulkan pentru mayași. Primul rege al Pământului și conducătorul suprem al entităților malefice numite Igigi de sumerieni și Veghetori de multe alte popoare, Enki a pierdut primul război al zeilor, a cauzat revolta zeilor decăzuți care i-a permis să creeze oamenii și a orchestrat din umbră cel de-al doilea mare război divin. Și-a petrecut mare parte din existență încercând să creeze pe cale genetică soldați care să-l ajute să-l învingă pe Enlil, marele inamic al său, al Sophiei și al tuturor Veghetorilor. Care însă l-a închis acum mai bine de patru milenii într-o lume imaterială, de unde se pare că a fost eliberat de curând, urmând să-și recupereze tronul Pământului și să o reîntregească pe Sophia pentru a-și învinge odată pentru totdeauna marele rival.

– Zeița-mamă care a creat oamenii alături de Enki este jumătatea feminină a Sophiei, numită Ninhursag de fiul ei, Ninurta. Pentru sumerieni a fost numită inițial Sud și apoi Inanna, purtând apoi titlurile Ninki și Ninlil. În Babilon era numită Damkina, în Canaan Așerah, în Egipt Nut, Mut, Amaunet, Isis, prima Hathor, Bastet și Sekhmet, în Scandinavia Frigg, în hinduism Sarasvati, Lakșmi, Parvati și Durga, în Japonia Benten, în Tracia Bendis, pentru incași Mama Qocha iar pentru azteci Chalchiuhtlicue. A condus Pământul alături de fratele și soțul ei și a dat naștere zeilor decăzuți. L-a născut pe Enlil, încarnat forțat în pântecele ei, a luptat împotriva lui alături de Enki în primul război al zeilor și a devenit apoi consoarta lui Enlil, trecând fără voia ei în tabăra Celeștilor, numiți Anunna de sumerieni. Lui Enki i-a născut pe Iștar și Marduk iar lui Enlil pe Ninurta. Când împăratul Anu le-a poruncit zeilor celești să părăsească Pământul pentru a se întoarce în dimensiunea eonilor, Ninhursag s-a lăsat asimilată de fiica ei, Iștar, pentru a rămâne alături de copiii ei.

– Fiul și moștenitorul lui Enlil, Ninurta a fost considerat zeul războiului. Vikingii îl numeau Thor și Tyr, hindușii Kartikeya, canaaneenii Kamoș, evreii Chemoș, fenicienii Melqart, aztecii Xipe Totec iar japonezii Ninigi. Deși era unul dintre Anunna, adică o entitate pozitivă, agresivitatea lui provine de la mama sa, Ninhursag, de la care a moștenit energia negativă a Sophiei. Consoarta sa a fost semizeița Kug-Bau / Kubaba, ridicată la rang de zeiță, care l-a urmat chiar și după ce s-a lăsat asimilat de Iștar pentru a-i oferi un avantaj considerabil în fața rivalului lor, Marduk.

– Marduk este fiul și moștenitorul lui Enki, care a lăsat-o însărcinată pe Ninhursag după ce zeița a devenit consoarta lui Enlil. Drept pentru care Marduk a fost considerat inițial zeul Soarelui și fiul zeului furtunii. După ce a crescut, tânărul zeu și-a declinat adevărata descendență și a pornit un război împotriva tatălui său adoptiv. A pierdut cel de-al doilea război al zeilor, încheiat printr-un potop global, dar a primit tronul Pământului după ce Enki a fost nimicit. Apoi a fost nevoit să se lupte pentru tron cu sora sa, Iștar, timp de câteva mii de ani. A continuat munca tatălui său în domeniul geneticii, după câteva milenii a reușit să îl readucă în lumea noastră iar la final se va lăsa asimilat de el, pentru a o reîntregi pe Sophia. Cel puțin asta sugerează unele texte apocaliptice. Sumerienii îl numeau Utu și Martu, akkadienii Șamaș și Nergal, vikingii Freyr și Baldur, egiptenii Horus, al doilea Anubis, Nefertum și Khonsu, hitiții Illuyanka și Apaliunas, hurienii Aplu, etruscii Apulu, hindușii Surya și mai apoi Ganeșa, japonezii Okuninushi, chinezii Împăratul de Jad, tracii Heron, dacii al doilea Zamolxe, incașii Inti, aztecii Huitzilopochtli, perșii Ahura Mazda, canaaneenii Baal Zephon, evreii Yahweh, creștinii Satan iar musulmanii Allah.

– Pentru sumerieni, prima fiică a lui Enki și Ninhursag a fost inițial numită Ninsar și Inanna după ce a preluat rolurile și titlurile mamei sale. Totodată, ea era și Ereșkigal, zeița lumii subterane. Akkadienii au numit-o Iștar, nume preferat și de babilonieni, și de asirieni. În Egipt era a doua Hathor și Neftis, în Canaan Anat și Aștar, în iudaism Aștoret, în vedism Nirrti, în hinduism Kali, în șintoism Kwannon, în Tracia Cotys, pentru azteci Coyolxauhqui, pentru incași Mama Quilla iar pentru vikingi Freya și Hel. De obicei era considerată atât zeița frumuseții și a sexualității, cât și cea a războiului și a lumii subterane. Ea este creatoarea rasei semiților și rivala lui Marduk la tronul Pământului, care și-a asimilat mama și pe Ninurta pentru a deveni mai puternică. În prezent conduce o mare parte din omenire, pe cea occidentală sau de stânga, iar textele apocaliptice sugerează că la finalul vremurilor nu va accepta să facă parte din Sophia, ci va fi asimilată forțat de tatăl ei după ce va pierde războiul împotriva lui.

– Fiul lui Marduk și Iștar, numit de babilonieni Nabu, nu a făcut parte din grupul marilor zei. Ba chiar apare în multe religii ca muritor care uneori primește zeificarea ori doar nemurirea, cum sunt Utnapiștim, Ziusudra și Atra-Hasis în Sumer. În iudaism el este Noe și Enoh, cel care a devenit îngerul Metatron, în islam este Idris, în hinduism este înțeleptul Agastya iar în Dacia este Marele Lup Alb, un preot al zeului Zamolxe. Tot în Sumer îl găsim ca semizeul Adapa. Babilonienii l-au ridicat la rang de zeu care patrona orașul Borsippa, în Egipt îl întâlnim ca al doilea Thoth și ca Wepwawet, în Scandinavia ca Forseti, în vedism ca Mitra, în zoroastrism ca Mithra iar în China ca împăratul Ku. De obicei era considerat zeul scrisului și al scribilor, în Mesopotamia preluând de la Enki și funcția de zeu al înțelepciunii. Deși născut în familia zeilor decăzuți, Nabu a încercat să rămână neutru în conflictul celor două familii divine, iar la finalul celui de-al doilea război al zeilor a trecut de partea Celeștilor. Ca pedeapsă, tatăl său, Marduk, l-a încarnat forțat în trupurile unor muritori precum Amenhotep III și Akhenaton, obligându-l să trăiască la fel ca oamenii. Textele apocaliptice susțin că Marduk îl va ucide la finalul vremurilor însă nu îl va asimila, deoarece Enlil îi va trimite spiritul în dimensiunea eonilor. Povestea pe larg se găsește în Secretele zeilor.

Grecii nu și-au uitat religia originală, ci au modificat-o încât să pară una nouă. Pe zeul cerului, An al sumerienilor, grecii l-au numit Uranus (Ouranos în greacă), nume care înseamnă „Cerul”. Romanii, care au copiat religia grecilor și au amestecat-o cu cea a etruscilor, l-au numit Caelus sau Coelos. Uranus era fiul și soțul zeiței Gaia („Pământul”), cu care a avut optsprezece copii (doisprezece titani, trei ciclopi și trei hecatonchiri). Deoarece avea darul profeției, Uranus știa că unul dintre copiii săi îl va detrona. Așa că i-a închis pe toți în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Cronos, ajutat de mama lui, a evadat și și-a castrat tatăl cu o seceră. Rănit, Uranus și-a luat zborul, lăsându-l pe Cronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Uranus nu a supraviețuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Uranus era zeul cerului iar consoarta sa, zeița Pământului. A fost castrat de fiul său și izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiți. Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminația „us” / „os”, specifică limbilor greacă și latină, ne rămâne numele Uran (așa cum îl numea și Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” și „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă orașul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent dacă traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „Sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeași entitate numită An de sumerieni sau Anu de popoarele semite din Mesopotamia. Hindușii consideră că spiritul suprem universal se numește Brahman, o combinare a numelor lui Brahma și al lui An, similar cu „Sufletul ceresc” Uranus al grecilor. Cultul său nu a fost foarte răspândit în Grecia, la fel ca al lui Anu în Asiria și Babilon sau al lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.

Consoarta lui Uranus se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra ori Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al VII-lea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt. În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag a fost consoarta lui An și mama zeilor, la fel ca Gaia a grecilor, idee preluată și de egipteni, pentru care zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița cerului, Nut. În Gaia o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului. Ținând cont că istoria secretă a zeilor susține că eonul decăzut al gnosticilor, Sophia, a avut ca trup planeta noastră până să fie despărțită în Gemenii Divini, înțelegem că ea este Gaia elenilor. Prin mitul în care zeița Pământului a avut copii cu zeul cerului, care au devenit primii zei ai planetei noastre, grecii sugerau că aceștia erau ființe formate din spirite și trupuri (fiind născuți din pământ – lumea materială și din cer – cea spirituală).

Cei mai importanți copii ai lui Uranus și Gaia au fost cei doisprezece titani, care au fost aruncați de tatăl lor în Tartar, închisoarea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit” care, în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața cerului” / „cei cărora le-a dat cerul viață” sau „țărâna cerului”, titanii fiind divinitățile Anunnaki ale mesopotamienilor, „Oamenii nobili ai cerului și ai pământului”. Deoarece s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost exilați în lumea subpământeană, știm despre care Anunnaki este vorba: „zeii decăzuți” Igigi sau Veghetorii.

Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, considerat în cultele sale fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Cronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci). Ajutat de mama sa, Cronos a reușit să evadeze din Tartar și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea. Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde șarpele uriaș Apofis l-a atacat pe Ra, ori cu cel al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împăratului ceresc și a devenit conducătorul Pământului alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Cronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Cronos s-a căsătorit cu sora sa, Rea (Ops sau Opis pentru romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Cronos (Kronos pentru greci) a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.

În Teogonia poetului Hesiod, Cronos și-a înghițit cinci copii imediat după ce soția sa, Rea, i-a născut. Cel de-al șaselea, Zeus, a reușit să fie salvat și, după ce a crescut, și-a eliberat frații și surorile din stomacul tatălui lor. Deși modificată, și această poveste este copiată din Sumer, unde Enki și-a lăsat însărcinată strănepoata, pe Uttu. Zeița Ninhursag a luat sămânța lui Enki din pântecele lui Uttu și a îngropat-o în pământ, astfel răsărind opt plante pe care Enki le-a mâncat. Înghițindu-și propria spermă, zeul a rămas însărcinat. Însă, în lipsa unui uter care să-i permită nașterea, s-a îmbolnăvit. Ninhursag l-a salvat, scoțând din el copiii nenăscuți, pe care și i-a implantat în propriul ei pântec. Hurienii și hitiții au păstrat și ei sarcina lui Enki, pe care îl numeau Kumarbi, de asemenea într-o variantă modificată. Când l-a castrat pe Anu mușcându-l de organele genitale, sămânța împăratului ceresc i s-a scurs pe gât, lăsându-l însărcinat cu trei copii: Teșub / Tarhun, Aranzah / Tigris și Tașmișu. La fel ca Zeus, Teșub, zeul furtunii, și-a detronat mai apoi tatăl.

Conform lui Hesiod, când Cronos l-a castrat pe Uranus, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Afrodita (Aphrodite pentru eleni) pe malul sudic al insulei Cipru. Numită de romani Venus („Dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” ori „a venera” în română), ea era zeița frumuseții, a dragostei și a sexualității, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei. Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan,

nume care stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos”, în latină „tyrannus” iar în română „tiran”. Afrodita era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii și caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iștar, romanii chiar atribuindu-i respectivei planete numele zeiței. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Cronos și Venus / Afrodita au creat toate viețuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki și Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Cronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Afrodita este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rea grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphrodite însemnând în traducere liberă „Zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o în Secretele zeilor cu Ninhursag.

Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Cronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să fie salvat. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp. Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater, apoi în Zeus, iar romanii în Jupiter sau Jove. După apariția creștinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. În greaca modernă Zeus este numit Dias, denumire care îi întărește proveniența din numele indianului Dyaus. Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tins sau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer; autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca „Enlil” în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și

„cel care tună-n văzduh”. În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de Agamemnon și Hector, „Domnul stăpân peste nouri” de Diomede, „cel care bubuie-n nouri” de Ulise, Enea și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de Hecabe. În Odiseea aceluiași Homer, Zeus este numit de câteva ori „adunătorul de nori”. Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki în Sumer, fiul acestuia în Grecia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul său. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile asiatice, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu. Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Cronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moștenitor al lui Anu și reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci și titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus. În Iliada Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri” (cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”) la fel cum, în Eneida, pentru poetul roman Virgiliu era „tatăl zeilor și al oamenilor”.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa și lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Uranus, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit și domeniul lui Anu, cerul. Grecii l-au păstrat în această trinitate pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”). Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele „Ennosidas” (la Pindar) și „Ennosigaios” (la Homer). Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. În religia olimpiană, Poseidon era zeul mărilor și fratele cel mare al lui Zeus, care avea ca simboluri tridentul, peștele, taurul, delfinul și calul. În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „zeul cutremur”. Deși originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „Stăpânul Pământului” sau „Soțul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua și sugerând că Poseidon și zeița pământului, Demetra, au avut o legătură intimă, deși nu există niciun mit care să confirme această ipoteză. După cum afirma mitologul german Walter Burkert, traducerea „Soțul Pământului” este aproape imposibil de demonstrat. Deși cercetătorii se încăpățânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul planetei, prima traducere este cea reală. Atât Enki („Domnul Pământului”) la sumerieni cât și Poseidon la greci înseamnă același lucru. Tridentul și peștele sunt simboluri ale ambelor zeități. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror frați mai mici au devenit regii Pământului. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alți zei, a încercat să-și detroneze fratele, dar a fost prins și pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki. În Hermopolis Magna, orașul său, se afla în fruntea unui grup de opt zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeași zeitate iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de opt zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei opt sateliți naturali ai săi.

După ce i-au atribuit lui Zeus cerul și Pământul iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în fața unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus și această lume, deoarece avea deja două, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume care provine din cel al nord-vest semiticului Hadad. În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morților până să preia acest rol semizeii Minos, Rhadamanthus și Eac. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul egiptean Serapis nu se deosebește cu nimic de Hades și nici Isis de soția acestuia, Persefona. Tot Plutarh scria că pentru greci Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre Enlil și Enki, întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „Fiul blândeții”, iar pentru Plutarh, „Cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „Bogatul”, aluzie la bogățiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, zeul bogăției și fiul Demetrei la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

Pe creatorul oamenilor grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit muritorilor focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki. Prometeu era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Cronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, și l-au numit Prometeu. Dar, la fel ca titanul Cronos, Prometeu a fost pedepsit de noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomahia. Egiptenii îl numeau pe creatorul oamenilor Khnum, iar Cronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.

Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul. Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca ale celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Doar din cauza ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui. Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki. Istoricul Plutarh scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Iar Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Cronos / Enki era numită Rea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.

Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Neftis), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Se poate observa cu ochiul liber că toate trei reprezintă aceeași zeitate datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeau Vesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demetra, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demetra fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Gaia dar și cu Rea, soția lui Cronos. În Arcadia se credea că Demetra și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul „Despoina” („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demetra avea o fiică numită Persefona, care a devenit zeița lumii subterane. Demetra, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.

Ares, numit Aris în greaca veche, Mars (Martis la genitiv) de romani și Laran de etrușci, era fiul lui Zeus și mâna sa dreaptă. Mama lui era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Atena, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu,

numit de Walter Burkert în Religie greacă (Greek Religion în original) „copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Fobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Atena îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia. Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”) iar scandinavii „aesir”, cuvinte cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a regelui zeilor, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Mars sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.

Deși titanii Helios (Helius sau Sol în latină) și Selena (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollo și Artemis, care i-au depășit în importanță. Ca o curiozitate, numele lui Helios este un derivat al canaaneanului Eli, căruia i s-au adăugat litera „h” la început și terminația „os”, specifică limbii elene. Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun al grecilor, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al

Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman. Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollo a avut șaizeci și nouă de iubite și nouă iubiți, homosexualitatea fiind o virtute în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia și tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollo a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet și a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al III-lea secol î.e.n., Apollo a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos. Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lykeus” („Lumină”) sau „Lykegenes” („Cel născut dintr-un lup”). Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk. La fel ca omologul său mesopotamian, Apollo nu era doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profețiilor, al vindecării și al medicinei. Amândoi aveau câte o soră, pe Iștar și pe Artemis. Apollo s-a luptat cu șarpele uriaș Pythonos, mit care amintește de cel al lui Marduk și Tiamat. Istoricii Plutarh și Herodot îl identificau cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), ceea ce îl echivalează din nou cu Apollo, Leto fiind mama acestuia în miturile elene. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, Apollo era considerat moștenitorul tronului divin. La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollo s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea; oficial, etimologia numelui rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”). În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor și al lumii subterane. Hurienii îl numeau pe Nergal Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură dintre cei doi este prezența cifrei 7 în miturile lor. Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollo s-a născut pe insula Delos în a șaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a șaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollo a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile lui.

Sora lui Apollo și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite. În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, o stare meditativă care duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism.

Pentru etrușci ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă a înlocuit-o pe Selena ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollo / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.

Fiica zeiței Demetra era Persefona (Persephone pentru greci) sau Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui ei erau Periphona, Persephonea, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Cratilos, Platon o numea

Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”. Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera. Pentru etrușci ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, care aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților. Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persefona este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal și a scandinavei Hel, nimeni alta decât akkadiana Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale hindușilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra. În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălășluiește în Orion cu un anotimp în cer și un anotimp pe Pământ”.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoților, al păstorilor, al literaturii și al invențiilor. În greaca miceniană numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilității și inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi șerpi încolăciți în jurul lui și o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer. Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei și oameni, mijlocitorul sau

mediatorul, așa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiței Hera” însă, ținând cont că Hera este forma de feminin a numelui egiptean Heru, o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Heru”. Această variantă îl identifică cu Enki, cunoscut în Egipt și ca Heru-ur (Horus cel Bătrân), ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Djehuty, pe care îl numeau Thoth (adică același Enki), în Alexandria luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Djehuty / Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia. Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sugera că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței Lakșmi.

Dionysos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viței-de-vie, al nebuniei ritualice și al extazului. În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XIII – XII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a primit numele Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Tesalia și Dinnusos în Aeolia. Numele său a fost tradus ca „Zeul copacilor”, indicându-i funcția de divinitate a naturii, sau ca „Zeul din Nysa”, locul nașterii sale în mitologia greacă. Era mereu înconjurat de satiri, ființe care au dat imaginea demonilor în creștinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometeu) prin vin, muzică și dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ținând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganții apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorkhes” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”) și „Pseudanor” („Omul fals”). Epitetul „Adoneus” este unul bizar, ținând cont că Dionisos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din numele egipteanului Aten / Aton, și cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. „Enorkhes” face referire la funcția sa de zeu al fertilității, lucru subliniat și de orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. „Erikryptos” înseamnă același lucru ca Amon al egiptenilor. Herodot afirma că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionisos”. Ellanikos din Lesbos scria că preoții egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susținea că lui Osiris i se mai spunea Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades și Dionisos devin același zeu când sunt cuprinși de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris și Serapis sunt diferite nume ale lui Epafos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus și al lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soția lui Dionisos. Plutarh și Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeași divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilității care a fost ucis și înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor. Adonis era un zeu al vegetației, de o frumusețe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz). Deoarece îl doreau și Persefona, și Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima și două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persefonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris. Într-un final Adonis a fost ucis, dându-și duhul în brațele Afroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor și cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos din Liban, oraș foarte important pentru cultele lui Osiris și Dumuzi.

O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hefaistos (Hephaistos pentru greci), numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl

numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meșteșugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului și vulcanilor. Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meșteșugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hefaistos cu Ptah. Deși urât și șchiop, meșteșugarul zeilor era căsătorit cu zeița frumuseții, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag / Inanna în Sumer sau Iștar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hefaistos fiind cât se poate de clară.

Atena (Athena în original), numită și Athenaia, Athenaii, Athana ori Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor. Din secolul al II-lea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promakhos” („Prima luptătoare”). Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Atena”, scria sfântul Iustin în secolul al II-lea, această poveste fiind foarte

asemănătoare cu cea egipteană din Memfis, unde zeul Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o. În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Atena fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sanchuniathon o considera fiica titanului Cronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Atenei în miturile vechi. Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni, Aditi / Șakti de hinduși și Sophia de gnostici. Până și virginitatea Atenei o echivalează cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin. Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Sophia. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Atena / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină alături de Jupiter și Junona. Și la etrușci se găsea într-o trinitate divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”. Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația celebrului satanist Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele „Minerva”. Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului XX, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să-i reînvie cultul în țara sa.

Hecate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției. În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Atena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii. Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, care ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Scilla, era considerată tot o zeiță fecioară. În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei. În Teogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Cronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hecate (…) Fiul lui Cronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe pământ, cât și în cer și în mare”. Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidoukhos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”). Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care bănuiesc că Hecate (Hekate în original) a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni. Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hecate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Atena / Minerva / Sophia. În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod. Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva divinităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hecate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte practici oculte.

Tot ea pare a fi și Nyx (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nyx era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus. În Teogonia, Hesiod susținea că Nyx s-a născut din haosul primordial alături de Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități (la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt), cum ar fi Aether (strălucirea) și Hemera (ziua). Apoi, Nyx a născut singură alte entități, printre care gemenii Hipnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”. Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor. În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripide în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții. Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, care înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo. Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nyx, sau ca un tânăr care ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”),

numit de romani Cupidon sau Amor („Iubire”). „Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook. Dacă de obicei Eros era considerat fiul Afroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Haos. În misteriile orfice și eleusine Eros era fiul lui Nyx, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume. Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupidon și trei zeițe numite Venus: primul Cupidon era fiul lui Mercur și al Dianei, al doilea al lui Mercur și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Marte și al celei de-a treia Venus. Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupidon este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).

Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice. Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Hercule. Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în restul culturilor, ci ne-a oferit și detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni, de indieni și de alte popoare, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite Titanomahia și Gigantomahia. În primul, zeii olimpieni, echivalați cu celeștii Anunna din Mesopotamia, au luptat împotriva titanilor, nimeni alții decât Igigi ai sumerienilor sau Veghetorii evreilor. În al doilea au luptat împotriva giganților, uriașii întâlniți în aproape toate culturile lumii. Miturile lumii susțin că în acest război au luptat Veghetori, oameni și semizei împotriva Celeștilor, conflictul încheindu-se printr-un uriaș potop global. În această carte nu ne vom ocupa nici de zei, nici de conflictul dintre ei, nici de Potop, ci de semizeii din religia olimpiană, copiii zeilor și ai oamenilor. Pentru a încerca să aflăm ce secrete se ascund în spatele miturilor lor.