Secretele Olimpului 3. Primii eroi

Deși doar Hecateu din Abdera susținea că poporul elen provine din cel al hicsoșilor izgoniți din Egipt de faraonul teban Ahmose I, grecii nu și-au ascuns originile asiatice, ba le-au legat și de tărâmul faraonilor. Conform mitologiei elene, fondatorul și primul rege al orașului Argos din Peninsula Peleponez, considerat cel mai vechi din Europa, a fost Inachus, conducătorul unei colonii egiptene sau libiene, venit de dincolo de mare. Pentru grecul Pseudo-Apollodor și romanul Gaius Julius Higinus, Inachus era fiul titanilor Oceanus și Tethis. Conform poetului britanic Robert Graves, Inachus era un descendent al titanului Iapet, tatăl binecunoscutului Prometeu (creatorul oamenilor). Sfântul Ieronim din Stridon, istoricul Eusebiu din Cezareea și teologul englez John Lempriere susțineau că Inachus a domnit în Argos timp de jumătate de secol. Pentru alții a domnit 25 sau 28 de ani, începând cu 1675 sau 1677 î.e.n. Se crede că numele său provine din termenul oriental „enak”, care înseamnă „mare” sau „puternic”, rădăcina cuvântului elen „enax”, adică „rege” sau „stăpân”. Deși acest termen pare a fi sumerian, având în componența sa titlul „en” („domn”), remarcăm asemănarea sa izbitoare cu numele biblic Anak (Enac în română). În cartea veterotestamentară Numerii, Anak este strămoșul uriașilor Anakim: „Acolo am văzut noi și nefilimi, pe fiii lui Anak, din neamul nafilimilor; și nouă ni se părea că suntem față de ei ca nişte lăcuste și tot aşa le păream și noi lor” (13:34). În folclorul ebraic, nefilimii erau copiii rezultați din împreunarea îngerilor cu pământenii, numiți în multe culturi semizei. Cum numele Anak se aseamănă foarte mult cu Anunnaki, numele dat marilor zei de sumerieni, akkadieni, babilonieni și asirieni, „fiii lui Anak” ar putea însemna „fiii Anunnakilor”. Iar Inachus ar putea fi ori unul dintre semizeii Anakim, ori unul dintre Anunnaki. Mai ales dacă ținem cont de părerea lui Pseudo-Apollodor și Higinus, care îl considerau fiul titanilor Oceanus și Tetis, ori de cea a lui Robert Graves, care îl credea descendent al titanului Iapet. Din păcate nu avem prea multe detalii despre Inachus pentru a trage o concluzie, însă observăm că miturile nu îl prezentau ca pe un om obișnuit, ci ca pe unul cu descendență divină.

Inachus a avut mulți copii. Una dintre fiicele sale, pe nume Io, era preoteasă a zeiței Hera în Argos. Zeus, regele zeilor, a remarcat-o pe tânăra fecioară și s-a aprins de dorință. Conform versiunii din Prometeu legat a lui Eschil (considerat tatăl tragediei), Io a respins avansurile lui Zeus până când tatăl ei a dat-o afară din casă la sfatul oracolelor. În unele legende, Zeus era cât pe ce să fie prins în timpul actului sexual cu Io, așa că a transformat fata în vacă pentru a o ascunde de geloasa sa soție, Hera. Zeița nu s-a lăsat păcălită atât de ușor, așa că a cerut ca regele zeilor să îi dăruiască bovina. Neavând motive plauzibile pentru a refuza, Zeus i-a dat-o, iar Hera l-a trimis pe Argus Panoptes, un uriaș cu o sută de ochi, să păzească vita pentru a-l împiedica pe Zeus să o viziteze din nou. Regele zeilor i-a cerut lui Hermes, mesagerul divin, să distragă atenția monstrului pentru a elibera fata. Deghizat în păstor, Hermes a reușit să adoarmă uriașul prin cântece și povești, apoi l-a ucis. Zeus a eliberat-o pe Io însă nu a transformat-o în om, ci i-a păstrat înfățișarea de vacă. Nu știm de ce, dar regele zeilor pare să fi avut un fetiș zoofilic. Hera a adunat ochii monstrului Argus și a decorat cu ei coada păunului, apoi a trimis un tăun să o înțepe fără încetare pe sărmana Io, care s-a văzut nevoită să fugă prin lume fără a putea să se odihnească. Pe muntele Caucaz l-a întâlnit pe titanul Prometeu, care i-a profețit că își va recăpăta forma umană și va deveni strămoașa celui mai mare erou al lumii, Hercule. Io a continuat să fugă de tăun și, abia după ce a ajuns în Egipt, Zeus i-a redat înfățișarea umană. Acolo a născut copiii lui Zeus: un băiat pe nume Epafus și o fiică numită Ceroessa. Mai târziu a devenit soția faraonului Telegon iar grecii au echivalat-o cu zeița egipteană Isis, într-o încercare penibilă de a minimaliza importanța divinităților egiptene.

Fiica prințesei Io, Ceroessa, a avut cu zeul Poseidon un fiu numit Bizas, care a fondat cetatea Bizanț, numită ulterior Constantinopole și în cele din urmă Istanbul. Un mit care nu se potrivește deloc cu realitatea, ținând cont că acest Bizas a trăit cu un mileniu înainte ca grecii să colonizeze Bizanțul, fiind un personaj diferit de Bizas, fiul regelui Nisos din Megara, conducătorul coloniștilor. Epafus („Atingere”), fiul lui Io și al lui Zeus, a fost echivalat de eleni cu zeul egiptean Apis. În unele versiuni ale legendei sale s-a născut în Egipt; în altele, într-o peșteră din insula elenă Euboea. La solicitarea zeiței Hera a fost ascuns de cureți, nouă dansatori înarmați care o venerau pe zeița frigiană Cibele. După un timp, Io și-a găsit fiul în Canaan, unde era crescut de soția regelui din Byblos. L-a recuperat și l-a dus în Egipt iar băiatul i-a urmat la tron tatălui său adoptiv, Telegon. Epafus s-a căsătorit cu nimfa Memfis, una dintre fiicele zeului-fluviu Nilus, și împreună au fondat orașul Inebu-hedj / Men-nefer, numit de greci Memfis. Conform preotului egiptean Manethon, Memfis a fost fondat de faraonul Menes, identificat de cercetători cu Narmer, cel care a unificat Egiptul în jurul anului 3100 î.e.n. Însă o inscripție descoperită în 2012 în Sinai descrie vizita în Memfis a faraonului predinastic Iry-Hor, care a domnit cu două generații înainte de Narmer. Prin urmare, Memfisul nu putea fi fondat nici de Menes / Narmer, nici de Epafus, care pare să fi trăit cu un mileniu și jumătate după unificatorul Egiptului. Dar grecii antici obișnuiau să înlocuiască informațiile care le lipseau cu unele produse de imaginația lor, construindu-și o istorie bazată mai mult pe fabulații decât pe realitate. Egiptologul britanic David Rohl l-a identificat pe Epafus cu penultimul faraon din Dinastia a XV-a, hicsosul Apepi, numit Apofis de greci, care a domnit aproximativ patru decenii. Nu există dovezi pentru această echivalare în afara asemănării numelor celor doi, însă se pare că hicsosul Apofis venera doar o singură zeitate, pe Seth al egiptenilor, pe care l-am identificat în Secretele zeilor cu Zeus al grecilor. Iar Zeus era tatăl lui Epafus după părerea elenilor.

Dacă încercăm să decodificăm această poveste, reținem că Inachus a domnit până prin 1650 î.e.n., fiica sa a ajuns în Egipt iar nepotul său, Epafus, a devenit faraon și a înființat orașul Memfis. Conform cronicilor egiptene, prin 1650 î.e.n. (exact la moartea lui Inachus) au ajuns hicsoșii în Egipt și au cucerit Memfisul. Susținând că urmașii lui Inachus au trăit în Egipt, pe care l-au și condus, grecii sugerau că acei urmași erau hicsoșii, care au condus timp de un secol nordul țării faraonilor. Așa s-ar putea explica echivalarea legendarului Epafus cu faraonul hicsos Apofis. În miturile grecilor, Io, fiica lui Inachus, s-a căsătorit cu faraonul Telegon iar fiul ei și al lui Zeus, Epafus, a preluat tronul de la tatăl său adoptiv. În realitate, hicsoșii s-au stabilit în Delta Nilului, punând capăt Dinastiei a XIV-a, formată din canaaneeni, de la care au preluat nordul Egiptului. Le-au luat chiar și capitala, Avaris, pe care au transformat-o în propria lor capitală. Prin urmare, faraonul numit Telegon de greci era ultimul faraon canaanean din Dinastia a XIV-a; căsătoria dintre el și fiica lui Inachus reprezintă modul în care au conviețuit în nordul Egiptului hicsoșii și canaaneenii aflați deja acolo. Conform ipotezei mele din Secretele zeilor, acești canaaneeni făceau parte din clanul patriarhului Iacov, sosit în Egipt în 1833 î.e.n., care și-au format în Deltă propria dinastie în 1805 î.e.n. Grecii sugerau că hicsoșii făceau parte din același clan, fiind urmașii lui Inachus, care a fondat în Grecia o colonie egipteană și cetatea Argos. Este posibil să fi emigrat în Europa un grup de canaaneeni din nordul Egiptului prin 1675 î.e.n., care să se fi întors în țara faraonilor după un sfert de veac. Însă, cum nu avem dovezi istorice, punem această variantă sub semnul întrebării, mai ales a doua parte. Cel mai probabil, hicsoșii erau veniți din Canaan, nu din Grecia, numărul lor mare (sute de mii de oameni) făcând imposibilă o invazie masivă din Europa. În plus, canaaneenii din Grecia nu aveau motive să se întoarcă în Egipt după ce au fondat în Europa cetatea Argos și au unit triburile de localnici traci pe care le-au găsit în zonă. De altfel, grecii nu au afirmat că urmașii lui Inachus ar fi părăsit Argosul, ci că au rămas acolo, singura plecată în Egipt fiind fiica lui. Care și-a găsit fiul în Canaan, fiind crescut de soția regelui din Byblos, de acolo aducându-l în Egipt. Astfel, grecii sugerau că hicsoșii erau veniți din Canaan, dar conducătorii lor erau urmașii lui Inachus, fondatorul cetății Argos în Grecia. Preotul egiptean Manethon nu i-a menționat pe Inachus, Io și Epafus, el considerând că primul rege al hicsoșilor a fost Salitis, numit Saites de istoricul Sextus Iulius Africanus, ceea ce îl leagă de orașul Sais din Delta Nilului. Nu a fost identificat acest Salitis / Saites, așa că identitatea și numele real al primului rege al hicsoșilor rămân în continuare necunoscute.

Mitologia elenă susține că Epafus și Memfis au avut o fiică, numită Libia. Unele surse menționează încă o fată, Lisianassa. Prin aceste fiice, Epafus a devenit, după părerea poetului Hesiod, strămoșul „întunecaților libieni, etiopienilor cu spirite înalte, oamenilor subpământeni și micilor pigmei”. Libia a fost răpită de zeul Poseidon, căruia i-a născut doi gemeni: Belus și Agenor. Unii considerau că a existat și un al treilea fiu, numit Lelex. Belus a devenit rege al Egiptului iar Agenor al cetăților Sidon și Tyr din Fenicia. Belus a avut și el doi fii gemeni: Egiptus, care a condus Egiptul și Arabia, și Danaus, regele Libiei. Istoricul Herodot considera că Agenor a trăit prin 1450 sau 2050 î.e.n., prima variantă apropiindu-se mai mult de domnia hicsoșilor în Egipt. Agenor a avut mai mulți copii, cei mai cunoscuți fiind Cadmus și Europa. Grecii povesteau că Zeus a observat-o pe prințesa Europa și s-a decis să o răpească, așa că s-a transformat într-un taur alb și s-a amestecat printre vitele tatălui ei. Când fata a remarcat superbul taur, s-a apropiat de el, l-a mângâiat și, în cele din urmă, a urcat în spatele lui. Zeus a profitat de ocazie și a fugit cu prințesa din Fenicia în insula Creta, traversând înot Marea Mediterană. Pe insulă și-a declinat identitatea și s-a împerecheat cu prințesa care a devenit regina Cretei. Ea i-a născut trei fii, pe Minos, Sarpedon și Radamantus. Regele zeilor i-a dăruit Europei un câine de vânătoare care niciodată nu-și rata vânatul, o suliță care întotdeauna își lovea ținta și pe Talos, un uriaș de bronz care avea rolul de a o păzi de pirați și invadatori. Acest mit pare a-și avea originea în uniunea sacră dintre zeitățile canaaneene Aștar și Aștart (zeiță numită Astarte de greci) sau Baal și Anat (care se împerecheau doar având aspect de bovine). În miturile grecilor, Europa s-a măritat cu regele Asterios, nume pe care l-a purtat și minotaurul născut de soția lui Minos după ce s-a împreunat cu taurul lui Poseidon, fiind totodată unul dintre epitetele lui Zeus, fără îndoială toate provenind din numele zeiței feniciene Astarte. De altfel, satiristul grec Lucian din Samosata scria în secolul al doilea că în Sidon exista un mare templu al zeiței Astarte, despre care fenicienii spuneau că fusese răpită de Zeus transformat în taur și dusă în Creta. Ceea ce ar echivala-o cu Europa. Sau, mai exact, ceea ce ar însemna că mitul Europei a fost creat din elemente ale religiei zeiței Astarte din Canaan, la fel ca multe alte părți ale religiei olimpiene.

Primul erou al grecilor a fost fenicianul Cadmus, fratele Europei, fiul lui Agenor și nepotul zeului Poseidon. Grecii susțineau că tatăl său, regele Agenor, l-a trimis în căutarea Europei, ordonându-i să nu se întoarcă fără ea. Negăsindu-și sora sau nedorind să îl supere pe Zeus, Cadmus a rămas în Grecia, unde a fondat cetatea Teba, numită inițial Cadmeia. Dar se pare că adevărul din spatele mitului este diferit. Istoria susține că nordul Egiptului a fost condus timp de un secol de hicsoși, semiți veniți mai mult ca sigur din Canaan. După aproape un secol, faraonul teban Seqenenre Tao din Dinastia a XVII-a a încercat să elibereze nordul Egiptului, însă a fost ucis în luptă. Fiul său cel mare, Kamose, a atacat capitala hicsoșilor, Avaris, însă nici el nu a reușit să obțină victoria. Ajuns pe tron, mezinul lui Seqenenre, Ahmose, a reușit în cele din urmă să cucerească Avarisul și să gonească din Egipt hicsoșii conduși de Khamudi. Apoi a înființat Dinastia a XVIII-a și a pus bazele Regatului Nou, în timpul căruia puterea Egiptului a atins apogeul. Istoricul iudeu Flavius Iosefus susținea că Thoumosis (identificat cu Ahmose I) a asediat hicsoșii cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul; astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au fondat orașul Ierusalim. În Istoria Egiptului, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în douăsprezece triburi și și-au instituit legi și o religie proprie, ei fiind cei pe care îi numim astăzi israeliți; o altă parte dintre hicsoși, condusă de Cadmus, a ajuns în Grecia. Nu încape îndoială că acest Cadmus, conducătorul hicsoșilor în versiunea lui Hecateu, este fiul regelui Agenor și fratele Europei. De altfel, filologul german Philipp Karl Buttmann afirma în secolul XIX că numele real al fenicianului Agenor era Chnas sau Khna, identic cu Canaan. Adică eroul Cadmus era și la propriu, și la figurat, fiul Canaanului, locul de unde au sosit hicsoșii în Egipt. Să nu uităm și de echivalarea străbunicului lui Cadmus, Epafus, cu faraonul hicsos Apofis, realizată de egiptologul britanic David Rohl, ceea ce îl plasează pe fiul lui Agenor în aceeași familie regală a hicsoșilor. De altfel, faraonul teban Kamose l-a numit pe Apofis „căpetenie al Retjenu”, adică al Canaanului. Observăm asemănarea dintre numele lui Cadmus (sau, mai exact, Kadmos, cum îl scriau grecii) și cel al lui Khamudi, ultimul rege al hicsoșilor, ceea ce sugerează posibilitatea de a fi vorba despre același personaj. Observăm și asemănarea dintre aceste două nume și cel al faraonului Kamose din Teba, fratele lui Ahmose I, care a luptat împotriva hicsoșilor. Dacă numele cetății Teba, pe care Cadmus a fondat-o în Grecia (numită inițial Cadmeia), este identic cu cel al capitalei egiptene din care proveneau cei care i-au înfrânt pe hicsoși, nu pare imposibil ca numele Kadmos / Khamudi să fi fost inspirat din cel al faraonului Kamose. „Mos” sau „mose” este cuvântul egiptean pentru „copil” sau „moștenitor”, așa că numele eroului fenician / hicsos are cel puțin o parte egipteană. Iar echivalarea lui cu Khamudi, ultimul faraon hicsos, l-ar transforma într-un personaj istoric, nicidecum mitologic, așa cum este considerat de cercetători. Chiar dacă numele lui nu există doar în miturile elene, ci și într-o scrisoare din jurul anului 1250 î.e.n., trimisă unui rege hitit de un rege al regatului Ahhiyawa, în care Cadmus este numit strămoșul celor din Ahhiyawa, identificați cu aheii din Iliada lui Homer.

Oare chiar au plecat hicsoșii din Egipt pentru că au fost goniți de Ahmose I? Cum a reușit să îi învingă un faraon de doar zece ani, când tatăl și fratele său nu au reușit? Nu cumva a jucat un rol important erupția vulcanului de pe insula Thera / Santorini? Această erupție a devastat nu doar insula Thera, ci și pe cele din jur, care au fost lovite de cutremure puternice și tsunamiuri ce au adus sfârșitul avansatei civilizații minoice din Creta. Nu se știe data exactă a erupției, cercetătorii contrazicându-se și pe acest subiect, însă se crede că a avut loc undeva între 1642 și 1540 î.e.n. Însă se poate afla data din Stela Furtunii, ridicată de faraonul Ahmose I la începutul domniei lui, prin 1550 î.e.n. Stela menționează furtuni apocaliptice și inundații care au lovit Egiptul, distrugând temple, morminte și piramide în regiunea tebană (de unde deducem că furtunile au fost însoțite de cutremure), zeii acoperind cerul cu furtuni și cauzând întuneric în apus, ceea ce reprezenta, după părerea faraonului, o manifestare a puterii zeului său, Amon. Zeu care l-a ajutat să îi învingă pe hicsoși, după cum se lăuda Ahmose într-o altă inscripție. Aceste furtuni, inundații și cutremure deosebit de puternice în 1550 î.e.n. au fost, fără îndoială, urmările erupției vulcanului din insula Thera, așa că știm anul aproximativ al catastrofei. După ce s-a ocupat de restaurarea clădirilor distruse, Ahmose i-a atacat pe hicsoși, probabil considerând că acea catastrofă era un mesaj de la Amon, zeul suprem al Tebei, care astfel îi transmitea că îl va ajuta să îi pedepsească pe străinii din nordul țării. În mod surprinzător hicsoșii au fost înfrânți de faraonul-copil, deși până atunci îi distruseseră predecesorii. Au fugit în Canaan probabil de teama furtunilor apocaliptice, cutremurelor și inundațiilor, nicidecum de frica egiptenilor, iar Ahmose I și-a însușit meritul de a-i fi gonit cu ajutorul zeului Amon, pe care l-a ridicat la rang de zeu național ca mulțumire. Totuși, conform lui Hecateu din Abdera, o parte dintre hicsoși, cei conduși de Cadmus, nu s-au îndreptat către Canaan, ci către Grecia, direct către vulcanul care abia erupsese. De ce ar fi făcut asta? Cel mai probabil pentru a-și întemeia o nouă colonie. Din moment ce plecaseră din Canaan în Egipt este evident că nu voiau să locuiască în Canaan. Știau că erupția catastrofală a gonit localnicii către nord, prin urmare sudul Greciei era liber. Așa că au profitat de ocazie și au ocupat un teritoriu pe care l-au găsit nelocuit. Miturile susțin că lui Cadmus i-a ordonat tatăl său să o găsească pe Europa, prințesa răpită de Zeus. Cu alte cuvinte, i s-a ordonat să găsească continentul Europa sau, și mai exact, să se mute acolo. În mituri, prințesa Europa se afla în Creta, însă Cadmus a ocolit insula pentru că nu voia să îl supere pe Zeus și s-a oprit pe continent, în Boeotia, unde a fondat cetatea Cadmeia, numită ulterior Teba. Firește că a evitat Creta, ținând cont că erupția vulcanului tocmai distrusese civilizația minoică de acolo. Ca să se simtă în siguranță, avea nevoie să se stabilească pe continent, cât mai departe de vulcan, nicidecum pe o insulă vulnerabilă, care tocmai fusese devastată.

Grecii povesteau că, ajuns pe tărâmul Eladei, Cadmus s-a oprit întâi în Samotracia (aflată la 452 kilometri de Thera / Santorini, cât mai departe de vulcan), insula sacră a unor zeități misterioase și întunecate, numite cabiri („kabeiroi” în greacă), ale căror misterii au fost celebrate și în Teba, numele lor provenind din semiticul „kabir”, adică măreț. Nu se știe nimic despre ritualurile și divinitățile acestui cult secret întâlnit în Lemnos, Samotracia, Anatolia și unele zone din Tracia, totul fiind ținut secret. Nici măcar numărul exact al acestor divinități nu se cunoaște, fiind vorba, cel mai adesea, de patru (doi bărbați și două femei). Ceea ce știm este faptul că Olimpia, mama lui Alexandru Macedon, era o adeptă a acestui cult. Se spune că întreținea relații sexuale cu un zeu transformat în șarpe (Dionisos sau Zeus), astfel născându-se Alexandru. Istoricul Plutarh nota că „un oracol l-a avertizat pe Filip (regele Macedoniei – n.a.) că își va pierde lumina ochilor dacă va iscodi atunci când Olimpia, soția lui, se află în pat împreună cu zeul cu chip de șarpe”. Neputându-și stăpâni curiozitatea, Filip și-a spionat soția într-un moment intim cu zeul-șarpe și și-a pierdut un ochi. Chiar dacă nu există o legătură directă între cabiri și șerpi din cauza secretomaniei cultului, această relatare reprezintă un indiciu. Iar culte ale zeităților-șerpi, Veghetorii numiți Igigi în Mesopotamia, se găsesc pe toată suprafața Pământului încă din cele mai vechi timpuri, de obicei ascunse. De pildă, în primele legende ale Cavalerilor Mesei Rotunde, vrăjitorul Merlin i-a propus regelui Uther, tatăl lui Arthur, să înființeze ordinul cavaleresc. În acea vreme Uther se numea doar Pen, în variantele ulterioare primind numele Pendragon, adică „dragonul-șef” sau „căpetenia dragonilor”. Cuvântul „dragon” provine din latinescul „draconem”, care înseamnă „șarpe uriaș”, la fel ca grecescul „drakon”. Inițial, dragonii erau doar șerpi uriași, în Evul Mediu Mijlociu primind picioare, aripi și coarne. Prin urmare, se poate considera că Uther, tatăl lui Arthur, era conducătorul unui ordin închinat unor zeități-șerpi, asemănătoare sau chiar identice cu cabirii. În 1408, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, a înființat Ordinul Dragonului, despre care nu știm nimic, cu excepția faptului că avea ca membri doar monarhi și nobili. Printre care și domnitorul valah Vlad II Dracul, fiul domnitorului Mircea cel Bătrân, care și-a luat numele din cel al Ordinului Dragonului, pe care l-a purtat și fiul său, Vlad Țepeș, numit Drăculea (transformat în timp în Dracula). Acest ordin a fost modelat după Ordinul Sfântului Gheorghe, fondat de regele Carol Robert de Anjou în 1318. Emblema Ordinului Dragonului era un dragon care își înghițea coada, pe spatele căruia se găsea crucea sfântului Gheorghe. Șarpele care își înghite coada, numit ouroboros, este unul dintre cele mai răspândite simboluri magice, întâlnit și în alchimie, și în gnosticism, și în multe alte religii antice. De exemplu, în Zohar (parte esențială a Kabbalei) se spune despre șarpele uriaș Leviathan (care a devenit demon în creștinism) că „își ține coada în gură”, sugerând o conexiune cu ouroboros. Menționăm și cultul zeului-șarpe Glycon, foarte răspândit în Imperiul Roman în secolul II, dar și secta gnostică a ofiților (nume provenit din grecescul „ophis”, adică „șarpe”), ale căror învățături au fost preluate parțial de templieri. Ca urmare a acestor învățături, pe sigiliul din 1214 al unui Mare Maestru templier apare Abraxas (Marele Arhonte pentru gnostici), care are cap de cocoș, corp uman și șerpi în loc de picioare. Toate acestea sugerează existența unui cult secret al zeităților-șerpi, existent în umbră, departe de ochii publicului. Știm că aceste entități sunt zeii decăzuți conduși de Enki, Marduk și Iștar, numiți adesea Veghetori. Fiind zeități pământene, aveau ca simbol șarpele, spre deosebire de cele celeste, simbolizate prin păsări. Culte ale Veghetorilor, în special ale conducătorilor lor, au existat din cele mai vechi timpuri în toate colțurile lumii. Printre cele mai întunecate se numără cel al lui Amon din Egipt sau cel al lui Kali din India, însă majoritatea își prezentau zeii ca fiind benefici, deși apelau adesea la sacrificii umane ori la magie neagră. Toate aceste culte au dispărut (mai puțin cele hinduse), însă unul a supraviețuit câteva mii de ani în secret. Vechiul Testament ne sugerează existența lui în povestea lui Moise, unde găsim cultul acestor zeități sub forma șarpelui de bronz pe care israeliții îl duceau în fruntea convoiului lor în timpul traversării deșertului Sinai. Mai târziu, regele Iezechia a poruncit distrugerea șarpelui de bronz, numit Nehuștan, deoarece israeliții continuau să i se închine. Aceeași reptilă apare și într-un episod precedent, când toiagul lui Moise s-a transformat în șarpe la îndemnul zeului Yahweh. Puțin mai târziu, când Moise și Aaron s-au prezentat în fața faraonului, toiagul lui Aaron s-a transformat în șarpe și le-a înghițit pe cele ale vrăjitorilor egipteni, prefăcute și ele tot în șerpi. Conform Vechiului Testament, acel toiag al lui Aaron a devenit unul dintre cele mai importante artefacte ale evreilor, fiind închis în Chivotul Legământului alături de o cupă cu mană și de tăblițele cu cele zece porunci, scrise chiar de Yahweh. Elita israelită nu împărtășea ideile religioase ale lui Moise, ci doar se folosea de influența fostului faraon. În

Biblie, în lipsa profetului, fratele său, Aaron, a făcut un vițel de aur pentru ca israeliții să i se închine. Când s-a întors, Moise a pedepsit multă lume pentru această faptă, însă nu și pe Aaron, în mod surprinzător. Taurul era zeul egiptean Amon, al cărui epitet, „kamutef”, înseamnă „taurul mamei sale”. Acest epitet provine din „kematef”, numele dat lui Amon când lua forma unui șarpe. Acest zeu a fost reprezentat în diferite moduri, cu corp uman și cap de berbec, gâscan, crocodil sau șarpe. Se consideră că numele său înseamnă „Cel ascuns”, cultul său era unul întunecat, după cum susțineau cronicarii greci, iar în creștinism a fost transformat în demon, ceea ce sugerează o conexiune cu cabirii. Era zeul capitalei Teba din Egipt, faraonul Ahmose I susținând că a reușit să-i gonească pe hicsoși doar cu ajutorul lui Amon. Acest zeu a fost echivalat cu Apofis (Apep pentru egipteni), șarpele uriaș care a încercat să-l detroneze pe zeul suprem Ra. Apofis s-a dezvoltat din Nehebkau, șarpele primordial considerat inițial spirit malefic iar mai târziu zeu funerar, binefăcător și puternic, însoțitor al lui Ra și judecător al morților. Ofiolatria (adorarea șerpilor) nu era neobișnuită în Egipt, unde întâlnim și zeițele-șerpi Renenutet și Meretseger, dar și pe Wadjet, inițial protectoarea Egiptului Inferior și, după unificare, protectoarea întregii țări. Wadjet, reprezentată și pe coroana regală, era asociată cu Ochiul lui Ra, sugerând o nouă identificare cu Veghetorii. Despre Wadjet se spunea că „scuipă foc” înspre inamicii faraonului și ai zeului Ra iar Nehebkau, într-un mit, are abilitatea de a expira foc, aceasta fiind originea flăcărilor suflate de dragoni în legendele medievale. Unii autori antici susțineau că oracolele vechilor greci erau continuări ale tradiției începute odată cu venerarea lui Wadjet. Cel mai celebru oracol elen era cel din Delfi, în povestea căruia chiar apare un șarpe uriaș. Grecii susțineau că zeul Apollo a ucis șarpele uriaș Python și i-a transformat casa, Delfi, în propriul său oracol. Celebra preoteasă Pythia a fost numită după Python, deși pare bizar să fi adoptat numele unui monstru, dușmanul zeului ei. Cel mai probabil, așa cum se spunea, oracolele grecești au adoptat din Egipt culte ale zeităților-șerpi, pe care le venerau pe ascuns, în mod oficial fiind închinate zeilor olimpieni. Șarpele se găsește și pe toiagul zeului vindecător Esculap, unul dintre fiii aceluiași Apollo, toiag care apare pe siglele multor organizații medicale, inclusiv pe cele ale serviciilor de ambulanță ori pe cea a Organizației Mondiale a Sănătății. Asociațiile farmaceutice au preferat să adopte pocalul Hygieei, fiica lui Esculap, în jurul căruia se încolăcește, de asemenea, un șarpe. Chivotul Legământului din legendele evreiești conținea, pe lângă tăblițele cu cele zece porunci, un pocal cu mană și un baston care se transforma în șarpe. Să fie vorba despre aceleași obiecte în ambele mituri, ținând cont că amândouă își au originea în Egipt? Esculap (Asklepios în original) a fost asociat de greci cu egipteanul Imhotep, ministrul faraonului Djoser în secolul XXVII î.e.n. și marele preot al lui Ra în Heliopolis. Se cunosc puține detalii despre Imhotep, care a fost considerat fiul zeului Ptah și zeificat după două milenii de la moartea sa. În cele din urmă, Imhotep a fost echivalat cu zeul Thoth care, în templul faraonului Seti din Abydos (secolul XIII î.e.n.) este reprezentat ținând în mâini două bastoane, fiecare cu câte un șarpe înfășurat în jurul lui. Thoth a fost echivalat de greci cu Hermes al lor, care primise de la același Apollo un caduceu (un toiag în jurul căruia erau încolăciți doi șerpi). Caduceul fusese preluat de la sumerianul Ningișzida, zeul vegetației și al lumii de dincolo, care era uneori reprezentat ca un șarpe cu cap de om. Cele două bastoane cu șerpi ale lui Thoth din templul lui Seti ar putea fi caduceul lui Hermes și toiagul lui Esculap. În povestea biblică există tot două toiege care s-au transformat în șerpi, cel al lui Moise și cel al fratelui său, Aaron. Pentru că amândouă aveau puteri miraculoase, învățații rabini s-au întrebat dacă nu cumva era vorba despre unul singur. În Midraș se spune că toiagul lui Iacob este identic cu cel pe care Iuda i l-a dat nurorii sale, Tamara, fiind în același timp cel pe care l-au folosit Moise și Aaron, dar și cel cu care regele David l-a ucis pe uriașul Goliat (deși în Vechiul Testament uriașul a fost ucis cu o praștie, nu cu un toiag). David l-a lăsat descendenților săi, care l-au folosit ca sceptru până la distrugerea templului din anul 70, când a dispărut fără urmă, însă se crede că îi va fi înmânat lui Mesia atunci când se va întoarce pentru a conduce lumea. Într-o legendă evreiască ulterioară se spune că toiagul a fost creat la începutul lumii și a fost predat patriarhilor din generație în generație până a ajuns la Moise. Aceste explicații par a fi cam trase de păr, la fel ca ipoteza unui singur toiag, mai ales că în Egipt, Grecia și povestea biblică a lui Moise găsim două. Despre cel al lui Aaron se spune că a fost închis în Chivotul Legământului, iar despre cel al lui Moise că a dispărut fără urmă. În legendele medievale însă întâlnim toiagul lui Merlin care, de asemenea, avea puteri magice. Toiagul s-a transformat în timp într-o baghetă magică, un accesoriu comun magicienilor, după modelul poetului grec Homer. În Iliada, zeul Hermes își folosea toiagul magic în general pentru a adormi sau a trezi oameni. În Odiseea, zeița Atena și-a folosit toiagul pentru a-i schimba aspectul lui Ulise, iar vrăjitoarea Circe a folosit unul asemănător pentru a transforma oamenii lui Ulise în porci. Folclorul este plin de astfel de legende care încearcă se explice curiozitățile oamenilor în lipsa informațiilor, însă trebuie privite cu scepticism. Ținând cont că Moise a fost faraonul Akhenaton, bastonul său trebuie să fi fost cârja regală de păstor, unul dintre simbolurile regalității egiptene. Care nu avea puteri magice, ceea ce sugerează și Biblia, unde ori Moise înfăptuia miracole în prezența lui Aaron, ori doar Aaron era responsabil pentru ele. Prin urmare, adevăratul magician era biblicul Aaron sau prințul Nakhtmin, vărul lui Akhenaton. Motiv pentru care doar toiagul lui a fost închis în Chivotul Legământului, cel al lui Moise fiind un simplu sceptru regal. Pe care se pare că l-a obținut Contele de Saint-Germain, după cum declara Madame de Pompadour acum mai bine de două secole și jumătate.

Legendele grecești susțin că și Cadmus a fost inițiat în misteriile cabirilor, fondate în Samotracia de Iasion, fiul lui Zeus și al nimfei Electra. Legătura dintre cabiri și șerpi se observă la finalul poveștii lui Cadmus, el și soția sa, Harmonia, prefăcându-se în șerpi. Harmonia, zeița armoniei, era sora lui Iasion și, mai mult ca sigur, inițiată în cultul fondat de el. Cu ajutorul zeiței Atena, prințul canaanean Cadmus a răpit-o pe Harmonia, răzbunându-se astfel pentru faptul că Zeus îi răpise sora. Din Samotracia au mers la Delfi pentru a întreba celebrul oracol ce se întâmplase cu prințesa Europa. Oracolul i-a cerut lui Cadmus să renunțe la căutarea surorii sale și să urmărească o vacă specială, care va avea o semilună pe o parte; în locul în care vaca se va opri pentru a se odihni, acolo să ridice prințul o cetate. Cadmus a primit vaca de la Pelagon, regele regiunii Focis (care includea și Delfi), iar animalul l-a ghidat spre Boeotia, unde a fondat Cadmeia, care după o vreme a primit numele Teba. Dacă într-adevăr Cadmus a condus în Elada o parte dintre hicsoșii goniți din Egipt, care au devenit poporul grec, cine erau localnicii pe care i-au întâlnit acolo, așa cum este regele Pelagon? Inachus, unul dintre strămoșii lui Cadmus, fondatorul și primul rege al orașului Argos din Peninsula Peleponez, era conducătorul unei colonii egiptene sau libiene, însă nu s-a extins colonia lui în toată Grecia pentru a o popula, ci a rămas într-un loc. În restul țării se găseau băștinașii pe care grecii îi numeau pelasgi (ceea ce sugerează și numele regelui Pelagon) și îi considerau primii locuitori ai Eladei, fiind fără îndoială tracii care în acea vreme ocupau nu doar întreaga Europă, ci se găseau și în Asia, datorită migrației lor din urmă cu câteva milenii. Hicsoșii au găsit sudul Greciei aproape părăsit deoarece tracii se retrăseseră spre nord din cauza erupției vulcanului Santorini din urmă cu doar câteva decenii, care a distrus civilizația minoică din Creta și multe comunități din insulele aflate în apropiere. Erupție însoțită de cutremure puternice și tsunamiuri, care a servit ca model pentru povestea Atlantidei, inventată de Platon ca alegorie.

Dorința lui Cadmus de a-i sacrifica zeiței Atena vaca specială a fost primul pas către transformarea sa în erou. Și-a trimis doi companioni, Deioleon și Serifus, să-i aducă apă dintr-un izvor din apropiere, iar aceștia au fost uciși de paznicul izvorului, un dragon de apă asemănător hidrei din Lerna, pe care a ucis-o Hercule vreo două secole mai târziu. Pentru a-și răzbuna tovarășii sau pentru că voia neapărat să bea din apa acelui izvor, Cadmus a omorât dragonul și astfel a devenit primul erou al grecilor. Nu ne așteptăm ca eroul să fi ucis într-adevăr un dragon ci, mai degrabă, șarpele uriaș a fost introdus în legenda lui Cadmus ca urmare a inițierii acestuia în misteriile cabirilor. Mitul mai spune că zeița Atena l-a sfătuit să planteze dinții dragonului în pământ, iar din ei au crescut niște oameni înarmați numiți spartoi („semănați”). Cadmus a aruncat o piatră în ei iar spartoii au căzut unul peste altul ca piesele de domino, supraviețuind doar cinci, care l-au ajutat să construiască cetatea Cadmeia și au devenit fondatorii celei mai nobile familii a orașului. Dragonul ucis era sacru pentru Ares, așa că eroul a fost nevoit să-l slujească pe zeul războiului timp de opt ani ca pedeapsă pentru crimă. Conform versiunilor care susțin că Harmonia era fiica zeilor Ares și Afrodita, nicidecum a lui Zeus și a nimfei Electra, la sfârșitul acestei perioade au hotărât zeii să i-o dea lui Cadmus de soție pe Harmonia, cu care fondatorul Tebei a avut doi fii, Polidorus și Illirius, și patru fiice: Agave, Autonoe, Ino și Semele (mama zeului Dionisos). La nunta lor, care a avut loc ori în Cadmeia, ori în Samotracia, au participat și zeii olimpieni. Mireasa Harmonia a primit în dar o piesă de îmbrăcăminte realizată de Atena și un colier făcut de Hefaistos, fierarul zeilor. Era un colier magic, care le permitea celor care îl purtau să rămână pururea tinere și frumoase, dar totodată le aducea și nenorociri. Se spune că Hefaistos a aflat că soția sa, Afrodita, îl înșela cu Ares, așa că a jurat să se răzbune blestemând copilul care ar fi rezultat din această relație și urmașii lui. Cum Afrodita a născut-o pe Harmonia în urma relației cu Ares, Hefaistos s-a răzbunat pe fată și pe descendenții ei oferindu-i colierul blestemat. Se pare că blestemul a funcționat, deoarece familia lui Cadmus a fost lovită de nenorociri iar cetatea sa de tulburări civile. În cele din urmă Cadmus a abdicat, lăsându-i tronul nepotului său, Penteus (fiul prințesei Agave și al lui Echion, cel mai înțelept spartoi), și a plecat cu Harmonia în Iliria, pentru a lupta alături de encheli, care se războiau cu triburile vecine. După ce și-au învins adversarii, enchelii l-au ales rege pe Cadmus, iar acesta a mai fondat două orașe, Lichnidos și Boutoe. Se mai spune că eroul era foarte tulburat de ghinionul care îl urmărea pentru că ucisese dragonul sacru al lui Ares, neștiind că de vină era de fapt colierul blestemat al lui Hefaistos, așa că într-o zi l-a bătut un gând: dacă zeii erau atât de preocupați de viața unui șarpe, și el și-ar dori o astfel de viață. Ca prin minune, imediat au început să îi crească solzi și s-a preschimbat în șarpe. Văzând transformarea, Harmonia a rugat zeii să îi ofere soarta soțului ei, iar ei i-au îndeplinit dorința. În altă variantă a poveștii, după ce au murit li s-au transformat corpurile în șerpi. În tragedia Bacchae a lui Euripide, zeul Dionisos i-a profețit lui Cadmus că el și soția sa vor fi transformați în șerpi pentru o vreme, înainte de a fi duși să trăiască printre cei binecuvântați. Iar această transformare mitică a lui Cadmus și a Harmoniei în șerpi nu reprezintă decât o aluzie la cultul cabirilor, pe care cei doi îi venerau, simbolizând zeificarea lor după moarte și primirea lor în rândul zeilor-șerpi.

Oprim deocamdată povestea copiilor lui Agenor, adică Europa și Cadmus, și ne îndreptăm atenția către cei ai fratelui său geamăn, Belus. Grecii povesteau că Libia, fiica faraonului Epafus, a fost răpită de zeul Poseidon, care a lăsat-o însărcinată. Ea a născut doi băieți: Agenor, care a devenit rege în Fenicia, și Belus, care a ajuns conducătorul Egiptului, la fel ca bunicul său. Dacă într-adevăr Epafus era faraonul hicsos Apofis iar Cadmus, fiul lui Agenor, era Khamudi, ultimul rege hicsos, înseamnă că și faraonul Belus făcea parte din Dinastia a XV-a, cea a hicsoșilor, care a condus Egiptul Inferior timp de aproape un secol. Diodor din Sicilia scria că Belus a fondat o colonie pe fluviul Eufrat și a lăsat acolo preoți-astrologi, pe care babilonienii i-au numit caldeeni. Geograful Pausaniu considera că Belus a ridicat în Babilon un templu închinat lui Hercule. Poporul Kaldi (al caldeenilor) a apărut abia în secolul IX î.e.n. iar Belus se presupune că a trăit prin secolul XVI î.e.n., nu știm să fi existat prin acea perioadă vreo colonie egipteană în Mesopotamia și nici nu a existat în Babilon vreun templu închinat semizeului Hercule. Aceste păreri eronate, care demonstrează că grecii inventau povești când nu aveau informații, se datorează confuziei dintre numele faraonului Belus și titlul akkadian „bel” („domn”), pe care l-au purtat zeii Enlil și Marduk în Mesopotamia. Canaaneenii au preluat acest titlu și l-au transformat în „ba’al”, păstrându-i sensul. Dacă faraonul Belus a existat și a făcut într-adevăr parte din familia regală a hicsoșilor, numele său ar fi putut include titlul „ba’al”, nicidecum pe cel akkadian „bel”. Nu știm să fi existat vreun faraon hicsos cu nume măcar asemănător, însă a existat Sakir-Har, al cărui nume se traduce ori ca „Recompensa lui Horus”, ori derivă din amoritul Sikru-Haddu, care înseamnă „Amintirea lui Hadad”. Ba’al Hadad era zeul canaanean al furtunii, copiat după sumerianul Adad și, în teorie, am putea considera că numele lui Sakir-Har se aseamănă cu cel al lui Belus prin cea de-a doua traducere. Însă ar fi una forțată, care nu ar avea sens dacă ne amintim că grecii foloseau mai mult imaginația decât faptele pentru a-și explica trecutul.

Se spune că Belus și soția sa, naiada Achiroe (fiica zeului-fluviu Nilus), au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind gemenii Egiptus și Danaus. Danaus a devenit regele Libiei iar Egiptus (Aigyptos în greacă) a condus Arabia și a cucerit tărâmul faraonilor, căruia i-a dat numele său. Din nou avem parte de o mostră de imaginație ori de ignoranță, tărâmul faraonilor fiind numit Egipt (Aigyptos) de către greci după numele templului zeului Ptah din Memfis, Hikuptah („Casa sufletului lui Ptah”). Mitul spune că regele Egiptus a hotărât să-și căsătorească cei cincizeci de fii cu cele cincizeci de fiice ale lui Danaus, nunțile între veri fiind normale în acele timpuri. Lui Danaus nu i-a convenit această decizie a fratelui său, așa că a fugit cu fetele sale în Argos, cetatea fondată în Grecia de strămoșul său, Inachus. Când Egiptus a sosit în Argos cu fiii săi, Danaus a fost de acord cu nunta multiplă pentru a evita un război. Însă le-a poruncit fiicelor sale să-și omoare mirii în noaptea nunții. Toate au făcut întocmai, în afară de una singură, Hipermnestra („Foarte curtată”), care a refuzat deoarece soțul ei, Linceus („Ochi de râs”), i-a respectat dorința de a rămâne fecioară. Nu știm dacă Linceus era foarte timid ori Hipermnestra foarte urâtă, de nu s-a atins de ea în noaptea nunții, dar această decizie i-a salvat prințului viața, fiind singurul dintre cei cincizeci de frați care a supraviețuit. Danaus a fost foarte supărat pe fiica sa neascultătoare și a dus-o în fața tribunalului din Argos pentru a fi pedepsită. Însă fata a fost salvată de zeița Afrodita iar ea și soțul ei au fondat dinastia danaidă a regilor din Argos. Norocul lor a fost că Linceus și-a învins până la urmă timiditatea, frustrările sau ce altceva îl împiedicase să își cunoască biblic soția, altfel dinastia danaidă ar fi dispărut odată cu ei. După moartea fiilor săi, regele Egiptus a fugit în Aroe, unde a murit. În unele versiuni ale mitului, Linceus și-a răzbunat frații ucigându-l pe Danaus. În variantele ulterioare ale poveștii, cele patruzeci și nouă de danaide au fost pedepsite în Tartar pentru crimele lor, fiind obligate să care la nesfârșit apă pentru a umple o cadă fără fund (ori cu o spărtură), în care și-ar fi putut spăla păcatele. Iată că în acest caz ulciorul chiar merge de multe ori la apă, cel puțin pentru fetele lui Danaus, care probabil încă fac asta și în prezent, dacă le-am considera povestea adevărată. Dar nu avem niciun motiv să o facem.

Linceus și Hipermnestra au avut un fiu, Abas, care a devenit cel de-al doisprezecelea conducător al regatului Argolis (care avea capitala la Argos). Abas a fost un războinic feroce și un cuceritor, el fondând orașul Abae în nord-estul regiunii Focis și Argosul pelasgic în Tesalia. Când și-a anunțat tatăl de moartea lui Danaus, Abas a fost recompensat cu scutul bunicului său, care era sacru pentru zeița Hera. Se spune că Abas a fost un războinic atât de temut, încât și după moartea sa fugeau dușmanii doar văzându-i scutul. Cu soția sa, Ocalea, Abas a avut o fiică, Idomene, și doi fii gemeni, Acrisius și Proetus, cărora le-a cerut să conducă pe rând regatul. Iar noi observăm că se nășteau cam multe perechi de gemeni în această familie. Cei doi fii ai lui Abas nu s-au înțeles niciodată, rivalitatea dintre ei începând din burta mamei lor. După moartea lui Abas, Proetus a ocupat tronul și a condus Argolisul timp de șaptesprezece ani. Acrisius a dus un război împotriva lui, l-a învins, i-a luat tronul și l-a exilat. Proetus a fugit la regele Iobates din Licia, s-a însurat cu fiica acestuia, Antea, și s-a întors cu armata socrului său pentru a-și recupera tronul. Războiul dintre cei doi frați a împărțit regatul în două și s-a sfârșit când Acrisius a fost de acord să renunțe la jumătate din Argolis. El a păstrat partea apuseană și Argos iar Proetus a primit partea răsăriteană și cetatea Tiryns, despre care se spunea că fusese fortificată de ciclopi.

Acrisius, regele din Argos, a avut două fiice: Danae (numită după strămoșul lor, Danaus, fiul lui Belus) și Evarete (care s-a măritat cu regele Oenomaus din Pisa, fiul zeului Ares). Dezamăgit că nu a avut un moștenitor de parte bărbătească, regele Acrisius a consultat Oracolul din Delfi, care l-a anunțat că va fi ucis de fiul lui Danae. Prințesa nu avea copii, așa că Acrisius a hotărât să o păstreze virgină închizând-o într-un turn de bronz fără uși și ferestre. În alte surse a fost închisă într-o cameră de bronz de sub curtea palatului. Nu știm cum a primit hrană și apă prințesa închisă într-o asemenea temniță, dar nu ne încurcăm în detalii. Zeus, care abia aștepta să prindă o fecioară singură, având hormonii mai agitați decât cei ai unui adolescent în călduri, a văzut-o pe Danae, a coborât peste ea sub forma unei ploi de aur și a lăsat-o însărcinată, astfel născându-se Perseu. Aflând de nașterea copilului din surse necunoscute dar credibile, regele Acrisius a fost la un pas de infarct. Nedorindu-și să provoace mânia zeilor și a furiilor (divinități htonice ale răzbunării), nu și-a ucis fiica și nepotul, ci i-a închis într-o ladă de lemn, pe care a aruncat-o în Marea Egee. De parcă acest gest nu ar fi fost echivalent cu o execuție, fie vorba între noi, fiind în mod evident o condamnare la moarte. Această poveste seamănă cu cea a lui Moise din folclorul ebraic, care a fost lăsat pe Nil într-un coș, și cu cea a akkadianului Sargon cel Mare, care a fost lăsat pe Eufrat tot într-un coș. Cum Zeus nu doarme când vine vorba despre progeniturile sale, și-a rugat fratele, pe Poseidon, zeul mărilor, să calmeze apele. Cutia cu Perseu și mama sa a ajuns pe țărmul insulei Serifos iar cei doi captivi au fost salvați de pescarul Dictis („Năvod”), fratele regelui Polidecte, pescar care a crescut băiatul ca pe propriul său fiu. După câțiva ani, regele Polidecte a văzut-o pe Danae și i s-au aprins călcâiele după ea. Ceea ce nu ne miră pentru că ce e frumos, și lui Zeus îi place, după cum s-a văzut, darămite unui simplu muritor. Perseu și-a protejat mama de poftele deloc onorabile ale regelui, drept pentru care Polidecte a pus la cale un plan pentru a scăpa de el. A organizat un mare banchet la care invitații au fost obligați să aducă în dar cai, cu care regele plănuia să câștige mâna prințesei Hippodamia, fiica regelui Oenomaus din Pisa și a reginei Evarete (sora lui Danae). Un evident motiv mincinos ținând cont că regele Oenomaus se temea de o profeție care susținea că va fi ucis de ginerele său (asemănătoare cu cea primită de socrul său, regele Acrisius), drept pentru care provoca pețitorii fiicei sale la o cursă de care și îi ucidea după ce îi învingea. Perseu, care trăia ca un simplu pescar, nu avea cal, prin urmare l-a întrebat pe rege ce alt dar i-ar fi putut oferi. Polidecte atât aștepta, așa că a cerut capul gorgonei Medusa, a cărei privire transforma orice ființă în stană de piatră. Cele trei gorgone, Medusa, Stheno și Euriale, erau fiicele unor zeități marine primordiale, Forcis și Ceto, și aveau aspect monstruos, adică aripi pe spate și șerpi în loc de păr. În secolul V î.e.n., grecii au renunțat la imaginea grotească a gorgonelor și au început să le reprezinte terifiante dar frumoase. Într-o versiune ulterioară a poetului roman Ovidiu, Medusa era o fecioară frumoasă, pe care Neptun / Poseidon a sedus-o și a dezvirginat-o în templul Minervei / Atenei. Pentru că sunt încurcate nu doar căile, ci și conexiunile neuronale ale zeilor, Minerva a dat vina pe sărmana Medusa, nu pe zeul mărilor, și a transformat-o într-o creatură hidoasă, cu șerpi în loc de păr. Care a rămas și însărcinată, pe deasupra, pentru că un ghinion nu vine niciodată singur. Mai ales pentru Medusa, căreia frumusețea i-a adus numai nenorociri.

Pentru a o învinge pe Medusa, semizeul Perseu i-a cerut ajutorul zeiței Atena, care i l-a oferit bucuroasă pentru că i s-a oferit ocazia de a-i mai da o lovitură sărmanei care s-a lăsat sedusă de un zeu. Atena l-a sfătuit să le caute pe hesperide, care îi puteau oferi arme necesare înfrângerii gorgonei. Pentru a afla locația nimfelor care păzeau livada zeiței Hera, semizeul a fost nevoit să le caute întâi pe graiaie, surorile gorgonelor, trei bătrâne care împărțeau un singur ochi și un singur dinte, pe care îi foloseau cu rândul. Pe când își pasau ochiul, Perseu a reușit să îl fure din mâna uneia și li l-a înapoiat bătrânelor doar după ce i-au dezvăluit locația hesperidelor. Aceste nimfe ale serii și ale luminii aurii de la apus, numite uneori „Fiicele serii”, „Fecioarele vestului” și „Zeițele apusului”, erau fiicele titanului Atlas, cel condamnat de Zeus să țină pe umeri bolta cerească după războiul dintre olimpieni și titani. De obicei erau în număr de trei însă pentru istoricul Diodor din Sicilia erau șapte iar poetul Hesiod nota în Teogonia că erau în număr de patru și păzeau în vestul îndepărtat al lumii livada în care creștea mărul de aur al zeiței Hera. La nunta ei cu Zeus, Hera a primit în dar de la Gaia, zeița Pământului, crengi cu mere de aur; plăcându-i la nebunie, Hera a rugat-o pe Gaia să le planteze în grădina ei de lângă Muntele Atlas. Hesperidelor li s-a încredințat paza merelor de aur însă, pentru că nu avea încredere în ele, Hera a suplimentat paza trimițându-l acolo pe Ladon, un dragon nemuritor cu o sută de capete, care nu dormea niciodată. Se pare că nici Ladon nu era un paznic prea bun din moment ce, în mitul războiului troian, zeița Eris a reușit să fure un măr de aur, celebrul măr al discordiei, care a dus la începerea războiului. Vom reveni la merele de aur, Ladon și locația grădinii hesperidelor, însă acum ne întoarcem la Perseu, ca să nu pierdem șirul poveștii. Semizeul a ajuns în livada zeiței Hera și a primit de la hesperide o traistă în care să bage capul Medusei. Dacă știa Perseu că va primi de la nimfe un sac în locul armelor puternice care i s-au promis, probabil nu s-ar fi deplasat până la capătul lumii pentru așa ceva. Ca să nu se supere că a bătut drumul de pomană, i-au dăruit zeii armele promise: Zeus o sabie din adamantiu, Hades un coif care îl făcea invizibil, Atena un scut lustruit iar Hermes i-a împrumutat sandalele sale înaripate, pentru a zbura. Pregătit inclusiv sufletește, Perseu a plecat spre peștera Medusei. Pentru Hesiod și Eschil, gorgona locuia în Grecia. Novelistul Dionisie Schitobrachion din secolul II î.e.n. considera că locuia în Libia (nordul Africii), acolo unde istoricul Herodot scria că berberii i-au creat mitul ca parte a religiei lor. Se pare că peștera ei se afla într-adevăr în Africa, din moment ce eroul a mai trecut prin câteva aventuri în acest continent. Ajuns la peștera Medusei, Perseu a găsit-o dormind și a decapitat-o fără a o privi direct, ci uitându-se la reflecția ei din scutul primit de la Atena. Din trupul Medusei au țâșnit Pegas, un cal înaripat, și Chrisaor, un uriaș cu o sabie de aur, fiii zeului Poseidon. Simțind moartea surorii lor, celelalte două gorgone l-au urmărit pe asasin, care a reușit să scape de ele purtând coiful care îl făcea invizibil. Poetul grec Polidus scria în secolul IV î.e.n. că Perseu l-a împietrit cu capul Medusei pe Atlas, care pe atunci era păstor. Mai târziu, romanul Ovidiu a oferit detalii despre incident, combinând relatarea lui Polidus cu mitul lui Hercule. În varianta lui Ovidiu, Atlas nu era păstor, ci rege. Perseu a ajuns în regatul lui Atlas și a cerut adăpost, declarându-se fiul lui Zeus. Atlas, care se temea de o profeție ce spunea că un fiu al lui Zeus îi va fura merele de aur din livadă, a refuzat să îl găzduiască. Ca răzbunare, Perseu l-a împietrit cu capul Medusei și l-a transformat într-un lanț muntos. O poveste care încearcă să explice numele munților Atlas din nord-vestul Africii dar care nu are logică ținând cont că, mai târziu, Hercule îl va întâlni pe Atlas, care va încerca să îl păcălească. Așa că ignorăm această parte mai ales pentru că știm cum se formează munții, nefiind nevoie să îi considerăm titani împietriți cu capul unei gorgone moarte.

Pe drumul către Serifos, Perseu s-a oprit în Etiopia, care era condusă de regele Cefeu și de regina Cassiopeia. Cefeu era ori fiul lui Belus, ori al lui Foenix (fiul lui Agenor și fratele lui Cadmus), cel care a dat numele Feniciei în miturile elene. La un moment dat, regina Cassiopeia s-a lăudat că fiica ei, Andromeda, era la fel de frumoasă ca nereidele, cele cincizeci de fiice ale zeului Nereus și ale oceanidei Doris. Simțindu-se profund ofensate de comparație, nereidele i-au cerut lui Poseidon să le răzbune onoarea pătată. Ca să scape de gurile lor, zeul mării le-a răzbunat inundând Etiopia și trimițând un monstru marin, pe nume Cetus, să distrugă ce a mai rămas. Oracolul zeului egiptean Amon din oaza Siwa l-a înștiințat pe regele Cefeu că monstrul se va opri doar dacă îi va fi oferită prințesa Andromeda ca jertfă. Sărmanul rege nu a avut de ales, așa că și-a legat fiica de o stâncă de la țărm și a lăsat-o acolo pentru a fi găsită de creatura lui Poseidon. Norocul fetei a fost că a observat-o Perseu, care se afla în trecere prin Etiopia. Semizeul a ucis monstrul marin și a cerut ca răsplată mâna prințesei. La nuntă a izbucnit o luptă între el și un strămoș de-al său, Fineus (fiul lui Belus, fratele lui Egiptus și Danaus), căruia Andromeda îi fusese promisă. Perseu și-a împietrit rivalul cu ajutorul capului Medusei apoi și-a luat soția și s-a întors în Grecia. Când a ajuns în Serifos, a aflat că mama sa a fost amenințată și abuzată de regele Polidecte în timpul absenței lui, așa că a intrat în sala tronului, i-a împietrit pe rege și pe nobilii săi, apoi i-a oferit tronul pescarului Dictis, tatăl său adoptiv. Într-o versiune înregistrată de romanul Hyginus, Polidecte s-a căsătorit cu Danae dar nu a abuzat-o, ci a protejat-o pe ea și pe Perseu de Acrisius, care aflase că supraviețuiseră. Semizeul a jurat că nu-și va ucide bunicul, însă la scurt timp a decedat Polidecte și, la jocurile lui funerare, Perseu l-a lovit accidental pe Acrisius cu un disc în cap, ceea ce i-a adus moartea, astfel îndeplinindu-se profeția Oracolului din Delfi. În altă versiune, consemnată de Pausaniu, Perseu a mers în Larissa (capitala regiunii Tesalia), unde tocmai aveau loc jocuri atletice. În timpul unei reprezentații publice de aruncare a discului, semizeul l-a lovit din greșeală în cap pe bunicul său, care vizita orașul în acel moment. În Biblioteca lui Pseudo-Apollodor, Perseu s-a întors în Argos. Acrisius a aflat și, pentru a evita îndeplinirea profeției, a fugit în Pelasgiotis din Tesalia, unde regele din Larissa tocmai organiza jocuri funerare pentru tatăl său. Perseu a participat la această competiție și, la fel ca în versiunile precedente, și-a omorât accidental bunicul nimerindu-l cu discul în cap. În varianta poetului roman Ovidiu, consemnată în Metamorfoze, Acrisius a fost exilat de către fratele său, Proetus. Perseu l-a împietrit pe uzurpator și i-a redat bunicului său tronul Argosului. Bunic care nu a fost prea recunoscător, acuzându-și nepotul că nu a omorât înfiorătoarea gorgonă. Pentru a dovedi că nu era mincinos, Perseu s-a văzut nevoit să îi arate capul Medusei, îndeplinind profeția într-un mod diferit, fără lovituri în cap, care să-i împrăștie ideile și creierul. Semizeul a moștenit tronul însă a făcut schimb cu Megapenthes, fiul lui Proetus, lăsându-i acestuia Argosul și preluând de la el regatul Tiryns. Pausaniu a găsit o explicație pentru acest schimb, motivând că Perseu nu a vrut să obțină tronul printr-o crimă. În literatura greacă timpurie, crima, chiar și involuntară, se pedepsea prin exilarea ucigașului, ispășire și purificare rituală, ceea ce ar putea explica motivul renunțării la Argos pentru Tiryns. Chiar dacă versiunile poveștii sunt diferite, înțelegem că Perseu și-a ucis involuntar bunicul, a devenit regele Argosului pentru scurt timp și apoi al Tirynsului. Pausaniu susținea că semizeul a fondat și cetatea Micene, unde a locuit alături de soția sa, Andromeda, și de copiii lor: Perses, Alcaeus, Heleus, Mestor, Sthenelus, Electryon, Cynurus, Gorgophone și Autochthe. Perses a fost lăsat în Etiopia și a devenit strămoșul perșilor. Enciclopedia bizantină Suda, din secolul X, susține că Perseu a fondat orașul Amandra, care și-a schimbat ulterior numele în Ikonion. După ce i-a învins pe isaurieni și cilicieni, a fondat cetatea Tarsus în Turcia de astăzi. Apoi i-a cucerit pe mezi și le-a schimbat numele țării în Persia, evident, după al lui. În Persia i-a învățat pe magi despre Medusa și, când o minge de foc a căzut din cer, le-a cerut să o păzească și să o venereze. La bătrânețe, în timpul unui război, a încercat să folosească din nou capul gorgonei pentru a-și împietri inamicii însă, pentru că îi slăbise vederea, capul nu a funcționat. Nu știm ce legătură are vederea lui cu cea a Medusei sau cum o poate influența una pe cealaltă, dar știm că Perseu nu era cea mai sclipitoare stea de pe cer, conform enciclopediei Suda. Crezând că nu mai funcționează capul gorgonei, Perseu l-a întors spre el pentru a-i arunca o privire. Poate pentru a-i găsi un orificiu prin care să îi introducă încărcătorul, crezând că i se consumase bateria. Capul funcționa și și-a făcut treaba, împietrindu-l pe eroul care în această variantă și-a găsit sfârșitul într-un mod stupid. Suda mai spune că Merros, unul dintre fiii lui Perseu, a ars capul Medusei, probabil pentru a evita să-și găsească accidental sfârșitul la fel ca tatăl său. Probabil semizeul nu a decedat în acest mod stupid, ținând cont că această legendă se găsește doar în Suda, o lucrare nouă în comparație cu cele antice, care susțineau că Perseu este singurul semizeu care a murit de bătrânețe. În plus, nu se putea împietri singur pentru că, după părerea grecilor, eroul i-a oferit Atenei toate obiectele fermecate pe care le-a primit de la zei dar și capul Medusei, pe care zeița și l-a lipit pe scut. Iar după moarte, Perseu și Andromeda au devenit constelații. Noi nu credem astăzi că doi oameni au devenit constelații, ci că ele au primit numele celor doi, însă grecii antici aveau o imaginație mult mai bogată. Pe care nu prea o diferențiau de realitate, din păcate pentru ei.

Relatarea lui Pausaniu ne poate ajuta să stabilim perioada în care a trăit Perseu, chiar dacă este una inexactă. Geograful grec Pausaniu considera că semizeul a fondat cetatea Micene, unde a locuit alături de soția sa și de copiii lor. Însă Micene (Mykenai sau Mykene pentru greci), oraș aflat la 11 kilometri de Argos, a fost locuit încă din mileniul V î.e.n. Între 1550 și 1450 î.e.n. a fost o putere majoră în Grecia, centrul civilizației egeene după căderea celei minoice. În timp, dominația cetății Micene a scăzut, sfârșindu-se complet în secolul XII î.e.n. din cauza Popoarelor Mării. Însă prin perioada 1350 – 1330 î.e.n., orașul a fost reconstruit și întărit cu un zid uriaș, despre care grecii credeau că a fost ridicat de ciclopi. Dacă Perseu a existat într-adevăr și a domnit în Micene, nu a fondat un oraș care exista de mult timp, ci l-a reconstruit, el fiind autorul zidurilor ciclopice. Cum aventurile lui au început când era foarte tânăr, înseamnă că s-a născut undeva între 1365 – 1350 î.e.n. și probabil a trăit vreo 70 – 80 de ani. Ceea ce înseamnă că semizeul era contemporan cu faraonul rebel Akhenaton, numit Moise de folclorul ebraic. Nu știm dacă a existat vreun contact între Perseu și Akhenaton, deși se spune că uciderea Medusei și salvarea Andromedei au avut loc în Africa în timpul domniei lui Akhenaton (aproximativ 1366 – 1337 î.e.n.), însă știm că în Camera Idolilor din templul din Micene s-a descoperit un scarabeu aparținând reginei Tiye, mama lui Akhenaton. Iar în orașul egiptean Kom el-Heitan s-a găsit itinerariul unor ambasadori egipteni în zona egeană, din timpul faraonului Amenhotep III (aproximativ 1392 – 1354 î.e.n.), tatăl lui Akhenaton; unul dintre orașele vizitate de ambasadori este Mwkinu, adică Micene, considerat de egipteni unul dintre orașele „tinailor”. Egipteanul „tinai” este sinonim cu grecescul „danai”, unul dintre numele date elenilor de poetul Homer, care înseamnă „urmașii lui Danae”. Iar Danae, conform miturilor grecilor, era mama lui Perseu. De unde rezultă că zidurile cetății Micene nu au fost construite prin 1350 – 1330 î.e.n., așa cum se crede, ci cu câțiva ani mai devreme, iar Perseu și-a început domnia când Amenhotep III ocupa tronul Egiptului. Perseu a fost vizitat de ambasadorii lui Amenhotep și a primit în dar un scarabeu al reginei Tiye. Egiptenii i-au spus istoricului Herodot că Perseu le-a vizitat țara și astfel s-ar putea explica darul reginei pentru semizeul elen și vizita ulterioară a ambasadorilor egipteni. Dacă aceasta este perioada în care a trăit Perseu, cine era Cefeu, regele Etiopiei și socrul semizeului? Grecii numeau Etiopia regiunea din sudul Egiptului, Sudanul de astăzi sau Nubia în vechime. În Nubia, între 2500 și 1500 î.e.n. a existat regatul Kerma, apoi zona a ajuns sub stăpânire egipteană până în 1070 î.e.n., când s-a format regatul Kuș. În timpul lui Amenhotep III, Nubia făcea parte din Imperiul Egiptean, extins de bunicul său, Tutmose III, care a cucerit 350 de orașe de la Eufrat până în Nubia, ceea ce i-a adus supranumele modern de „Napoleon al Egiptului”. Prin urmare, Nubia nu putea avea alt rege în afară de faraon, așa că nu puteau exista nici regele Cefeu, nici regina Cassiopeia, nici prințesa Andromeda. În primul secol î.e.n. se considera că Andromeda fusese înlănțuită în portul canaanean Joppa (astăzi cartierul Jaffa din Tel-Aviv), însă nici aici nu putea exista un rege în acea perioadă, Joppa fiind cucerit de același Tutmose III. În acest port, Vechiul Testament susține că profetul Iona a fost înghițit de un pește uriaș și pare cam mare coincidența ca în același loc să fi apărut doi monștri marini uriași. Etiopienii moderni nu acceptă nici această variantă, nici pe cea a Nubiei / Sudanului, ci consideră că salvarea Andromedei a avut loc în țara lor, chiar dacă primul regat etiopian a apărut în secolul X î.e.n., cu patru sute de ani după întâmplările din mitul lui Perseu. Fostul împărat etiopian Haile Selassie I (1892 – 1975) a compus în 1922 o listă a monarhilor etiopieni din 4530 î.e.n. până în 1779, unde o găsim pe regina Cassiopeia, mama Andromedei, ca făcând parte din Dinastia Agdazyană a regatului lui Ioctan (unul dintre urmașii lui Noe în Vechiul Testament) și domnind între 1890 și 1871 î.e.n. Cum domnia ei apare aici cu cinci secole mai devreme, soțul ei, Cefeu, nu este menționat, lista contrazice alte tradiții etiopiene și date istorice iar împăratul Selassie I a refuzat să divulge sursele sale, nu putem lua în serios această listă care are doar rolul de a crea iluzia continuității monarhiei în Etiopia, bazându-se în mare parte pe mituri și pe imaginația creatorului ei. Însă putem concluziona că regele Cefeu și regina Cassiopeia nu au existat în realitate, fiind doar invenții ale grecilor cu prea multă imaginație și prea puține date istorice.

În Evul Mediu și, mai apoi, în timpul Renașterii, pictorii și poeții l-au considerat pe Perseu călărețul lui Pegas, calul înaripat născut din trupul mort al Medusei. Însă, în Antichitate, cel care a îmblânzit și călărit calul înaripat era Belerofon, unul dintre cei trei mari eroi ai grecilor dinainte de Hercule (alături de Cadmus și Perseu). Nu se cunoaște nici originea numelui său (Bellerophon în greacă), nici însemnătatea lui, cercetătorii rezumându-se doar la speculații. De exemplu, profesorul britanic Geoffrey Kirk i-a tradus numele ca „Ucigașul lui Belleros”, considerând că „phontes” înseamnă „ucigaș”, chiar dacă nu știe cine ar putea fi acel Belleros. Dacă ar fi adoptat cineva numele „Ucigașul lui Belleros”, este evident că acel Belleros ar fi trebuit să fie cineva cunoscut de toată lumea, altfel numele n-ar fi impresionat pe nimeni. Dar cum nimeni nu a auzit de vreun Belleros, traducerea lui Kirk nu poate stârni nici măcar zâmbete. Deși se bănuiește că numele eroului are o origine asiatică, cercetătorii ignoră prima parte a numelui, particula „bel”, care înseamnă „domn” în akkadiană, preluată de canaaneeni sub forma „ba’al” sau „baal”. A doua parte a numelui, „lero”, rămâne necunoscută, însă a avut o însemnătate în greacă, ținând cont de existența insulei Leros în Grecia. Iar ultima parte a numelui, „phon”, pare a fi cuvântul grecesc „phone”, care înseamnă „voce, sunet”, dar și „vorbitor al”. Această particulă se găsește și în numele Persefonei (Persephone în greacă), zeița împărăției morților și soția lui Hades care, de asemenea, are un înțeles nedescoperit de savanți. Dacă a doua jumătate a numelui ei este evidentă, prima, din care provine și numele semizeului Perseu, rămâne necunoscută. În mitologia elenă a existat oceanida Perse, fiica titanilor Oceanus și Tethis, dar și titanul Perses, tatăl zeiței Hecate. În miturile lor, grecii au conectat-o pe oceanida Perse cu vrăjitoria, cunoașterea ierburilor și a poțiunilor magice, la fel ca fiicele sale, vrăjitoarele Circe și Pasifae; Hecate, numită și Perseis („Fiica lui Perses”), era zeița vrăjitoriei iar într-un mit este considerată mama lui Circe, ceea ce sugerează că Perse și Perseis / Hecate ar putea fi același personaj. Se crede că numele lor provin din cuvântul grecesc „pertho”, tradus ca „a jefui, a devasta, a ucide”, o explicație forțată, care nu se potrivește niciuneia dintre aceste zeități. Cum Hecate / Perseis era și o zeiță a lumii subterane, la fel ca Persefona, putem presupune că sunt una și aceeași zeitate. Sau, mai exact, că una este un aspect al celeilalte. De altfel, în poemul Pharsalia al poetului roman Lucan, vrăjitoarea Erichtho o invocă pe Hecate ca fiind „Persefona, care este al treilea și cel mai de jos aspect al lui Hecate, zeița pe care noi, vrăjitoarele, o venerăm”. Astfel, putem sugera că numele Persefonei înseamnă „Vocea lui Perse / Perseis” sau, mai exact, „Vocea lui Hecate”, ea fiind aspectul pe care îl lua Hecate atunci când li se înfățișa celor care o invocau. După aceeași logică putem considera că numele lui Belerofon ar putea însemna „Vocea Domnului din Leros”, adică cel care vorbea în numele zeului insulei. Nu știm ce zeitate venerau locuitorii antici ai Lerosului însă, ținând cont că era o insulă, cel mai probabil localnicii se îndeletniceau în principal cu pescuitul. Iar pescarii îl venerau în primul rând pe Poseidon, zeul mărilor. Prin urmare, numele lui Belerofon ar putea sugera că eroul era cel care vorbea în numele lui Poseidon, tatăl său conform miturilor.

 Belerofon a fost contemporan cu Tezeu și s-a născut în Efira (cetate numită ulterior Corint), fiind fiul reginei Eurynome și al lui Poseidon. Eurynome era căsătorită cu Glaucus, fiul lui Sisif (fondatorul și primul rege al Efirei, nepotul lui Hellen și strănepotul lui Deucalion – supraviețuitorul Potopului). Sisif l-a mâniat pe Zeus pentru că își ucidea musafirii și călătorii, încălcând legea ospitalității. La un moment dat, înfierbântat cum îl știm, Zeus s-a transformat în vultur, a răpit-o pe nimfa Aegina, fiica zeului-râu Asopus, și a dus-o pe insula Oenone, unde și-a satisfăcut poftele obscene cu ea. Plecat în căutarea fiicei sale, Asopus a ajuns în Efira, unde regele Sisif i-a dezvăluit locația fetei, deoarece văzuse întâmplător un vultur uriaș care a dus o fecioară pe o insulă din apropiere. Zeus l-a gonit pe Asopus cu câteva fulgere, forțându-l să se întoarcă în apele sale, iar Aegina i l-a născut pe Eac (Aeacus în greacă), semizeu care a devenit regele insulei și bunicul lui Ahile (unul dintre eroii războiului troian). Supărat foc pe „turnător”, Zeus i-a ordonat lui Thanatos, zeul morții, să îl închidă pe Sisif în Tartar. Însă regele l-a păcălit și l-a înlănțuit pe zeu, care a fost eliberat de Ares, zeul războiului. Înainte de sosirea lui Ares, regele Sisif și-a instruit soția ca, după moartea lui, să îi arunce cadavrul gol în piața cetății. După ce Thanatos i-a luat viața, spiritul lui Sisif, ajuns în împărăția morților, i s-a plâns zeiței Persefona că soția sa și-a bătut joc de cadavrul lui și a convins-o să îl lase să se întoarcă în lumea celor vii pentru a-și constrânge văduva să îi ofere o înmormântare pe măsură. Ajuns în lumea noastră, Sisif a refuzat să se întoarcă în cea de dedesubt, fiind nevoie ca zeul Hermes să îl prindă și să îl târască înapoi. La porunca lui Zeus, pentru că s-a crezut mai isteț decât zeii, Sisif a fost nevoit să împingă pentru eternitate un bolovan către vârful unui deal; fiind vrăjit de Hades, bolovanul se rostogolea mereu la vale chiar înainte să atingă vârful. Și probabil se rostogolește și astăzi dacă nu s-a plictisit Sisif de această muncă… sisifică.

După moartea lui Sisif, rege al Efirei a devenit fiul său, Glaucus. Zeus a decis ca Glaucus să nu aibă urmași nici măcar cu soția sa, pentru a stârpi sămânța arogantului care a păcălit zeii, așa că probabil l-a lovit pe sărmanul Glaucus cu o impotență cât bolovanul lui Sisif de mare. Nefericita Eurynome și-a găsit consolarea și satisfacția în brațele zeului Poseidon, născându-l astfel pe Belerofon. Mai târziu a mai născut un băiat, numit Deliades, Alcimene sau Peiren, tatăl lui fiind teoretic regele Glaucus. Dar amintindu-ne de hotărârea lui Zeus ca acesta să nu aibă urmași, este evident că regele nu putea fi adevăratul tată al copilului. Adică regina a continuat să-și caute consolarea și satisfacția în brațele altcuiva. Nici nu contează ale cui erau brațele pentru că băiatul nu a trăit prea mult, Belerofon ucigându-l neintenționat, astfel începând legenda lui. Plecat în exil pentru a-și ispăși pedeapsa, semizeul a ajuns în Tiryns, la curtea regelui Proetus, fratele lui Acrisius din Argos, înainte ca Perseu să-i ucidă pe amândoi. Soției lui Proetus, Anteia sau Stheneboea, i s-au aprins călcâiele după tânărul semizeu și a încercat să îl seducă. Belerofon a refuzat-o iar ea l-a acuzat de viol. Regele Proetus nu a vrut să încalce legea ospitalității ucigându-și musafirul, așa că l-a trimis pe Belerofon la socrul său, regele Iobates din Licia (regiune de pe coasta sudică a Turciei de astăzi), pentru a-i duce un mesaj scris pe o tăbliță sigilată: „Te rog, omoară-l pe mesager; a încercat să-mi violeze nevasta, care e fiica ta”. Și Iobates s-a temut de mânia furiilor, care s-ar fi abătut asupra lui dacă ar fi ucis un oaspete, așa că i-a încredințat semizeului o misiune care părea imposibilă: să ucidă himera din Caria, o creatură cu corp de capră, cap de leu și coadă de șarpe, care scuipa flăcări. Belerofon a acceptat misiunea și pe drum l-a întâlnit pe clarvăzătorul Polieidos, care l-a sfătuit să îl captureze pe Pegas, calul înaripat născut din trupul gorgonei Medusa după ce a fost decapitată de Perseu. Pentru asta, trebuia să doarmă în templul zeiței Atena. În timp ce dormea în templu, Bellerofon a visat-o pe zeiță, care i-a spus, după cum susținea Apollodor Mitograful: „Dormi, prinț al casei lui Aeolus? Vino, ia acest farmec pentru armăsar și arată-i-l îmblânzitorului, tatăl tău, în timp ce îi sacrifici un taur alb”. Nu știm dacă semizeul a jertfit vreun taur pentru Poseidon, dar povestea spune că s-a apropiat de Pegas în timp ce armăsarul înaripat se adăpa dintr-o fântână, i-a pus un căpăstru, a urcat în spatele lui și au zburat împreună către sălașul himerei. Unii povesteau că Atena i l-a adus gata îmblânzit, alții că Poseidon a făcut asta. Nici nu contează prea mult cine s-a ocupat cu domesticirea calului înaripat, important este că eroul poveștii l-a obținut și împreună au plecat să omoare monstrul. Ajuns la destinație, semizeul și-a dat seama că nu putea ucide creatura din cauza flăcărilor pe care aceasta le arunca, așa că a scormonit prin intelectul său divin și a găsit o idee. Așa că și-a prins în vârful suliței o bucată mare de plumb, a zburat cu Pegas înspre himeră și i-a înfipt sulița în gât. Focul monstrului a topit plumbul, care i-a blocat căile respiratorii, iar înfricoșătoarea himeră a murit sufocată. Eroul s-a întors victorios la regele Iobates, care însă nu l-a crezut, pentru că Belerofon, deși avea neuroni zeiești, nu s-a gândit să ia cu el cadavrul himerei pentru a-și dovedi fapta. Așa că Iobates l-a trimis în alte câteva lupte, împotriva războinicilor Solymi și apoi a amazoanelor. Eroul și-a învins adversarii aruncând de pe Pegas bolovani peste ei. Când a fost trimis împotriva unui pirat carian, Cheirmarrhus, Belerofon i-a ucis pe toți cei care au fost trimiși să îl asasineze. Însă a fost atacat de gărzile palatului, așa că și-a chemat în ajutor tatăl, pe Poseidon, care a inundat câmpia Xanthus în spatele lui, înecându-i inamicii. Pentru a se apăra, femeile palatului s-au repezit la porți cu fustele ridicate, expunându-și părțile intime. Metodă care a funcționat, Belerofon nedorindu-și să le înfrunte când erau dezbrăcate, așa că s-a retras. De unde înțelegem că ori s-a speriat de atâtea organe sexuale feminine, ori femeile alea erau foarte neatrăgătoare. Se pare că semizeul nu era mereu speriat de femei, pentru că s-a însurat cu fiica lui Iobate, Filonoe, regele schimbându-și părerea despre el și dăruindu-i nu doar mâna fiicei sale, ci și jumătate din regatul său, ca în basmele populare românești. Filonoe i-a născut lui Belerofon trei copii: Isander, Hippolochus și Laodamia (care l-a făcut cu Zeus pe Sarpedon, unul dintre eroii războiului troian).

Victoriile, în special cea împotriva himerei, i-au sporit lui Belerofon nu doar faima, ci și aroganța. Drept pentru care s-a decis într-o zi să zboare pe Muntele Olimp pentru a trăi alături de zei. Iritat de aroganța semizeului, Zeus a trimis un tăun să înțepe calul zburător. Belerofon a căzut de pe Pegas, care și-a continuat singur zborul către vârful muntelui iar Zeus l-a păstrat ca animal de povară care să îi care fulgerele. Belerofon a aterizat forțat într-un tufiș de mărăcini din Cilicia, care i s-au înfipt în ochi și l-au orbit. Și-a trăit restul vieții în mizerie, plin de regrete, devorându-și singur sufletul. Un destin nefericit pentru unul dintre primii eroi ai grecilor, și semizeu totodată, la fel ca pentru majoritatea, de cele mai multe ori din voia sau din cauza zeilor, în special a celui suprem. Ceea ce confirma și poetul Hesiod în Teogonia sa: „Celor născuți din nemuritori și pământeni Zeus le hărăzise o soartă plină de greutăți și necazuri”. Ceea ce probabil i-a ajutat să devină eroi pentru că, așa cum susținea poetul, filosoful, prozatorul și eseistul libanez Khalil Gibran, „Din suferință s-au născut cele mai mari caractere. Cele mai puternice suflete sunt pline de cicatrici”.