Secretele Olimpului 5. Argonauții

Pe vremea lui Tezeu, Castor, Pollux, Minos și Hercule, adică pe la jumătatea secolului XIII î.e.n., a avut loc expediția argonauților, una dintre cele mai cunoscute din lumea antică. Totul a început în regatul Iolcus din regiunea Tessalia, numită în acea vreme Aeolia. Fondatorul și primul rege al Iolcusului a fost Cretheus, fiul lui Aeolus (regele Aeoliei), nepotul lui Hellen (strămoșul elenilor) și strănepotul lui Deucalion (supraviețuitorul Potopului). Cretheus a avut trei fii cu prințesa tessaliană Tyro: Aeson, Pheres și Amythaon. Ea a mai avut doi copii cu zeul Poseidon, gemenii Neleus și Pelias. Aflând de infidelitatea soției sale, regele Cretheus a părăsit-o și s-a recăsătorit cu Sidero. După moartea sa, tronul i-a revenit lui Aeson, însă a fost uzurpat de Pelias care, fiind avid de putere, dorea să conducă întreaga Aeolia. I-a izgonit pe Pheres și Amythaon iar pe Aeson l-a închis într-o temniță. Ceea ce nu l-a încurcat prea mult pe deținut, care din carceră s-a căsătorit cu Alcimede și a făcut un copil, numit Iason. Pentru a nu fi omorât de maleficul Pelias, Iason a fost dus de mama sa la centaurul Chiron, antrenorul eroilor, care l-a crescut pe muntele Pelion. Crezând că Aeson nu mai avea urmași, Pelias a domnit liniștit până când un oracol l-a sfătuit să se ferească de un bărbat încălțat doar cu o sanda.

Când Iason a împlinit 20 de ani, un oracol i-a cerut să se îmbrace ca un membru al tribului magnesienilor și să meargă în Iolcus, unde regele semizeu Pelias tocmai organiza jocuri în onoarea tatălui său, divinul Poseidon. Tânărul a ajuns la curtea regală fără o sanda, pe care o pierduse în nămolul râului Anavros pe când ajuta o bătrână să treacă pe malul celălalt. Bătrână care nu era decât zeița Hera deghizată. Soția lui Zeus voia să-l pedepsească pe regele Pelias deoarece aceasta o omorâse pe Sidero, fosta regină, care se refugiase în templul Herei. Prin urmare, zeița s-a decis să îl ajute pe Iason să îndeplinească profeția. Văzându-l pe tânăr fără o sanda, lui Pelias i s-a activat în cap un semnal de alarmă. Ba chiar și-a dat seama imediat că străinul descălțat, care purta doar blana unui leopard, era fiul lui Aeson. O intuiție extraordinară, care merită aplaudată, pentru că nu înțelegem cum a reușit să ghicească deși nu-l văzuse pe băiat niciodată până atunci. Nu l-a putut ucide din cauza regilor aeolieni prezenți de față, iar asemenea fapte nu trebuie făcute cu martori. Așa că a ales să îl întrebe pe Iason: „Ce ai face dacă un oracol te-ar anunța că destinul unuia dintre concetățenii tăi este să te ucidă?”. Băiatul i-a răspuns că l-ar trimite pe respectiv să-i aducă lâna de aur, fără să-și dea seama că Hera îi pusese acele vorbe în gură. Alții spuneau că tânărul și-a declinat identitatea și a cerut tronul în fața tuturor celor prezenți. Nu știm cum a decurs dialogul, însă știm că Iason a aflat cu acea ocazie că cetatea Iolcus era bântuită de fantoma lui Frixus, fiul nimfei Nefele și al lui Athamas, regele Boeotiei. Frixus și sora sa geamănă, Helle, erau pe punctul de a fi sacrificați din ordinul mamei lor vitrege, regina Ino, însă au fost salvați de un berbec cu lâna de aur (fiu al zeului Poseidon), trimis de mama lor, Nefele. Berbecul i-a luat în spate și a zburat cu ei din Boeotia spre Colchis. Pe drum, Helle a căzut și s-a înecat în strâmtoarea dintre Europa și Asia, care i-a purtat numele pentru o vreme (Hellespont în trecut, actualmente Dardanele). Frixus a ajuns în regatul Colchis de pe malul Mării Negre (din Georgia de astăzi), unde regele semizeu Aeetes l-a primit cu brațele deschise și i-a dat-o de soție pe fiica sa, Chalciope, cu care prințul a avut patru fii. Frixus a sacrificat berbecul pentru Poseidon (care l-a transformat în constelația Berbecului) și i-a oferit lâna de aur regelui Aeetes, care a agățat-o într-un copac dintr-o pădure sacră și a lăsat un dragon să o păzească. Când Frixus a murit, i s-a refuzat înmormântarea însă nu a bântuit regatul Colchis, ci cetatea Iolcus din Tessalia. Nu știm nici de ce i s-a refuzat înmormântarea într-un regat unde a fost primit cu brațele deschise și i s-a oferit ca soție fiica regelui, nici de ce nu a bântuit acel loc, ci altul cu care nu a avut nicio legătură, însă asta e povestea spusă de antici, așa că o luăm ca atare. Un oracol a anunțat că Iolcus nu va prospera niciodată până nu va fi dusă înapoi fantoma lui Frixus împreună cu lâna de aur și bănuim că acel înapoi se referă la locul nașterii prințului din Boeotia, deși mitul nu este prea clar. Poate fantoma a cerut ca rămășițele ei pământene să fie aduse din Colchis și înmormântate în Iolcus, dar autorii antici nu au spus asta. Cert este că regele Pelias își dorea acea lână și a jurat că îi va lăsa tronul lui Iason dacă o va aduce din Colchis, deși spera ca băiatul să își piardă viața pe drum. Însă zeița Hera l-a protejat pe parcursul întregii călătorii, așa că Pelias n-a avut nicio șansă să scape de rival.

Corabia cu care Iason și echipajul său (format din mulți viteji, printre care și semizei) au plecat spre Colchis a fost realizată de un anume Argus cu indicațiile zeiței Atena. La ordinul ei, Argus a așezat la prora navei o bucată de stejar sfânt din pădurea sacră a lui Zeus din Dodona. Acea bucată de lemn avea abilitatea de a vorbi, dându-i adesea sfaturi lui Iason, conducătorul expediției, și avertizându-l în caz de primejdie. Nava a fost numită Argo după constructorul ei iar cei cincizeci care i-au format echipajul s-au numit „argonauți”. Nu se cunosc identitățile tuturor argonauților, sursele diferite având informații diferite, însă printre cei cincizeci se pare că se numărau Acastus (fiul regelui Pelias), constructorul Argus, Deucalion (fiul regelui Minos din Creta), Iolau (nepotul lui Hercule), Laerte (tatăl lui Ulise), Peleus (tatăl semizeului Ahile), prințul Meleagru (cel care a ucis Mistrețul Calidonian), gemenii Castor și Pollux, muzicianul Orfeu, zeul Esculap (fiul lui Apollo), semizeii Hercule și Pirithous (fiii lui Zeus), Autolicus, Aethalides, Echion și Erytus (fiii lui Hermes), Ancaeus, Erginus, Eufemus, Melampus și Neleus (fiii lui Poseidon), Ascalafus și Ialmenus (fiii lui Ares), Augeas (fiul lui Helios), Eurymedon, Fanus, Flias și Stafylus (fiii lui Dionisos și ai prințesei cretane Ariadna), Idmon (fiul lui Apollo) și Palaemon (fiul lui Hefaistos). O mică armată de eroi cum nu s-a mai văzut niciodată, mulți cu sânge divin, strânsă pentru o lână de aur… Lână pentru care un întreg regat a fost blestemat, care a strâns cei mai mari eroi ai Greciei din acea vreme și pentru paza căreia a fost însărcinat un dragon care nu dormea niciodată. Cam mult efort pentru lâna unui berbec, fie ea și din aur. Regii care o doreau aveau destule bogății și mai mult ca sigur nu era vorba despre valoarea materială a lânii, care nu putea fi chiar atât de mare. Cel mai probabil era vorba despre capacitatea berbecului de a zbura, însușire pe care e posibil să o fi păstrat-o lâna după moartea animalului. Nu ar fi un caz singular, folclorul arab abundând de povești cu covoare zburătoare. Doar o astfel de capacitate unică poate explica dorința arzătoare a regilor de a o avea și mica armată de eroi strânsă pentru a o fura.

Prima oprire a argonauților a fost în Lemnos, insula sacră a lui Hefaistos, zeul meșteșugurilor, metalurgiei și focului. Legenda spune că, imediat după ce s-a născut, a fost aruncat de Zeus de pe muntele Olimp pentru că era foarte urât, aterizarea forțată pe insula Lemnos lăsându-l șchiop pentru totdeauna. O altă variantă susține ca mama lui, Hera, l-a aruncat de pe munte pentru că s-a născut șchiop, zeii nesuportând defectele fizice. În Lemnos a fost crescut ori de tribul tracic al sintienilor (conform Iliadei lui Homer), ori de zeița Thetis (după Biblioteca lui Pseudo-Apollodor). Cu nimfa Cabiro (una dintre fiicele lui Proteus, un zeu-profet al apelor) a avut primii copii: misterioșii cabiri, zeitățile întunecate pe care le-am mai întâlnit până acum. În Lemnos, centrul cultului lui Hefaistos, a apărut cultul cabirilor, care a ajuns în Samotracia iar de acolo s-a răspândit în toată Grecia. Tot aici se spune că se găsea și fierăria zeului care, deși avea propriul său palat pe muntele Olimp, muncea în Lemnos, preferând din motive necunoscute să își țină viața personală departe de cea profesională. Era ajutat de trei ciclopi dar și de mașinării automate din metal, care se deplasau singure, adică roboți. Pare ciudat să găsim roboți în Grecia antică, însă aceștia nu sunt singurii. Tot Hefaistos l-a creat pe Talos, uriașul robot din bronz pe care Zeus l-a lăsat în insula Creta pentru a o păzi pe Europa (sora lui Cadmus și mama lui Minos). Dedal, arhitectul labirintului din Creta, făurise statui care se mișcau singure și care vorbeau cu ajutorul mercurului iar regele Alcinous avea câini de pază făcuți din aur și argint. Egiptenii consultau statui animate ale zeilor, care le răspundeau la întrebări prin mișcări ale capului. Conform legendelor evreiești, tronul regelui Solomon era dotat cu animale mecanice, care se mișcau singure. Iar în China, meșteșugarul Yan Shi i-a prezentat regelui Mu din Zhou (1023 – 957 î.e.n.) roboții săi care semănau foarte mult cu oamenii atât la aspect, cât și la comportament.

Conform Bibliotecii lui Pseudo-Apollodor, când zeul Dionisos a găsit-o pe prințesa cretană Ariadna pe insula Naxos, acolo unde o abandonase semizeul Tezeu, a dus-o în Lemnos, unde a lăsat-o însărcinată. În Istoria naturală, Pliniu cel Bătrân vorbește despre un labirint remarcabil în Lemnos, care însă nu a fost descoperit până acum. Argonauții nu au găsit pe insulă nici roboți, nici labirinturi, nici pe Hefaistos, ci doar femei. Numai femei, fără niciun bărbat. Cu ceva timp în urmă, pentru că aceste femei nu îi aduseseră Afroditei jertfe, zeița s-a înfuriat și a vrăjit toți bărbații de pe insulă. Din cauza ei, aceștia au răpit femei din Tracia, le-au adus în Lemnos și s-au împreunat cu ele, ignorându-și complet soțiile. Ofensate de bărbați și instigate de Afrodita, femeile din Lemnos și-au ucis soții și tații, așa că au rămas singure pe insulă. Prin urmare, când au primit vizita argonauților, s-a încins o orgie de toată frumusețea, cum nici conacul Playboy nu a văzut vreodată. Regina lor, Hypsipyle, s-a împerecheat cu Iason, căruia i-a născut doi fii. Pe celelalte le-au lăsat însărcinate restul argonauților, care s-au distrat astfel multe zile, până au fost luați de acolo de Hercule. Care ori se plictisise de prea mult sex, ori rămăsese fără vlagă. Oricum, să îi felicităm pe argonauți pentru că și-au început călătoria în cel mai plăcut mod posibil, cu o orgie de câteva zile.

A doua oprire a fost pe insula Muntele Ursului din Marea Marmara, aflată în Turcia de astăzi. Acolo trăiau dolionii, descendenți ai zeului Poseidon, al căror rege, Cyzicus, i-a primit cu un mare banchet. Acesta a încercat să îl avertizeze pe Iason să nu meargă în partea estică a insulei, însă Hercule i-a distras atenția și a uitat, iar noi nu am reușit să aflăm ce se găsea acolo. A urmat un episod rupt parcă din filme cu proști. După ce i-au părăsit pe dolioni, argonauții au navigat o zi întreagă, însă o furtună apărută noaptea i-a aruncat înapoi pe insula Muntele Ursului. Regele Cyzicus a crezut că erau pelasgii cu care se mai ciomăgea din când în când, așa că i-a atacat. Fiind noapte, niciuna dintre tabere nu și-a dat seama cu cine se lupta iar argonauții au ucis mulți dolieni cu care petrecuseră cu o noapte înainte, Iason omorându-l chiar pe Cyzicus. Abia după ce a răsărit Soarele și-au dat seama ce au făcut, așa că s-au pus pe jelit și și-au tăiat părul, un gest care semnifică atât durerea, cât și rușinea. Iason l-a înmormântat pe Cyzicus cu mare fast și le-a oferit fiilor acestuia tronul insulei, care i se cuvenea lui conform legii, fiind cel care a ucis regele în luptă dreaptă.

După înmormântare și-au continuat drumul și s-au oprit în Mysia, pe coasta sudică a Mării Marmara, unde au pierdut trei argonauți, pe Hercule, Hylas și Polyfemus. Prințul Hylas, fiul lui Thiodamas și amantul lui Hercule, a plecat să caute apă însă, din cauza frumuseții sale, a fost răpit de nimfe. Polyfemus i-a auzit strigătele și, împreună cu Hercule, a plecat în căutarea băiatului, crezând că fusese răpit de bandiți. Restul argonauților și-au continuat drumul, fără a ne lămuri de ce se grăbeau atât de tare încât și-au lăsat trei oameni în urmă, printre care și Hercule, cel mai mare erou al Antichității. Hylas nu a fost găsit de tovarășii săi și și-a petrecut restul vieții într-o îndelungată orgie cu nimfele, Polyfemus a fondat cetatea Cius în Mysia iar Hercule a plecat în Argos, cetatea în care se născuse semizeul Perseu cu vreo două secole în urmă. Istoricul Herodot nu a acceptat această variantă, considerând că Hercule nu s-a întors în Grecia, ci a devenit sclavul reginei Omfale din Lydia (regat din vestul Anatoliei). Istoricul Ferecydes din Atena credea că fiul lui Zeus fusese lăsat în urmă în Afetae din Tessalia din cauza corăbiei, care s-a plâns că nu îi putea susține greutatea celebrului semizeu. Demaratus din Corint (tatăl celui de-al cincilea rege al Romei și bunicul sau străbunicul ultimului) afirma că Hercule și-a continuat călătoria către Colchis, istoricul Dionysius din Halicarnas considerându-l liderul argonauților. Însă pentru Apollonius din Rhodos, care a scris Argonautica, și pentru ceilalți care au adoptat acest subiect, Hercule a fost lăsat în urmă în Anatolia și s-a întors în Grecia.

Din Mysia, argonauții au ajuns în Bythinia din nordul Anatoliei, unde trăia tribul tracic al bebricilor, conduși pe atunci de regele Amycus, fiul zeului Poseidon și al nimfei Melie. Fiind voinic, regele semizeu provoca la un meci de box străinii care îi vizitau regatul și îi ucidea pe învinși. Așa că a cerut un meci și cu cel mai bun argonaut. L-a înfruntat Pollux, fratele geamăn al semizeului Castor, care l-a ucis cu o lovitură în cot. E cam greu de înțeles cum se practica boxul în acele vremuri de se loveau luptătorii și în coate, sau cum de o lovitură în cot l-a ucis pe un semizeu mai voinic decât ceilalți. Se pare că nici bebricii nu au înțeles, pentru că s-au repezit la Pollux, argonauții și-au scos armele și s-a încins o bătaie generală care s-a transformat rapid într-un măcel. Măcelăriți fiind bebricii, firește, pentru că argonauții sunt eroii acestei povești și, prin urmare, trebuie să câștige toate confruntările pentru a-și îndeplini misiunea.

De acolo, Argo și echipajul său au plecat în Salmydessus din Tracia, unde trăia profetul Fineus, fiul unui Agenor ori al zeului Poseidon, pe care Zeus îl orbise pentru că le dezvăluise muritorilor viitorul și planurile zeilor. Asta făceau toate oracolele, dar se pare că Zeus ori era ipocrit, ori avea ceva personal cu Fineus. Regele zeilor nu s-a mulțumit cu orbirea, ci i-a trimis și niște harpii (creaturi hidoase înaripate, numite „câinii lui Zeus”) să îi fure mâncarea de câte ori voia să se ospăteze. Harpiile mâncau cât puteau, apoi își făceau nevoile pe hrana rămasă, încât sărmanul profet orb să rămână flămând. Probabil apuca să mănânce puțin cât să nu moară, altfel ar fi supraviețuit doar vreo patruzeci de zile fără hrană. Argonauții i-au cerut indicații despre drumul către Colchis iar Fineus le-a promis că îi va ajuta doar dacă îl vor scăpa de pedeapsa lui Zeus. Așa că Iason și ai lui au pregătit un mare ospăț. Când profetul a început să mănânce, harpiile au coborât din cer pentru a-i lua mâncarea, ca de obicei. Pentru că aveau aripi la cap și la picioare, doi dintre argonauți, Zetes și Calais, fiii lui Boreas (zeul vântului de miazănoapte), le-au urmărit prin aer și le-au gonit. După ce s-a ospătat până aproape de a fi luat cu targa, pentru că nu mâncase de mult timp, Fineus le-a indicat argonauților direcția către Colchis, i-a avertizat de pericolele care îi așteptau și le-a recomandat să aibă grijă la două stânci care se ciocneau singure, sfărâmând orice ambarcațiune găseau între ele. Ajunși în strâmtoarea Bosfor, în fața acelor stânci, au eliberat un porumbel și, pentru că pasărea a reușit să treacă fără să fie sfărâmată (i s-a prins doar coada între stânci), au trecut și ei. Cu ajutorul zeiței Hera, pentru că singuri nu s-ar fi descurcat. Mulți navigatori au trecut prin Bosfor în ultimele milenii, însă niciunul nu a văzut stânci care se mișcă singure și strivesc corăbii, dar în povestea argonauților orice este posibil. Din Bosfor au ajuns în Marea Neagră și s-au oprit în teritoriul tribului mariandynienilor. Lycus, regele lor, i-a primit cu brațele deschise pentru că îl uciseseră pe Amycus din Bythinia, rivalul lui. Cât s-au bucurat de ospitalitatea mariandynienilor, argonauții și-au pierdut doi membri ai echipajului: timonierul Tifys, care s-a îmbolnăvit, și clarvăzătorul Idmon, fiul zeului Apollo, care a fost ucis de un mistreț.

Următoarea oprire a fost pe insula Aretias (astăzi Giresun), o insulă mică, cu o arie de patru hectare, aflată la 1,2 kilometri de orașul Cerasus (numit Giresun în prezent). Acolo au fost atacați de păsări stimfaliene, creaturi canibale ale zeiței Artemis, care aveau ciocuri din bronz, pene metalice, pe care le lansau către victimele lor, și găinaț otrăvitor. În cea de-a șasea muncă a sa, Hercule ucisese multe în Arcadia iar supraviețuitoarele au migrat pe insula Aretias, unde au fost găsite de argonauți. Care au reușit să le gonească folosindu-se de scuturi, sulițe și zgomote, după cum îi învățase profetul Fineus. Iason și tovarășii săi au găsit pe insulă și patru supraviețuitori ai unui naufragiu: Argus, Frontides, Melas și Cylindrus, cei patru fii ai lui Frixus (cel care fugise împreună cu sora sa geamănă din Boeotia spre Colchis pe spatele berbecului cu lâna de aur, iar după moarte a început să bântuie regatul Iolcus). N-avem nici cea mai mică idee de ce păsările stimfaliene nu i-au atacat pe băieți sau de ce aceștia nu au încercat să ajungă la malul Anatoliei, aflat la doar 1,2 kilometri (înot sau cu o mică plută făcută ori din copacii de pe insulă, ori din resturile corăbiei lor), dar știm că plecaseră din Colchis către Boeotia pentru a-și vizita bunicul (regele Athamas, tatăl lui Frixus). Iason i-a luat cu el pe cei patru deoarece cunoșteau regatul Colchis și, implicit, pădurea în care se afla lâna de aur, iar argonauții aveau nevoie de ghizi. Ajunși în Colchis, fiii lui Frixus i-au sfătuit să ascundă corabia, apoi i-au dus la mama lor, Chalciope, fiica regelui Aeetes. Aceasta le-a făcut cunoștință cu sora ei, Medea, care îl visase pe Iason datorită zeiței Hera și se îndrăgostise de el din cauza Afroditei, la rugămintea Herei. Medea și Chalciope erau nepoatele zeului-soare Helios (tatăl lui Aeetes) și ale vrăjitoarei Circe (sora regelui) din Odiseea lui Homer. La fel ca mătușa ei, Medea era vrăjitoare și, totodată, preoteasă a lui Hecate, zeița magiei. O știm deja din povestea lui Tezeu, când s-a măritat cu tatăl lui, regele Atenei, și a plănuit să îl omoare pe erou, însă până acolo mai este. Medea i-a promis conducătorului argonauților că îl va ajuta dacă el o va lua de nevastă iar Iason a acceptat, gândindu-se că puterile ei magice aveau să îi fie de folos pentru îndeplinirea misiunii. O relație pe interes din partea lui, doar nu pot fi toate poveștile cu iubire până la adânci bătrâneți.

Iason s-a prezentat în fața lui Aeetes și a cerut lâna de aur. Regele nu avea de gând să o dea, pentru că un oracol îi spusese că își va păstra regatul atât timp cât lâna va rămâne în pădurea sacră a zeului Ares din Colchis. Însă nu îi putea refuza pe străinii care îi salvaseră nepoții (cei patru fii ai lui Frixus și ai prințesei Chalciope), așa că i-a promis lui Iason că îi va da lâna dacă va trece câteva teste. În primul rând, să pună jugul unor tauri enormi, cu picioare de bronz, care scuipau flăcări, primiți de la zeul Hefaistos. Apoi să are cu ei un câmp, pe care să planteze colți de dragon pe care Aeetes îi primise de la zeița Atena (jumătate dintre cei pe care Cadmus îi semănase la Teba). Din acei colți urmau să răsară niște oameni înarmați, pe care Iason trebuia să îi învingă până la sfârșitul zilei. Iar la final era nevoit să învingă balaurul care păzea lâna de aur. Sarcini imposibile pentru oricine, mai puțin pentru un erou ajutat de o zeiță și de o vrăjitoare. Medea l-a uns cu o cremă preparată dintr-o plantă medicinală, care pentru o zi întreagă îl proteja de foc și de fier. I-a uns și armele cu acea substanță, care astfel au devenit indistructibile. Se pare că unguentul Medeei i-a crescut și forța, pentru că a reușit să pună la pământ cei doi tauri uriași, care nu l-au putut răni nici cu coarnele, nici cu flăcările pe care le suflau spre el. Iason a pus bestiile în jug și a arat câmpul pe care a semănat colții de dragon. Imediat au ieșit din pământ soldați înarmați până în dinți. Tânărul a aruncat în mijlocul lor o piatră uriașă, soldații au fost cuprinși de confuzie iar el i-a măcelărit pe toți. A urmat partea cea mai dificilă, însă tot Medea l-a ajutat. Folosindu-se de vrăji, preoteasa lui Hecate a adormit balaurul care nu dormea niciodată, iar Iason a luat lâna de aur și au fugit cu ea spre corabia Argo. Regele Aeetes nu avea de gând să renunțe la prețiosul trofeu, așa că a trimis o flotă în urmărirea lor. Însă fiul său, Apsyrtus, fratele Medeei și al Chalciopei, plecase înainte. Argonauții au învins cu ușurință echipajul navei prințului iar Medea și-a ucis fratele și i-a tăiat cadavrul în bucăți, pe care le-a aruncat în mare. Unii, precum Apollonius din Rhodos, spun că Iason a fost cel care l-a ucis pe Apsyrtus. Regele Aeetes s-a oprit din urmărire pentru a pescui bucățile din fiul său, ceea ce le-a dat argonauților timp destul pentru a se distanța. Apsyrtus a fost îngropat într-un loc pe care Aeetes l-a numit Tomi, care nu poate fi decât Tomis din țara noastră, numele vechi al orașului Constanța (unde, în prezent, există cartierul Medeea, la marginea căruia se găsesc Stâncile Medeei). Este evident că argonauții au ajuns în Dacia pentru că și-au continuat drumul prin fluviul Eridanus, acesta fiind unul dintre numele vechi ale Dunării. Cum Dunărea se varsă în Marea Neagră, înseamnă că argonauții au urcat spre nord din dreptul Tomisului și, în Delta Dunării, au schimbat direcția către apus printr-unul dintre cele trei brațe ale Dunării, după cum credea și istoricul grec Zosimus acum un mileniu și jumătate. Cu colchienii pe urmele lor, pentru că Aeetes nu renunța la urmărire. Ba dimpotrivă, era și mai motivat, ținând cont că îi uciseseră fiul. În Dacia, argonauții au trecut pe lângă locul în care Faeton, fiul zeului-soare Helios, „a căzut din carul său solar în adâncul mării când a fost pe jumătate ars de trăsnetul de foc al lui Zeus”, după cum susține Argonautica. După o vreme, Zeus le-a trimis în cale o furtună ca pedeapsă pentru uciderea prințului Apsyrtus. Lemnul sacru de la bordul navei Argo i-a anunțat că mânia regelui zeilor nu va înceta până când nu vor ajunge la Ausonia   pentru a fi purificați de vrăjitoarea Circe, mătușa Medeei. Așa că au trecut în grabă prin teritoriile celților și ligurienilor (popor din nord-vestul Italiei), au coborât prin Marea Sardiniei (o porțiune din Mediterană cuprinsă între Insulele Baleare și Sardinia), au ocolit Marea Tireniană și s-au oprit în Aeaea, unde Circe i-a purificat. Iar Zeus a fost mulțumit și și-a retras furtuna. Nu se știe care era insula Aeaea,

însă se pare că se afla lângă Italia. În apropiere, probabil pe lângă insula Capri, argonauții au întâlnit sirene, păsări cu capete de femei sau femei cu picioare de păsări (mai târziu reprezentate cu cozi de pești în loc de picioare), care cu cântecul lor vrăjit atrăgeau marinari către stâncile din apropierea insulei lor, scufundându-le astfel corăbiile. Pentru a le acoperi cântecul, semizeul Orfeu a început să cânte mai tare decât ele, astfel argonauții reușind să scape de vraja sirenelor. Apoi, în strâmtoarea Messina (dintre Peninsula Italică și insula Sicilia) au dat peste doi monștri, Scylla și Charybdis, fiecare aflat pe câte un mal. La ordinul zeiței Hera, nimfa nereidă Thetis (mama semizeului Ahile, unul dintre eroii războiului troian) a ghidat nava cât să treacă printre cei doi monștri fără a fi atacată. După cum nota gramaticianul Ptolemeu Chennus din secolul II, la ceva timp după expediția argonauților, Thetis și Medea s-au certat în Tessalia din cauza frumuseții, fiecare considerându-se mai atrăgătoare decât cealaltă. I-au cerut regelui cretan Idomeneus să le fie judecător, iar el a ales-o câștigătoare pe Thetis. Furioasă, vrăjitoarea Medea i-a numit mincinoși pe toți cretanii și i-a blestemat să nu spună niciodată adevărul. Nu știu dacă blestemul mai este valabil și astăzi, pentru că nu am cunoscut niciun cretan, dar sper să-i fi expirat perioada de valabilitate. Spre binele cretanilor în primul rând.

După ce au trecut de insula Thrinacia (identificată de unii cu Sicilia iar de alții cu Malta), argonauții s-au oprit pe Corcyra (numită Corfu în prezent), insula feacienilor, conduși pe atunci de regele Alcinous. Colchienii i-au ajuns din urmă și i-au cerut-o regelui pe Medea. Alcinous le-a răspuns că le-o va da doar dacă vrăjitoarea era încă fecioară; dacă nu, va rămâne a lui Iason. Soția lui Alcinous, regina Arete, anticipase asta, așa că îi căsătorise pe cei doi înainte de sosirea colchienilor. Care, de frica regelui lor, nu s-au mai întors acasă, ci s-au stabilit printre feacieni. Argonauții și-au continuat drumul însă nu au ajuns în Tessalia, chiar dacă erau aproape, pentru că o furtună i-a dus către miazăzi, până în nordul Africii, unde Argo s-a împotmolit în nisip. Au târât prin deșertul libian corabia după ei timp de douăsprezece zile, până au ajuns la Lacul Tritonis, care era conectat la Marea Mediterană. Nu au găsit canalul care lega lacul de mare, fiind nevoie ca Triton, o zeitate minoră a apelor, să le indice direcția corectă. Nu au mers în Egipt, condus în acea vreme de Ramses II, considerat cel mai puternic faraon al Egiptului antic, ci către Grecia. Reîntorși în mare, argonauții au navigat către nord-est și s-au oprit în Creta, unde au dat peste un nou pericol: robotul Talos, un automaton uriaș din bronz, făcut de Hefaistos la ordinul lui Zeus, care l-a lăsat în Creta pentru a o proteja pe prințesa canaaneană Europa (mama lui Minos) de pirați și invadatori. Văzând corabia Argos, robotul a început să arunce cu stânci în ea. Conform Argonauticii lui Apollonius, a fost oprit de Medea, care l-a hipnotizat și l-a înnebunit cu ajutorul unor spirite ale morții pe care le-a invocat prin ritualuri magice, convingându-l astfel să își scoată singur un șurub din gleznă, care acoperea singurul său loc vulnerabil: o venă care lega capul de călcâi, prin care curgea un lichid asemănător sângelui. Când șurubul a fost scos, lichidul s-a scurs iar Talos a murit. Sau s-a defectat, ținând cont că era un robot. Argonauții au petrecut noaptea în Creta, s-au oprit în Aigina pentru a face rost de apă, și-au continuat drumul printre Euboea și Locris și au ajuns în Iolcus după o expediție de patru luni, unde au fost primiți ca niște eroi. 

Nu toți au fost de acord cu traseul argonauților spre Grecia, stabilit de Apollonius în Argonautica lui. Avocatul și istoricul creștin Salamanes Hermias Sozomenos din secolul V considera că, din Colchis, argonauții au traversat Marea Sciției, au navigat pe câteva râuri și, când au ajuns aproape de țărmurile Italiei, au construit acolo un oraș numit Emona (în Slovenia de astăzi), în care au poposit pe durata iernii. Istoricul grec Zosimus, care a trăit în Constantinopole prin secolele V – VI, scria că argonauții au ajuns la gurile Istrului (Dunărea), care se varsă în Marea Neagră. Au urcat pe fluviu contra curentului cu ajutorul vâslelor și a vântului favorabil și, la un moment dat, au ridicat orașul Emona ca dovadă a trecerii lor prin teritoriul dacilor. De acolo au târât corabia Argo pe pământ cu ajutorul unor bușteni până la mare, apoi și-au continuat drumul pe apă până pe țărmul Tessaliei. Filosoful și naturalistul roman Pliniu cel Bătrân nota în primul secol că Argo a navigat printr-un râu necunoscut până în Marea Adriatică iar alții credeau că, după ce a navigat de-a lungul fluviului Istru, nava a fost cărată pe umeri prin Munții Alpi, apoi argonauții au străbătut râul Savus (Sava, afluent al Dunării, care străbate Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina și Serbia) până în Nauportus din Slovenia, care se află între cetatea Emona și Alpi.

Contează mai puțin traseul și mai mult locația regatului lui Aeetes, Colchis, de unde argonauții au furat lâna de aur. În concepția generală se afla în partea apuseană a Georgiei de astăzi, capitala regatului fiind Dioscurias (astăzi Sukhumi din Republica Abkhazia), numită Aea de Apollonius în Argonautica. În apropiere se află Munții Caucaz, locul în care se credea că a fost înlănțuit titanul Prometeu ca pedeapsă pentru că le-a adus oamenilor focul. Însă nu toți au fost de acord cu aceste ipoteze. În Dacia preistorică din 1913, etnologul român Nicolae Densușianu (pe numele său real Nicolae Pop) a ajuns la concluzii diferite, bazându-se pe scrierile autorilor greci și romani din Antichitate. Pentru el, Prometeu fusese înlănțuit pe vârful Omu din munții Carpați, numiți de unii Caucaz, iar Colchis se afla tot în vechea Dacie. După poemul atribuit lui Orfeu, Argonautica orfică, argonauții au trecut cu lâna de aur întâi pe lângă sciții arcași și pe lângă păstorii hiperborei, au intrat în valea munților Rhipaei, au trecut pe lângă insula Iernis, au ajuns la gura râului Ternesos și s-au oprit lângă țărmul pe care se aflau Coloanele lui Hercule. După Densușianu, Rhipaei era un nume alternativ al Carpaților, hiperboreii și sciții erau dacii, Coloanele lui Hercule se aflau în apropiere de Porțile de Fier, râul Ternesos este Cerna iar orașul Ternesos este Orșova de astăzi, numită în epoca romană Tierna, Statio Tsiernensis, Dierna, Zernes sau Zernesium colonia. Poetul grec Hesiod considera că Frixus și sora sa au fugit călare pe berbecul de aur în Sciția (Dacia), nu în Colchis. Pentru poetul roman Valerius Flaccus, Aeetes era un rege al Sciției, iar pe porțile de aramă ale templului din capitala sa argonauții au văzut reprezentată victoria dacilor împotriva egipteanului Sesotris (despre care istoricul Herodot afirma că ar fi dus campanii militare în Dacia și Tracia). Și poetul roman Ovidiu localiza Colchisul în nordul Dunării, fluviu care separa regiunea orașului Tomis (Constanța) de regiunea colchienilor, unde venise odată eroul legendar Iason pentru a fura lâna de aur. Într-un poem scria: „Consideră că în părțile acestea venise odată fiul lui Aeson și cu ce laude mari îl încărcase posteritatea, cu toate că greutățile lui au fost mult mai ușoare și mai mici decât ale noastre”. În altul i-a atribuit Medeei următoarea afirmație: „Iar tatăl meu domnește peste întreaga regiune a Pontului până în Sciția cea acoperită de nea”. Ovidiu mai scria: „Numai eu singur sunt trimis la gurile Istrului celui cu șapte brațe, unde polul de gheață al nordului se reazimă pe umerii mei. Apele Istrului de abia mai pot să formeze o barieră între mine și între iasigi, colchieni, hoardele meteree și geți”. Unii autori greci și romani spuneau că vechii locuitori ai peninsulei Istria erau din regatul lui Aeetes. Istoricul celt Pompeius Trogus scria: „Gintea istrienilor își trage originea de la colchienii pe care îi trimisese regele Aeetes ca să-i persecute pe argonauți și pe răpitorii fiicei sale. Acești colchieni trecuseră din Pont în apele Istrului apoi, luând urmele argonauților, ei înaintară pe albia râului Sava până aproape de izvoarele sale (…) ei se așezară lângă Aquileia și au fost numiți istri după numele râului pe care navigaseră de la mare încoace”. Conform cronicarului Isidor din Sevilla (secolele VI – VII) „Gintea istrienilor își trage originea de la colchienii care au fost trimiși să-i persecute pe argonauți. Ei, după ce ieșiră din Pont, intrară în apele Istrului și, după numele râului pe care veniseră de la mare încoace, au fost numiți istri”. Numele de „istri” apare în scrierile vechi ca un apelativ etnografic general pentru toate triburile tracice din câmpiile, văile și regiunile muntoase ale Istrului (Dunării) de jos. În poemul lui Scymnus, tracii și geții de la Dunărea de jos sunt numiți istri, la Pompeius Trogus apar ca istriani iar la Mela sunt numiți istrici locuitorii din părțile de jos ale Dunării până la râul Nistru. În urma acestor relatări, Densușianu a ajuns la concluzia că regatul lui Aeetes se afla în Dacia iar Colchis ar putea fi localitatea Colți din județul Buzău. În Colchis era venerat Zeus Fuxios, epitet care se transformă în Buxios sau, mai exact, în Buzios, nume foarte asemănător cu Buzău. Apollonius din Rhodos scria că printre vecinii Colchisului se afla poporul buzoros iar Mela și Pliniu cel Bătrân îi aminteau pe buxeri, denumiri care duc cu gândul la râul Buzău. În Argonautica, râul Fasis din Colchis avea un afluent, Saranges, numit Surius de Pliniu. Pentru Densușianu, acest Saranges / Surius este râul Siret, al cărui curs se unește cu cel al Buzăului în dreptul comunei Măxineni. După părerea lui, capitala

regatului Aeetes era pe dealul Tirighina din Galați, aflat în apropiere de gurile Siretului, acolo unde romanii au construit un castru după multe secole. Oamenii ieșiți din pământ, după ce Iason a semănat colții de balaur, sunt numiți de autorii latini „terrigenae”, Tirighina fiind forma arhaică a latinescului „terrigena”. Brazdele trase de Iason ar putea fi o aluzie la brazda uriașă dintre Șerbești și Tulucești, care acoperă spre vest și nord cetatea Tirighina și se consideră o prelungire a brazdei lui Novac din Valahia. În tradițiile populare românești, Tirighina mai este numită și „cetatea uriașilor”; la Apollonius, capitala lui Aeetes are același epitet. Apollonius scria că acest rege avea o flotă puternică, fiind în stare să ducă un război și împotriva grecilor; pe monede găsite la Tirighina, cetatea este numită „metropolă a Pontului Euxin”, ceea ce îi indică suveranitatea maritimă. Capitala lui Aeetes este numită de geografii antici Dia, Dioscurias sau Sebastopolis. Castrul de la Tirighina apare la Ptolemeu ca Diogetia, Dinogetia, Dinogenia ori Diogenia, la Antonin ca Diniguttia, la Ravennas ca Dniogessia iar în Notitia Orientis ca Dirigothia. Pe câteva monede de la Tirighina s-a găsit litera grecească delta, care după Densușianu reprezintă inițiala vechiului nume ale cetății, Dia, prefăcut de geografii greci în Dioscurias iar de romani în Dinogetia, Dinogenia, Diniguttia sau Dirigothia. Să menționăm și că, pentru etnograful român, balaurul care păzea lâna de aur, precum și cel care păzea merele de aur în mitul lui Hercule, nu reprezintă decât balaurul de pe steagul dacic, unul dintre simbolurile principale ale strămoșilor noștri.

Chiar dacă unii autori antici au considerat că lâna de aur a fost furată din Dacia iar unele argumente ale lui Densușianu au logică, nu putem fi siguri de locația regatului Colchis, neavând dovezi în această privință, ci doar supoziții. Așa că ne întoarcem la argonauți, care în Iolcus au fost primiți cu mare fast, ca niște adevărați eroi. S-a organizat o mare petrecere pentru ei, la care Aeson, tatăl lui Iason, nu a putut participa, fiind prea bătrân. Liderul argonauților i-a cerut soției sale să îi ia câțiva ani din viață pentru a-i da tatălui său. Medea a găsit o soluție, însă fără a-i scurta viața. I-a scos bătrânului sânge, i l-a amestecat cu niște ierburi, apoi i l-a introdus înapoi în vene, iar Aeson și-a recăpătat vigoarea. Văzând efectele magiei vrăjitoarei din Colchis, fiicele regelui Pelias au rugat-o să facă același lucru pentru tatăl lor. Medea a acceptat, însă plănuia să scape de cel care ocupa tronul din Iolcus fără a avea de gând să i-l cedeze lui Iason după cum promisese. Așa că le-a cerut fetelor să-și taie tatăl în bucăți, ea urmând să fiarbă bucățile în apă amestecată cu ierburi magice, iar Pelias avea să învie viguros ca un copil. Le-a și demonstrat procedeul folosind un berbec bătrân, care a țâșnit din oală prefăcut în miel. O mostră de necromanție care spune multe despre vrăjile folosite de preoteasa întunecatei Hecate. Naive, prințesele și-au tăiat tatăl în bucăți și l-au așezat în oală, însă Medea a refuzat să îl învie. Iason nu a primit tronul pentru că Acastus, fiul lui Pelias, l-a exilat pentru această instigare la crimă și pe el, și pe soția sa vrăjitoare. Drept pentru care cuplul s-a refugiat în Corint. Zece ani au trăit acolo cei doi, care au avut mulți copii (între doi și șaisprezece conform diferitelor surse antice). Un mit susține că, în acest timp, prin sacrificii aduse zeiței Demetra și nimfelor, Medea a oprit foametea care lovise Corintul. Zeus a observat-o și i-a făcut avansuri, pe care preoteasa vrăjitoare le-a refuzat pentru a evita mânia Herei. Ca răsplată, soția lui Zeus i-a făcut copiii nemuritori, o variantă care nu se potrivește cu sfârșitul poveștii. Iason, Medea și copiii lor au trăit fericiți timp de zece ani până când fostul conducător al argonauților s-a logodit cu prințesa Creusa sau Glauce, fiica regelui Corintului, pentru a-și întări legăturile politice. Cum era de așteptat, ginerică a avut parte de un mare scandal acasă. Medea a început ditamai cearta și i-a amintit soțului ei cât de mult l-a ajutat în toți acei ani. Iason i-a replicat că nu ei trebuie să îi mulțumească, ci zeiței Afrodita, care a făcut-o să se îndrăgostească de el. Furioasă pentru că Iason și-a încălcat promisiunea de a rămâne al ei pentru totdeauna, dar și pentru că i-a răspuns cu obrăznicie, Medea s-a răzbunat oferindu-i Creusei ca dar de nuntă o rochie blestemată, care i s-a lipit de trup și a ars-o, după cum susținea Euripide în tragedia Medea. Regele Creon a încercat să-și salveze fiica, însă a ars și el împreună cu ea. Apoi, vrăjitoarea și-a ucis copiii, temându-se că vor fi omorâți sau înrobiți din cauza faptei ei, după care a fugit într-un car de aur, tras de dragoni, trimis de bunicul ei, zeul-soare Helios. Se crede că această variantă este invenția lui Euripide, deoarece până în secolul V î.e.n. existau alte două versiuni ale acestui mit. Conform poemului Korinthiaka al lui Eumelus, Medea și-a omorât copiii din greșeală: i-a îngropat de vii în templul zeiței Hera, crezând că astfel vor deveni nemuritori. Poetul Creofil dădea vina pe locuitorii Corintului, atribuindu-le lor uciderea copiilor. Ceea ce sugerează că Medea nu stăpânea arta necromanției, după cum sugera episodul învierii berbecului tăiat în bucăți, altfel și-ar fi înviat și copiii. În tragedia lui Euripide, Iason a numit-o „cea mai urâtă de zei și de oameni”, o afirmație cam departe de adevăr, ținând cont că Helios i-a trimis un car zburător pentru a o salva. Iar Hera, zeița familiei, nu s-a arătat deranjată de fapta ei, ci de a lui. Pentru că și-a încălcat jurământul de a o iubi pe Medea pentru totdeauna, Iason și-a pierdut protecția Herei și a murit singur și nefericit într-un mod deloc eroic: pe când dormea sub pupa corăbiei Argo, care începuse să putrezească, o parte din navă a căzut peste el și l-a strivit. Măcar apucase să-și recapete tronul din Iolcus după ce l-a învins pe Acastus, fiul lui Pelias, cu ajutorul lui Peleus (tatăl semizeului Ahile). După moartea lui a devenit rege fiul său, Thessalus, care a reușit să scape cu viață când Medea și-a ucis copiii.

Iar noi tot nu am aflat adevărul despre moartea acestor copii. I-a ucis Medea intenționat? Din greșeală? Sau i-au omorât locuitorii Corintului ca răzbunare pentru uciderea regelui și a prințesei lor? Eu propun o variantă ignorată complet de autorii antici și moderni. Medea era vrăjitoare și preoteasă a zeiței Hecate, cea mai întunecată divinitate a panteonului elen. Hecate era asociată nu doar cu vrăjitoria, ci și cu noaptea, cu necromanția, cu fantomele, cu lumea subterană și cu plantele otrăvitoare. Numele ei, Hekate, provine din Heka, personificarea magiei la egipteni. Magia pe care o patrona zeița cu trei aspecte (Persefona fiind unul dintre ele) era o forță atât de puternică încât până și Zeus se temea de ea. Caracterul nocturn al lui Hecate, legăturile ei cu lumea morților și teama pe care o provoca până și în zei sugerează că prefera magia neagră la care apelau, firește, și preotesele ei. Am văzut deja că Medea avea cunoștințe de necromanție prin învierea berbecului, iar necromanția este asociată cu magia neagră. Toate religiile antice cereau sacrificii, însă doar în cultele entităților malefice se practicau jertfele umane. Iar Medea și-a ucis fratele și l-a tăiat în bucăți, dând dovadă de sadism ieșit din comun, ceea ce pare a fi un sacrificiu pentru Hecate, menit să atragă ajutorul zeiței pentru a-i scăpa pe argonauți de urmăritorii colchieni. Aceeași metodă apare și în cazul fiicelor lui Pelias, cărora Medea le-a cerut să își taie tatăl în bucăți. Să fie o coincidență sau ciopârțirea victimelor reprezenta o metodă de sacrificare pentru Hecate? În Argonautica, Apollonius din Rhodos sugera că uciderea prințului Apsyrtus a fost un sacrificiu ritualic, ucigașul fiind Iason, nu Medea. În cartea IV, versurile 464 – 467, scria: „Așa cum sacrificatorul ucide un taur mare și încornorat, la fel Iason și-a ucis prada (…) În pronaosul templului a căzut în genunchi și (…) viața i-a fost stinsă”. Termenul „sacrificator” este unul vag, Apollonius apelând la cuvântul „boutypos” care, la fel ca „bouphonos” și „boothytis”, folosite mai des, indică un preot responsabil cu sacrificarea taurilor în fața altarului lui Zeus Polieus în timpul Boufoniei (ceremonie sacrificială practicată în Atena ca parte a festivalului religios Dipolieia). Comparându-l pe Iason cu un preot responsabil cu sacrificările, autorul transformă crima într-o jertfă adusă unei divinități (motiv pentru care are loc într-un loc sacru, pronaosul templului zeiței Artemis). Ceea ce reiese și din versurile 477 – 479: „Eroul, fiul lui Aeson, a tăiat extremitățile mortului; de trei ori a lins sângele și de trei ori l-a scuipat de pe dinți, cum se face pentru ca ucigașii să își ispășească perfidele crimele”. Nu poate fi vorba despre un ritual de purificare, din moment ce Zeus le trimite o furtună de care pot scăpa doar după purificarea realizată de vrăjitoarea Circe. Dar pare un ritual pentru obținerea ajutorului zeiței Hecate, care include și o jertfă umană. Dacă Medea și soțul ei apelau la astfel de sacrificii, trebuie să știm că, în toate culturile lumii, entitățile întunecate, așa cum este și Hecate, le solicitau adepților lor ca jertfe în primul rând copii. Pentru recompense mari din partea acestor divinități demonice era necesar sacrificiul suprem, adică jertfirea propriilor copii, în special primii fii. Sacrificiu pe care îl întâlnim în multe religii, de la copiii jertfiți de părinți pentru Moloch în Biblie sau pentru Baal Hammon în Cartagina până la cei uciși în ritualuri satanice medievale și moderne. Un bun exemplu îl reprezintă profetul biblic Avraam, care era pe punctul de a-și jertfi fiul pentru zeul său, Yahweh. Sacrificarea copiilor se practica și în Creta, după cum au relevat descoperirile arheologice de la Knossos și, mai mult ca sigur, aveau loc și în alte locuri din Grecia. Dacă Medea i-ar fi cerut zeiței Hecate să o scape cu viață din Corint după ce a ucis regele și prințesa, ar fi fost nevoită să apeleze la un sacrificiu uman. Fiind o solicitare importantă, ar fi trebuit să apeleze la sacrificiul suprem, adică să își jertfească unul sau mai mulți fii. Să ofere o viață sau mai multe în schimbul vieții ei. Povestea spune că, imediat după ce și-a ucis copiii, Medea a primit de la un zeu un car zburător, tras de balauri, despre care grecii antici credeau că ar fi fost trimis de Helios, bunicul ei. Dar dacă a fost trimis de Hecate ca răsplată pentru jertfa de mai devreme? Dacă era răspunsul la rugămintea preotesei? Pare bizar să ne gândim că o mamă și-ar fi putut ucide copiii pentru o zeitate, însă avem nenumărate cazuri asemănătoare în religii din toată lumea iar Medea nu era o simplă credincioasă a unui zeu oarecare, ci o preoteasă a întunecatei Hecate și o adeptă a magiei negre. Care nu avea nicio problemă în a ucide atunci când avea nevoie, care și-a trădat familia și poporul pentru a fugi cu Iason, pe care l-a ajutat și să fure lâna de aur, și care era dispusă să-și ucidă și rudele apropiate, după cum s-a văzut în cazul fratelui ei. Vrăjitoarea Medea era capabilă de absolut orice și, dacă putem crede că profetul biblic Avraam a fost dispus să-și sacrifice fiul pentru zeul său, nu ar trebui să ne îndoim de asta în cazul unei preotese a celei mai întunecate zeițe. Prin urmare, ipoteza sacrificării copiilor ei pentru Hecate nu este doar posibilă, ci și plauzibilă.

Istoricul grec Diodor din Sicilia susținea că, după ce a zburat din Corint în carul de aur tras de dragoni, Medea s-a oprit în Teba, unde l-a scăpat pe fostul argonaut Hercule de blestemul zeiței Hera, pe care îl primise pentru că își ucisese copiii. O faptă odioasă pe care o aveau în comun cei doi. Absolvindu-l de vină, Medea a demonstrat că nu avea remușcări pentru crima pe care abia o înfăptuise, ceea ce înseamnă că nu și-a omorât fiii din greșeală, ci intenționat, cel mai probabil sacrificându-i pentru Hecate. Din

Teba, Medea a zburat în Atena, unde l-a cunoscut pe regele Egeu, cu care s-a măritat și i-a făcut un fiu, numit Medus. A trăit o vreme în liniște și pace, până la sosirea tânărului Tezeu din Troezen. De teamă că acesta va moșteni tronul Atenei în locul lui Medus, fiind primul fiu al lui Egeu și, conform legii, moștenitor, Medea a încercat să scape de el trimițându-l să captureze Taurul Cretan de la Maraton. Văzând că semizeul s-a întors viu și nevătămat, vrăjitoarea a încercat să îl otrăvească, însă regele Egeu și-a recunoscut fiul în ultimul moment și l-a lovit peste mână, vărsându-i cupa cu vin otrăvit. De teama repercursiunilor, Medea și-a luat fiul și a fugit cu el în Colchis, unde a aflat că tatăl ei fusese ucis de fratele lui, Perses, care îi luase tronul. Vrăjitoarea preoteasă l-a ucis pe uzurpator și a preluat tronul tatălui ei, pe care i l-a oferit lui Medus. Acesta a cucerit o parte din Asia, pe care a numit-o Media ori după numele său, ori după cel al mamei sale, și și-a pierdut viața în timp ce ataca India. Istoricul Herodot avea o variantă diferită, el susținând că Medea și Medus au zburat din Atena cu carul ei zburător, au aterizat pe platoul iranian și au trăit printre arieni, care și-au schimbat numele în mezi în onoarea ei. Este greu de crezut că un popor ar fi atât de impresionat de o femeie încât și-ar schimba numele pentru a-l adopta pe al ei, dar după o poveste a argonauților atât de plină de elemente fantastice, varianta lui Herodot nu mai miră pe nimeni. Măcar putem stabili cu aproximație perioada în care a avut loc expediția pentru lâna de aur. Grecii considerau că argonauții au plecat spre Colchis când Tezeu era închis în lumea de dedesubt, adică în 1205 î.e.n. Ceea ce nu poate fi adevărat sub nicio formă, din moment ce a avut loc cu zece ani înainte ca Medea să fugă din Corint în Atena, unde s-a căsătorit cu Egeu înainte ca Tezeu să sosească din Troezen. Tezeu a sosit în Atena pe când era adolescent și a ajuns pe tron în 1234 î.e.n., ceea ce înseamnă că s-a născut în jurul anului 1250 î.e.n. Așadar, expediția argonauților a avut loc în jurul aceluiași an. Teoretic.

A avut loc într-adevăr această expediție? Deși cercetătorii consideră că povestea argonauților are la bază o călătorie reală, nu există nicio dovadă a expediției sau a existenței eroilor care au întreprins-o. Nici lâna de aur nu apare în alte povești în afara acesteia. Autoarea germană Christine Pellech a ajuns la concluzia că atât conținutul Argonauticii lui Apollonius din Rhodos, cât și cel al Odiseei lui Homer, derivă din Egipt. O ipoteză care ar putea fi reală, ținând cont că Apollonius a crescut în Alexandria, a vizitat celebra bibliotecă de acolo și a părăsit Egiptul după ce s-a certat cu profesorul său. În plus, istoricul Herodot a descoperit că zeii olimpieni își au originea în Egiptul antic, prin urmare pare logic ca grecii să fi împrumutat din țara faraonilor nu doar zei, ci și mituri. Și nu doar din Egipt, după cum am văzut, ci și din religiile Canaanului, implicit din cele mesopotamiene, precum și din cele ale tracilor. Se pare că Apollonius a creat o poveste a argonauților din elemente pe care le-a găsit în scrierile egiptene, pe care le-a combinat cu unele din alte religii, și astfel a apărut Argonautica, pe care au preluat-o și înflorit-o alți autori după el. Până la el se mai menționase această expediție, însă foarte vag, fără detalii, nefiind o poveste care să merite povestită. Faptul că este doar un mit, nicidecum o parte adevărată din istorie, reiese în primul rând din multele elemente fanteziste care nu au nicio acoperire reală: un berbec zburător cu lâna de aur, tauri cu copite de bronz, care suflă flăcări, un dragon care nu doarme niciodată, oameni care răsar din colții unui dragon, semizei zburători, cu aripi la cap și la picioare, păsări cu ciocuri din bronz, pene metalice și găinaț otrăvitor, sirene, harpii, monștrii Scylla și Charybdis, un lemn vorbitor, un robot uriaș din bronz și stâncile strâmtorii Bosfor care se mișcă singure. La aceeași concluzie duc și elementele astrologice incluse în această poveste. Argonauții căutau lâna de aur a unui berbec care a devenit constelația Berbecului iar Medea și-a demonstrat capacitățile necromantice înviind un berbec tăiat în bucăți, prin aceste detalii sugerându-se că acțiunea poveștii argonauților se petrece în era berbecului (cea mai recentă, după cum am arătat în Secretele zeilor, a avut loc între anii 2160 și 1 î.e.n.). Deși am presupus că acțiunea se petrece în jurul anului 1250 î.e.n., era berbecului a început în 2160 î.e.n., așadar putem considera că acesta este anul în care a avut loc ipotetica expediție a argonauților în viziunea lui Apollonius, aducerea lânii de aur a berbecului în Grecia simbolizând trecerea în era berbecului. Prin urmare, nu puteau face parte din grupul argonauților nici Iason, nici Tezeu, nici Hercule, nici Castor și Pollux, nici ceilalți eroi menționați de Apollonius, care se născuseră cu nouă veacuri mai târziu. În teorie, pentru că nu există nicio dovadă a existenței lor. Înainte de era berbecului a fost cea a taurului, din 4320 până în 2160 î.e.n.; victoria lui Iason împotriva celor doi tauri enormi cu picioare de bronz, care scuipau flăcări, reprezintă sfârșitul acestei ere. De altfel, și victoriile lui Tezeu asupra Taurului Cretan și a Minotaurului reprezintă același lucru. La scurt timp după uciderea Minotaurului și-a găsit sfârșitul și semizeul Minos din Creta, puternicul rege al unui popor pentru care taurul era deosebit de important. Din povestea acestui rege înțelegem că, în era taurului, regatul său era foarte puternic; după trecerea în era berbecului regatul său a slăbit iar el și-a pierdut viața. Despre zeul Ares se spunea că patronează semnul zodiacal al berbecului iar lâna de aur se găsea într-o pădure sacră a lui Ares din Colchis. Culoarea aurie și strălucirea ei nu reprezintă decât trecerea Soarelui prin casa zodiacală a berbecului. De altfel, lâna îi aparținea regelui Aeetes, care era fiul Soarelui. Corabia Argo a devenit constelația Argo Navi, dragonul care păzea lâna de aur și dinții de dragon pe care Iason i-a semănat în Colchis reprezintă constelația Dragonului, lira lui Orfeu a ajuns constelația Lira, berbecul cu lâna de aur a devenit constelația Berbecului, la fel și unii argonauți: Castor și Pollux – Gemenii, Butes – Boarul sau Bootes, iar Hercule și Cefeu au primit și ei propriile constelații. Pentru grecii antici existau 48 de constelații; argonauții erau cel mai adesea în număr de 50, adică cele 48 de constelații plus Iason – Soarele și Medea – Luna (era preoteasa unei zeițe asociate cu noaptea). Și probabil mai există în această poveste alte elemente astrologice, însă acestea ne sunt de ajuns pentru a concluziona că expediția argonauților nu este decât o fabulație a grecilor antici, bazată în principal pe astrologie, nicidecum pe realitate.