Secretele Olimpului 6. Hercule

Cel mai mare erou al Antichității a fost semizeul Hercule (Herakles pentru greci), fiul lui Zeus și al reginei Alcmena (Alkmene în original). Biblioteca lui Pseudo-Apollodor o consideră pe Alcmena fiica lui Electryon (fiul semizeului Perseu și al Andromedei), regele cetății Micene din Argolis. Poetul Hesiod o descria ca fiind cea mai înaltă și frumoasă femeie, cu o înțelepciune superioară tuturor celor născuți din părinți muritori. Se spunea că fața și ochii ei negri erau la fel de fermecătoare ca ale Afroditei, aceste însușiri fiind, mai mult ca sigur, datorate genelor divine ale lui Zeus, moștenite de la bunicul ei, Perseu. Nu era un caz singular, majoritatea semizeilor având însușiri ieșite din comun, în special fizice, cel mai bun exemplu fiind Elena din Sparta, fiică a lui Zeus, considerată cea mai frumoasă femeie din lume. Povestea Alcmenei a început când cei șase fii ai lui Pterelaus (regele tafienilor și descendent al lui Mestor, unul dintre frații lui Electryon) au cerut o parte din Micene. Electryon i-a refuzat, iar cei șase i-au furat cireada. Fiii regelui micenian s-au luptat cu hoții și au murit aproape toți, rămânând în viață doar câte unul din fiecare tabără. Prințul tafian Everes i-a vândut cireada lui Polyxenus din Elis, de la care a răscumpărat-o prințul Amfitrion, fiul lui Alcaeus (regele din Tiryns și unul dintre frații lui Electryon) și logodnicul Alcmenei. Amfitrion i-a înapoiat-o unchiului său, însă l-a ucis din greșeală când și-a aruncat ghioaga spre o vacă. Nu știm ce avea prințul cu animalul și nici ce căuta regele pe lângă vacă, dar știm că lovitura a fost fatală. Nu pentru vacă, spre norocul ei. Stenelus, un alt frate al lui Electryon, a preluat tronul din Micene și l-a exilat pe Amfitrion ca pedeapsă pentru crimă. Alcmena și-a însoțit logodnicul în Teba, însă a refuzat să se mărite cu el până nu avea să se purifice pentru crimă și să răzbune moartea fraților ei, cauzată de tafieni. Creon, regele Tebei, l-a absolvit pe Amfitrion de vină, l-a purificat și l-a numit general, apoi l-a însoțit într-o campanie împotriva tafienilor. Lupta putea dura mult și bine pentru că tafienii, din motive necunoscute, erau invincibili. Numai că prințesa Comaeto s-a îndrăgostit de Amfitrion și, ca să-i facă pe plac, i-a tăiat tatălui ei, regele Pterelaos, șuvița aurie de păr care îi conferea imortalitatea. Fără ea, din aceleași motive necunoscute, și ceilalți tafieni și-au pierdut invincibilitatea, implicit lupta. Amfitrion nu a apreciat ajutorul și a ucis prințesa trădătoare, apoi i-a acordat regatul tafienilor prințului aeolian Cefalus („Cap”), străbunicul lui Ulise. La întoarcerea în Teba, Amfitrion s-a însurat cu Alcmena și a lăsat-o însărcinată cu Ificle (Iphicles). Însă, cu o noapte înainte, Zeus luase înfățișarea lui Amfitrion și se culcase cu Alcmena, concepându-l astfel pe Hercule. Conform lui Pseudo-Apollodor, Amfitrion a aflat de la profetul Tiresias fapta lui Zeus, dar nu a putut comenta în fața regelui zeilor.

În Iliada, Homer scria că, în ziua în care trebuiau să se nască gemenii Alcmenei, Zeus a anunțat toți zeii Olimpului că în acea zi avea să vină pe lume un fiu al său care îi va conduce pe toți din jurul lui. După ce i-a cerut soțului său să jure că așa va fi, Hera a plecat în cetatea miceniană Tyrins, unde a ajutat-o pe soția lui Steneleu (tot fiu al lui Perseu și frate al lui Electryon) să nască mai devreme, la doar șapte luni, în același timp împiedicând-o pe Alcmena să nască la termen. Astfel, în acea zi s-a născut doar Euristeu (Eurystheus) iar Zeus s-a văzut nevoit să își respecte jurământul. Abia apoi Alcmena l-a născut pe Ificle, iar în următoarea zi pe Hercule. În Metamorfoze, poetul roman Ovidiu susținea că Alcmena l-a născut pe semizeu cu dificultate pentru că fătul era prea mare. După o săptămână de agonie a chemat-o în ajutor pe zeița nașterilor, Lucina (Eileithyia sau Illythia în miturile grecilor), care însă primise de la Iunona (Hera) ordin să împiedice nașterea. Lucina a făcut cum i s-a poruncit, și-a împreunat mâinile, și-a încrucișat picioarele și a început să bolborosească niște farmece, aducând-o pe Alcmena în pragul morții. Servitoarea Galantis a observat comportamentul Lucinei și și-a dat seama că la mijloc era mâna reginei zeilor, drept pentru care a anunțat că Alcmena a născut. Uimită, Lucina a sărit în picioare, moment în care Alcmena a scăpat de vraja ei și l-a născut pe Hercule. Ca pedeapsă pentru înșelăciune, Galantis a fost transformată într-o nevăstuică, dar a rămas lângă Alcmene probabil ca animal de companie. Geograful grec Pausaniu credea că Hera a trimis câteva vrăjitoare să împiedice nașterea fiului lui Zeus; la fel ca Galantis, Historis (fiica profetului orb Tiresias) a anunțat că Alcmena a născut, vrăjitoarele au plecat iar Hercule a putut să se nască. În comedia Amfitrion, dramaturgul roman Plautus a ignorat travaliul dificil; Alcmena l-a chemat pe Jupiter (Zeus), acesta a ajutat-o să nască rapid, fără dureri și, după o izbucnire de tunete și lumini, s-a născut Hercule. Care, conform grecilor, a fost numit Alcide (Alkeides) pentru că provenea prin adopție din neamul lui Alcaeus (Alkaios), tatăl lui Amfitrion și regele cetății Tiryns, dar și pe linie maternă din neamul altui Alcaeus, unul dintre fiii lui Perseu și ai Andromedei, care îi era Alcmenei atât bunic (era tatăl mamei ei), cât și unchi (era fratele tatălui ei).

Nu știm din ce motiv îl ura Hera pe Alcide / Hercule, din moment ce Grecia era plină de odrasle ale lui Zeus, însă această ură l-a urmărit pe erou în întreaga sa existență terestră, dinainte de naștere până la moarte. Grecii și romanii spuneau că Alcmena l-a abandonat într-o pădure pentru a-l proteja de mânia zeiței; Atena l-a găsit și i l-a dus Herei, pretinzând că era un orfan care avea nevoie de hrană. Hera nu l-a recunoscut și l-a alăptat până când micuțul a mușcat-o de sfârc atât de tare încât zeița l-a împins brusc iar laptele ei s-a împrăștiat pe cerul nopții, formând Calea Lactee. Dacă ne-am lua după greci, ar trebui să credem că galaxia noastră nu a existat până în secolul XIV î.e.n., când s-a născut Hercule. Fiind hrănit cu laptele Herei, Alcide a căpătat forță ieșită din comun. Atena i l-a înapoiat Alcmenei iar micuțul a crescut alături de fratele său, Ificle. Pe când gemenii aveau opt luni, Hera a trimis doi șerpi uriași să ucidă odrasla lui Zeus. Ificle a început să plângă însă Alcide s-a ridicat din leagănul său, a prins șerpii și i-a sugrumat cu mâinile goale, iar dădaca l-a găsit jucându-se cu cadavrele lor de parcă ar fi fost jucării. Uimit, Amfitrion l-a chemat pe profetul orb Tiresias, care i-a profețit băiatului un viitor neobișnuit, în care va ucide numeroși monștri.

Nu a ucis doar monștri, ci și oameni. Prima sa victimă umană a fost poetul și cântărețul Linus din Tracia, care l-a învățat să scrie, să citească și să cânte la liră. Pentru că îi lipsea frumusețea sufletească, Alcide nu putea aprecia lecțiile tracului, prin urmare cânta la liră ca un butoi. Linus îl lovea peste degete cu o vargă când falsa iar băiatul s-a enervat la un moment dat și și-a pocnit profesorul cu lira, ucigându-l instant. A fost judecat pentru crimă și achitat datorită unei legi dubioase, care prevedea nevinovăția oricui se apără împotriva unei acuzații pe nedrept. Obsevând că băiatul era periculos, tatăl său adoptiv, generalul Amfitrion, l-a trimis departe de oameni, pentru a avea grijă de vite. După câțiva ani, Amfitrion și-a pierdut viața într-o expediție împotriva minienilor, un trib autohton (deci tracic) din zona Mării Egee, în care fusese însoțit de tânărul Alcide. Alcmena nu a rămas văduvă prea mult, ci s-a căsătorit cu semizeul Radamantus din Creta, unul dintre fiii lui Zeus și fratele celebrului Minos, și a trăit cu el în Ocaleae din Boeotia. În Teba, Alcide s-a căsătorit cu prințesa Megara, fiica regelui Creon, cu care a avut patru copii. Într-un acces de nebunie, aparent provocată de Hera, semizeul și-a ucis copiii. Unii spuneau că și soția, alții considerau că Megara a scăpat cu viață. Antikyreus, fondatorul orașului Antikyra, i-a vindecat nebunia cu spânz, o plantă care se folosește în prezent pentru probleme cardiace, în trecut pentru tratarea psihozelor, diareei și hemoroizilor iar în ritualurile magice pentru a invoca demoni, motiv pentru care în folclorul românesc se crede că este una dintre plantele îndrăgite de Diavol. Nu era primul caz de tratare a nebuniei cu ajutorul spânzului, Melampus din Pylos vindecându-le în același mod pe fiicele regelui Argos, cărora zeul Dionisos le trimisese o boală psihică. Vindecându-se, Alcide a realizat gravitatea faptei sale și a plecat la Oracolul din Delfi pentru a afla cum își putea spăla acest păcat îngrozitor. Fiind ghidat de Hera, nu de Apollo, cum ar fi fost normal, oracolul i-a cerut să își schimbe numele în Herakles („Gloria Herei”) și să îl slujească timp de zece ani pe regele Euristeu din Tyrins (născut înaintea lui cu ajutorul Herei). Euristeu l-a însărcinat cu zece misiuni, la care însă a mai adăugat două, ca să rezulte unul dintre cele mai importante numere ale anticilor. Dacă le-ar fi îndeplinit pe toate, semizeul ar fi fost purificat și ar fi căpătat nemurirea, după cum l-a anunțat oracolul. Heracle sau Hercule, cum e cunoscut în limba română, nu a fost de acord să îl slujească pe cel care a căpătat tronul din Tyrins în locul lui, însă a acceptat de teama unei eventuale pedepse divine. Așa că s-a prezentat în fața regelui Euristeu, care știa de la Hera că trebuia să îi dea semizeului misiuni imposibile.

Prima muncă a lui Hercule a fost uciderea leului din Nemea, un oraș din nord-estul peninsulei Peloponez. Acest leu cu gheare mai ascuțite decât săbiile, care puteau sfâșia orice armură, nu putea fi ucis cu armele muritorilor, deoarece blana sa aurie era impenetrabilă. Poetul Hesiod îl considera copilul lui Ortus (un câine cu două capete care îi avea ca părinți pe monștrii Tifon și Echidna), crescut de Hera și trimis de ea să terorizeze dealurile din Nemea. Pentru Pseudo-Apollodor era odrasla gigantului Tifon. În alte tradiții, povestite de autori precum Aelian și Hyginus, leul ieșise din zeița-lună Semele, care îl aruncase de pe Lună la cererea Herei. În orașul Cleonae, Hercule a întâlnit un băiat care i-a spus că, dacă va ucide leul și se va întoarce teafăr în treizeci de zile, orașul va sacrifica un leu pentru Zeus; dacă nu se va întoarce într-o lună sau dacă va muri, băiatul avea să fie cel sacrificat. Nu știm cine a decis să sacrifice băiatul sau de ce și bănuiesc că nici nu vom afla vreodată, dar se pare că i-a oferit semizeului o motivație suplimentară. Neștiind că blana leului era impenetrabilă, Hercule și-a făcut câteva săgeți pe drum. Când a întâlnit fiara iar săgețile au ricoșat din ea, semizeul a trecut la planul B. A gonit leul în peștera sa, care avea două intrări. A acoperit una, apoi a intrat prin cealaltă pentru a-și înfrunta adversarul. L-a amețit cu o lovitură de ghioagă în creștet și, cu forța sa ieșită din comun, l-a strangulat până l-a ucis. Nu era chiar un geniu Hercule, drept pentru care a încercat să taie blana impenetrabilă a leului cu un cuțit; când a eșuat, și-a ascuțit lama de o piatră și a mai încercat o dată cu cuțitul și o dată cu piatra. Văzându-l cum se chinuie inutil, zeița Atena i-a oprit agonia cerebrală și l-a sfătuit să folosească una dintre ghearele leului pentru a jupui blana. Blană pe care semizeul a purtat-o de atunci ca pe o armură. Când s-a întors în Tyrins cu blana pe umăr, regele Euristeu s-a înfricoșat și i-a interzis accesul în oraș, transmițându-i ordinele printr-un sol, la poarta cetății.

În cea de-a doua misiune, Hercule a trebuit să meargă într-o mlaștină de lângă lacul Lerna (unde se găsea una dintre intrările în lumea de dincolo) ca să ucidă hidra pe care Hera o adusese pentru a-i veni de hac eroului. Hesiod spunea că și acest monstru acvatic reptilian se născuse din Tifon și Echidna. Avea o respirație otrăvitoare, la fel ca sângele ei, și mai multe capete, plus o capacitate uimitoare de regenerare: de câte ori i se tăia un cap, îi creșteau două, cel din mijloc fiind nemuritor, ca să fie treaba și mai complicată. De această dată Hercule și-a făcut parțial lecțiile înainte, așa că și-a acoperit nasul și gura cu o cârpă, pentru a nu inspira otrava monstrului, apoi a tras săgeți cu flăcări în bârlogul hidrei. Enervat, animalul a ieșit la luptă. Înarmat ori cu o seceră, ori cu o sabie, ori cu o ghioagă, Hercule a încercat să ucidă hidra, însă a observat că în locul fiecărui cap tăiat creșteau două. Așa că s-a retras strategic și l-a chemat în ajutor pe nepotul său, Iolau, fiul lui Ificle. Inspirat de zeița Atena sau nu, Iolau a venit cu ideea de a arde gâturile după fiecare decapitare, așa că au lucrat în tandem: Hercule tăia capetele iar Iolau cauteriza rapid cioturile. Văzând că semizeul îi învinge fiara, Hera a trimis un rac uriaș pentru a-i distrage atenția. Dar degeaba, pentru că semizeul l-a strivit cu piciorul și și-a continuat lupta cu inamicul mai puternic. După ce a slăbit considerabil hidra, Hercule i-a tăiat capul nemuritor cu o sabie de aur pe care o primise de la Atena și l-a așezat sub o piatră mare pe drumul dintre Lerna și Elaius. Apoi și-a înmuiat vârfurile săgeților în sângele otrăvitor al hidrei. Supărată foc, Hera a așezat hidra și racul pe bolta cerească, creaturile devenind constelațiile Hidra și Racul. Pentru că stelele sunt animale moarte după concepția grecilor antici, spre amuzamentul astronomilor.

Supărat pe succesul semizeului împotriva leului și hidrei, regele Euristeu, sfătuit de Hera, a conceput o sarcină diferită, drept pentru care i-a cerut eroului să captureze căprioara din Cerinia, un animal mare cât un taur, mai rapid decât o săgeată, cu coarne din aur și copite din bronz, care putea sufla flăcări. Căprioara era sacră pentru zeița Artemis, așa că Hercule a încercat să nu o rănească, preferând să o alerge timp de un an din Oenoe (o suburbie a cetății Atena) până la muntele Artemisius din Hiperborea (teritoriu echivalat de Homer cu Dacia). Unii spuneau că a prins-o cu o plasă în timp ce dormea, alții că a rănit-o cu o săgeată înainte de a traversa râul Ladon. Apoi a fost nevoit să le explice zeilor Artemis și Apollo că a rănit animalul din necesitate și a promis că îl va elibera după ce își va îndeplini sarcina, iar aceștia i-au permis să i-l ducă lui Euristeu în Tyrins. Regele a vrut să păstreze animalul nemaivăzut în menajeria sa, însă Hercule a eliberat căprioara pentru a-și îndeplini promisiunea făcută zeiței Artemis. Furios, Euristeu l-a trimis în cea de-a patra misiune: capturarea mistrețului de pe muntele Erimant.

Pe drumul către munte, Hercule și-a vizitat un vechi prieten, centaurul Folus. În peștera acestuia, după ce s-a ospătat, semizeul a simțit că i s-a uscat gâtul, așa că a cerut vin. Nu apă, temându-se probabil să nu ruginească, ci vin. Folus nu avea decât un vas cu vin, un cadou de la zeul Dionisos pentru toți centaurii de pe muntele Erimant. Hercule l-a convins să deschidă vasul iar mirosul licorii i-a atras pe ceilalți centauri care nu știau că vinul era atât de tare încât trebuia îndoit cu apă. Și, probabil, nici nu erau fani ai șprițului. Au băut vinul sec, s-au îmbătat și l-au atacat pe fiul lui Zeus, care s-a văzut nevoit să tragă în ei cu săgețile înmuiate în sângele otrăvitor al hidrei din Lerna. Mulți au murit iar supraviețuitorii s-au retras în peștera centaurlui Chiron, „cel mai înțelept și drept dintre centauri”, după cum îl considera Homer în Iliada. Curios să afle motivul pentru care niște săgeți au reușit să ucidă centauri, Folus a ridicat una și a scăpat-o peste o copită, otrăvindu-se astfel singur, fiind pesemne și el într-o stare avansată de ebrietate. Rămas și fără prieten, și fără inamici, și fără vin, Hercule l-a vizitat pe Chiron pentru a-i cere sfatul. Centaurul l-a învățat să atragă mistrețul într-un strat gros de zăpadă iar semizeul l-a ascultat. A gonit mistrețul în zăpadă, l-a prins, l-a legat cu lanțuri, l-a pus pe umărul stâng și l-a dus în Tyrins. Văzându-l din depărtare cu fiara pe umăr, regele Euristeu s-a speriat și s-a ascuns într-un vas de bronz. Geograful Pausaniu nota prin secolul II că locuitorii din Cumae (prima colonie grecească din Italia continentală) se lăudau că dețineau colții mistrețului în templul lui Apollo însă, după părerea lui, „afirmația nu are nicio fărâmă de posibilitate”. Spre deosebire de miturile elene, care sunt pline de posibilități?

În a cincea misiune, Hercule s-a văzut nevoit să curețe grajdurile regelui Augeas din Elis. Grajdurile erau enorme, regele semizeu având trei mii de vite primite de la tatăl său, titanul Helios, care produceau o grămadă de bălegar otrăvitor. Înainte de a începe, eroul i-a cerut regelui o zecime din cireadă dacă reușea să curețe grajdurile într-o singură zi. Augeas a acceptat, gândindu-se că nici măcar un fiu al lui Zeus nu va putea realiza o misiune imposibilă. Însă Hercule a săpat două șanțuri de o parte și de alta a grajdurilor, a introdus vitele acolo, apoi a deviat cursurile râurilor Alfeios și Peneios, care au curățat toată mizeria. După ce a terminat, i-a cerut regelui zecimea sa din cireadă, însă Augeas a refuzat să își onoreze înțelegerea. Drept pentru care Hercule a cerut judecarea cazului la tribunal, unde a fost susținut de prințul Fyleus, fiul lui Augeas. Înainte ca judecătorii să ia o decizie, regele i-a exilat pe amândoi din Elis. Hercule a plecat, s-a întors, l-a ucis pe Augeas și i-a dat tronul tânărului Fyleus. Apoi și-a luat cele trei sute de vite și s-a întors în Tyrins, pe drum fondând jocurile olimpice, conform odelor poetului Pindar. După Aristotel, primele jocuri olimpice au avut loc în anul 776 î.e.n., cu aproape cinci secole după presupusa existență a eroului, dar miturile sunt mai atrăgătoare decât adevărul istoric.

În cea de-a șasea muncă, Hercule a fost nevoit să ucidă păsările stimfaliene, animale antropofage create ori de Artemis, ori de Ares, cu ciocuri de bronz, pene metalice, pe care le puteau lansa către victimele lor, și cu găinaț otrăvitor. Nu se știe unde au fost făcute, însă au migrat într-o mlaștină de lângă orașul Stimfalia din nordul Arcadiei pentru a scăpa de o haită de lupi. S-au înmulțit rapid și s-au împrăștiat în toată zona, distrugând culturi, pomi fructiferi și, bineînțeles, mâncând oameni. Hercule nu s-a putut deplasa prea mult prin mlaștină, așa că zeița Atena l-a ajutat oferindu-i o zornăitoare creată de meșteșugarul Hefaistos special pentru această ocazie. Semizeul a zornăit cu ea prin mlaștină iar păsările s-au speriat și au zburat în toate direcțiile, drept pentru care eroul nu a trebuit decât să săgeteze rapid cât mai multe. Cele care au supraviețuit au zburat pe insula Aretias din Marea Neagră, unde au fost întâlnite ulterior de argonauți. Ceea ce nu are sens, ținând cont că expediția fictivă a argonauților a fost stabilită pentru anul 2160 î.e.n., când s-a trecut din era Taurului în cea a Berbecului, iar cercetătorii cred că Hercule a trăit între anii 1264 și 1226 î.e.n. Dacă ținem cont că miturile elene au fost inventate în perioada arhaică, când nu se stabiliseră încă datele lor, sunt de înțeles asemenea nereguli. Prin urmare, Hercule i-a dus regelui Euristeu câteva păsări stimfaliene moarte, ca dovadă, și astfel și-a încheiat cu succes a șasea misiune.

A șaptea a fost prima din afara Peninsulei Peloponez și a constat în capturarea Taurului Cretan, tatăl Minotaurului. Hercule a călătorit în Creta, unde regele semizeu Minos nu i-a oferit doar permisiunea de a captura taurul alb al zeului Poseidon, ci și ajutorul, pe care eroul l-a refuzat. Hercule s-a furișat în spatele taurului, l-a prins de gât și l-a sugrumat cu mâinile goale, oprindu-se când animalul și-a pierdut cunoștința. L-a legat, l-a urcat în corabie și l-a dus în Tiryns, unde Euristeu a vrut să îl sacrifice zeiței Hera. Însă soția lui Zeus a refuzat sacrificiul, deoarece taurul reflecta gloria lui Hercule, așa că animalul a fost eliberat lângă Maraton, unde a fost capturat mai târziu de semizeul Tezeu și sacrificat zeiței Atena.

În cea de-a opta misiune, Hercule a fost nevoit să fure iepele regelui Diomede din Tracia, tot un semizeu, fiu al zeului Ares și al prințesei tessaliene Cyrene (care ulterior a devenit fondatoarea orașului Cyrene din nordul Africii). Iepele, pe care Diomede le hrănea cu carnea străinilor care aveau ghinionul de a-i vizita regatul, erau legate cu lanțuri de fier într-un grajd de bronz din orașul Tirida și se numeau Podargos, Lampon, Xantos și Deinos. Într-o versiune a mitului, Hercule a adunat câțiva voluntari care l-au ajutat să captureze iepele. După ce a învins soldații lui Diomede, eroul a rupt lanțurile și a lăsat iepele cu însoțitorul său preferat, Abderus, cât el s-a luptat cu regele trac. Animalele l-au mâncat pe tânăr iar Hercule, ca răzbunare, le-a hrănit cu carnea lui Diomede, apoi a fondat orașul Abdera lângă mormântul băiatului. În altă variantă a poveștii, Hercule a eliberat iepele când toți dormeau, a săpat un șanț pe care l-a umplut cu apă, i-a ucis pe Diomede și pe soldații acestuia cu ghioaga, apoi a hrănit animalele cu carnea stăpânului lor. În cea de-a treia versiune, fiul lui Zeus întâi a hrănit iepele cu trupul lui Diomede, apoi le-a eliberat. Lupta dintre cei doi semizei a fost una de durată, pentru că regele trac era fiul zeului războiului, prin urmare avea și el forță ieșită din comun. După ce și-au dat seama că regele lor a murit, tracii din tribul bistonilor l-au atacat pe asasin, însă s-au speriat când au văzut iepele canibale venind spre ei, conduse de Abderus, așa că au fugit. Hercule le-a legat animalelor boturile și le-a dus în Tyrins, iar regele Euristeu le-a dedicat zeiței Hera. În altă variantă au fost lăsate să zburde libere prin Argos, iar în a treia versiune au fost trimise în Olimp pentru a-i fi sacrificate lui Zeus; regele zeilor a refuzat jertfa și a trimis câțiva lei, lupi și urși să le ucidă. Însă, pentru cei mai mulți, iepele lui Diomede au supraviețuit, descendenții lor au fost folosiți în războiul troian iar calul lui Alexandru Macedon a fost tot urmaș al uneia dintre ele. Dacă au inventat grecii atât de multe genealogii mitice pentru oameni, de ce să nu fi făcut același lucru și pentru un cal? Măcar pentru diversitate, doar nu pentru dorința calului de a avea pedigree.

Deoarece Admete, fiica lui Euristeu, își dorea centura Hippolytei, regina semizeiță a amazoanelor, Hercule a fost nevoit să o fure pentru a-și completa cea de-a noua misiune. Hippolya era fiica zeului războiului, Ares (la fel ca Diomede), și a reginei Otrera, fondatoarea tribului amazoanelor, despre care se crede că locuiau pe țărmul sudic al Mării Negre, capitala lor fiind Themiscyra din nord-estul Anatoliei. Amazoanele erau un grup de războinice care întreceau bărbații în agilitate, forță, călărie și luptă, societatea lor fiind formată exclusiv din femei care se foloseau de bărbați doar pentru a se înmulți; se spune că în cadrul tribului creșteau doar fetele pe care le nășteau, băieții fiind ori uciși, ori trimiși taților lor. Amazoanele au dus numeroase expediții militare în Sciția, Tracia, Asia Mică și Insulele Egee, ajungând până în Arabia și Egipt, și au fondat orașe precum Efes, Cumae, Smirna, Sinope, Myrina, Magnesia ori Pygela. Hercule nu s-a lăsat înfricoșat de ferocitatea acestor femei războinice, ci și-a adunat un grup de prieteni cu care a plecat în regatul amazoanelor. S-au oprit întâi pe insula Paros din Marea Egee, locuită de câțiva fii ai regelui cretan Minos, care au ucis doi dintre tovarășii lui Hercule. Semizeul s-a înfuriat, a omorât doi fii ai lui Minos și i-a amenințat pe ceilalți locuitori ai insulei până când i-au fost oferiți doi oameni pentru a-i înlocui pe cei pe care îi pierduse: Alcaeus și Stenelus, doi dintre nepoții regelui Minos. Următoarea oprire a fost în regatul lui Lycus, pe care l-au apărat în războiul împotriva regelui Mygdon al bebricilor. După ce i-au oferit lui Lycus o mare parte din regatul lui Mygdon, Hercule și tovarășii săi au plecat spre Themiscyra, capitala amazoanelor. Impresionată de faptele de vitejie ale fiului lui Zeus, regina Hippolyta a fost de acord să îi ofere brâul. Și s-ar fi ținut de cuvânt dacă nu ar fi intervenit zeița Hera, care s-a deghizat în amazoană și le-a convins pe celelalte că străinii plănuiau să le răpească regina. Alarmate, amazoanele i-au atacat pe vizitatorii nepoftiți. Văzându-le, Hercule a crezut că Hippolyta l-a trădat, așa că a ucis-o, i-a luat brâul și i l-a dus lui Euristeu. Într-o altă versiune a poveștii, semizeul Tezeu l-a însoțit pe Hercule în această expediție și a răpit-o pe regina amazoanelor. Unii credeau că Hercule a răpit-o și i-a dat-o lui Tezeu, alții că ea s-a îndrăgostit de Tezeu și și-a trădat poporul alegând să plece cu el. Indiferent de variantă, Hippolyta a devenit soția lui Tezeu iar amazoanele, furioase, au atacat Atena, cetatea semizeului, pentru a-și recupera regina. Războiul attic, așa cum a fost numit acest conflict, a durat patru luni și s-a finalizat cu un tratat de pace încheiat la Horeomosium, lângă templul lui Tezeu.

În cea de-a zecea misiune, Hercule a trebuit să fure cireada lui Geryon, un uriaș cu trei capete sau trei corpuri, nepot al calului înaripat Pegas și al gorgonei Medusa. Geryon locuia pe insula Eryteia din ținutul hesperidelor, localizat în mod convențional în vestul Mării Mediterane; pentru Pliniu cel Bătrân, insula era în Oceanul Atlantic, în apropiere de orașul Cadiz din Spania. Conform Bibliotecii lui Pseudo-Apollodor, pentru a ajunge pe insula lui Geryon, Hercule a fost nevoit să traverseze deșertul libian din nordul Africii. Sătul de căldură, semizeul a tras o săgeată către Soare, un gest de o „inteligență” remarcabilă. Care însă a avut efect, titanul Helios, zeul Soarelui, admirându-i curajul și oferindu-i cupa de aur pe care o folosea în fiecare noapte pentru a naviga de la apus la răsărit. Navigând în cupa Soarelui, Hercule a ajuns pe insula Eryteia, unde a fost atacat de Ortrus, un câine cu două capete (fratele lui Cerber, câinele cu trei capete care păzea lumea morților). Semizeul l-a ucis cu o singură lovitură de ghioagă, apoi prin aceeași metodă pe păstorul Eurytion. Uriașul Geryon a intrat rapid în luptă, purtând trei scuturi, trei coifuri și trei sulițe care nu l-au ajutat prea mult, Hercule ucigându-l cu o singură săgeată otrăvită care i-a străpuns fruntea. Sau, ca să fim exacți, o frunte, din moment ce avea trei capete. Lovit, „Geryon și-a aplecat gâtul într-o parte, ca un mac ce își strică formele delicate, aruncându-și petalele dintr-o dată”, după cum scria poetul grec Stesichorus din Calabria. Iar Hercule i-a furat cireada și i-a dus-o regelui Euristeu în Tyrins, probabil folosind tot cupa lui Helios pentru a ajunge de pe insulă pe continent. În versiunea romană a mitului, eroul a dus cireada peste Dealul Aventin al viitoarei cetăți Roma. Uriașul Cacus, care locuia acolo, a furat o parte din cireadă în timp ce semizeul dormea și a convins vacile să meargă cu spatele, încât urmele lor să fie înșelătoare. Nimeni nu a auzit vreodată ca vitele să reușească un asemenea truc, dar nu cunoaștem puterea de convingere a lui Cacus, așa că nu ne putem pronunța în această privință. Într-o versiune, Hercule și-a dus cireada pe lângă peștera în care Cacus ascunsese animalele furate, iar acestea au început să se strige unele pe altele. În altă variantă, uriașa Caca, sora lui Cacus, i-a împărtășit semizeului locația hoțului. Hercule l-a ucis pe Cacus și a încropit un altar în acel loc, unde după câteva secole s-a construit Forumul Boarium, piața de vite din Roma. Nici bine nu și-a reîntregit semizeul cireada că vitele i-au fost împrăștiate de un tăun trimis de Hera pentru a le înțepa. Abia după un an a reușit fiul lui Zeus să le adune pe toate, însă zeița încă avea bețe de pus în roate, așa că a provocat o inundație a unui râu, pe care cireada nu a putut să îl traverseze, însă eroul a făcut un baraj din pietre și astfel și-a dus vitele pe malul celălalt. Istoricul grec Dionysius din Halicarnas susținea că, în Liguria din nord-vestul Italiei, Hercule a fost atacat de doi uriași, Albion și Bergion sau Dercynus, fii ai zeului Poseidon, care erau foarte puternici. Neputând să îi învingă, semizeul a căzut în genunchi și s-a rugat la tatăl său pentru ajutor. Zeus l-a protejat și astfel eroul a reușit să ucidă și acești inamici. Într-o relatare a lui Herodot, semizeul a trecut prin Sciția unde, când s-a trezit, a observat că îi dispăruseră caii. Căutându-i, a ajuns în peștera unei creaturi pe jumătate șarpe și pe jumătate femeie (identificată uneori cu Echidna, mama monștrilor), care l-a anunțat că îi va înapoia caii dacă va petrece puțin timp cu ea. Hercule a acceptat, s-a împreunat cu ea și a lăsat-o însărcinată, din unirea lor născându-se Agathyrsus, Gelonus și Scythes, care au fondat triburile tracice ale agatârșilor, gelonilor și sciților. Semizeul nu a așteptat să își vadă copiii, ci și-a continuat drumul și a ajuns într-un final la curtea lui Euristeu, care i-a jertfit zeiței Hera vitele și i-a mai dat eroului două misiuni, considerând că uciderea hidrei nu se pune la socoteală, deoarece fusese ajutat de Iolau, iar grajdurile regelui Augeas din Elis au fost curățate de ape, nu de erou, care mai fusese și plătit pentru asta (își luase o zecime din cireadă). Hercule nu a avut de ales decât să accepte încă două munci pentru a rezulta unul dintre cele mai importante numere ale anticilor.

În a unsprezecea misiune a trebuit să fure trei mere de aur din grădina hesperidelor, nimfe ale asfințitului, numite și „Fiicele serii”, „Nimfele apusului”, „Zeițele asfințitului” sau „Atlantide” (după numele tatălui lor, titanul Atlas, cel care ținea pe umeri bolta cerească). În mod tradițional erau în număr de trei, însă pentru unii erau patru sau chiar șapte. Tărâmul lor se afla undeva în vestul îndepărtat și nu a putut fi localizat nici până în ziua de astăzi, cercetătorii având la dispoziție doar ipoteze. De exemplu, Pliniu cel Bătrân credea că era în Maroc, iar pentru geograful Strabon și poetul Stesichorus se afla în sudul Peninsulei Iberice. Grădina hesperidelor era livada zeiței Hera, în care se afla un măr cu fructe de aur, primit la nunta ei cu Zeus în dar de la Gaia, zeița Pământului. Hera le-a însărcinat pe hesperide cu îngrijirea livezii însă, pentru că nu avea încredere în ele, l-a trimis ca paznic al merelor de aur pe Ladon, un dragon nemuritor cu o sută de capete, care nu dormea niciodată. Din aceste mere de aur Eris, zeița discordiei, va fura mai târziu unul care va duce la izbucnirea războiului troian. Hercule nu cunoștea locația grădinii hesperidelor așa că, pentru a o afla, a fost nevoit să îl captureze pe Bătrânul Mării, un zeu marin metamorf, tatăl nimfei Thetis și bunicul semizeului Ahile. Acest zeu apare și în Odiseea lui Homer, unde Menelau îl capturează pentru a afla dacă Ulise trăiește, dar și în a cincea călătorie a lui Sinbad Marinarul (eroul unor povești arabe), care îl îmbată și îl ucide. Bătrânul Mării îi împărtășește lui Hercule locația grădinii hesperidelor, însă în alte versiuni eroul află această informație de la titanul Prometeu. În unele variante ale poveștii, semizeul a ajuns în Libia, unde l-a înfruntat pe Antaeus, care era invincibil atât timp cât atingea pământul; Hercule l-a ridicat de la pământ și l-a strâns în brațe până l-a strivit. Apoi, după părerea lui Herodot, s-a dus în Egipt, unde faraonul Busiris a vrut să îl sacrifice, însă semizeul a rupt lanțurile și a fugit. Într-un final a ajuns în grădina hesperidelor, unde l-a întâlnit pe titanul Atlas, tatăl nimfelor, care ținea pe umerii săi bolta cerească. Inventatorul acestui mit nu știa că titanul fusese împietrit cu vreun secol în urmă de Perseu cu ajutorul capului Medusei, așa că titanul e aici viu și nevătămat. Hercule l-a rugat să îi aducă trei mere de aur și a acceptat să țină el cerul pe umeri până la întoarcerea titanului. Nu știm cum de puteau ține Atlas și Hercule cerul care nu este material, dar putem presupune că este vorba despre cupola fictivă care în multe religii antice acoperea Pământul plat la fel de fictiv. Și probabil Hercule se afla pe vârful unui munte foarte înalt, altfel nu ar fi ajuns la cupolă oricât de înalt ar fi fost. Titanul i-a adus merele, însă a refuzat să preia cerul pe umeri și s-a oferit să i le ducă el regelui Euristeu. Hercule s-a prefăcut că acceptă și i-a cerut lui Atlas să țină puțin cerul cât el avea să își așeze pe umeri blana leului din Nemea, ca să nu îl mai jeneze greutatea. Tatăl hesperidelor, care pe vremuri comandase armata titanilor în războiul împotriva zeilor olimpieni, a dat dovadă de lipsă acută de inteligență și s-a lăsat păcălit. A luat din nou cerul pe umeri iar Hercule, scăpat de povară, a furat merele și a fugit. Într-o variantă alternativă, semizeul nu l-a păcălit pe titan, ci a luat singur merele după ce l-a ucis pe Ladon cu ajutorul săgeților sale otrăvite. Ceea ce nu are sens, din moment ce dragonul era nemuritor, dar această variantă este confirmată și de Argonautica lui Apollonius din Rhodos, unde argonauții trec pe acolo la întoarcerea din Colchis și văd trupul monstrului încă zvâcnind lângă pomul cu mere de aur. În Astronomia autorului latin Hyginus, trupul lui Ladon a fost așezat pe bolta cerească de Zeus și a devenit constelația Dragonului. În realitate, Ladon a fost copiat de greci din mitologia ugaritică, unde îl găsim ca șarpele uriaș Lotan, un servitor al zeului marin Yam, ucis de Baal Hadad, zeul furtunii. Dacă evreii l-au împrumutat pe Lotan din Ugarit și l-au transformat în Leviatan, monstrul marin ucis de zeul Yahweh, de ce să nu facă și grecii același lucru? În povestea lor, Hercule i-a dus merele de aur regelui Euristeu iar zeița Atena le-a înapoiat hesperidelor, pentru că muritorii nu aveau voie să le dețină. În vremuri apropiate de ale noastre, cercetătorii au ajuns la concluzia că merele de aur erau în realitate portocale, fructe necunoscute în Europa până în Evul Mediu. După această ipoteză, botaniștii greci au numit citricele „hesperidoeide” iar numele portocalelor („portokali” în greacă) provine din cel al Portugaliei, țara iberică lângă care se crede că s-ar fi aflat grădina hesperidelor.

În ultima sa misiune, Hercule l-a capturat pe Cerber, câinele cu trei capete și coadă de șarpe, care păzea porțile lumii de dincolo. Pentru a se pregăti pentru călătoria în lumea morților, semizeul a mers în Eleusis, unde a fost inițiat în misteriile eleusiniene, „cel mai celebru dintre riturile religioase secrete ale Greciei antice” după părerea Enciclopediei britanice. Acest cult centrat în jurul Demetrei, zeița agriculturii, și a fiicei sale, Persefona (soția lui Hades și zeița lumii de dedesubt), provine dintr-un cult agrar străvechi, iar în perioada elenistică a devenit un festival major care s-a răspândit și în Roma. Ritualurile, ceremoniile și credințele sale, păstrate secrete de inițiați încă din Antichitate, au ajuns și la Hercule, care a intrat în lumea morților însoțit de zeii Hermes și Atena. Acolo i-a întâlnit pe semizeii Tezeu și Pirithous, întemnițați de Hades pentru că încercaseră să îi răpească soția, iar Hercule a încercat să îi elibereze; nu a reușit decât pe Tezeu, păcatul lui Pirithous fiind mult prea mare și de neiertat (a vrut nu doar să o răpească pe Persefona, ci și să o ia de soție). Apoi, eroul a mers la Hades pentru a-i cere permisiunea de a-l duce pe Cerber la suprafața Pământului. Zeul a acceptat cu condiția ca semizeul să supună fiara fără a se ajuta de arme. Hercule a sugrumat câinele cu mâinile goale, apoi l-a aruncat pe umăr și i l-a dus lui Euristeu, care din nou s-a ascuns. Din vasul său, regele l-a rugat pe erou să ducă fiara înapoi în lumea morților și i-a oferit libertatea, pentru că îndeplinise cu succes cele douăsprezece misiuni. Hercule a dus câinele cu trei capete înapoi și și-a continuat faptele de vitejie. De această dată liber, însă nu pentru mult timp.

O tradiție susține că, după ce a terminat cele douăsprezece munci, a făcut parte din echipajul argonauților care căutau lâna de aur. Herodot a respins această variantă cu vehemență. Pentru a împăca și capra, și pe părintele istoriei, Argonautica lui Apollonius din Rhodos consideră că Hercule i-a însoțit pe argonauți pentru o scurtă perioadă de timp, neajungând cu ei în Colchis, unde se afla lâna mult-dorită. În Oechalia din Tessalia, semizeul s-a îndrăgostit de prințesa Iole. Tatăl ei, regele Eurytus, o promisese celui care reușea să îi învingă fiii într-un concurs de tras cu arcul. Fiul lui Zeus, care cu ani în urmă învățase chiar de la Eurytus să tragă cu arcul, a câștigat competiția, însă regele și-a abandonat promisiunea, temându-se ca fiica sa să nu sfârșească la fel ca Megara, prima soție a lui Hercule. Decizia a fost susținută de toți fiii săi în afara unuia, Ifitus, care l-a rugat să se răzgândească. Regele nu s-a lăsat înduplecat și l-a lăsat pe Hercule cu buza umflată. Zeița Hera i-a luat din nou mințile semizeului, iar acesta l-a aruncat de pe zidul cetății pe Ifitus, care tocmai îi devenise cel mai bun prieten, faptă pentru care s-a purificat devenind sclavul reginei Omfale din Lydia, după cum a decretat Xenoclea, Oracolul din Delfi. Stând în slujba reginei timp de un an (sau trei în alte versiuni), Hercule a fost forțat să poarte haine feminine și să se îndeletnicească doar cu activități feminine, în timp ce Omfale a ținut pe umeri blana leului din Nemea și în mână ghioaga fiului lui Zeus. După o vreme, regina l-a eliberat din sclavie și s-a măritat cu el, unii susținând că au avut și un fiu. În acea perioadă, câțiva cercopi, spirite înșelătoare ale pădurii, i-au furat eroului armele.

Ca pedeapsă, Hercule le-a legat de niște bețe cu capetele în jos. La un moment dat, semizeul și noua sa soție au mers într-o pădure a lui Dionisos pentru a realiza ritualurile zeului în zori. Hercule a dormit singur, acoperit cu hainele Omfalei. Nu știm de ce, dar putem bănui că sforăia ca o drujbă de nu putea regina să doarmă alături de el. Pan, zeul naturii, sălbăticiei și al turmelor, asociat cu sexualitatea și fertilitatea, a vrut să își facă de cap cu Omfala. Văzând hainele ei pe pat, s-a gândit că acolo nu putea fi decât regina, așa că s-a strecurat lângă „ea” gol-pușcă și a avut parte de un șoc când l-a găsit pe Hercule în locul ei. Semizeul nu s-a supărat, ci doar l-a aruncat din pat și a râs, iar Pan a fugit cu coada de țap între copite.

Viața de om căsătorit nu prea l-a atras pe erou, așa că și-a lăsat soția și fiul în Lydia și a plecat în căutarea unor noi aventuri. Teogonia lui Hesiod și Prometeu înlănțuit a lui Eschil susțin că fiul lui Zeus l-a eliberat pe Prometeu (pedepsit de regele zeilor pentru că le adusese oamenilor focul de pe Muntele Olimp) după ce a ucis cu o săgeată vulturul care îi mânca zilnic titanului ficatul. S-a culcat într-o singură noapte cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius din Boeotia, lăsându-le pe toate însărcinate. În Sardinia din Italia a fondat o colonie și i-a lăsat la conducere pe fiii săi și ai fetelor lui Thespius. Iar înainte de războiul troian a atacat și jefuit Troia, după cum notau Homer și Pseudo-Apollodor. Zeul Poseidon trimisese un monstru marin să atace cetatea. Pentru a-l îmbuna, regele troian Laomedon a vrut să își sacrifice fiica, pe prințesa Hesione. Hercule, care tocmai ajunsese în zonă, s-a oferit să ucidă monstrul în schimbul cailor primiți de troieni de la Zeus. Regele a acceptat, însă a refuzat să renunțe la cai după ce semizeul și-a îndeplinit partea din învoială. Acesta a plecat și s-a întors după o vreme cu o armată de doar nouă sute de oameni, cu care a cucerit și prădat Troia, apoi i-a ucis pe rege și pe fiii acestuia. Singurul lăsat în viață a fost Podarces, care a fost redenumit Priam și a devenit ultimul rege al Troiei. Hercule a ajuns și în Calidonia din regiunea Aetolia, unde i-a căzut cu tronc prințesa Deianeira, sora lui Meleagru, cel care ucisese Mistrețul Caledonian. Fiul lui Zeus s-a însurat cu prințesa și, după ce s-a văzut la cârma armatei caledoniene, și-a amintit de prințesa Iole și s-a întors în Oechalia, unde l-a ucis pe regele Eurytus și întreaga lui familie, la fel cum a procedat în Troia. Prințesa Iole a încercat să se sinucidă aruncându-se de pe zidul cetății, însă rochia i s-a deschis ca o parașută iar ea a aterizat teafără și nevătămată. Cel puțin până a fost capturată de semizeu. Deianeirei nu i-a convenit ca noul ei soț să aibă o concubină, însă a tolerat-o pe Iole cel puțin în aparență. După Homer, nu Hercule l-a ucis pe regele Eurytus, ci zeul Apollo. Fiind foarte mândru de abilitățile sale de arcaș, Eurytus l-a provocat pe Apollo la o competiție iar zeul l-a ucis pentru această aroganță. Arcul regelui a ajuns la Ifitus, care mai apoi i l-a dat lui Ulise, fiind cel folosit în Odiseea pentru a ucide pețitorii Penelopei.

Hercule și Deianeira au avut cinci copii: Hyllus, Ctesippus, Glenus, Onites și Macaria. Când cei doi soți au încercat să traverseze râul Evenus, centaurul Nessus s-a oferit să o ducă în spate pe Deianeira, Hercule putând să înoate singur. Ajuns pe malul celălalt, centaurul s-a gândit să o violeze, o alegere deloc înțeleaptă când soțul ei, cel mai mare erou al Antichității, era în apropiere. Semizeul l-a săgetat pe violator iar acesta, înainte să își dea duhul, și-a învățat victima să îi păstreze puțin sânge, pe care să îl verse pe haina soțului ei când va avea nevoie de o vrajă de iubire. Deianeira a crezut minciuna și a strâns sânge otrăvit (centaurul fusese ucis cu o săgeată înmuiată în sângele hidrei din Lerna), știind de nenumăratele aventuri sexuale ale semizeului și de copiii lui împrăștiați prin toată lumea. Așa că, atunci când a apărut Iole în peisaj, mult mai tânără decât ea, Deianeira a vrut să se asigure că Hercule nu o va părăsi, drept pentru care i-a turnat pe haină sângele centaurului Nessus. Când Hercule s-a îmbrăcat, cămașa i s-a lipit de piele și a început să îl ardă iar veninul i-a ajuns în sânge. Până să moară, eroul a tăiat câțiva copaci și și-a pregătit un rug pe muntele Oeta, pe care i l-a aprins prințul Filoctet din Meliboea (sau tatăl acestuia, regele Poeas, în unele versiuni), care a primit ca răsplată arcul lui Hercule, pe care l-a folosit în războiul troian pentru a-l ucide pe prințul Paris. Realizându-și greșeala, Deianeira s-a sinucis iar Hyllus, fiul ei cel mare, s-a însurat cu Iole pentru a respecta ultima dorință a semizeului.

Grecii considerau că Hercule nu a murit pe rug, ci doar a scăpat de latura sa muritoare. Zeus l-a dus pe Muntele Olimp, l-a zeificat și i-a dat-o de soție pe Hebe, fiica sa și a Herei. Hebe, venerată ca zeița iertării și a milei în

Sicyon, era paharnica zeilor olimpieni, cărora le servea la masă ambrozie și nectar. După nunta cu Hercule s-a pensionat iar postul ei a fost ocupat de troianul Ganymede, cel mai frumos dintre muritori, pe care Zeus, transformat în vultur, l-a răpit și l-a dus pe Olimp. Homer nu a fost de acord cu această variantă, în Iliada Hebe fiind cea care servea zeii la mese, în timp ce Ganymede era doar paharnicul lui Zeus. Datorită rolului ei de a servi zeilor ambrozie și nectar, Hebe a fost considerată zeița responsabilă cu tinerețea eternă, pe care o putea oferi și muritorilor. Devenind soția lui Hercule, a fost asociată în artă și literatură atât cu el, cât și cu miresele. În special în Argos a fost venerată alături de mama ei, Hera fiind zeița căsniciilor și a familiilor, însă a avut și cultul ei propriu, al cărui centru se afla în cetatea Sicyon. Atenienii au fost primii care l-au considerat pe soțul ei zeu, însă nu toți grecii au acceptat această versiune, mulți refuzând latura lui divină.

Drept pentru care existau în unele orașe câte două sanctuare închinate lui Hercule, unul care îl recunoștea ca zeu iar celălalt ca erou muritor. Cultul său a supraviețuit multă vreme nu doar în Grecia, ci și peste granițe. Casa regală macedoneană și-a susținut descendența din eroul grec, pentru romani era zeul forței și al eroilor iar pentru budiști s-a reîntors pe Pământ prin secolul VI î.e.n. sub forma lui Vajrapani, protectorul lui Buddha. Istoricul Herodot l-a echivalat cu zeul fenician Melqart și cu egipteanul Șu. Egiptenii l-au asociat cu Heryșaf, un zeu-berbec al cărui cult se găsea în Heracleopolis Magna, dar și cu Khonsu, zeul Lunii, drept pentru care orașul Thonis, închinat lui, a fost numit de greci Heracleion. Conform lui Herodot, Hercule a trăit cu nouă secole înaintea lui, adică în jurul anului 1300 î.e.n. Teologul creștin Clement din Alexandria a stabilit că fiul lui Zeus a trăit 38 de ani, drept pentru care, după cronologia sfântului Ieronim din Sidon, s-a stabilit că Hercule s-a născut în 1264 î.e.n. și a murit în 1226 î.e.n. Însă aceste calcule și povestea eroului sunt date peste cap de egipteni, care considerau că nu a domnit în Grecia, ci în țara faraonilor. Preotul Manethon povestea că zeul Osiris l-a lăsat la un moment dat pe Hercule la conducerea Egiptului iar în jurul anului 1550 î.e.n. a domnit un faraon numit Arkhles, fără îndoială numele său fiind cel din care au derivat Herakles al grecilor și Hercules al romanilor. Însă Arkhles este numele folosit de istoricii creștini Eusebiu și Sextus Iulius Africanus pentru Khamudi din Dinastia a XV-a, ultimul faraon hicsos, care a condus nordul Egiptului până a fost izgonit de tebanul Ahmose I. E drept că o parte dintre hicsoși au emigrat în Grecia și este posibil ca și ultimul lor lider să fi ajuns acolo, însă rămâne o diferență de trei secole între acesta și eroul din mitologia elenă. Și nici nu putem fi siguri că ar exista vreo legătură între cei doi în afara numelui, așa că nu ne rămâne decât să încercăm să decodificăm legenda lui Hercule pentru a afla substraturile poveștii sale. Astfel observăm că și-a petrecut mult timp prin teritoriile tracilor, inclusiv în Dacia.

Prima dintre muncile lui Hercule a fost uciderea leului din Nemea, un oraș grecesc din nord-estul Peninsulei Peloponez, însă nu știm să fi existat vreodată lei în Grecia. Istoricul Herodot susținea despre Dacia că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Și sumerianul Ghilgameș, conform celebrei sale epopei, afirma același lucru, referindu-se indirect la același teritoriu: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Prin urmare, sunt mari șanse ca respectivul leu să fi fost ucis de Hercule ori prin Africa, ori în Dacia, nicidecum în Grecia. În cea de-a doua misiune, eroul a ucis hidra din Lerna, o regiune aparent tot din Grecia antică. Însă miturile spun că părinții monstrului erau Tifon și Echidna, care locuiau în subteranul Carpaților Occidentali, iar rolul hidrei era de a păzi intrarea către lumea de dincolo, adică Ardealul, numit în basmele populare Tărâmul Celălalt. Așadar, este posibil ca și a două muncă a semizeului să fi avut loc tot pe tărâmul dacilor. În cea de-a treia, Hercule a prins căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis în Istria de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră). Această Istria nu poate fi peninsula cu același nume, care se află în Marea Adriatică, ci teritoriul traversat de Istru (Dunărea), pentru poetul Pindar fiind ținutul hiperboreilor, adică vechea Dacie. Poate este vorba chiar despre vechea cetate Histria din Dobrogea, din apropierea gurilor Dunării. În cea de-a opta muncă, Hercule a furat iepele carnivore ale lui Diomede, regele Traciei, care locuia pe țărmul Mării Negre. În următoarea misiune, eroul a furat brâul de aur al Hippolytei, regina amazoanelor, care făceau parte tot din neamul tracilor, locuind de asemenea în apropierea Mării Negre. Pentru a-și îndeplini cea de-a zecea misiune, Hercule a furat cireada gigantului Geryon, al cărui sălaș era în ținutul hesperidelor, aflat la capătul lumii, acolo unde titanul Atlas ținea cerul pe umerii săi. Pentru grecii antici, vârful Omu din munții Bucegi era numit Atlas, fiind considerat locul în care Pământul se unea cu cerul. În următoarea misiune, Hercule s-a întors în același ținut al hesperidelor, de unde a furat merele de aur care creșteau într-o grădină fermecată, asemănătoare Grădinii Edenului din Biblie. Iar grădina biblică nu era decât Ardealul nostru, așa cum am văzut în Secretele zeilor. Ultima dintre cele douăsprezece munci ale semizeului a constat în răpirea paznicului lumii de dincolo, câinele cu trei capete, Cerber, lumea de dincolo în viziunea anticilor fiind același Ardeal. Pe lângă acestea, Hercule a făcut și alte vizite în Dacia, conform miturilor elene. A participat alături de zeii olimpieni la războiul împotriva giganților, despre care vechii greci considerau că a avut loc în munții dacilor. L-a eliberat pe titanul Prometeu de pe muntele Atlas (vârful Omu), după cum amintea și gramaticianul Apollodor. Și, nu în ultimul rând, a participat alături de argonauții lui Iason la expediția din ținutul hiperboreilor / dacilor, pentru găsirea lânii de aur. Herodot îl considera pe Hercule protopărintele agatârșilor, gelonilor și sciților, traci cu toții, prin cei trei fii avuți cu nimfa echivalată cu Echidna, adică Agathyrsus, Gelonus și Scythes. Aceștia au devenit după părerea părintelui istoriei întemeietorii dinastiilor regale ale agatârșilor din Ardeal, gelonilor din părțile Podoliei (partea central-vestică a Ucrainei) și sciților din nordul Mării Negre (adică tot din Ucraina de astăzi). Herodot considera că regiunea Hilea sau Păduroasa, patria Echidnei, se afla în apropiere de râul Boristhene (Nipru). Însă tradițiile grecești anterioare susțineau că reședința nimfei era în ținutul arimilor de la nordul Istrului (Dunării). De pildă, poetul Hesiod povestea că Echidna a fost obligată de zei să locuiască într-o peșteră din ținutul arimilor, aflată sub o stâncă dintr-o vale înconjurată de munți.

Întâlnirea semizeului cu nimfa s-a păstrat în baladele românești, moștenite de la vechii daci. Eroul, numit aici Iovan Iorgovan, un mare viteaz din părțile estice, vine în munții Cărunți (ai Cernei), în munții Vergii sau ai Covergii, pentru a vâna cerbi și căprioare. În alte variante el caută o fată frumoasă în Munții-de-Aur (Carpații Apuseni). În acele vremuri, Cerna era un râu sălbatic, cu apa neagră și cu valuri uriașe, care curgea cu un urlet înfiorător. Negăsind vreo barcă cu care să ajungă pe malul celălalt, Iorgovan a rugat râul să-și îmblânzească valurile și să-i arate pe unde poate traversa, deoarece el sosise în acel loc pentru a găsi o fată sălbatică, mândră și voinică, după cum îi fusese ursit la naștere. Înduplecat, râul i-a arătat locul prin care apa putea fi traversată dar și unde o putea găsi pe mândra fată. Ascultând povețele râului, eroul a găsit-o ascunsă sub o stâncă pe fecioara cu față ca Luna, cu păr auriu, cu „glas mângâios” și cu „grai frumos”. Îndată ce a văzut-o, vrăjit de frumusețea ei, Iorgovan i-a mărturisit că a cutreierat lumea în lung și în lat, însă nu a întâlnit nicio femeie care să semene cu ea. Fata i-a amintit eroului că ei se cunoșteau deja; demult, pe când se aflau amândoi în slujba unei mândre crăiese, el a lăsat-o însărcinată iar ea, de rușine, s-a retras în sălbăticie. Văzând că fata nu voia să iasă din peșteră, Iorgovan și-a asmuțit asupra ei câinii și șoimii. În zadar tânăra i-a cerut plângând să-și cheme animalele, care o zgâriau și pe ea, și pe copilul ei. Iovan, turbat de furie, nu dorea decât să o omoare pe cea care l-a refuzat. Cu ultima suflare, fata l-a blestemat, iar el s-a transformat într-o stană de piatră. În Odiseea, poetul Homer amintea de o statuie a lui Hercule, o figură reală dar fără viață a eroului, pe care o numea „idolul puterii lui Heracle”. Acea formă fără suflet a semizeului, care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se afla în părțile extreme ale Dunării, în țara hiperboreilor după Platon, acolo unde Hesiod susținea că Zeus l-a aruncat într-o peșteră adâncă pe gigantul Tifon. „Este, așadar, fără îndoială că idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos Potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice”, nota Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică. Din punctul de vedere al cercetătorilor, acea figură împietrită a lui Hercule nu putea fi decât o statuie primitivă, săpată în stâncă în epoca preistorică. În ținuturile tracilor (inclusiv în Dacia), Hercule, privit ca un erou național, avea statui încă din cele mai îndepărtate timpuri. Cea mai veche statuie din Italia (teritoriu locuit inițial de traci), după cum scria Pliniu, a fost cea a lui

Hercule din Forum Boarium, consacrată de Evandros din Beroea. Pausaniu nota că în satul Hyett din Beoția, locuit de pelasgi / traci, exista un statuie primitivă a lui Hercule, care nu era decât un bolovan inform. Tradițiile antice romane susțineau că și în valea Cernei a existat odată un chip colosal al lui Hercule, un monument vechi, pe care cântecele populare dacice îl legau de legenda unei frumoase fecioare care locuia într-o peșteră. Acel monument al lui Hercule se găsea exact în locul în care se credea că Iovan Iorgovan fusese transformat într-o stană de piatră, de unde rezultă că este vorba despre unul și același personaj. Pentru romani, Hercule era zeul tutelar al regiunilor Cernei, unde era adorat ca Hercules Invictus („Neînvinsul”), Hercules Sanctus („Sfântul”) sau Hercules Salutiferus („Vindecătorul”). În acea regiune chiar s-a descoperit un număr semnificativ de statui ale semizeului. La fel ca în legendele grecești, în cântecele populare daco-române Iorgovan este eroul care a cutreierat lumea în lung și în lat, care s-a luptat cu leul (din Nemea), cu balaurul gigantic (hidra din Lerna) și cu Marcoci (Marte al romanilor sau Marduk al babilonienilor), care a avut relații amoroase cu șerpoaica (Echidna) și care a urmărit ciuta gălbioară (căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis) prin munții Jiului și ai Oltului. Este numit „braț de buzdugan”, „mândru falnic căpitan” sau „Iovan cel tare și mare”, fiind mereu prezentat ca un călător, descrieri care i se potrivesc perfect lui Hercule al grecilor.

Despre moartea semizeului, Homer și Hesiod nu scot niciun cuvânt. Însă narațiunile culese de gramaticul Apollodor și de istoricul Herodot, identice cu legendele romane, susțin că eroul a murit după trecerea peste un râu periculos dintr-o zonă muntoasă, când centaurul Nessus a vrut să o violeze pe Deianeira. Ea a turnat sângele otrăvit al centaurului pe haina lui Hercule iar el a murit pe rug, după care a fost zeificat de Zeus. Atât versiunea lui Apollodor, cât și cea a lui Herodot, pun moartea semizeului în legătură cu o apă curgătoare, la fel ca balada dacică a lui Iovan Iorgovan. Deianeira, cu care Hercule dorea să traverseze râul sălbatic, nu este decât un derivat al Diernei, numele vechi al Cernei. Până și promontoriul Cenaeon, locul morții eroului, duce cu gândul la același nume Cerna. Iar denumirea Even, pe care grecii antici o atribuiau respectivului râu, traversat de erou, este în realitate numele semizeului în teritoriul din nordul Dunării, adică Ivan sau Iovan. Prin urmare, putem presupune că moartea lui Hercule a avut loc în Dacia, acolo unde și-a petrecut o mare parte a vieții. Și astfel apare o nouă întrebare: unde s-a născut cel mai mare erou al Antichității?

Grecii, care l-au adoptat ca erou național, susțineau că semizeul s-a născut în patria lor, mai exact în cetatea Teba. Însă nu toți au fost convinși că lucrurile stăteau într-adevăr așa. Unul dintre sceptici a fost istoricul Herodot care, în timpul călătoriilor prin Egipt și Fenicia, a încercat să afle originea cultului lui Hercule. Însă, după cum a mărturisit în scrierile sale, nu a putut descoperi adevărata patrie a semizeului, ci doar că eroul avea un cult foarte vechi. Ținând cont că Hercule a luptat în cel de-al doilea război al zeilor, împotriva giganților, care a avut loc cu mult timp înainte de fondarea Tebei, fără îndoială că povestea grecilor este una inventată. Oare nu s-ar fi putut naște în teritoriul în care și-a petrecut o mare parte a vieții și unde și-a găsit și sfârșitul, adică în nordul Dunării, pe pământul cunoscut mai târziu ca Dacia? Grecii îl considerau strămoșul tracilor agatârși, geloni, sciți și latini. Epitetele de „râmlean”, „român”, „mocan” și „craiovean”, pe care le are în legendele românești, viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul, cu buzduganul, cu măciuca, cu paloșul sau cu sulița, călătoriile sale prin munți pentru a căuta porci sălbatici, lei, cerbi, balauri sau fete, cultul său în valea Cernei precum și atributele sale fizice (statură uriașă, forță ieșită din comun, barbă deasă) ni-l prezintă ca fiind un erou pelasg din nordul Dunării, așa cum a observat și Nicolae Densușianu. În plus, Hercule era un semizeu, iar pentru antici pelasgii (și dacii, urmașii lor) erau considerați semizei. Prin urmare, nu poate fi deplasat să considerăm că locul nașterii lui Hercule era tărâmul zeilor, Dacia. Pentru a afla zona exactă a nașterii sale, nu trebuie decât să aruncăm o privire spre mitologia greacă. Mama sa era numită de autorii greci Alkmene, forma coruptă a numelui Al(k)mana sau Armana, după cum însuși semizeul era numit de vechii germani Almannus. Prin urmare, patria în care s-a născut (sau „mama” lui) Hercule pare să fi fost ținutul arminilor / arimilor din vechea Dacie. Primul său nume din folclorul românesc, Iovan, dă de înțeles că era fiul lui Jove sau Jupiter, denumiri date de romani lui Zeus. Al doilea său nume, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”) și sugerează ori că era fiul lui Zeus Georgos (una dintre denumirile date de greci conducătorului panteonului lor), ori că Hercule a fost cel care a arat cu plugul pentru prima oară. În creștinism, el a devenit Sfântul Gheorghe (derivat din același „georgos” al grecilor), victoria sa asupra hidrei fiind celebrată prin binecunoscutul episod al uciderii balaurului. În anul 394, în lupta împotriva uzurpatorului Flavius Eugenius (al cărui stindard era icoana Sfântului Gheorghe), împăratul roman Teodosie cel Mare chiar le-a spus soldaților săi: „în fruntea oștirilor noastre este crucea, iar în fruntea gloatelor inamice este imaginea lui Hercule”. Numele dat de greci, Herakles, a fost tradus prin „Gloria Herei”, însă pare să provină din aceeași rădăcină ca și Hercules, Hercoles sau Hercles ale romanilor și Hercele, Herce ori Ercle ale etruscilor, adică „arkhles”. Sub acest nume îl întâlnim în lista conducătorilor Egiptului din dinastia hicsoșilor, Arkhles (cum îl numeau Eusebiu și Sextus Iulius Africanus) sau Khamudi fiind ultimul faraon hicsos, care a domnit în țara faraonilor până în jurul anului 1550 î.e.n., când a fost izgonit de Ahmose I din Teba. Iar „arkhles” provine dintr-un vechi cuvânt pelasg, rădăcina românescului „arcaș”. Epitet care i se potrivește perfect semizeului, ținând cont că grecii antici îl numeau adeseori „Arcașul”, fiind cel mai bun în lupta cu arcul (motiv pentru care a câștigat concursul împotriva fiilor regelui Eurytus din Oechalia).

Se pare că Hercule era cunoscut și în Mesopotamia, unde a fost numit Ghilgameș. Deși poveștile celor două personaje sunt diferite în mare parte, există o serie de asemănări care demonstrează că este vorba despre unul și același semizeu. Faptele lui Ghilgameș seamănă cu cele ale omologului său grec, cum ar fi lupta cu taurul ceresc, cu leul sau călătoria în Dacia. Ambii aveau forță ieșită din comun și purtau câte o piele de leu ca obiect vestimentar. Înarmați adesea doar cu o ghioagă, amândoi au devenit celebri datorită călătoriilor lor pline de aventuri. Și biblicul Samson din Israel pare a fi același personaj; născut după ce mama sa a fost vizitată de un înger și dotat de asemenea cu forță ieșită din comun, Samson a dus o viață plină de lupte mai ales cu filistenii, dușmanii israeliților. Și el s-a luptat cu un leu, lucru bizar pentru pământul Israelului, unde nu au existat vreodată aceste feline. Prin urmare, poveștile celor trei, diferite în aparență, par a descrie un singur personaj, numit Iovan Iorgovan în folclorul românesc.

Dacă giganții din miturile elene erau într-adevăr pelasgii / dacii, cum credea Densușianu, iar Hercule era unul dintre ei, trecerea de partea olimpienilor în al doilea război al zeilor îl transformă într-un trădător. A demonstrat acest lucru și când s-a întors în teritoriile tracilor pentru a fura diverse comori, cum ar fi merele de aur din grădina hesperidelor, brâul de aur al amazoanei Hippolyta, căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis, iepele antropofage ale regelui Diomede, cireada gigantului Geryon și câinele cu trei capete, Cerber, paznicul lumii de dincolo (Ardealul). Nedreptățile împotriva poporului din care făcea parte nu s-au oprit aici, grecii antici susținând că Hercule a jefuit Troia (cetate fondată de traci) înainte de războiul descris de Homer în Iliada, i-a învins pe bebrici (un trib tracic care locuia în Bithynia), le-a ucis regele, pe Migdon, și le-a luat pământul, pe care l-a oferit prințului Licos din Mysia. I-a ucis pe Lepreus, Alastor și Periclimenus, nepoții zeului Poseidon, pe semizeii Eryx, Linus și Augeias și pe giganții Kyknos, Porfirion, Mimas, Albion, Bergion și Antaeos, cu toții din același neam al pelasgilor ca și el. Ceea ce nu ar trebui să ne mire, miturile antice prezentându-l ca fiind nu doar un mare erou al omenirii, ci și o persoană fără scrupule, extrem de violentă, arogantă, sadică, instabilă psihic, cu porniri ucigașe și pofte sexuale ieșite din comun. Hercule l-a ucis pe Linus, cel care l-a inițiat în tainele muzicii, deoarece sărmanul profesor a îndrăznit să-i corecteze greșelile. Într-un meci demonstrativ de box l-a omorât pe celebrul Eryx din Sicilia. Din cauza nebuniei și-a omorât copiii pe care îi avea cu prima sa soție, Megara, și probabil și pe ea. Tot din cauza nebuniei și-a aruncat cel mai bun prieten, pe Ifitus, de pe zidul uriaș al unei cetăți. Într-o zi, pe când Theiodamas, regele driopilor, își ara pământul, Hercule i-a ucis un bou pentru că îi era foame; deoarece a îndrăznit să se comenteze, regele a fost, la rândul său, asasinat, iar driopii obligați să ducă un război crunt împotriva semizeului. Tot grecii spuneau că fiul lui Zeus a răpit-o pe prințesa Iole din Oechalia după ce i-a ucis tatăl și frații. În baladele românești, pe valea Cernei și-a asmuțit câinii și șoimii asupra fetei care l-a refuzat și a copilului lor. În Vechiul Testament, ca Samson, el a ucis treizeci de oameni, cărora le-a furat hainele pentru a plăti un pariu pierdut. Mai târziu a prins trei sute de vulpi, le-a legat de cozi câte două și între ele a aprins câte o torță, lăsând bietele animale să moară în chinuri groaznice. În Epopeea lui Ghilgameș este descris ca un tiran care „îi chinuie fără încetare” pe locuitorii cetății Uruk, „îngrămădește asupra lor corvezi”, îi trezește când vrea „în sunetul tobei”, îi obligă să construiască zidurile cetății, „întinde mreje pentru a prinde oamenii” și se culcă cu orice femeie dorește, spre disperarea taților și soților victimelor, deoarece semizeul „ține în mâinile sale întreaga putere a Urukului” iar zeii „i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor”. Acest

apetit sexual deosebit de ridicat a fost evidențiat și de grecii antici; pe lângă cele patru soții și numeroasele amante, Hercule a avut și nouă iubiți de sex masculin. În Eroticos, istoricul Plutarh considera că iubiții semizeului erau nenumărați. Tot grecii povesteau că Hercule s-a culcat într-o singură noapte cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius din Thespiae, lăsându-le însărcinate pe toate. În Biblie, pe lângă soția sa filisteană, s-a iubit și cu Dalila din valea Sorek și cu o prostituată din Gaza. În aceste condiții, nu este de mirare că în legenda românească din valea Cernei asmute câinii și șoimii asupra fetei care i-a respins avansurile sexuale. În concluzie, marele erou al Antichității pare să fi fost un despot trădător de neam, cu probleme psihice, sadic, nemilos, violent, cu porniri ucigașe și cu un apetit sexual ieșit din comun. E drept că a ucis câteva creaturi, însă nu pentru a salva omenirea, ci doar pentru a-și îndeplini misiunile. Să nu uităm că a ucis leul din Nemea, hidra din Lerna și păsările stimfaliene și a capturat mistrețul de pe muntele Erymanthus, căprioara zeiței Artemis, taurul din Creta, iepele lui Diomede, boii lui Geryon și pe Cerber din Tartar doar la ordinele regelui Euristeu. Însă cine a fost Hercule cu adevărat?

Vechiul Testament îl menționează pe Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ” (Facerea 10:8), fiul lui Kuș și strănepotul lui Noe. „El a fost vânător vestit înaintea lui Yahweh Elohim; de aceea se și zice: «Vânător vestit ca Nimrod înaintea lui Yahweh Elohim»” (Facerea 10:9), continuă Biblia. Cartea întâia a Cronicilor afirmă, la rândul ei: „Lui Kuș i s-a mai născut de asemenea și Nimrod. Acesta a început să fie puternic pe pământ” (1:10). Primul mare erou al lumii, după legendele grecilor, a fost Hercule, devenit celebru în primul rând pentru forța sa ieșită din comun. Ca vânător ne este prezentat atât în folclorul daco-român, cât și în mitologia greacă. Gânditori evrei din primul secol al erei noastre, precum Philon din Alexandria sau Yochanan ben Zakai, au interpretat pasajul biblic „vânător vestit ca Nimrod înaintea lui Yahweh Elohim” ca semnificând „împotriva lui Yahweh Elohim”, idee întâlnită mai apoi la Pseudo-Philo și la Symmachus. Și istoricul iudeu Flavius Iosefus l-a descris pe Nimrod ca fiind un om care i s-a opus zeului Yahweh. Unii rabini chiar au conectat numele Nimrod cu cuvântul „rebel”. Despre Hercule se spune că a luptat în cel de-al doilea război al zeilor alături de tatăl său împotriva giganților conduși de Marduk / Yahweh. De altfel, în folclorul daco-român, unul dintre inamicii lui Iovan Iorgovan / Hercule este Marcoci, nimeni altul decât Marduk. În unele tradiții antice, Nimrod a fost venerat ca zeu, același lucru întâmplându-se și cu Hercule. Lucrarea Capitole ale rabinului Eliezar din anul 833 relatează o tradiție evreiească veche, conform căreia Nimrod a moștenit de la tatăl său veșmintele primilor oameni, Adam și Eva (croite din piei de animale), care îl făceau invincibil. În miturile grecești, Hercule purta pielea leului din Nemea care, de asemenea, îi asigura invincibilitatea. Alte tradiții spun că, în timpul războiului împotriva lui Avraam, un țânțar i-a pătruns lui Nimrod în creier, înnebunindu-l. În mitologia greacă, Hercule a înnebunit de două ori, prima oară ucigându-și copiii și soția, iar a doua, cel mai bun prieten. În Divina Comedie a lui Dante Alighieri, scrisă în secolul al XIV-lea, Nimrod este descris ca fiind unul dintre giganții închiși în Cercul Trădării din Iad. Iar Hercule, după cum am văzut, și-a trădat neamul pelasg, considerat de antici un popor de giganți. În concluzie, putem presupune că biblicul Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ”, nu este decât Hercule. Însă Nimrod a fost identificat de numeroși cercetători cu primul împărat din istorie, Șarru-kinu („Adevăratul rege” ori „Regele legitim”) sau Sargon cel Mare, fondatorul Imperiului Akkadian, care a trăit aproximativ între anii 2334 și 2279 î.e.n. Despre Nimrod, Biblia susține că „împărăția lui, la început, o alcătuia: Babilonul, apoi Ereh (Uruk – n.a.), Acad (Akkad – n.a.) și Calne din ținutul Senaar (Sumer – n.a.). Din pământul acela, el trecu în Asur (Asiria – n.a.), unde a zidit Ninive, cetatea Rehobot, Calah și Resen, între Ninive și Calah. Aceasta e cetate mare” (Facerea 10:10-12). Sargon cel Mare este cel care a fondat cetatea Agade / Akkad, apoi a cucerit Mesopotamia, unde a înființat Imperiul Akkadian. Dacă Sargon este într-adevăr biblicul Nimrod, este posibil să avem de a face cu o nouă apariție a lui Hercule în mijlocul muritorilor, posibil o altă reîncarnare a lui. În autobiografia sa, împăratul Sargon cel Mare susține că mama sa era o preoteasă, tatăl său fiind necunoscut. Unii cercetători au concluzionat că afirmația despre tatăl lui s-ar traduce cel mai bine prin „nevăzut”, sugerând că ar fi vorba despre o divinitate. Ne amintim că Hercule era fiul unei muritoare și al lui Zeus, numit Enlil de sumerieni. De altfel, Sargon s-a autointitulat „preot investit al lui Anu” și „mare ensi (conducător – n.a.) al lui Enlil”. Mai mult, unul dintre fiii săi se numea Șu-Enlil, nume format din cel al zeului atât în egipteană, cât și în sumeriană. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun (Ardealul). În Epopeea lui Ghilgameș, regele Ghilgameș a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” pentru a afla secretul nemuririi. Iar legendele antice ne-au arătat că Hercule a făcut numeroase călătorii în Grădina Zeilor din Dacia, același Ardeal. În autobiografia sa, Sargon mai spunea că, până a devenit paharnicul regelui Ur-Zababa din Kiș, a avut în grijă o grădină în care zeița Iștar obișnuia să se plimbe. Din câte ne-au transmis anticii, Grădina Zeilor era, așa cum am mai spus, Ardealul. Lista regilor sumerieni afirmă că tatăl lui Sargon era un grădinar, ceea ce a fost interpretat adesea prin sensul propriu al cuvântului, de îngrijitor al unei grădini. Însă este posibil ca, în realitate, epitetul „grădinar” să desemneze un locuitor al Grădinii Zeilor, ceea ce ne duce tot la tatăl „nevăzut” al împăratului, zeul Enlil. În cartea As it Was din 1976, Cyril Henry Hoskins, autodeclarat reîncarnarea călugărului tibetan Lobsang T. Rampa, chiar vorbea despre entități dintr-o realitate paralelă, care veghează asupra evoluției omenirii și care poartă numele „Grădinarii Pământului”. De asemenea, în basmul Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos al fraților Grimm, eroul (alter ego-ul lui Hercule) este fiu de grădinar. Și Sargon cel Mare s-a aflat în conflict cu zeul Marduk, inamicul lui Enlil, la fel ca Hercule. Cronica regilor timpurii susține că împăratul a construit orașul Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Pentru această faptă, „marele stăpân Marduk s-a înfuriat și i-a distrus poporul prin foamete”. Într-o inscripție din palatul său din Khorsabad, Sargon mărturisea: „în furia inimii mele am numărat toate armatele zeului Așșur, am privit ca un leu în ambuscadă și am avansat pentru a ataca aceste țări”. Iar în autobiografia sa declara că „la vârsta de 55 de ani, toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. Leul cu care se asemăna era unul dintre simbolurile zeului Enlil. De altfel, Hercule a fost reprezentat de vechii greci acoperit cu o blană de leu.

Unii cercetători ai Bibliei, precum profesorul Ronald Hendel de la Universitatea California, au ajuns la concluzia că Nimrod nu este decât o distorsionare a lui Ninurta, zeul războiului în religiile mesopotamiene, fiul zeilor Enlil și Ninhursag. Numit inițial Ningirsu, Ninib sau Ninip, Ninurta făcea parte în orașul Nippur dintr-o triadă sfântă, alături de părinții săi. Consoarta sa era zeița Nintinugga sau Gula, numită inițial Bau ori Baba. I-a fost dedicat un număr impresionant de imnuri și incantații, unde este prezentat ca un erou care salvează lumea de boli și de influența demonilor. La fel ca Hercule, Ninurta a dus la îndeplinire multe misiuni pentru a învinge o serie de monștri, cunoscuți sub numele „Eroii uciși”, cum ar fi Războinicul Dragon, Regele Palmier, Stăpânul Saman-ana, Taurul-Bizon, Sirena, Șarpele cu șapte capete, Berbecul sălbatic cu șase capete sau pasărea Anzu. Aceste creaturi se aseamănă cu cele învinse de Hercule pe parcursul călătoriilor sale: Războinicul Dragon – șarpele Ladon, Șarpele cu șapte capete – hidra din Lerna, Taurul-Bizon – Taurul lui Poseidon din Creta (ori Taurul ceresc în Epopeea lui Ghilgameș), pasărea Anzu – păsările stimfaliene. În Mesopotamia, Ninurta era reprezentat cu aceleași arme ca Hercule: un arc, o sabie curbată (armă tracică) și o ghioagă numită Șarur, care putea vorbi și lua forma unui leu înaripat. Mentorul lui Ninurta era unchiul său, Enki. Despre Hercule presupunem că s-a născut și și-a petrecut o parte din viață în Dacia, tărâmul familiei lui Enki, până când a trecut de partea tatălui său, trădându-și neamul. Numele lui Ninurta se traduce ca „Domnul brazdei”, ceea ce ne duce cu gândul la Brazda lui Novac, care traversează Dacia de la vest la est. Și, așa cum am mai spus, numele daco-român al lui Hercule, Iorgovan, provine din grecescul „georgos”, adică „agricultor”. O curiozitate adesea ignorată de cercetători este prima parte a numelui lui Ninurta. În realitate, „nin” este de gen feminin, înseamnând „doamnă”, un epitet bizar pentru un zeu. Explicația s-ar putea găsi în miturile grecilor, care susțineau că Hercule a fost timp de un an sclavul prințesei Omfale din Lydia, care l-a obligat să poarte doar haine femeiești și să se ocupe numai cu îndeletniciri feminine. Poate această experiență l-a făcut să fie atras și de bărbați, după cum tot grecii afirmau, ori poate că prima încarnare a lui Ninurta pe Pământ a fost în trupul unei femei, el alegându-și ulterior doar personalități masculine. Nu putem ști cu siguranță, însă știm că echivalarea lui Hercule cu Ninurta reiese cel mai clar din numele și rolurile consoartelor lor. Ultima soție a lui Hercule, Hebe, era zeița tinereții, misiunea ei fiind de a servi zeilor pe muntele Olimp ambrozie și nectar, cele două elemente care acordau viața veșnică. Printre epitetele consoartei lui Ninurta se găsea și „Nmdindug” („Doamna care redă viața”), ea fiind zeița vindecătoare care, după Potop, a redat omenirii „suflu de viață”. Nu se știu multe despre această divinitate, Nintinugga sau Gula, numită inițial Bau sau Baba, însă îi putem afla originea dacă observăm că numele ei cele mai vechi sunt aproape identice cu cele ale reginei sumeriene Kug-Bau (Kubaba în akkadiană), care a domnit în Kiș până în anul 2365 î.e.n. Se credea că fusese cârciumăreasă până când tatăl ei, zeul Marduk, i-a oferit tronul cetății Kiș. După moarte a fost zeificată, fiind ridicate altare în cinstea ei în toată Mesopotamia, cultul ei răspândindu-se rapid și în alte zone. Numele ei i-a fost atribuit principalei zeități din Anatolia, a fost identificată cu Hebat / Kheba / Khepat a hurrienilor, unul dintre epitetele zeiței-mamă Hannahannah, iar lidienii au numit-o Kuvav sau Kufav, nume modificate de greci în Kybebe sau Kybele (Cybele), care au considerat-o fiica lui Zeus. Este evident că soția lui Ninurta, Bau / Baba, este regina zeificată Kug-Bau / Kubaba, se observă asemănarea izbitoare dintre Kug-Bau și Kheba, dintre Kubaba și Kybebe dar și dintre Hebat și Hebe, numele consoartei lui Hercule în miturile grecilor. Care servea zeii olimpieni cu ambrozie și nectar în timpul ospețelor, în timp ce regina sumeriană fusese cârciumăriță înainte de a primi tronul. Ținând cont că Ninurta și Hercule erau căsătoriți cu aceeași divinitate, dar și de restul asemănărilor dintre ei, putem presupune că sunt unul și același. Însă nu știm dacă Hercule, Ghilgameș și Samson sunt personaje fictive, inventate după modelul lui Ninurta, sau dacă zeul sumerian al războiului s-a încarnat în trupurile acestor muritori și ale altora de-a lungul timpului (cum ar fi Sargon cel Mare sau faraonul Arkhles / Khamudi). Dar putem intui răspunsul, ținând cont de nenumăratele fabulații din legendele acestor personaje semidivine, precum și de lipsa dovezilor existenței lor.