Secretele Olimpului 4. Tezeu

Grecii antici considerau că Atena, capitala lor, aflată în peninsula Attica, a fost fondată în anul 1556 î.e.n. de către Cecrops I (Kekrops pentru greci), care a domnit jumătate de veac. Geograful Strabon susținea că numele lui Cecrops nu era de origine greacă și că acest rege mitic, numit la naștere Acte sau Actice, s-a născut din pământ și avea partea superioară de om iar cea inferioară de șarpe sau de pește (la fel ca Oannes în Babilon și ca zeul Dagon în Canaan). Diodor din Sicilia credea că forma dublă a regelui se datora dublei sale cetățenii, fiind și grec, și barbar. De la Cecrops până în prezent foarte mulți oameni au avut cetățenie dublă, însă n-am auzit de niciunul cu partea inferioară de șarpe sau de pește, dar Diodor trăia în lumea lui, care se intersecta rar cu a noastră. În legendele din Attica, Cecrops este autorul primelor elemente ale civilizației, a divizat Attica în douăsprezece comunități și a introdus un nou mod de venerare a zeilor. Se spune că a fost primul care l-a zeificat pe Zeus și i-a dat funcția de divinitate supremă, primul care a ridicat altare și statui ale zeilor, primul care le-a oferit sacrificii. Adică a fost cel care a creat religia olimpiană. Cecrops i-a învățat pe atenieni să se căsătorească, să navigheze, să scrie și să citească, le-a interzis să le aducă zeilor ființe ca jertfe, ci doar prăjituri cu formă de bovine, și i-a divizat în patru triburi: Cecropis, Autochthon, Actea și Paralia. În cinstea lui, Acropola ateniană a fost numită Cecropia. S-a căsătorit cu Aglaurus, fiica lui Actaeus, primul rege al Atticăi, care a domnit într-o cetate numită Acte sau Actica, a cărei locație încă ne este necunoscută. Biblioteca lui Pseudo-Apollodor susține că Cecrops a fost primul rege al Atticăi, nu doar al Atenei. Cu Aglaurus a avut trei fiice, Herse, Pandrosus și Aglaurus. În timpul domniei sale de cinci decenii a avut loc o competiție între zeii Atena și Poseidon pentru patronajul viitoarei capitale a Greciei, care la început purta alt nume (poate chiar Acte sau Actica). Lumea bună a cetății s-a adunat pe Acropolă pentru a asista la competiția zeilor, prezidată de Cecrops. Prima probă a fost de viteză, Poseidon ajungând

primul pe colină, unde a lovit cu tridentul său o stâncă, din care a țâșnit un izvor cu apă sărată. Ajunsă a doua, Atena a plantat un măslin pe deal, pe care l-a oferit localnicilor. Unii spun că Poseidon le-a oferit primul cal domesticit din Grecia pe lângă izvorul cu apă sărată, iar Cecrops a ales măslinul. După geograful Strabon, cei doi zei au început să se certe, așa că a intervenit Zeus, care i-a despărțit și i-a lăsat pe ceilalți zei olimpieni să hotărască învingătorul. Zeii au ales-o pe Atena care, pentru a-și enerva și mai mult rivalul, și-a botezat noul oraș cu numele ei. Tactica a funcționat, Poseidon inundând de furie Câmpia Thriasiană și scufundând Attica în mare. Romanul Marcus Terentius Varro (116 – 27 î.e.n.) a propus o explicație rațională a acestui mit, considerând că măslinul a apărut brusc în Attica, în același timp o parte a regiunii inundându-se, așa că regele Cecrops a întrebat Oracolul din Delfi ce semnifică inundația și apariția plantei. Oracolul i-a explicat că măslinul era simbolul Atenei iar apa al lui Poseidon, prin urmare locuitorii Atticăi erau liberi să aleagă divinitatea care să îi patroneze. Regele a organizat de urgență un referendum; femeile, care în acea vreme aveau drept de vot, au ales-o pe Atena iar bărbații pe zeul mărilor. Cum femeile erau cu una mai multe, câștigătoarea referendumului a fost Atena. Supărat că a pierdut alegerile, cam ca Donald Trump în 2020, Poseidon probabil și-a acuzat rivala de fraudă electorală, țipând că i-au fost furate voturile, apoi a scufundat întreaga regiune în mare, le-a luat femeilor dreptul de vot și le-a interzis copiilor să poarte numele mamelor lor. Probabil ar fi organizat și un asalt al Capitoliului dacă ar fi avut atenienii în acea vreme un for legislativ, dar nu a fost cazul, așa că zeul s-a rezumat doar la inundații, interdicții și posibil acuzații de fraudă. Ar fi fost interesant să aflăm că Poseidon s-a declarat multă vreme adevăratul câștigător, că a cerut o renumărare a voturilor și că a anunțat că va candida din nou după patru ani însă, din păcate, nu avem astfel de informații. Istoria se repetă de multe ori, dar nu întotdeauna.

Dacă Cecrops avea dublă cetățenie, cum afirma Diodor din Sicilia, iar numele lui nu era de origine greacă, după cum susținea Strabon, de unde venea el? Pentru grecii antici era născut din pământ, adică era autohton, deci un localnic, nicidecum un emigrant. Localnicii erau tracii, numiți pelasgi de vechii greci, ceea ce confirmă și Diodor, care îl credea și grec, și barbar. Iar barbarii, pentru greci, erau inițial tracii. Dacă regele Cecrops era trac, nu putea fi și grec în același timp, mai ales că a fondat Atena cu câțiva ani înainte de sosirea hicsoșilor. Autori mai recenți, precum Aristofan și Diodor din Sicilia, considerau că regele Cecrops a emigrat în Grecia cu un grup de coloniști din orașul egiptean Sais, variantă respinsă atât de antici, cât și de cercetătorii moderni. Deși are logică. Sais era un oraș din vestul Deltei Nilului, controlat în acea vreme de hicsoși. O parte dintre ei a emigrat în Grecia după șase ani de la fondarea Atenei, prin urmare nu pare imposibil și nici măcar improbabil ca unii dintre ei să fi plecat înainte iar restul să-i fi urmat după erupția vulcanului din insula Thera. Însă hicsoșii veniți în 1550 î.e.n. nu au avut nicio legătură cu Atena, ci s-au oprit la aproape 52 kilometri în nordul ei și au fondat Teba. Varianta coloniștilor din Sais a apărut ca urmare a echivalării zeiței Neith, patroana orașului, cu Atena a grecilor. Diodor din Sicilia a dus fabulația mai departe și a anunțat în scrierile sale că orașul Sais a fost fondat de atenieni înainte de Potop, fără să realizeze că inundația globală a avut loc cu mult timp înainte de fondarea Atenei și că Sais exista în Egipt cu mult înainte ca emigranții asiatici să pună piciorul în Grecia. Deși este posibil ca un grup de hicsoși din Egipt să le fi adus localnicilor din Attica obiceiuri și legi egiptene, nu știm să fi avut niciunul partea inferioară a corpului de șarpe. Ceea ce nu înseamnă neapărat că acesta era aspectul regelui Cecrops ci, mai degrabă, că și aici s-a folosit simbolismul, corpul de șarpe sugerând apartenența primului rege al Atenei la cultul cabirilor, zeități misterioase cu aspect de șarpe. De altfel Cadmus, conducătorul hicsoșilor în Grecia, s-a oprit prima oară în insula Samotracia, unde a fost inițiat în cultul cabirilor, pe care l-a

dus în Teba. Zeița Atena era asociată cu șerpii, care reprezentau unul dintre simbolurile ei, pe scut avea capul plin de șerpi al gorgonei Medusa iar în Parthenon, templul ei de pe Acropola ateniană, se spune că trăia un șarpe uriaș, pe care preotesele îl hrăneau cu prăjituri cu miere. Ceea ce sugerează posibilitatea ca Atena să fi fost unul dintre cabiri, așadar nu ne mirăm că, în mituri, fondatorul orașului care poartă numele zeiței avea partea inferioară a corpului de șarpe. Prin urmare, aspectul lui Cecrops nu este decât unul simbolic. Însă mai există cel puțin două personaje cu aspect fizic identic cu al lui: Fuxi și sora sa, Nuwa, doi eroi culturali din mitologia chineză. Pentru chinezi, cei doi au creat omenirea și au inventat muzica, vânătoarea, pescuitul, domesticirea animalelor, precum și scrierea în jurul anului 2000 î.e.n. (cu cinci secole înainte de apariția lui Cecrops în Attica), ceea ce îi aseamănă cu primul rege atenian. Mai mult, despre Fuxi se spunea că a inventat ritualurile de căsătorie în tribul său, exact ce a făcut și Cecrops în Atena. Fuxi este primul dintre Cei Trei Suverani care, alături de Cei Cinci Împărați, au domnit în China din 3162 până în 2070 î.e.n. Despre Cei Trei Suverani se spunea că erau semizei deși, în alte mituri, Fuxi și Nuwa erau oameni la origine. Chinezii credeau că Fuxi sau Fu Hsi a trăit 197 de ani și a murit într-un loc numit Chen (Huaiyang în prezent), unde i-a fost închinat un monument care există și astăzi. Asemănările dintre el și Cecrops I al grecilor, inclusiv fizice (ambii având partea inferioară a corpului cu aspect de șarpe), sugerează că ar putea fi vorba despre același personaj. Ori mitul lui Fuxi a ajuns la un moment dat la greci, care l-au împrumutat pentru a crea legenda primului rege atenian, ori personajul pe care chinezii îl numeau Fuxi a vizitat în timp mai multe locuri din lume, civilizând localnicii pe care îi întâlnea. În hinduism, budism și jainism întâlnim Mahoraga, ființe cu partea superioară a corpului umană și cea inferioară cu formă de șarpe, exact ca Fuxi, Nuwa și Cecrops, în Sumer îl găsim pe zeul Ningișzida, cu corp de șarpe și cap de om, iar în Grecia pe Echidna, o ființă pe jumătate șarpe și pe jumătate nimfă, și pe soțul ei, Tifon, un umanoid cu două cozi de șarpe în loc de picioare. Mergem pe varianta simbolismului, considerând că partea reptiliană din aceste personaje sugerează o legătură cu întunecații cabiri, cel puțin până se va demonstra existența unor ființe cu un asemenea aspect.

Iată un tabel cu perioadele de domnie ale primilor cincisprezece regi ai Atenei, de la fondatorul cetății până la ultimul urmaș al semizeului Tezeu, după cum le-au stabilit istoricii din perioada elenistică:

Cecrops I	1556 – 1506 î.e.n.
Cranaus	1506 – 1497 î.e.n.
Amfiction	1497 – 1487 î.e.n.	Fiul titanului Deucalion
Erihtoniu	1487 – 1437 î.e.n.	Fiul zeului Hefaistos
Pandion I	1437 – 1397 î.e.n.	Fiul semizeului Erihtoniu
Erehteu	1397 – 1347 î.e.n.	Fiul lui Pandion I
Cecrops II	1347 – 1307 î.e.n.	Fiul lui Pandion I
Pandion II	1307 – 1282 î.e.n.	Fiul lui Cecrops II
Egeu	1282 – 1234 î.e.n.	Fiul lui Pandion II
Tezeu	1234 – 1205 î.e.n.	Fiul zeului Poseidon
Menesteu	1205 – 1183 î.e.n.	Fiul lui Peteu
Demofon	1183 – 1150 î.e.n.	Fiul semizeului Tezeu
Oxinte	1150 – 1136 î.e.n.	Fiul lui Demofon
Afeida	1136 – 1135 î.e.n.	Fiul lui Oxinte
Timoete	1135 – 1127 î.e.n.	Fiul lui Oxinte

În 1506 î.e.n. regele Cecrops I a murit, nu se știe din ce motiv, iar tronul a fost preluat de Cranaus (Kranaos pentru greci), unul dintre cei mai bogați locuitori ai Atenei în acea vreme. Cranaus, care și el era autohton, adică pelasg / trac, a domnit timp de nouă ani. Se credea că în timpul domniei lui a avut loc Potopul din porunca lui Zeus, care a înecat toate ființele de pe Pământ în afară de Deucalion (fiul titanului Prometeu, creatorul oamenilor), soția sa, Pyra, și copiii lor. Grecii povesteau că, într-o zi, Zeus a coborât pe Pământ pentru a-și verifica supușii, însoțit de Hermes, întocmai ca Dumnezeu și Sfântul Petru în miturile creștine ulterioare. În Arcadia, regele Lycaon, un fiu al lui Pelasgus (deci tot trac), și-a sacrificat unul dintre fii, pe Nyctimus, și i l-a pus zeului suprem în mâncare pentru a-i verifica omnisciența. Zeus s-a prins de înșelăciune, s-a mâniat peste măsură, l-a transformat pe Lycaon în lup, i-a ucis fiii și l-a înviat pe Nyctimus. În ciuda faptei sale îngrozitoare, Lycaon a fost considerat erou cultural, el fondând orașul Lycosura, cultul lui Zeus Lycaeus și Jocurile Lycaene. Fapta regelui Arcadiei a reprezentat cireașa de pe coliva omenirii, pe care Zeus a decis să o înece printr-un potop care să sfârșească Epoca de Bronz. Titanul Prometeu, creatorul oamenilor, avea capacitatea de a vedea viitorul, așa că și-a sfătuit fiul, pe Deucalion, să-și pregătească o cutie mare în care să se adăpostească de ape împreună cu familia sa. Deucalion a făcut întocmai și a supraviețuit împreună cu soția sa, Pyra (Pyrra pentru greci), și copiii lor. Pyra îi era și verișoară, fiind fiica titanului Epimeteu, fratele lui Prometeu, și a Pandorei, prima femeie (creată de Hefaistos la porunca lui Zeus). Pe lângă ei au mai supraviețuit câțiva oameni care fugiseră din timp pe vârfurile celor mai înalți munți. Deucalion și familia sa au plutit pe apă nouă zile și au acostat în cele din urmă pe un munte (Parnas, Athos, Etna sau Othrys), unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus i-a permis fiului lui Prometeu să-i ceară orice. Cum Deucalion și-a dorit noi oameni, regele zeilor l-a învățat să ia pietre de jos și să le arunce peste umăr; pietrele aruncate de el au devenit bărbați, iar cele aruncate de Pyra, femei.

Bineînțeles că nu putem considera reală această versiune a reapariției oamenilor după Diluviu, fiind la fel de absurdă precum cea veterotestamentară, unde primul om a fost făcut din pământ, iar soția sa dintr-o coastă. Însă, pentru că mitul Potopului există în majoritatea culturilor, deci are șanse să conțină măcar un sâmbure de adevăr, putem încerca să aflăm în ce fel de cutie s-au ascuns Deucalion și ai lui pentru a se salva. Un indiciu îl reprezintă cuvântul „piramidă”, care provine din termenii grecești „pyramis” și „pyramidos”. Dacă pentru lingviști „pyramis” rămâne un cuvânt cu un înțeles obscur și o proveniență necunoscută, „pyramidos” a fost tradus ca „foc în mijloc”. Însă misterul se dezleagă analizând mitul grecesc al Diluviului, unde supraviețuitorii Potopului, Deucalion și Pyra, s-au ascuns într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuință”. Cuvântul „pyramis”, care s-a transformat în „pyramidos” (sau „piramidă” în română), nu poate proveni decât din numele soției lui Deucalion (Pyrra pentru greci), care la rândul său provine din „pyr”, cuvântul grecesc pentru „foc”. Poeții romani Horațiu și Ovidiu au descris-o pe Pyra ca având păr roșu, prin urmare a fost numită după culoarea podoabei sale capilare. De la „pyr” grecii au ajuns la „purros”, cuvânt care înseamnă „culoarea focului” sau, mai simplu, „roșu”. În limba latină, cuvântul care desemnează culoarea focului era „pyrrhus”. Devine astfel din ce în ce mai evidentă legătura dintre supraviețuitorii Potopului și piramide. „Pyramidos” se traduce corect nu „foc în mijloc”, ci „Pyra în mijloc”, sugerând că „lada” în care s-au ascuns ea și soțul ei era o piramidă. Totuși, miturile grecești par să ascundă mai multe. Mama Pyrei a fost Pandora, prima femeie, cea pe care zeii au trimis-o tot cu o cutie pentru a-i pedepsi pe muritori. Când titanul Epimeteu, fratele lui Prometeu, a deschis cutia Pandorei, din ea au ieșit bolile, suferința, moartea și durerea, în general tot ce este rău. Epimeteu a închis capacul, reușind să păstreze în cutie doar speranța. Astfel, grecii și-au explicat prezența răului în lume, evidențiind faptul că omenirii i-a rămas doar speranța. Pandora, femeia care a fost creată în casa zeilor, prezintă numeroase asemănări cu zeița Pământului din multe religii. Un exemplu ar putea fi numele „Anesidora”, atribuit ei pe câteva vase de acum două milenii și jumătate, nume care în mod obișnuit era unul dintre epitetele zeițelor Pământului Gaia și Demetra. De asemenea, există similarități între Pandora și biblica Eva, fiecare dintre ele fiind considerată prima femeie iar faptele lor aducând suferința și moartea în lume după ce au scos omenirea dintr-o epocă de aur. Iar Eva și Demetra sunt alter-ego-uri ale sumerienei Ninhursag, mama zeilor și a oamenilor, personificarea Pământului. Cutia Pandorei este aceeași în care s-au salvat Pyra și Deucalion, adică o piramidă; egipteana Isis era numită „stăpâna piramidei” iar varianta ei sumeriană, Ninhursag, înseamnă „Doamna muntelui înalt”. Speranța rămasă în Cutia Pandorei, în timp ce răul scăpase în lume, îi reprezintă pe supraviețuitorii Potopului (care era „răul” de pe Pământ) – ultima speranță a omenirii. Piramida poate reprezenta și „poarta cerului” prin care se întorceau pe planeta noastră Veghetorii, cei care au adus răul pe Pământ prin faptele lor, despre care am scris pe larg în Secretele zeilor, acolo unde am arătat și că Arca lui Noe era considerată o piramidă. În plus, în Teogonia, poetul Hesiod a folosit pentru Cutia Pandorei cuvântul „pythos”, care semnifică ori un vas mare pentru stocarea vinului, uleiului sau grânelor, de obicei îngropat în pământ, ori un recipient funerar sau un sarcofag. Când au ajuns în Egipt, grecii au aflat că piramidele erau morminte ale faraonilor. Prin urmare, Hesiod se referea la piramida Pandorei și nu la o cutie. În secolul al XVI-lea, teologul Desiderius Erasmus din Rotterdam a tradus cuvântul „pythos” al lui Hesiod prin latinescul „pyxis”, care înseamnă „cutie”, astfel luând naștere celebra „Cutie a Pandorei”, pierzându-se sensul ei original.

Cercetătorii consideră că potopul lui Deucalion nu a fost inundația globală prezentă în multe culturi din lumea întreagă, ci una locală, care nu a avut loc în timpul domniei regelui Cranaus, ci mult înainte. De altfel, nici în Antichitate nu credeau toți varianta acestui potop. Dionusius din Halicarnas a scris despre Deucalion, însă nu a menționat potopul. La fel și Hecateu din Milet, unul dintre primii istorici greci. Din moment ce omenirea nu a dispărut și reapărut între 1506 – 1497 î.e.n., este evident că nu atunci a avut loc potopul lui Deucalion. Ceea ce nu i-a deranjat prea mult pe grecii antici, care au crezut asta cu tărie. Cel puțin cei care au compus istoria Greciei antice, istorie care spune că unul dintre fiii lui Deucalion, Hellen, a devenit patriarhul grecilor deoarece fiii săi, Aeolus, Xuthus și Dorus, au fost strămoșii principalele triburi grecești: Aeolus al eolienilor, Dorus al dorienilor iar Xuthus, prin fiii săi, Achaeus și Ion, al aheilor și al ionienilor. Un alt fiu al lui Deucalion, Amfiction (Amphiktyon în greacă), a fost rege în Termopile și s-a căsătorit cu una dintre fiicele regelui Cranaus din Atena. La un moment dat și-a detronat socrul și a devenit cel de-al treilea rege al Atenei, domnind timp de zece ani. În această perioadă a fost vizitat de zeul Dionisos, care l-a învățat proporțiile cele mai potrivite de vin și apă pentru a face șpriț. În 1487 î.e.n., fiul lui Deucalion a fost detronat de Erihtoniu (Erikhthonios), tot un autohton, deci din neamul

tracilor, considerat fiul zeului meșteșugar Hefaistos. Biblioteca lui Pseudo-Apollodor susține că Atena l-a vizitat într-o zi pe Hefaistos pentru a-i cere niște arme. Însă zeul s-a înfierbântat foarte tare, nu doar din cauza cuptoarelor din fierăria sa, așa că a încercat să o seducă. Ea a vrut să rămână fecioară și a fugit, el a prins-o și a încercat să o violeze, însă Atena s-a luptat vitejește și a scăpat cu onoarea intactă. Fiind foarte excitat, Hefaistos și-a scăpat sămânța pe coapsa ei în timpul luptei. Scârbită, zeița a luat-o cu o bucată de l

ână și a aruncat-o pe pământ, iar din ea s-a născut Erihtoniu. Un mit care nu poate avea nici măcar o sămânță (de-a lui Hefaistos) de adevăr, ci reprezintă doar o încercare a vechilor greci de a explica motivul pentru care îl considerau pe Erihtoniu autohton, cuvânt care literal înseamnă „ieșit singur din pământ”. Povestea mai spune că, din motive necunoscute, Atena și-a dorit să crească în secret nou-născutul, așa că l-a închis într-o cutie pe care a lăsat-o în grija fiicelor lui Cecrops (primul rege al Atenei): Herse, Aglaurus și Pandrosus. Zeița le-a poruncit să nu se uite niciodată în cutie și una dintre ele a ascultat-o, însă Herse și Aglaurus erau prea curioase. Așa că au deschis cutia și au găsit în ea un copil pe jumătate om și pe jumătate șarpe, ceea ce le-a îngrozit și le-a luat mințile. Nu prea înțelegem de ce, din moment ce copilul arăta exact ca tatăl prințeselor, care și el avea partea inferioară de șarpe, dar probabil Pseudo-Apollodor nu auzise de aspectul reptilian al lui Cecrops. Fiind nebune și îngrozite, cele două prințese neascultătoare s-au sinucis aruncându-se de pe Acropolă. În alte versiuni, toate trei au fost curioase, prin urmare toate au avut parte de același sfârșit. După ce a crescut, Erihtoniu l-a detronat pe Amfiction și a domnit în Atena timp de jumătate de veac, beneficiind de protecția zeiței care l-a crescut. În cinstea ei a fondat Festivalul Panathenaic și i- a ridicat o statuie de lemn pe Acropolă. Pe statuia zeiței din templul  Parthenon, Erihtoniu a fost reprezentat ca un șarpe ascuns după scutul ei. Templul Erehteion, de lângă Parthenon, îi poartă numele. Se mai spune că el și-a învățat poporul să îmblânzească cai și să îi înhame la care și la plug. Tot el a inventat quadriga, carul cu patru cai, cu care participa des la curse. Zeus a fost foarte impresionat de talentul său de conducător de care, așa că l-a dus în cer după moarte și l-a transformat în constelația Căruțașul sau Auriga. Bine că nu a trăit Schumacher pe vremea lui Zeus, că probabil ne trezeam și cu constelația Șoferul…

În 1437 î.e.n., tronul Atenei i-a revenit lui Pandion I, fiul lui Erihtoniu și al nimfei Praxithea, care a domnit timp de patru decenii. Și el s-a căsătorit cu o nimfă, Zeuxippe, cu care a avut doi fii și două fiice. Conform poetului roman Ovidiu, cea mare, Procne, s-a măritat cu regele trac Tereus, care la un moment dat a violat-o pe cea mică, Filomela, apoi i-a tăiat limba pentru a păstra secretul. Neputând vorbi, fata a țesut toată povestea pe o tapiserie pe care i-a trimis-o surorii sale. Procne s-a enervat, și-a omorât fiul făcut cu Tereus, l-a fiert și i l-a servit soțului ei la masă. După ce regele trac și-a mâncat fiul, cele două surori i-au adus capul tăiat al băiatului, pentru a-l face să înțeleagă ce se întâmplase, apoi au fugit. El după ele, cu securea. Pentru a scăpa de răzbunarea lui Tereus, cele două au cerut ajutorul zeilor, care au transformat-o pe Procne în rândunică, pe Filomela în privighetoare iar pe Tereus în pupăză. Aflând ce au pățit fiicele sale, regele Pandion I a murit de durere iar fiii săi au preluat puterea: tronul i-a revenit lui Erehteu iar preoția lui Butes. Erehteu a domnit între anii 1397 și 1347 î.e.n. și a dus un război împotriva locuitorilor cetății Eleusis, conduși de tracul Eumolpus, fiul zeului Poseidon și al semizeiței Chione. Un oracol a profețit că Atena va supraviețui doar dacă va fi sacrificată una dintre fiicele regelui Erehteu; fata a fost sacrificată iar surorile ei s-au sinucis. În lupta dintre Atena și Eleusis, Erehteu l-a ucis pe Eumolpus, însă și-a pierdut și el viața fiind lovit de tridentul lui Poseidon. Tragedia Erechteu a lui Euripide susține că zeița Atena a poruncit atunci să fie ridicat un templu pentru Poseidon pe Acropolă, care să poarte numele regelui ucis de zeul mărilor, adică Erehteum sau Erehteion. O legendă paralelă cu realitatea, ținând cont că Erehteu a murit în 1347 î.e.n. iar templul Erehteion a fost construit în jurul anului 430 î.e.n. la ordinul generalului Pericle. În plus, se considera că templul a fost numit după Erihtoniu, nu după Erehteu, dar probabil nu a vrut nimeni să îi spună asta și lui Euripide.

După moartea lui Erehteu, ginerele său, Xuthus (nepotul lui Deucalion, supraviețuitorul Potopului), a fost rugat să aleagă un succesor. Xuthus a refuzat să învestească unul dintre fiii fostului rege, preferându-l pe unul dintre frații acestuia, Cecrops II, care a domnit până în 1307 î.e.n. Se spune că în timpul domniei lui au avut loc faptele legendare ale semizeului Perseu, ucigașul Medusei și al monstrului Cetus. După ce a condus Atena timp de patru decenii, Cecrops a fost gonit de prinții Metion și Pandorus, doi dintre fiii lui Erehteu, și a fugit în Aegilia, unde și-a petrecut restul vieții. Iar tronul Atenei i-a revenit fiului său, Pandion II. Nu știm de ce fiii lui Erehteu au așteptat patru decenii pentru a pune mâna pe tronul care li se cuvenea de drept, cum nu știm nici de ce nu l-au luat ei, ci i l-au lăsat fiului lui Cecrops II, dar nici nu ne batem prea mult capetele pentru a înțelege încurcatele căi ale miturilor grecești. Pandion II a domnit un sfert de veac și în timpul domniei sale a început exodul biblic din Egipt către Canaan al israeliților conduși de Akhenaton (1293 î.e.n.). La fel ca tatăl său, și Pandion a fost gonit din Atena, însă nu de către fiii lui Erehteu, ci de către cei ai unchiului său, Metion. A fugit în Megara, unde s-a căsătorit cu Pylia, fiica regelui Pylas. După o vreme, Pylas a plecat voluntar în exil, ca pedeapsă pentru că și-a ucis unchiul, lăsându-i tronul ginerelui său. Pandion II a avut patru fii cu Pylia; după ce a murit, tronul Megarei i-a revenit unuia dintre ei, Nisos. Fiica acestuia, Eurynome, a fost mama celebrului semizeu Belerofon. Se spune că Nisos a dus un război împotriva semizeului Minos, regele Cretei, fiul lui Zeus și al prințesei Europa. Ceea ce ar fi puțin bizar, ținând cont că acest război ar fi trebuit să aibă loc undeva în jurul anului 1282 î.e.n. iar Minos s-a născut prin 1550 î.e.n. Desigur că nu știm cât trăiau semizeii, dar nu am auzit de niciunul care să fi avut o durată de viață de 270 de ani. Însă Minos apare și în mitul semizeului Tezeu, care a devenit regele Atenei în 1234 î.e.n., ceea ce înseamnă că aceasta este perioada în care a trăit. Sau poate au fost doi regi în Creta cu același nume, după cum credeau unii autori antici precum Plutarh sau Diodor din Sicilia.

După moartea lui Pandion II, Nisos și cei trei frați ai săi au atacat Atena, i-au gonit pe fiii lui Metion și și-au împărțit între ei conducerea peninsulei Attica. Nisos a devenit regele Megarei, Lycus al cetății Euboea, Pallas a primit sudul teritoriului iar tronul Atenei a ajuns la cel mai mare dintre frați, Egeu (Aegeas în greacă), care a domnit din 1282 până în 1234 î.e.n. Deși fusese căsătorit de două ori, Egeu nu a avut copii, regele punând acest ghinion pe seama furiei zeiței Afrodita. Drept pentru care a introdus cultul ei în Atena dar degeaba, pentru că tot nu i s-a născut vreun moștenitor. Rămas fără soluții, Egeu a cerut sfatul Oracolului din Delfi, care i-a dat un răspuns ce l-a băgat de tot în ceață, după cum relata Plutarh: „Nu slăbi gâtul burdufului, mare căpetenie a oamenilor, până nu vei mai veni o dată în cetatea Atenei”. Lămurit mai puțin decât înainte, Egeu a cerut sfatul regelui Pittheus din Troezen, care era binecunoscut pentru înțelepciunea sa și pentru priceperea de a desluși profeții. Pittheus a înțeles profeția, nu se știe cum, așa că l-a îmbătat pe Egeu și l-a convins să își petreacă noaptea cu fiica sa, Aethra. Nu știm ce a reușit să facă regele beat cu prințesa, însă Aethra se culcase cu zeul Poseidon cu puțin timp înainte, așa că a rămas însărcinată. În altă variantă, zeița Atena i-a apărut prințesei în vis în acea noapte și i-a dat indicații, drept pentru care Aethra a plecat pe insula Sfairia, unde Poseidon s-a culcat cu ea. Așa că e clar cine era adevăratul tată al copilului. Egeu însă nu știa prin ce flori zburase prințesa și s-a bucurat că va avea în sfârșit un urmaș. Pe care nu avea de gând să-l crească, așa că s-a decis să se întoarcă în Atena și să o lase pe prințesă să se descurce cu copilul. Înainte de a pleca și-a îngropat sandalele, scutul și sabia sub o stâncă și i-a cerut Aethrei să i le dea fiului lor când va crește, el să le aducă în Atena și astfel Egeu să îl recunoască. Întors acasă, Egeu s-a însurat cu Medea, fosta soție a argonautului Iason, care i-a născut un fiu numit Medus. Aethra l-a născut pe Tezeu (Thiseus în greacă) și l-a crescut în Troezen, regatul tatălui ei. Când băiatul a ajuns mare, a găsit sub piatră lucrurile lui Egeu. Mama sa s-a văzut nevoită să îi spună adevărul și l-a trimis în Atena pentru a fi recunoscut ca prinț și moștenitor al tronului. Tezeu avea două variante de a ajunge în Atena: pe mare, cea mai scurtă și sigură variantă, sau pe uscat, înconjurând Golful Saronic și trecând pe lângă șase intrări în lumea subterană a morților, fiecare păzită de câte un inamic. Fiind tânăr, curajos și ambițios, semizeul a ales să urmeze calea terestră, cea mai periculoasă.

Prima intrare se găsea în orășelul Epidaurus, sacru pentru zeii Apollo și Esculap (Asklepios pentru greci), unde băiatul l-a înfruntat pe banditul Perifete (Periphetes), fiul zeului Hefaistos și al muritoarei Anticleia, deci tot un semizeu. Perifete era șchiop, la fel ca tatăl său, avea un singur ochi, precum ciclopii, și cutreiera drumul dintre Troezen și Atena pentru a jefui și ucide cu ghioaga sa de bronz călătorii pe care îi întâlnea. Tezeu l-a ucis și i-a luat ghioaga, care s-a dovedit a fi foarte utilă într-o călătorie periculoasă. A doua intrare în lumea lui Hades se afla în istmul care lega Peninsula Peloponez de Grecia continentală, din apropierea Corintului. Acolo, Tezeu l-a înfruntat pe banditul Sinis, care obișnuia să captureze călători, să îi lege de doi pini îndoiți până la pământ, apoi să dea drumul pinilor, sfâșiindu-și astfel victimele. Tezeu l-a ucis prin aceeași metodă apoi i-a sedus fiica, pe frumoasa Perigone, care i-a născut un fiu numit Melanippus. Mai mult ca sigur a fost vorba despre viol, pentru că o fată care tocmai a asistat la asasinarea tatălui ei nu ar fi făcut de bunăvoie sex cu criminalul. Firește că semizeul nu a stat prin preajmă pentru a-și vedea fiul cum se naște, ci și-a continuat călătoria ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La nordul istmului, într-un loc numit Crommyon, Tezeu a ucis Scroafa Cromioniană, un animal enorm, care devasta regiunea. Nu știm cum de localnicii nu s-au strâns cu câteva furci pentru a vâna o scroafă, ci au preferat să se ascundă sub paturi de frica ei, așteptând să fie salvați de unul mai curajos, dar e bine că au făcut asta, pentru că Tezeu a reușit astfel să-și mai treacă o victorie în palmares. Chiar dacă nu pare mare scofală uciderea unei scroafe. Pseudo-Apollodor a înțeles acest lucru și a considerat-o pe Scroafa Cromioniană odrasla gigantului Tifon și al monstrului Echidna, ca să își merite semizeul laurii și aplauzele. Lângă cetatea Megara, Tezeu a dat peste hoțul Sciron, care forța călătorii să se spele pe picioare în vârful unei stânci; când ei se aplecau pentru a face asta, Scion îi împingea din spate, aterizau de la mare înălțime în mare și erau apoi mâncați de o țestoasă uriașă. Tezeu l-a ucis în același mod, încercând probabil să joace în această poveste rolul karmei din religiile orientale. Al cincilea inamic a fost Cercyon, regele cetății Eleusis, care obliga călătorii să se lupte cu el; după ce îi învingea, îi ucidea. Tezeu s-a luptat cu Cercyon și l-a învins, deși adversarul său era mai puternic, apoi l-a ucis. Unele surse spun că semizeul i-a luat lui Cercyon regatul și i-a răpit fiicele, apoi i-a cedat de bunăvoie regatul nepotului regelui, Hippothous. Nu știm dacă i-a cedat și fetele dar se pare că atunci a prins Tezeu gustul răpirii, o activitate de care se va mai bucura de câteva ori. Ultimul bandit a fost semizeul Procust (Prokroustes în greacă), un fiu al lui Poseidon cu un nivel de sadism superior celorlalți bandiți din călătoria lui Tezeu. Procust avea o fortăreață pe muntele Korydallos, unde invita călătorii să înopteze. Îi culca într-unul dintre cele două paturi ale sale și îi făcea să încapă perfect. Dacă omul era prea scund, Procust îi strivea oasele cu ciocanul și trăgea de membrele lui; dacă era prea înalt, îi tăia din picioare. Firește că nimeni nu ar fi încăput perfect într-unul dintre cele două paturi ale sadicului, așa că nicio victimă nu scăpa cu viață. Tezeu i-a făcut același lucru banditului: l-a legat de un pat, i-a tăiat picioarele, apoi l-a decapitat. Și și-a continuat satisfăcut călătoria plină de crime, răpiri și violuri. Chiar dacă crimele erau îndreptățite, nu putem spune același lucru despre răpiri și violuri, două dintre îndeletnicirile preferate ale lui Tezeu, după cum vom vedea.

În Atena, semizeul nu și-a declinat identitatea din motive doar de el știute. Regele Egeu i-a oferit ospitalitatea sa, însă cu suspiciune, neștiindu-i străinului intențiile. Spre deosebire de rege, soția lui, Medea, și-a dat seama imediat că Tezeu era fiul lui Egeu. Nu știm cum de nu s-a prins și regele, dar vom da vina pe intuiția feminină, care lui îi lipsea cu desăvârșire. Nici cu văzul nu stătea prea bine, din moment ce nu și-a recunoscut sandalele, scutul și sabia pe care le lăsase în Troezen pentru fiul său, dar nu intrăm prea mult în detalii. De teamă că Tezeu va deveni moștenitorul tronului în locul fiului ei, Medus, regina Medea a încercat să scape de el și i-a cerut să captureze Taurul Cretan de la Maraton. Un animal alb ca laptele, dăruit de zeul Poseidon regelui Minos din Creta, cu care soția regelui s-a împerecheat, dând astfel naștere Minotaurului. Cu ceva timp înainte, prințul Androgeus, fiul lui Minos și al reginei zoofile Pasifae, participase la Jocurile Panathinaice organizate de Egeu în Atena. Androgeus le-a câștigat pe toate, însă a avut ghinionul de a fi ucis de Taurul Cretan, care a scăpat din cușca sa și a început să devasteze orașul.

Probabil prințul îl adusese cu el pentru a se lăuda, taurul fiind simbolul culturii minoice din Creta. Mai ales acesta, care îi aparținuse zeului Poseidon. Cretanii veniți cu Androgeus l-au capturat, l-au dus acasă și, după puțin timp, a fost luat de acolo de semizeul Hercule cu acordul regelui Minos și dus regelui Euristeu din Tyrins. Taurul a scăpat din nou și a început să-și petreacă timpul pe lângă Maraton, acolo unde șapte secole și jumătate mai târziu, adică în 490 î.e.n., grecii urmau să învingă uriașa armată persană a regelui Darius I. Pe drumul spre Maraton, Tezeu s-a adăpostit de furtună în coliba unei bătrâne pe nume Hecale, care a jurat că va face un sacrificiu pentru Zeus dacă băiatul va captura taurul. Probabil s-a sacrificat pe ea însăși pentru că, la întoarcere, semizeul a găsit-o moartă. Tezeu a târât taurul capturat până în Atena, unde l-a sacrificat zeiței Atena. Văzând că bovina lui Poseidon nu a scăpat-o de el, Medea a încercat să îl otrăvească. Însă în ultima clipă regele Egeu și-a recunoscut sandalele din picioarele băiatului și sabia de la brâul lui, așa că i-a aruncat cupa de vin otrăvit din mână. Astfel, tatăl și fiul s-au reunit (vorba vine, ținând cont că Poseidon era tatăl băiatului) iar Medea și-a luat fiul și a fugit în Asia. Istoricul Herodot susținea că Medea s-a stabilit în platoul iranian printre arieni, care și-au schimbat numele în mezi în onoarea ei. Alții spuneau că fiul ei, Medus, a obținut tronul bunicului său și a cucerit o parte din Asia pe care a numit-o Media ori după numele său, ori după cel al mamei sale. Apoi și-a pierdut viața într-un atac împotriva indienilor, ceea ce era să pățească și Alexandru Macedon câteva secole mai târziu.

Tezeu a rămas în Atena ca prinț moștenitor și erou al poporului pentru că ucisese cei cinci bandiți și scroafa uriașă și capturase Taurul de la Maraton. Însă viața lui nu putea decurge în liniște și pace, Medea nefiind singura care îl voia mort. Pallantizii, cei cincizeci de veri ai săi (fiii lui Pallas, fratele lui Egeu), sperau să pună mâna pe tronul Atenei după moartea lui Egeu, iar un fiu și moștenitor al acestuia le încurca planurile. Egeu mai avea un fiu, pe Medus, dar se pare că fiul Medeei nu i-a deranjat în vreun fel pe pallantizi, din moment ce nu știm să fi încercat să îl asasineze. Doar pe Tezeu, pentru că eroii trebuie să înfrunte multe pericole și dușmani pentru a-și merita statutul. Pallantizii și tatăl lor și-au strâns armata și au pornit către Atena, pentru a-l ucide pe cel care urma să moștenească tronul pe care și-l doreau ei. Conform istoricului Plutarh, doar o jumătate din armată s-a pregătit pentru a-i înfrunta direct pe atenieni, cealaltă jumătate așteptându-i ascunsă lângă Gargettus, pentru a-i atrage într-o ambuscadă. Însă Tezeu a fost anunțat de planul inamicilor, așa că i-a luat prin surprindere într-o noapte, când i-a atacat pe cei de la Gargettus la adăpostul întunericului. Speriată, cealaltă jumătate a armatei pallantizilor s-a retras. Alte surse consideră că semizeul i-a ucis pe toți cei cincizeci de pallantizi și pe tatăl lor. În tragedia Phèdre (1676), dramaturgul francez Jean-Baptiste Racine susținea că Tezeu a lăsat-o în viață pe Aricia, fiica lui Pallas, și a transformat-o în sclava sa. Însă cum acest amănunt nu este sprijinit de surse antice, îl putem pune pe seama imaginației francezului.

Diodor din Sicilia relata că pallantizii se împrieteniseră cu prințul Androgeus din Creta, fiul regelui Minos, motiv pentru care regele atenian Egeu l-a asasinat, temându-se de o alianță împotriva sa. Există o versiune a poveștii care susține că, după ce a câștigat Jocurile Panathinaice, Androgeus a fost trimis de Egeu să ucidă Taurul de la Maraton, în încercarea regelui de a rupe alianța pallantizilor cu cretanii. O variantă mai logică decât cea a taurului care a scăpat și l-a omorât, care nu explică de ce Minos a pornit un război împotriva Atenei. Nu l-ar fi considerat pe Egeu vinovat de moartea prințului, cauzată de propriul său taur, însă ar fi făcut-o dacă ar fi bănuit că regele atenian ar fi pus la cale asasinatul. Unii considerau că pallantizii l-au ucis pe Androgeus pentru a atrage Creta într-un război împotriva lui Egeu. Cretanii au câștigat războiul iar atenienii au fost nevoiți să îi trimită lui Minos ca tribut câte șapte băieți și șapte fete. Anual după unii, odată la patru, șapte sau nouă ani după alții. Cu acești tineri Minos își hrănea Minotaurul pe care îl închisese într-un labirint de lângă palatul său din Cnossos. Nu știu cum supraviețuia fiara mâncând atât de rar, dar sărim peste asta. Legenda spune că, după ce a ajuns pe tronul insulei Creta, semizeul Minos s-a văzut nevoit să și-l protejeze de frații săi, Eac și Radamantus, drept pentru care l-a rugat pe zeul Poseidon să îi trimită un taur alb ca semn al susținerii sale. Poseidon i-a trimis taurul iar regele nu i l-a jertfit zeului, așa cum ar fi trebuit, ci a decis să îl păstreze și să aducă alt sacrificiu. Poseidon s-a înfuriat și a făcut-o pe Pasifae, soția lui Minos, să se îndrăgostească de Taurul Cretan. Regina i-a cerut meșterului Dedal să-i facă o vacă de lemn, goală pe dinăuntru, în care ea să intre pentru a se împerechea cu taurul. Dedal a ascultat-o, regina și-a satisfăcut poftele zoofilice și a rămas grea, dându-i naștere creaturii Asterion, numită și Minotaur („Taurul lui Minos”), care avea corp uman și cap de taur. Fiind produsul unirii nefirești dintre un om și o bestie, Minotaurul nu avea surse naturale de hrană, așa că a început să se hrănească cu oameni. La sfatul Oracolului din Delfi, regele Minos i-a cerut arhitectului și inventatorului Dedal să construiască un labirint uriaș, în care a închis bestia. L-a închis acolo și pe Dedal, și pe fiul acestuia, Icar, pentru ca nimeni să nu afle secretele labirintului. Dedal, un fel de Leonardo da Vinci al Antichității, a confecționat câte o pereche de aripi din pene lipite cu ceară pentru el și pentru fiul său, cu care au zburat din labirint. Inventatorul grec nu este singurul care a apelat la astfel de aripi; există cronici chinezești care susțin că, în jurul anului 2250 î.e.n., împăratul Shun a scăpat din captivitate făcându-și aripi ca ale păsărilor, iar în Istoria religiilor din Britania Geoffrey de Monmouth nota că, în Epoca Bronzului, regele Bladud, „un meșteșugar cu adevărat priceput”, și-a făcut aripi și a încercat „să meargă prin aer”. Nu prea a reușit pentru că a căzut pe templul lui Apollo de pe dealul lui Lud din Trinaventum (Londra), iar tronul i-a rămas fiului său, Leir (regele Lear al lui Shakespeare). Icar a avut parte de aceeași soartă ca Bladud – s-a apropiat prea mult de Soare, ceara s-a topit, aripile i s-au destrămat, el s-a prăbușit în mare și, pentru că tatăl său a uitat să inventeze și colacul de salvare, s-a înecat. Dedal și-a înmormântat fiul și a numit Icaria insula în apropierea căreia Icar s-a înecat. Iar partea de sud-est a Mării Egee a fost numită Marea Icariană. Apoi, Dedal a mers în Camicus din insula Sicilia, unde a rămas ca oaspete al regelui Cocalus. În acel loc, Dedal a ridicat un templu pentru Apollo, în care și-a agățat aripile ca ofrandă pentru zeu. În Eneida, poetul roman Virgiliu susținea că Dedal a construit un templu în Cumae (prima colonie greacă din Italia), nu în Sicilia. Însă grecii au preferat Sicilia, acolo unde Minos l-a căutat pe Dedal, însă nu și-a găsit decât sfârșitul. Dar până acolo mai este, așa că e mai bine să ne întoarcem la povestea lui Tezeu.

Minos, care purta conversații directe cu tatăl său, Zeus, își hrănea Minotaurul din labirint cu tinerii pe care îi trimiteau atenienii ca tribut. După ce a câștigat războiul cu rivalii pallantizi, Tezeu nu a avut prea multe de făcut. Și nu prea îi plăcea traiul liniștit, după cum am văzut deja, preferând o viață aventuroasă care să îi întărească statutul de erou. Când a sosit momentul celui de-al treilea tribut pentru cretani, Tezeu s-a oferit voluntar pentru a lua locul unuia dintre cei paisprezece tineri atenieni. Corăbiei sale i-a pus pânze negre și i-a promis lui Egeu că, dacă se va întoarce victorios, va arbora pânze albe, ca regele să afle vestea cea bună din timp. În Creta, Ariadna, una dintre fiicele lui Minos, s-a îndrăgostit de el și s-a decis să îl ajute. Sfătuită de Dedal i-a dat eroului un ghem de ață și l-a învățat să lege un capăt de intrare, pentru a nu se rătăci. Ca mulțumire, semizeul i-a promis că o va lua cu el dacă va scăpa cu viață. Nu știm cum i-a cerut prințesa sfatul lui Dedal, care fusese închis în labirint imediat după ce a fost construit, apoi s-a refugiat în Sicilia. Probabil printr-un porumbel voiajor, dar nu ne încurcăm în amănunte dacă nici grecii nu s-au obosit să o facă. Tezeu a găsit bestia în mijlocul labirintului, s-a luptat cu ea și a ucis-o. După ce a decapitat Minotaurul a folosit ața lăsată în urmă pentru a găsi ieșirea din labirint și a fugit împreună cu restul tinerilor atenieni și cu prințesa Ariadna. Pe care a părăsit-o pe insula Naxos, unde a fost găsită ulterior de zeul Dionisos, care a luat-o de nevastă. Probabil ori nu era fiica lui Minos prea frumoasă, ori Tezeu nu era pregătit sufletește pentru relații serioase. La întoarcerea în Atena semizeul a uitat să arboreze pânze albe iar regele Egeu, văzându-le pe cele negre, a crezut că fiul său și-a pierdut viața în Creta. Așa că s-a sinucis, aruncându-se în mare de pe o stâncă, mare care a primit numele lui: Marea Egee. Fiind unicul moștenitor al lui Egeu, Tezeu a primit tronul Atenei și a domnit timp de douăzeci și nouă de ani, începând cu anul 1234 î.e.n.

Această cronologie a grecilor ne ajută să înțelegem un detaliu important despre Minos. Mitul nașterii sale spunea că s-a născut alături de frații săi, Eac și Radamantus, după ce Zeus a răpit-o pe mama sa, prințesa Europa, și a dus-o din Canaan în Creta. Conform mitologiei elene, fratele Europei, prințul Cadmus, a venit în Grecia pentru a-și căuta sora, el fiind conducătorul hicsoșilor plecați din Egipt în 1550 î.e.n. Prin urmare, Minos și frații săi ar fi trebuit să se nască în acea perioadă. Însă mitul lui Tezeu susține că, la scurt timp după încoronarea lui Minos în Creta, zeul Poseidon i-a dăruit taurul alb, tatăl Minotaurului. Cum Minotaurul a fost ucis de Tezeu în 1234 î.e.n., încoronarea lui Minos nu putea avea loc decât cu câțiva ani înainte. Iar nașterea sa la fel, eventual cu câteva decenii înainte de încoronarea lui Tezeu în Atena. De unde rezultă că Minos nu se putea naște în jurul anului 1550 î.e.n., ci cu aproape trei secole după. Dacă ținem cont că Minotaurul și socrul lui Minos purtau numele Asterios / Asterion, care provine din cel al zeiței feniciene pe care grecii au numit-o Astarte, și că povestea Europei conține elemente din religia acestei zeițe, tragem concluzia că mitul Europei nu este decât o invenție a elenilor. Care astfel au încercat să explice nu doar numele continentului nostru, ci și cultura minoică din Creta, în care taurul era extrem de important, dar și să-i creeze o istorie divină regelui Minos care a trăit în secolul XIII î.e.n. Aparent, pentru că nu putem fi siguri de existența lui. A fost descoperită o inscripție în scrierea Liniară A minoică ce conține numele „mi-nu-te”, care ar putea avea o legătură cu numele regelui semizeu după care arheologul Arthur Evans a numit cultura minoică din Creta. Însă cercetătorii au descoperit că numele lui Minos se aseamănă cu cele ale altor eroi culturali, cum ar fi Menes (unificatorul Egiptului în jurul anului 3100 î.e.n. și primul faraon), Mannus din Germania (fiul zeului Tuisto), Manu din hinduism (supraviețuitorul Potopului) sau Manes din Lydia (fiul zeilor Zeus și Gaia). Despre primul faraon se crede că ar fi Narmer, Menes numindu-l preotul egiptean Maneton, nume care provine din cel al lui Min, zeul egiptean al războiului. Proveniența din numele lui Min se observă cel mai bine în numele regelui cretan, Minos fiind format din numele zeului la care s-a adăugat terminația „os”, specifică limbii elene. Prin urmare, Minos pare să fi fost un personaj inventat de greci, care l-au luat ca model pe zeul egiptean al războiului. De altfel, sanctuarele lui Min din Egipt erau decorate cu perechi de coarne de taur, animal foarte important în cultura minoică din Creta, ceea ce se observă cel mai bine în mitul lui Minos (unde întâlnim și Taurul Cretan, și Minotaurul). E drept că s-au descoperit în Creta inscripții care îl menționează și pe rege, și labirintul („mwi-nu ro-ja” adică „regele Minos” și „pu-ri-to-jo po-ti-ni-ja” sau „Doamna labirintului”), însă acestea puteau fi realizate după apariția mitului, nereprezentând dovezi ale existenței regelui semizeu. Chiar dacă noi nu putem fi siguri de existența lui, grecii erau convinși că Minos a fost un personaj cât se poate de real, care a murit în Sicilia. Aflând unde se ascunsese Dedal, Minos l-a urmat în Sicilia și i l-a cerut regelui Cocalus. Acesta l-a invitat pe omologul său cretan să se odihnească iar fiica sa a turnat apă opărită peste Minos în timp ce făcea baie, trimițându-l în lumea de dincolo roșu ca un rac. Trupul său neînsuflețit a fost trimis în Creta, unde a fost așezat într-un sarcofag pe care era scris „Mormântul lui Minos, fiul lui Zeus”. Iar spiritul său a devenit judecător al morților în împărăția lui Hades, alături de cele ale fraților săi. În dialogul Gorgias, Platon susținea că Radamantus judeca sufletele asiaticilor, Eac pe ale europenilor iar Minos avea votul decisiv.

După ce a ajuns pe tronul Atenei în 1234 î.e.n., Tezeu s-a împrietenit cu Pirithous, regele lapiților din Tesalia, fiul lui Zeus (care se împerechease cu mama acestuia deghizat în armăsar). Pirithous auzise despre faptele de vitejie ale lui Tezeu și și-a dorit o dovadă a curajului și puterii eroului, așa că i-a furat cireada de la Maraton și i-a împrăștiat-o. Regele atenian a plecat în urmărirea vitelor și a dat peste Pirithous, care era pregătit de luptă. Fiecare dintre ei a fost atât de impresionat de celălalt încât cei doi semizei s-au împrietenit și s-au alăturat vânătorii din Calidonia. Mai mulți eroi ai Greciei, conduși de prințul Meleagru, s-au adunat pentru a vâna mistrețul trimis de zeița Artemis pentru a distruge regatul Calidonia din regiunea Aetolia, răzbunându-se astfel pe regele Oeneus care a insultat-o pentru că într-un an a uitat să îi ofere un sacrificiu. Conform geografului Strabon, acest mistreț era fiul Scroafei Cromioniene, pe care a ucis-o Tezeu. Printre eroii care au participat la vânătoare se numără Iason (conducătorul expediției argonauților), semizeii Alcon din Tracia și Dryas (fii ai zeului Ares), Esculap (fiul lui Apollo), Castor (fiul lui Zeus și al reginei spartane Leda) și fratele său geamăn, Pollux, Deucalion (fiul regelui Minos), Echion și Eurytus (fii ai zeului Hermes), Eufemus (fiu al lui Poseidon), Ificle (fratele vitreg al lui Hercule) și fiul său, Iolau, Laerte (tatăl lui Ulise) și Peleus (tatăl semizeului Ahile). O mulțime de eroi, printre care și semizei, adunați nu pentru a se lupta cu o armată, ci cu un porc mistreț. Prințul Meleagru a ucis mistrețul și i l-a oferit Atalantei (o adeptă a zeiței Artemis, care fusese crescută în sălbăticie de o ursoaică), prima care a reușit să rănească animalul. Unchii lui (frații mamei sale), fiii regelui Thestius, s-au opus, considerând umilitor ca o femeie să primească trofeul pe care îl doreau mulți bărbați, așa că i-au luat Atalantei cadavrul mistrețului. Meleagru s-a împotrivit, cearta s-a transformat în bătaie iar prințul și-a ucis unchii și i-a înapoiat Atalantei mistrețul. Aflând că i-au fost uciși frații, Althea, mama lui Meleagru, și-a asasinat fiul. La nașterea lui Meleagru (conceput și cu regele Oeneus, și cu zeul Ares), cele trei moire (ursitoarele sorții) au prezis că băiatul va trăi până când un lemn din vatra familiei va fi mistuit de foc. Althea a ascuns acel lemn până în momentul în care a aflat că odrasla i-a ucis frații; atunci a scos lemnul din ascunzătoare și l-a aruncat în foc, ceea ce a cauzat moartea instantanee a prințului. Astfel s-a îndeplinit profeția moirelor iar zeița Artemis s-a răzbunat pe regele Oeneus. Cu vârf și îndesat, pentru că mai mulți vânători s-au bătut între ei iar Peleus și-a ucis neintenționat gazda, pe Eurytion. Mai mult, aflând că a rămas văduvă, soția lui Meleagru s-a sinucis. Totul pentru un porc mistreț, din cauza unei zeițe supărate că un rege a uitat să îi aducă o dată o jertfă… Blana Mistrețului Caledonian a fost păstrată multă vreme în templul zeiței Atena din cetatea Tegea, aflată în regiunea Laconia, geograful grec Pausaniu lăudându-se că a văzut-o în secolul II „putrezită de timp și de acum cu totul fără păr”. Pare greu de crezut că ar fi rezistat o blană 1300 de ani, dar cine suntem noi să punem la îndoială cuvântul lui Pausaniu? Geograful mai nota că uriașii colți ai mistrețului fuseseră duși la Roma de către împăratul Augustus; unul s-a rupt iar „cel rămas este păstrat în grădinile împăratului, într-un sanctuar al lui Dionisos, și are o lungime de aproximativ jumătate de braț” (adică vreo 90 centimetri).

Chiar dacă nu s-au umplut de glorie în timpul vânătorii din  Caledonia, Tezeu și Pirithous au avut parte de acțiune destulă după. Pirithous s-a căsătorit cu Hippodamia iar la nunta lor câțiva centauri s-au îmbătat și s-au decis să răpească femei și băieți, inclusiv mireasa (poate de aici a apărut tradiția furtului miresei la nunți). Tezeu și Pirithous i-au condus pe lapiți într-o luptă împotriva centaurilor, numită Centauromachia, pe care au câștigat-o, apoi i-au izgonit pe inamici din Tesalia, către nord-vest. Bătălia dintre lapiți și centauri a fost pictată pe multe vase antice și sculptată pe metopele templului Parthenon de pe Acropolă și pe cel al lui Zeus din Olympia. Metope pe care am avut ocazia să le văd în Muzeul Acropolis din Atena în iarna anului 2019. Hippodamia a murit după ce a născut un băiat, numit Polypoetes, iar Pirithous a plecat să-și viziteze prietenul în Atena, care și el tocmai rămăsese văduv. Tezeu fusese căsătorit cu Faedra, una dintre fiicele regelui cretan Minos, și astfel înțelegem de ce a părăsit-o pe Andromeda pe insula Naxos: pusese ochii pe sora ei. Faedra i-a născut doi fii, Acamas și Demofon, iar Tezeu mai avea un copil, numit Hippolytus, cu regina amazoanelor, semizeița Hippolyta (fiica lui Ares, zeul războiului).

Legenda spune că regina Faedra s-a îndrăgostit de Hippolytus iar fiul ei vitreg a respins-o, ceea ce ei i s-a părut o ofensă majoră. Speriată de ce i-ar fi putut face soțul ei dacă ar fi aflat că a încercat să seducă băiatul,

Faedra l-a mințit pe Tezeu că Hippolytus a încercat să o violeze. Furios, semizeul i-a cerut tatălui său, zeul Poseidon, să-l ucidă pe sărmanul băiat, care nu avea nicio vină. Poseidon a făcut să apară din mare un taur înfricoșător, care i-a speriat și înnebunit caii lui Hippolytus, ucigându-l pe nefericit. Tezeu a aflat într-un final adevărul iar soția sa, de teama unei pedepse crunte, a ales să își ia singură viața. Într-o versiune alternativă a poveștii, regina nu a fost decât o victimă a Afroditei. Fiind un adept devotat al zeiței Artemis, Hippolytus a jurat că își va păstra castitatea până la moarte, că nu va iubi și nu se va căsători niciodată, pentru a-și onora astfel zeița fecioară. Jurământul lui a ofensat-o pe Afrodita, zeița iubirii, care l-a pedepsit blestemându-i mama vitregă să se îndrăgostească de el. Faedra a fost deprimată timp de câteva luni din cauza iubirii pentru fiul ei vitreg, provocată de zeița iubirii, și într-un târziu s-a destăinuit unei slujnice pentru a nu mai suferi în tăcere. Îngrijorată de starea ei de sănătate, slujitoarea i-a povestit totul lui Hippolytus, care și-a refuzat mama vitregă din cauza jurământului său de castitate. Când a aflat că slujnica a dat-o de gol, Faedra s-a sinucis, nu înainte de a-i scrie lui Tezeu o scrisoare în care îl acuza pe Hippolytus că a încercat să o seducă, încercând astfel să își spele onoarea și să-și salveze copiii de ghinioanele care ar fi decurs din gestul său. La fel ca în prima variantă, Tezeu și-a rugat tatăl să-i ucidă fiul, Poseidon a trimis un taur uriaș care să-i sperie lui Hippolytus caii iar aceștia l-au ucis pe băiat. Însă povestea nu se oprește aici; tristă din cauza pierderii adeptului său devotat, Artemis i-a povestit lui Tezeu despre blestemul Afroditei, iar semizeul a deplâns multă vreme pierderea soției și fiului. În a treia versiune, Faedra i-a spus soțului ei că băiatul a violat-o, Tezeu și-a ucis fiul iar ea s-a simțit vinovată, pentru că nu intenționa ca Hippolytus să moară, așa că s-a sinucis. Iar Artemis i-a spus semizeului adevărul, la fel ca în versiunea precedentă. Nu știm care dintre aceste variante se apropie cel mai mult de adevăr, dar reținem că Tezeu și-a pierdut și soția, și primul fiu. În Antichitate s-a dezvoltat un cult în jurul lui Hippolytus, asociat cu cel al Afroditei, unde se credea că zeul Esculap l-a înviat pe fiul lui Tezeu, iar acesta a trăit într-o pădure sacră din Latium, lângă Aricia.

Rămași văduvi, Tezeu și prietenul său, Pirithous, s-au decis să își aleagă două fiice ale lui Zeus ca neveste. Răpindu-le, pentru că părea o îndeletnicire distractivă mai ales pentru fiul lui Poseidon, care mai avea câteva la activ. Tezeu a ales-o pe semizeița Elena din Sparta, pe care a răpit-o pe când fata avea doar 13 ani, iar Pirithous pe Persefona, zeița lumii de dincolo și soția lui Hades. Elena (Helene pentru greci) era fiica lui Zeus și a reginei Leda, soția regelui spartan Tyndareus. Se spune că regele zeilor a sedus-o pe regină transformat în lebădă. Nu știu cum s-a împerecheat cu ea în această formă, dar Leda a rămas grea. În aceeași noapte se culcase și cu soțul ei așa că, atunci când i-a venit sorocul, a născut… două ouă, din care au ieșit două perechi de gemeni. Dintr-unul băieții Castor și Pollux (numit Polydeukes de greci) iar din celălalt fetele Elena și Clytemnestra. Pollux și Elena erau ai lui Zeus iar Castor și Clytemnestra ai lui Tyndareus. În poemul Cipria din Ciclul Epic, Elena era fiica lui Zeus și a zeiței Nemesis. Zeița răzbunării nu s-a lăsat sedusă de regele zeilor și, încercând să scape de el, a luat forme de animale. Când s-a prefăcut în gâscă, Zeus a prins-o, s-a transformat în gâscan și și-a făcut de cap cu ea. Asclepiade din Tragilos și Pseudo-Eratostene credeau că zeii s-au prefăcut în lebede, nu în gâște. Nemesis a făcut oul din care s-a născut Elena, ou care a ajuns la regina Leda. Surse ulterioare spuneau ori că i l-a adus un păstor care îl găsise într-o pădure în Attica, ori că i l-a lăsat în poală zeul Hermes. Suntem ferm convinși că o femeie nu putea face ouă nici măcar dacă fusese implicată sămânța lui Zeus, însă grecii antici credeau această poveste cu sfințenie. În secolul al doilea, geograful Pausaniu chiar se lăuda că a văzut în Sparta cojile oului din care s-a născut Elena, legate cu o fundă de acoperișul unui templu de pe acropola spartană. Trecând peste fabuloasa sa naștere, reținem că Elena era cea mai frumoasă muritoare din lume, ceea ce a aflat și Tezeu, motiv pentru care s-a decis să o răpească pe când fata avea doar 13 ani. Unii o considerau și mai tânără: Hellanicus din Lesbos spunea că

fata avea doar 7 ani iar pentru Diodor din Sicilia avea 10. După ce a adus-o din Sparta în Atena, Tezeu a lăsat-o cu mama lui, Aethra, și a plecat în lumea de dedesubt pentru a-și ajuta prietenul să o răpească pe zeița Persefona. În acest timp, frații Elenei, spartanii Castor și Pollux, au invadat Atena, au răpit-o pe Aethra și au transformat-o în sclava surorii lor, l-au așezat pe tron pe Menesteu și și-au adus frumoasa soră acasă. În Faust, Goethe scria că gemenii au fost ajutați și de centaurul Chiron. Ținând cont că Menesteu a domnit în Atena între 1205 și 1183 î.e.n. conform cronicarilor greci, putem concluziona că Elena din Sparta s-a născut în 1218 î.e.n. și avea 20 de ani la începutul războiului troian. Castor și Pollux, numiți Dioscuri de greci, vânători și călăreți iscusiți, participaseră și la vânătoarea din Calidonia alături de Tezeu, și la expediția argonauților conduși de Iason. Chiar dacă nu au fost de acord cu răpirea surorii lor, și ei au apelat la această metodă de a-și alege neveste. La un moment dat s-au decis să răpească două prințese messeniene, Foebe și Hilaeira, fiicele prințului Leucippus („Calul alb”) din Messenia. Fetele le erau promise verilor gemenilor, Lynceus și Idas, fiii lui Afareus, fratele regelui spartan Tyndareus. Ceea ce nu i-a interesat pe Dioscuri, care au răpit și violat prințesele, pe care le-au dus în Sparta. Foebe i l-a născut lui Pollux pe Mnesileos iar Hilaeira lui Castor pe Anogon. Verii lor au fost deranjați de răpirea logodnicelor, însă nu i-au provocat direct pe Dioscuri, ci s-au răzbunat într-un alt mod. După ce toți patru au furat o cireadă din Arcadia, au trecut la împărțirea ei. Au tăiat și prăjit un vițel și, înainte de a mânca, Idas a sugerat ca vitele să fie împărțite în două părți, nu în patru, în funcție de rapiditatea cu care mâncau cele două echipe de veri. Castor și Pollux au fost de acord însă uriașul Idas și-a consumat rapid porția, apoi pe cea a fratelui său, iar Dioscuri au pierdut. Gemenii spartani le-au lăsat verilor lor întreaga cireadă dar au jurat să se răzbune într-o zi. Scorul ar trebui să fie egal dacă am echivala prințesele cu vitele, însă gemenii se considerau în dezavantaj. Și s-au răzbunat după câțiva ani, când Idas și Lynceus i-au vizitat în Sparta. Regele Menelau a trebuit să plecat în Creta, dar a lăsat-o pe Elena să aibă grijă de invitați, adică verii lor messenieni și prietenul lor, prințul Paris din Troia. Castor și Pollux nu au rămas cu musafirii, ci au plecat să fure cireada verilor lor. Într-un târziu, Idas și Lynceus au plecat acasă și l-au lăsat pe Paris singur cu Elena. Acesta a sedus-o, a dus-o în Troia și astfel a pornit marele război troian, care a durat un deceniu. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ranchiunoșii Castor și Pollux nu și-ar fi dorit să se răzbune pe frații messenieni și ar fi rămas acasă. Idas și Lynceus au ajuns la cireadă exact când Dioscuri le furau vitele. Furios, Idas l-a lovit pe Castor cu sulița, rănindu-l grav. Pollux l-a ucis pe Lynceus însă nu l-a putut învinge și pe uriașul Idas, care era pe punctul de a-i lua viața. Însă Zeus își veghea fiul de pe Muntele Olimp și l-a ucis pe Idas cu un fulger. Castor nu a fost la fel de norocos, rana pricinuită de vărul său fiindu-i fatală. Pollux și-a rugat tatăl să îl salveze iar Zeus i-a cerut să aleagă între a-și petrece eternitatea pe Muntele Olimp și a-i ceda lui Castor jumătate din nemurirea sa. Semizeul a ales a doua variantă, așa că Dioscuri aveau să-și petreacă veșnicia alternativ pe Olimp și în împărăția lui Hades. Numai că lui Zeus i-a venit o idee mai bună și i-a aruncat pe cer, unde au devenit cele mai strălucitoare stele din constelația Gemenilor: Castor sau Alfa Geminorum și Pollux sau Beta Geminorum. Cum războiul troian a avut loc între anii 1198 și 1188 î.e.n. iar Elena a fost răpită de Paris cu aproximativ un an înainte, putem considera că Dioscuri au murit în jurul anului 1199 î.e.n.

Fiind embleme ale nemuririi și morții, s-a spus că Dioscuri au fost inițiați în misteriile eleusiniene, „cele mai faimoase și secrete ritualuri religioase ale Greciei antice”, după cum susține Enciclopedia Britanică. Grecii și romanii i-au zeificat, ridicându-le temple în Atena, Roma și în alte locuri din lumea antică. Orașul Dioscurias de pe coasta Mării Negre (în prezent Sukhumi din Republica Abkhazia) a fost numit după ei. Insula Socotra, localizată între Canalul Guardafui și Marea Arabă, a fost numită de greci Dioskouridou, adică „Insula Dioscurilor”. Spartanii duceau în fruntea oștilor lor o reprezentare a gemenilor considerați protectori ai armatei spartane iar jurământul spartan standard se făcea „pe cei doi zei”. În jurul Spartei au fost ridicate multe altare pentru Castor, Pollux și Elena. Imaginea gemenilor însoțind o zeiță s-a răspândit în lumea antică și îi conectează pe Dioscuri cu societățile de inițiați sub egida Marii Zeițe Anatoliene și cu marii zei ai Samotraciei, adică întunecații cabiri. Și etruscii din Italia îi venerau pe cei doi, numindu-i Kastur și Pultuce. Se pare că gemenii divini s-au întors în lumea noastră după șapte secole, după cum notau romanii; în Despre natura zeilor, politicianul și filosoful roman Cicero susținea că, în anul 496 î.e.n., Castor și Pollux i-au ajutat pe romani să-i învingă pe tusculani în bătălia de la lacul Regillus. Dioscuri nu doar au luptat în fruntea armatei romane, ci au și dus vestea victoriei la Roma. Ca mulțumire pentru acest ajutor, dictatorul Aulus Postumius Albus Regillensis le-a ridicat un templu în forumul din centrul Romei. Dacă relatarea este adevărată, nu ar fi prima care susține apariția unor eroi pe câmpul de luptă la mulți ani după moartea lor. Istoricii greci Herodot și Plutarh afirmau că vreo câțiva zei și semizei i-au ajutat pe eleni să-i învingă pe perși la Maraton, în anul 490 î.e.n., cu șase ani după apariția Dioscurilor în Italia. Este posibil ca aceste apariții să fie conectate și cu obiectele zburătoare neidentificate care au apărut pe cer în timpul bătăliei de la Salamina din 497 î.e.n., când grecii au distrus flota invadatoare a împăratului persan Xerxes. Cultul Dioscurilor a supraviețuit în lumea romană și după apariția creștinismului, care s-a văzut nevoit să îl adopte în primele secole de existență. În secolul V, papa Gelasius I atesta prezența în Roma a „cultului Castorilor”, la care poporul nu voia să renunțe. În unele vase și sculpturi din nordul Africii, din secolul IV, Castor și Pollux au fost reprezentați alături de cei doisprezece apostoli, de Sfântul Petru sau de înviatul Lazăr. În timp, Biserica a reușit să scape de ei, apostolii Petru și Pavel devenind în locul Dioscurilor patronii călătorilor, iar sfinții Cosma și Damian preluându-le funcția de vindecători. Importanța gemenilor spartani la apariția creștinismului reiese și din Noul Testament, unde este menționată „o corabie din Alexandria, care iernase în insulă şi care avea pe ea însemnul Dioscurilor” (Faptele Apostolilor 28:11). Mai mult, după cum a observat profesorul american Dennis Ronald MacDonald, Castor și Pollux au servit ca modele pentru frații apostoli Iacov și Ioan în Evanghelia lui Marcu, unde se susține că Iisus „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului”. Nu știm ce motiv ar fi avut Iisus să îi numească astfel pe Iacov și Ioan, însă știm că în mitologia greacă tunetul era asociat cu Zeus, tatăl lui Pollux. Cum Noul Testament a fost scris în limba greacă de evrei din Alexandria elenistică, influența Dioscurilor în creștinismul timpuriu nu pare deloc improbabilă, ci inevitabilă.

Să ne întoarcem la Tezeu și la prietenul său, Pirithous. După ce au răpit-o pe Elena din Sparta pentru Tezeu, cei doi au plecat în lumea de dincolo pentru a o răpi pe zeița Persefona, soția lui Hades. Tezeu a încercat să-și convingă prietenul să renunțe la idee, fiind o evidentă blasfemie, însă s-a văzut nevoit să îl ajute, fiind legat printr-un jurământ. Persefona, numită de greci Persephassa și ulterior Persephoni iar de romani Proserpina, era fiica lui Zeus și a surorii acestuia, Demetra, zeița recoltelor și a agriculturii. Demetra și Persefona erau divinitățile principale ale misteriilor eleusiniene, în care fuseseră inițiați Castor, Pollux și Hercule, o tradiție religioasă mai veche decât cultul zeilor olimpieni. După cum povesteau grecii antici precum Hesiod și Homer, Hades, zeul lumii subterane, s-a îndrăgostit într-o zi de nepoata sa, Persefona. Având permisiunea fratelui său, Zeus, Hades a răpit-o de pe un câmp, când fata culegea flori. Aflând de dispariția ei, mama sa, zeița Demetra, a căutat-o prin toată lumea, neglijând în acest timp pământul, care nu a mai dat roade. Helios, Soarele, care vede tot, i-a povestit zeiței ce se întâmplase, iar ea a intrat în grevă, oprind roadele pământului până avea să își primească fiica înapoi. Presat de strigătele oamenilor care mureau de foame și de alți zei, Zeus l-a obligat pe fratele său să o elibereze pe Persefona. Hades a ascultat ordinul, însă mai întâi și-a păcălit nepoata să mănânce câteva semințe de rodie. Pentru că a gustat mâncare din lumea de dincolo, fata s-a văzut obligată să petreacă acolo o treime din fiecare an. Pentru unii autori precum Ovidiu și Hyginus, perioada era de jumătate de an. Persefona a fost adusă la suprafața pământului de Hermes, Hercule sau Hecate și de atunci și-a petrecut două treimi din fiecare an cu zeii din Olimp și o treime în lumea de dedesubt cu Hades, care i-a devenit soț. Când Demetra și fiica sa se reunesc, pământul se umple de vegetație; când ea pleacă la Hades, pământul se golește, astfel explicându-și grecii antici anotimpurile. Povestea ei se aseamănă cu cea a lui Adonis, un muritor pe care Afrodita i l-a dat Persefonei să îl crească. Când s-a făcut mare, băiatul a devenit foarte frumos iar zeița lumii de dincolo s-a îndrăgostit de el și a refuzat să i-l înapoieze Afroditei. Zeus a fost nevoit să medieze cearta celor două zeițe, așa că a hotărât ca fiecare dintre ele să-l aibă câte o treime de an iar Adonis să aleagă singur cu care dintre ele să își petreacă ultima treime. El a ales-o pe Afrodita, drept pentru care și-a petrecut până la moarte câte două treimi din fiecare an cu ea și o treime cu Persefona. Dacă povestea Persefonei se aseamănă cu mitul lui Adonis, varianta cu jumătate de an, menționată de Ovidiu și de Hyginus, este copiată din alte culturi. În Sumer, după ce a fost salvat de zeița Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a fost nevoit să își petreacă jumătate de an cu ea și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitelele zeului Osiris era „cel care sălășluiește în Orion cu un anotimp în cer și un anotimp pe Pământ”. În plus, răpirea ei este copiată tot din Sumer, unde zeița Ereșkigal a fost răpită de zeul subterane și a devenit soția lui, întocmai ca Persefona. Oricum, este evident că povestea de iubire cu Adonis a fost adăugată în cea a Persefonei din altele străine pentru că Hades nu ar fi acceptat ca soția lui să aibă un amant, fiind cunoscut orgoliul enorm al zeilor. El a avut o amantă, după cum spun miturile, o nimfă numită Minthe, însă l-a lecuit Persefona rapid. Când a aflat de ea, zeița a călcat-o în picioare până a omorât-o, apoi a transformat-o în planta de mentă. O altă versiune spune că Persefona a tăiat-o în bucăți iar Hades a transformat trupul tranșat al nimfei în plantă. Ferocitatea zeiței reiese și dintr-un alt mit, în care zeul Hermes a încercat să o fugărească, plănuind să o violeze. Însă Persefona a răcnit la el plină de furie, speriindu-l de moarte pe zeul cu gânduri murdare, care a fugit unde a văzut cu ochii. Cu coada erectă între picioare, firește.

Nu știm dacă semizeul Pirithous aflase de ferocitatea Persefonei, de și-o dorea ca soție, însă știm din miturile grecilor că a plecat în lumea de dedesubt pentru a o răpi. Însoțit de Tezeu, care nu o considera o idee bună, însă și-a ajutat prietenul din cauza jurământului pe care i-l făcuse. Pe când rătăceau prin lumea subterană, pe la periferiile Tartarului au aflat de ce nu e bine să te pui cu zeii lumii de dincolo. Tezeu s-a așezat pe o piatră pentru a se odihni și deodată membrele i-au înțepenit iar el nu s-a mai putut ridica. I-a cerut prietenului său o mână de ajutor, însă Pirithous era înconjurat de teribilele furii, care îl înconjuraseră. În fața acestor creaturi cu șerpi în loc de păr, torțe și biciuri lungi în mâini, curajul semizeului a dispărut ca prin minune, așa că a fost condamnat la pedeapsă veșnică în Tartar. Tezeu a rămas imobilizat de acea piatră multe luni, până a fost salvat de Hercule, care venise în lumea de dedesubt pentru a-și îndeplini a douăsprezecea muncă. Acesta a rugat-o pe Persefona să îl ierte pe nefericitul care l-a însoțit pe Pirithous doar pentru că era legat de un jurământ iar zeița l-a iertat, permițându-i lui Tezeu să se întoarcă la suprafață. Hercule a încercat să îl elibereze și pe Pirithous, însă lumea subterană s-a cutremurat în acel moment, dând de înțeles că regele lapiților nu fusese iertat. Așa că Hercule și Tezeu l-au lăsat acolo și s-au întors în lumea celor vii. Nu era prima întâlnire dintre cei doi eroi; pe când Tezeu avea șapte ani și creștea alături de mama sa în regatul bunicului său, Pittheus, Hercule a venit în Troezen pentru a-l vizita pe rege. Și-a lăsat blana leului din Nemea pe jos iar micul Tezeu a venit acasă cu câțiva dintre colegii săi de școală. Copiii s-au speriat, crezând că era un leu viu, numai semizeul a luat o secure de la un paznic și a atacat blana. Întâlnirea cu Hercule, cel mai mare erou al Greciei, l-a inspirat pe Tezeu, care din acest motiv a ales drumul periculos de pe uscat când a plecat din Troezen spre Atena, înfruntând bandiții de la intrările către lumea de dedesubt. Și Scroafa Cromioniană, că nu putem uita fobia grecilor de mistreți.

După ce a fost salvat de Hercule din regatul lui Hades, Tezeu s-a întors acasă, în Atena, unde a aflat că gemenii Castor și Pollux o recuperaseră pe sora lor, Elena, dar și că pierduse tronul în defavoarea lui Menesteu. Mai mult, i se dusese și popularitatea, așa că semizeul a ales să plece. S-a oprit pe insula Skyros, unde regele Lycomedes s-a temut că Tezeu va încerca să îl detroneze, mai ales că fusese primit de localnici ca un erou, așa că l-a ucis împingându-l de pe o stâncă. În anul 475 î.e.n., îndemnat de un oracol, generalul atenian Cimon (fiul lui Miltiades, câștigătorul bătăliei de la Maraton) a cucerit insula Skyros și a recuperat rămășițele lui Tezeu, care erau depozitate într-un „sicriu al unui bărbat de dimensiuni mai mari decât cele obișnuite, cu vârful unei sulițe de bronz și o sabie alături, pe care le-a luat la bordul galerei sale și le-a adus cu el în Atena”, după cum scria Plutarh în Viața lui Tezeu. Oasele au fost îngropate în Atena într-un loc care

a rămas secret și în ziua de astăzi. În timpuri moderne s-a crezut că templul Hefaisteion din Agora ateniană a fost construit ca mormânt al semizeului, drept pentru care a fost numit în mod eronat Theseion sau Theseum. După o vreme cercetătorii și-au dat seama că nu avea nicio legătură cu Tezeu, ci cu Hefaistos, zeul metalurgiei, după cum susțineau și inscripțiile din templu, așa că s-a renunțat la numele inspirat din cel al semizeului. Asta nu înseamnă că templul lui Hefaistos nu ar fi putut găzdui oasele fiului lui Poseidon la un moment dat, dar cum nu există nicio dovadă în acest sens, nu ne putem pronunța în această privință. Mai ales că nu avem nicio dovadă a existenței semizeului, a cărui legendă este mai plină de elemente fantastice decât o povestire S.F. modernă.

Cei doi fii ai lui Tezeu și ai Faedrei, Demofon și Acamas, au luptat în războiul troian (aflându-se chiar printre cei ascunși în calul troian), la sfârșitul căruia și-au eliberat bunica, pe Aethra, care fusese capturată de Castor și Pollux și transformată în servitoarea Elenei din Sparta. Acamas a avut un fiu cu Laodice, fiica regelui troian Priam, numit Munitus, care și-a pierdut viața din cauza mușcăturii unui șarpe în timp ce vâna în Tracia. Pentru unii, Demofon s-a căsătorit cu Fyllis, fiica unui rege trac, și și-a găsit sfârșitul în insula Cipru. Pentru alții, cum ar fi Euripide, fiul lui Tezeu a devenit regele Atenei după moartea lui Menesteu. Demofon a avut un fiu, numit Oxinte, care i-a urmat la tron. Cei doi fii ai lui Oxinte, Afeida și Timoete, au ocupat pe rând tronul Atenei până în 1127 î.e.n., fiind ultimii urmași ai semizeului Tezeu, unul dintre cei mai mari eroi ai Greciei antice.