Secretele Olimpului 7. Troia

Iliada rapsodului grec Homer și lucrările cuprinse în Ciclul epic descriu un mare război dintre troieni și greci, considerat mitic de istorici. Cauza conflictului a fost semizeița Elena, regina cetății Sparta. În majoritatea versiunilor nașterii ei, cea mai cunoscută fiind tragedia Elena a lui Euripide, Zeus s-a transformat în lebădă și a sedus-o pe regina spartană Leda, care a rămas grea și a făcut un ou din care a ieșit Elena. Primul Mitograf al Vaticanului susține că Leda a născut două ouă din care au ieșit două perechi de gemeni: băieții Castor și Pollux (Polydeukes în greacă) și fetele Elena și Clytemnestra. Însă, în același text, autorul anonim afirma că Elena, Castor și Pollux s-au născut din același ou, idee întâlnită și la scriitorul latin Fabius Planciades Fulgentius de prin secolele V – VI. Pentru Pseudo-Apollodor, Leda se culcase în acea noapte și cu soțul ei, regele Tyndareus, prin urmare Castor și Clytemnestra erau copiii lui, iar Pollux și Elena ai lui Zeus. În poemul Cipria din Ciclul Epic, atribuit lui Stasinos din Cipru, Elena era fiica lui Zeus și a zeiței Nemesis. Prea puțin contează detaliile fabuloase ale nașterii Elenei, important fiind doar faptul că semizeița era cea mai frumoasă muritoare din lume în acea vreme, conform cronicarilor. Frumusețea ei l-a determinat pe semizeul Tezeu să o răpească pe când fata avea doar 13 ani și să o ducă în Atena. Tezeu a lăsat-o pe Elena cu mama lui, Aethra, și a plecat în lumea de dedesubt pentru a-l ajuta pe semizeul Pirithous să o răpească pe zeița Persefona. Frații Elenei, gemenii Castor și Pollux, au invadat Atena, au răpit-o pe Aethra și au transformat-o în sclava surorii lor, l-au așezat pe tron pe Menesteu și și-au adus frumoasa soră acasă. Iar asta se întâmpla în 1205 î.e.n. conform cronicarilor greci, de unde rezultă că Elena s-a născut în 1218 î.e.n.

Nu după mult timp au început să se adune în Sparta regi și prinți din toată lumea pentru a cere mâna Elenei. Regele spartan Tyndareus, tatăl ei adoptiv, s-a temut să îi gonească sau să îi aleagă Elenei un soț, pentru a nu le oferi pretendenților un motiv pentru începerea unui conflict. Printre pețitori se afla și Ulise care, spre deosebire de ceilalți, nu a adus daruri, considerând că nu avea nicio șansă de câștig. Însă a promis să rezolve problema dacă regele Tyndareus l-ar fi ajutat să o cucerească pe prințesa Penelopa (fiica regelui spartan Icarius, fratele lui Tyndareus). Nu știm cum de avea Sparta doi regi în același timp, dar asta pare a fi cea mai mică problemă a poveștii războiului troian. Tyndareus a acceptat învoiala iar Ulise, regele insulei Ithaca, a propus ca toți pețitorii să se lege prin jurământ să îl apere pe câștigător în cazul unui conflict, indiferent cine ar fi primit mâna Elenei. După ce au jurat toți pretendenții, Tyndareus i-a oferit-o pe Elena prințului micenian Menelau și a abdicat, lăsând proaspătul cuplu să domnească în Sparta. Istoricul Dio Chrysostom susținea că alegerea a fost una politică, Tyndareus luând această decizie după ce Agamemnon, fratele lui Menelau, s-a căsătorit cu Clytemnestra, sora Elenei. Cei doi prinți micenieni erau urmași ai semizeului Tantal, faimos pentru pedeapsa sa din Tartar, unde era obligat să stea pentru totdeauna într-o baltă, sub un pom, fără a putea ajunge la fructe sau la apă, care se retrăgeau când se apropia de ele. Fiul acestuia, Pelops, a fost blestemat de semizeul Myrtilus, drept pentru care istoria familiei sale a fost pătată de nenorociri precum crime, incesturi și trădări. Tatăl lui Agamemnon și Menelau, regele Atreu, a descoperit că soția îl înșelase cu fratele lui geamăn, Thyestes, drept pentru care i-a ucis acestuia fiii și l-a hrănit cu carnea lor. Thyestes a avut un fiu cu propria sa fiică, numit Aegisthus, care și-a răzbunat frații ucigându-l pe Atreu, apoi conducând cetatea Micene alături de tatăl său. Agamemnon și Menelau s-au refugiat în Sparta, s-au căsătorit cu fiicele regelui Tyndareus și, după ce a ajuns pe tron, Menelau și-a ajutat fratele să-i izgonească pe Aegisthus și Thyestes din Micene. Agamemnon a preluat tronul tatălui său, și-a extins regatul prin câteva războaie de cucerire și a ajuns cel mai puternic conducător elen. A avut un fiu cu Clytemnestra, numit Oreste, și trei fiice: Ifigenia, Electra și Crisothemis. Iar Menelau și Elena au avut o fiică, Hermiona, și, după unele surse, trei fii: Etiolas, Marafius și Pleistene.

Căsătoria dintre Elena și Menelau a reprezentat începutul sfârșitului erei eroilor și, mai ales, a semizeilor. Poetul Hesiod considera că Zeus a decis ca eroii omenirii să dispară iar războiul troian a reprezentat modalitatea prin care și-a îndeplinit acest plan. În Cipria, Stasinos din Cipru susținea că Zeus și Themis (zeița justiției, legilor și ordinii divine) au pus la cale războiul troian după ce Zeus a dezlănțuit Războiul Celor Șapte Împotriva Tebei, care a avut loc cu o generație în urmă. Război început din cauza conflictului dintre frații Polynice și Eteocles pentru tronul cetății Teba. Din cauza blestemului tatălui lor, Oedip, niciunul dintre cei doi frați nu a vrut să renunțe la tron, care a fost ocupat de Eteocles. Acesta și-a exilat fratele iar Polynice s-a refugiat în Argos, unde s-a căsătorit cu fiica regelui Adrastus (fiul unuia dintre argonauți, Talaus). Prințul i-a cerut socrului său ajutorul iar Adrastus a strâns șapte campioni din Grecia pentru a fi căpitani ai armatei argive împotriva tebanilor. Cei șapte erau Adrastus, Polynice, Tideu (tatăl unuia dintre eroii războiului troian, Diomede), Capaneus (un luptător cu o statură impunătoare și o forță ieșită din comun), Hippomedon (tot mare și puternic), Parthenopaeus (fiul argonautei Atalanta) și Amfiaraus (fiul clarvăzătorului Oicle). În unele versiuni, locul regelui Adrastus a fost luat de Eteoclus, un tânăr sărac dar demn, foarte apreciat de argivi. La Teba, în timpul luptei, Capaneus a fost ucis de Zeus cu un fulger în timp ce încerca să urce pe zidul cetății. Tot Zeus este cel care a făcut pământul să se deschidă și să îl înghită pe Amfiaraus. Tideu a fost rănit mortal iar zeița Atena a vrut să îi ofere nemurirea, însă l-a lăsat să moară când l-a văzut mâncând creierul celui care îl atacase. Frații Polynice și Eteocles, fiii lui Oedip, s-au ucis reciproc iar alți doi dintre cei șapte au murit în luptă. Singurul care a scăpat cu viață a fost regele Adrastus, ajutat de calul divin Arion, fiul zeilor Poseidon și Demetra. După zece ani, Adrastus a atacat din nou Teba, însoțit de fiii celor șapte, numiți Epigonii. Cel mai cunoscut dintre ei este Diomede Tidide, unul dintre campionii aheilor în războiul troian. Epigonii au câștigat lupta, au cucerit Teba iar unul dintre ei, Thersander, a devenit regele cetății. Adrastus a murit pe drumul spre casă iar nepotul său, Diomede, a primit tronul cetății Argos. Conform literaturii post-homerice, Diomede a primit după războiul troian și nemurirea de la zeița Atena.

Sfinx – Muzeul Național de Arheologie din Atena

Cine era Oedip, tatăl fraților Polynice și Eteocles, cel care i-a blestemat să se lupte pentru tron? Cunoscut în special datorită tragediei Regele Oedip a lui Sofocle, Oedip era fiul regelui Laius și al reginei Iocasta din Teba. Oracolul din Delfi profețise că își va ucide tatăl, așa că, după ce s-a născut, părinții săi i-au poruncit unui servitor să îl abandoneze pe un munte. Fiindu-i milă de copil, servitorul l-a dat unui păstor din Corint, care l-a dat altui păstor și, în cele din urmă, băiatul a ajuns la regele Polybus și regina Merope din Corint, care l-au adoptat. După ce a crescut, Oedip a mers la Delfi, unde oracolul l-a anunțat că destinul lui era să își omoare tatăl și să se însoare cu mama sa. Pentru a evita asemenea soartă, Oedip nu s-a întors în Corint, ci a mers în Teba, care se afla în apropiere de Delfi. La o răscruce de drumuri din satul Davlia a dat peste un car condus de tatăl său natural, regele Laius. Așa cum se întâmplă foarte des în traficul din zilele noastre, fiecare a încercat să treacă primul, ceea ce a dus la ceartă, nefiind încă inventată prioritatea de dreapta. Când căruțașul a încercat să îl calce,

Oedip l-a ucis pe Laius, îndeplinind astfel prima parte a profeției. Apoi și-a continuat drumul spre Teba și a întâlnit un sfinx care oprea călătorii pentru a le adresa o ghicitoare; doar cei care ghiceau răspunsul își puteau continua drumul, ceilalți fiind mâncați de monstru. Oedip a fost singurul care a nimerit răspunsul corect, așa că i s-a permis să își vadă de drum, iar sfinxul s-a sinucis de supărare. În Teba, regentul Creon, fratele reginei Iocasta (mama naturală a lui Oedip), decretase că acela care va scăpa cetatea de sfinx va primi tronul și pe regină de soție. Astfel, fără să își dea seama, Oedip a îndeplinit și partea a doua a profeției. A avut cu mama sa doi fii, Polynice și Eteocles, și două fiice, Antigona și Ismene. După câțiva ani, când o molimă a lovit Teba, Oracolul din Delfi a decretat că se va sfârși doar când va fi pedepsit ucigașul fostului rege. Oedip a încercat să afle identitatea criminalului și a apelat la profetul orb Tiresias, primul transsexual din mitologie, care pentru câțiva ani fusese transformat în femeie de zeița Hera. Tiresias a anunțat că Oedip era asasinul, iar șirul dezvăluirilor era abia la început. Mama și soția sa, Iocasta, i-a povestit că a avut un copil pe care l-a abandonat pe munte iar de la un mesager din Corint a aflat că nu era fiul regilor Polybus și Merope, ci fusese adoptat. Iocasta, fiind mai rapidă în gândire, a înțeles că Oedip era fiul ei. El însă procesa informațiile mai greu și a ajuns la această concluzie abia după ce a vorbit cu servitorul care ar fi trebuit să îl abandoneze pe munte. Și-a dat seama într-un târziu că și-a ucis tatăl și că s-a căsătorit cu mama sa, îndeplinindu-se astfel profeția Oracolului din Delfi. În tragedia lui Sofocle, Iocasta s-a spânzurat după ce a realizat ce a făcut iar Oedip s-a orbit cu acul uneia dintre broșele ei și a plecat în exil însoțit de una dintre fiicele sale, Antigona. Supărat că fiii săi, Polynice și Eteocles, nu au avut grijă de el, Oedip i-a blestemat să se ucidă reciproc în luptă. În versiunea lui Euripide, Iocasta nu s-a sinucis iar Oedip a fost orbit de unul dintre foștii servitori ai lui Laius. În variante mai vechi, inclusiv a lui Homer, Oedip a continuat să conducă Teba după moartea mamei sale. Nu știm cât adevăr există în aceste relatări despre Oedip, ținând cont că majoritatea informațiilor provin din secolul V î.e.n., cu opt secole după presupusa lui existență, însă știm că povestea lui a impresionat autori din toate timpurile, fiind transformată în piese de teatru nu doar de Sofocle, Euripide și alți greci antici, ci și de Iulius Cezar, Seneca cel Tânăr și Voltaire. Iar Sigmund Freud a numit după el complexul oedipian, o presupusă fază din viața oricărui băiat, în care își urăște tatăl și are fantezii sexuale cu mama sa. Din fericire pentru cei care nu își doresc să trăiască pe pielea lor o tragedie elenă, teoria lui Freud nu a putut fi demonstrată nici până în ziua de astăzi, așa că are mari șanse să fie doar o fabulație.

Revenind la povestea Elenei din Sparta, ea și soțul ei, Menelau, au trăit în liniște și pace câțiva ani. Ar fi trăit și mai mult la fel de liniștiți dacă nu și-ar fi băgat zeii coada din nou. Cu ceva timp în urmă, după Biblioteca lui Pseudo-Apollodor, frații divini Zeus și Poseidon au curtat-o pe nimfa Thetis, zeiță a apelor și una dintre cele cincizeci de nereide, fiicele zeului acvatic Nereus. Însă titanida Themis, devenită zeița justiției, dreptății, legilor și ordinii divine, le-a profețit că fiul nimfei va deveni mai mare decât tatăl său. Cei doi zei au renunțat instant la planurile amoroase cu nereida și au decis să o căsătorească cu un fost argonaut pe nume Peleus, regele cetății Fthia din Tesalia și fiul semizeului Eac (care i-a ajutat pe Apollo și Poseidon să construiască zidurile Troiei și care, după moarte, a devenit unul dintre judecătorii lumii de dincolo alături de Minos și Radamantus). Thetis a refuzat să se mărite cu Peleus însă acesta, la sfatul zeului acvatic Proteus, a urmărit-o, a așteptat să adoarmă și a legat-o. Nimfa și-a schimbat forma de câteva ori, devenind flacără, apă, leoaică și șarpe, însă nu s-a putut elibera. Și nu putem să nu ne întrebăm cu ce a legat-o Peleus de a reușit frânghia lui să țină captivă și o băltoacă, și o flacără. Într-un final scorpia a fost îmblânzită și a acceptat să se mărite cu muritorul. Conform miturilor elene, la nunta care a avut loc pe muntele Pelion, în apropiere de peștera centaurului Chiron, au participat și zeii, care au chefuit alături de muritori. În loc de lăutari au avut cele nouă muze, care au cântat acompaniate de lira zeului Apollo, după cum susținea poetul Pindar. Peleus nu a primit doar o soție divină, ci și o mulțime de daruri zeiești: de la centaurul Chiron o suliță făurită de Hefaistos și lustruită de Atena, de la Afrodita un vas pe care era desenat fiul ei, Eros, de la Hera o mantie, de la Atena un flaut, de la socrul său, Nereus, un coș cu sare „divină” (bună pentru digestie și pentru creșterea apetitului), de la Poseidon doi cai nemuritori, pe nume Balius și Xanthus, iar Zeus i-a oferit cuplului aripile zeiței Arce, trădătoarea închisă în Tartar alături de titani (în timpul Titanomahiei a trecut de partea titanilor, spre deosebire de sora ei, Iris, care a rămas alături de olimpieni). Eris, zeița discordiei, nu a fost invitată la nuntă din motive evidente, însă și-a făcut apariția pe ascuns și, ca răzbunare, a aruncat printre nuntași un măr de aur din grădina hesperidelor, pe care scrisese „celei mai frumoase”. Hera, Atena și Afrodita au cerut mărul, fiecare considerând că i se cuvenea, și au început să se certe. Pentru că niciuna nu voia să renunțe la măr și, implicit, la titlu, zeițele i-au cerut lui Zeus să stabilească învingătoarea. Însă regele zeilor nu era atât de lipsit de înțelepciune încât să se lase atras într-o capcană care i-ar fi distrus liniștea eternă indiferent pe cine ar fi ales, așa că a decis ca judecătorul să fie prințul troian Alexandru (Alexandros în greacă), numit ulterior Paris, fiul regelui Priam (Priamos) și al reginei Hecuba (Hekabe în greaca veche, nume derivat din cel al zeiței Hecate). La fel ca Oedip, și Paris fusese abandonat după naștere pe un munte la ordinul părinților săi însă, spre deosebire de regele incestuos, a fost crescut de păstori și primit acasă cu brațele deschise când tatăl său i-a aflat adevărata identitate. Cele trei zeițe și-au întâlnit judecătorul pe muntele Ida din vestul Anatoliei și au încercat să îl mituiască, pentru că farmecele feminine nu păreau a fi de ajuns. Hera i-a propus să îl facă regele Europei și Asiei, Atena i-a oferit înțelepciune și abilități războinice iar Afrodita i-a promis-o pe cea mai frumoasă muritoare din lume, semizeița Elena din Sparta. Tânărul prinț a lăsat hormonii adolescentini să-i influențeze alegerea, așa că i-a oferit mărul de aur Afroditei. Iar ea s-a ținut de cuvânt și i-a oferit-o pe Elena.

La îndemnul zeiței, prințul troian a mers în Sparta pentru a-și lua premiul, sub pretextul unei misiuni diplomatice. Semizeul Enea l-a însoțit la porunca mamei sale, zeița Afrodita. Regele Menelau a fost nevoit să meargă în Creta iar gemenii Castor și Pollux au plecat să fure cireada verilor lor, Idas și Lynceus, regina Elena rămânând singură cu  musafirii. În timpul luptei pentru cireadă Castor a fost ucis de unul dintre verii săi iar Pollux i-a cedat jumătate din nemurirea sa, urmând ca Dioscuri să își petreacă veșnicia alternativ pe muntele Olimp și în împărăția lui Hades, însă Zeus i-a aruncat pe bolta cerească și i-a transformat în cele mai strălucitoare stele din constelația Gemenilor. În Sparta, Afrodita a vrăjit-o pe Elena iar Paris a sedus-o și a dus-o în Troia. Istoricul Herodot era de părere că prințul troian a răpit-o pe regina spartană, dar lucrarea Cipria susține că Afrodita i-a adus-o pe Elena lui Paris iar poetul Sappho considera că semizeița și-a părăsit de bunăvoie soțul și fiica pentru a fi cu noul său iubit. Cei doi îndrăgostiți au fugit din Sparta pe ascuns, la adăpostul nopții, însă Hera le-a trimis în cale o furtună care le-a împins corabia în portul Sidonului. Ceea ce nu i-a încetinit prea mult, pentru că au ajuns în Troia în cele din urmă. Nu toți autorii greci au fost de acord cu această versiune, cel puțin trei dintre ei susținând că Elena nu a ajuns niciodată în cetatea iubitului său, ci a rămas în Egipt pe parcursul întregului război troian. În piesa Elena a lui Euripide, la ordinul lui Zeus, Hera a făurit dintr-un nor o umbră cu aspectul Elenei, care a ajuns în Troia, adevărata regină spartană fiind dusă în Egipt de zeul Hermes. Umbra cu chipul semizeiței apare și la poetul Stesichorus, însă nu și la Herodot, care a preferat o variantă fără elemente supranaturale. Părintele istoriei nota că în orașul Memfis din Egipt a discutat cu preoții din templul zeiței Hathor (echivalată de greci cu Afrodita a lor), care i-au povestit că Elena a ajuns în Egipt la scurt timp după ce a părăsit Sparta, din cauza vântului puternic care a deviat corabia lui Paris de la curs. Îngrozit de fapta prințului troian, faraonul Proteus a oprit-o pe Elena la Memfis iar Paris s-a întors acasă fără noua sa iubită. Grecii nu l-au crezut și au asediat Troia iar semizeița a locuit timp de zece ani în Egipt, de unde a luat-o soțul ei, Menelau, după terminarea războiului. Nu știm cine este acest faraon numit Proteus de Herodot, care nu există în istoria Egiptului, dar despre care grecii credeau că provenea din Tracia, însă în acea vreme Egiptul era condus de Seti II din Dinastia a XIX-a. Care nu avea nicio legătură cu tracii, după cum a demonstrat o analiză cu raze X a mumiei sale, efectuată în 1980, faraonul prezentând asemănări cu nubienii și cu populațiile de origine levantină din jurul Mediteranei. Iar dacă părintele istoriei a greșit această informație, sunt mari șanse ca și restul să fie eronate, așa că eliminăm varianta Egiptului și rămânem la cea oficială: Paris a dus-o pe Elena în Troia.

Miturile susțin că zeița Iris l-a anunțat pe Menelau de fuga soției sale cu prințul troian, iar regele Spartei i-a cerut ajutorul fratelui său, Agamemnon, regele cetății Micene. Cei doi au decis să atace Troia și i-au adunat pe foștii pețitori ai Elenei, care juraseră că îl vor apăra pe cel care se va căsători cu ea. Cu toții și-au strâns armatele care, după părerea unor cercetători, însumau 120.000 sau 140.000 de soldați. Conform lucrării Cipria din Ciclul Epic, profetul Calchas i-a avertizat pe greci că războiul va dura zece ani și că nu vor putea naviga în siguranță spre Troia decât dacă Agamemnon avea să își sacrifice fiica cea mai mare, pe Ifigenia, pentru a o îmbuna pe Artemis, zeița vânătorii, jignită de regele micenian care îi ucisese un cerb sacru. În unele surse, precum piesa Agamemnon a lui Eschil, Ifigenia este sacrificată. În Cipria,  Artemis înlocuiește fata pe altar cu o căprioară iar pe ea o duce în Taurida (Crimeea de astăzi) și îi oferă nemurirea. Indiferent de variantă, zeița este îmbunată și le permite aheilor să ajungă în Troia, unde sunt întâmpinați de armata troienilor, în Cântul 8 din Iliada numărul lor și al aliaților lor fiind de 50.000. Conducătorul armatei asediate este prințul Hector (Hektor pentru greci), fiul regelui Priam (Priamos), iar campionul elenilor este semizeul Ahile (Akhilleus), fiul nimfei Thetis și al regelui Peleus. Conform poemului epic Ahileida, scris de poetul greco-roman Statius în primul secol al erei noastre,  nimfa Thetis și-a scăldat fiul în apele râului Stix (care înconjoară lumea de dincolo) pentru a-l face invincibil, singurul său punct vulnerabil fiind călcâiul de care a fost ținut (de unde și expresia „călcâiul lui Ahile”). Într-o versiune mai veche, nimfa l-a uns cu ambrozie și l-a așezat în foc pentru a-i arde părțile muritoare ale corpului; a fost întreruptă de Peleus, așa că a plecat supărată, lăsându-i copilului călcâiul vulnerabil. O versiune aproape identică a poveștii a fost consemnată de istoricul Plutarh în Despre Isis și Osiris, unde zeița Isis arde părțile muritoare ale prințului Maneros din Biblos, fiul reginei Astarte, și este întreruptă înainte de a finaliza procedura. Invincibilitatea lui Ahile nu există în Iliada, unde semizeul este rănit și sângerează, ceea ce înseamnă că a fost inventată ulterior. Cea de-a șasea carte a Noii Istorii, scrisă de gramaticianul Ptolemeu Hefaestion în secolul II, susține că Thetis ardea în secret copiii pe care îi avea cu Peleus; după ce l-a născut pe Ahile a fost surprinsă de soțul ei, care a salvat copilul din flăcări și i l-a încredințat centaurului Chiron pentru a-l crește pe muntele Pelion din nordul Greciei. Pentru Homer, semizeul a crescut în Fthia, cetatea tatălui său din Tesalia, alături de Patrocle (Patroklos), cel care i-a devenit cel mai bun prieten și probabil amant. Se spune că Thetis a profețit că soarta fiului ei va fi ori să moară tânăr în glorie, ori să trăiască o viață îndelungată în obscuritate. Ahile a ales a doua variantă, motiv pentru care a și participat la asediul Troiei. Unele surse post-homerice povesteau că, pentru a-l feri de război, Thetis l-a ascuns la curtea regelui Licomede din Skyros, unde semizeul a trăit printre fiicele regelui, deghizat în fată. Ulise, care aflase de la profetul Calchas că aheii nu vor cuceri Troia fără ajutorul lui Ahile, a venit în Skyros deghizat în vânzător de haine feminine și bijuterii, printre care a ascuns un scut și o suliță; Ahile s-a dat de gol când a luat sulița, iar Ulise l-a convins să se alăture campaniei elenilor. Conform Iliadei, Ahile a adus în Troia cincizeci de corăbii, fiecare cu câte cincizeci de mirmidoni (membri ai unui vechi trib din Tesalia). Tot în opera lui Homer, semizeul conduce caii nemuritori primiți de Peleus de la Poseidon și poartă sulița tatălui său, făurită de Hefaistos și lustruită de Atena.

În Cipria, la scurt timp după debarcarea aheilor a avut loc prima confruntare cu troienii, care au reușit să își respingă inamicii. Următoarea a fost câștigată de greci datorită lui Ahile, care i-a obligat pe troieni să se retragă. O delegație condusă de Ulise și Menelau a încercat să îi convingă pe troieni să o înapoieze pe Elena, însă regele Priam a refuzat. Cu ajutorul zeițelor Afrodita și Thetis a avut loc o întâlnire secretă între Ahile și Elena, de asemenea fără niciun rezultat. Nici atacul grecilor împotriva Troiei nu a produs vreun rezultat așa că, timp de nouă ani, elenii au jefuit cetățile aliate cu troienii din regiunea Troada și nu numai. Din prada astfel obținută, Ahile a primit-o ca sclavă pe prințesa Briseis iar Agamemnon pe Chryseis (fiica preotului troian Chryses). Aproape de finalul celui de-al nouălea an, aheii, obosiți și înfometați, s-au revoltat împotriva conducătorilor lor și au cerut să se întoarcă acasă, însă au fost opriți de Ahile.

Acțiunea Iliadei lui Homer se petrece în cel de-al zecelea an, cu puțin timp înainte de finalul războiului. Chryses (Khryses în greacă), un preot al lui Apollo, i-a cerut lui Agamemnon să îi înapoieze fiica. Regele micenian a refuzat și l-a insultat pe preot, iar acesta și-a rugat zeul să îi pedepsească pe ahei. Apollo l-a ascultat, și-a luat arcul și „întâi nemerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni, dar mai ținti dup-aceea și-n oaste săgeți otrăvite, morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de nouă zile, prin lagăr zburară săgețile dumnezeirii”. Despre fapta lui Apollo, semizeul Ahile îi povestea mamei sale, nimfa Thetis: „Vajnic începe să tragă în ahei; de picau din oștire morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe de pretutindeni săgeți”. Apollo nu îi ucidea pe eleni cu arcul, ci prin intermediul unei molime pe care o împrăștiau săgețile sale. Pare puțin bizar ca o zeitate pozitivă să împrăștie o molimă, însă Apollo nu era doar zeul Soarelui, luminii, adevărului, dansului, profeției și vindecării, ci și al bolilor. Iar dacă îi observăm adevărata identitate, fapta sa nu pare atât de bizară. În Mesopotamia îl găsim pe Nergal, zeul soarelui distrugător de la amiază, al războiului, al morții și al epidemiilor, care a fost venerat de la primele dinastii sumeriene până în timpul Imperiului Ahemenid. Hurienii îl numeau Aplu iar hitiții Apaliunas și îl considerau zeul epidemiilor; a fost invocat mai ales în timpul domniei regelui Suppiluliuma, când hitiții au fost loviți de o ciumă din Egipt. Numele său provine dintr-un epitet akkadian al lui Nergal, „Aplu Enlil”, adică „fiul lui Enlil”. Nergal / Aplu / Apaliunas a fost preluat de mai multe popoare, etruscii numindu-l Aplu și Apulu, grecii Apollon iar romanii Apollo, în religiile acestora fiind divinitatea care, cu ajutorul săgeților sale, putea aduce sau înlătura epidemii mortale. Mesopotamianul Nergal a fost echivalat cu canaaneanul Reșef, al cărui cult a ajuns și în Egipt, de asemenea un zeu al războiului și al epidemiilor. Datorită unuia dintre epitetele sale, „Săgeata”, se consideră că Reșef își transmitea molimele săgetându-și victimele, la fel ca Apollo al grecilor. În Babilon, Nergal a fost considerat latura întunecată a zeului suprem Marduk, pe care iudeii l-au preluat ca zeu național și l-au numit Yahweh. Motiv pentru care nu ar trebui să ne mirăm că, în Vechiul Testament, Yahweh a lansat câteva epidemii, cele mai cunoscute fiind plăgile din timpul lui Moise, împotriva Egiptului.

Profetul Calchas și-a dat seama că molima lui Apollo nu va dispărea decât dacă preotul își va primi fiica înapoi. Agamemnon a acceptat, însă a cerut-o în schimb pe prințesa Briseis, sclava lui Ahile. Mâniat la culme nu doar pentru că fusese dezonorat, ci și pentru că o iubea pe Briseis, semizeul a refuzat să mai lupte alături de greci și și-a rugat mama să îl convingă pe Zeus să îi ajute pe troieni, încât el să-și poată redobândi onoarea pierdută. Convins de Thetis, regele zeilor le-a oferit avantaje troienilor pentru a-și domina adversarii. În Cântul II i-a trimis un vis înșelător regelui micenian Agamemnon, conducătorul suprem al armatei invadatoare, determinându-l să atace Troia. Pentru a-i reuși manipularea, regele zeilor a renunțat la aspectul său divin și a luat chipul sfetnicului Nestor. Agamemnon s-a lăsat înșelat dar și-a testat soldații și le-a cerut să plece acasă. Hera, soția lui Zeus, a trimis-o pe Atena să îi oprească iar zeița înțelepciunii i-a încredințat această misiune lui Ulise (Odysseus în greacă), regele insulei Itaca. Susținut de adevăratul Nestor, Ulise a reușit să-i convingă pe greci să-și reia atacul asupra Troiei iar Atena s-a amestecat printre ei pentru a-i încuraja: „Cu ochi lucii Atena-ntre dânșii scutu-și purta (…) Grabnică, scutul clătinând, ca fulgerul trece prin oaste și o silește la mers și-n inima fieștecărui pune tărie de fier, ca neobosit să tot lupte”. Bineînțeles, tot pe ascuns, muritorii neavând abilitatea de a o vedea. Trimisă de Zeus, zeița Iris a luat înfățișarea prințului Polites și i-a anunțat pe troieni de atacul aheilor. Să remarcăm faptul că, în opera lui Homer, zeii se ascundeau de muritori ori la adăpostul invizibilității, ori luând înfățișarea unor oameni. Poate din cauza legii zeului suprem, detaliată în cartea Secretele zeilor, care le interzicea divinităților să se amestece în mod direct în existența oamenilor.

În Cântul III se stabilește ca soarta războiului să fie decisă de o luptă între prințul troian Paris, iubitul Elenei, și soțul ei, regele Menelau (Menelaos în original). Nefiind un bun luptător, Paris a fost la un pas să își piardă viața, însă a beneficiat de ajutorul Afroditei. Când Menelau l-a prins de coada coifului, sugrumându-l, zeița iubirii a rupt cureaua coifului (tot la adăpostul invizibilității, firește), permițându-i astfel lui Paris să se elibereze. Mai mult, când Menelau a încercat să-și lovească rivalul cu lancea, Afrodita l-a smuls pe Paris de pe câmpul de luptă și l-a dus „prin negură acasă, într-o cămară în iatac”. Nu știm dacă Paris a observat ceața care l-a dus acasă însă, conform lui Homer, prințul troian susținea că Menelau era cel care beneficiase de ajutor divin: „Azi dacă el a învins, e doar cu ajutorul Atenei”.

În Cântul IV, în sala de aur de pe muntele Olimp, Zeus le-a cerut zeilor sfatul cu privire la războiul troian. Hera, care dorea răzbunare pentru că nu primise de la troianul Paris mărul de aur al zeiței Eris, a propus continuarea conflictului. Drept urmare, Zeus a trimis-o pe Atena să-i ademenească pe troieni să încalce armistițiul. Zeița a coborât de pe muntele Olimp „ca o stea luminoasă” care „se lasă-n văzduh și împrăștie o ploaie de raze”, o descriere cât se poate de similară cu cea a O.Z.N.-urilor din ziua de astăzi. Ajunsă în Troia, Atena a luat înfățișarea lui Laodoc Antenorianul și l-a convins pe Pandaros să-l săgeteze pe Menelau. Apoi a deviat săgeata, care doar l-a rănit pe regele spartan. Aflând de atentatul împotriva fratelui său, Agamemnon a ordonat reînceperea luptei, spre mulțumirea zeilor olimpieni care își doreau războiul. Și care nu au stat deoparte, ci au participat la luptă (tot pe ascuns): „Ares pe unii-i asmute și Pallas Atena pe alții, Fobos și Deimos și Eris cea aprigă peste măsură, bună tovarăș-a cruntului Ares și soră de un sânge (…) Gloata străbate, se furiș-acuma-ntre cete și-aprinde turba de-o parte și alta, sporindu-le jalea și plânsul”. Văzând că intră în luptă prințul Hector, campionul troienilor, „furia-l prinse pe Apollo cum îl văzu din Pergam și zori pe troieni cu glas tare”. Zeița înțelepciunii, fecioara Atena, era cea mai înverșunată: „Fiica lui Zeus, Atena slăvită, umbla în desime și-nflăcăra pe ahei oriunde slăbeau”. În Cântul V, Atena i-a propus lui Ares, zeul războiului, să se retragă amândoi din luptă, lăsându-i singuri pe troieni și pe ahei. El a acceptat, însă ea nu a respectat înțelegerea și i-a făcut lui Diomede, regele cetății Argos, mădularele, genunchii și brațul mai ușoare, i-a pus în piept vitejia tatălui lui (Tideu, unul dintre Cei Șapte Împotriva Tebei, căruia Atena nu i-a mai oferit nemurirea când l-a văzut mâncând creierul celui care îl atacase) și i-a luat „negura” de pe ochi, dându-i darul de a vedea zeii. „Pallas Atena din nou înteți pe Tidide Diomede; inimă-i dete și-mbold ca în tabără el să se înalțe mult mai presus de ahei și să capete-naltă mărire, pară nestinsă pe coif și pe scut îi aprinse zeița”. Când Diomede și-a aruncat lancea, „Atena o-ndreptă spre nasul, ochiul lui Pandaros”. Apoi Diomede s-a luptat cu semizeul troian Enea, pe care a reușit să îl rănească. Văzându-și fiul la un pas de moarte, Afrodita „îl cuprinse cu brațele albe și-n față-i întinse faldul veșmântului ei strălucit ca să-l apere astfel de lovituri; se temea nu cumva să-l împungă cu lancea și să-l omoare danaii. De aceea și-l scoase din luptă”. La porunca Atenei, Diomede a rănit-o pe zeița iubirii și a frumuseții iar ea și-a scăpat fiul din brațe, aruncându-l departe; „Dar îl apucă pe el în brațe din norul cel negru Foebus Apollo ca nu cumva-n piept să îl înțepe cu lancea și să-l omoare danaii”. Ajutată de Iris, Afrodita a zburat cu carul lui Ares pe muntele Olimp, unde Diona, mama sa, i-a vindecat mâna. Prinzând curaj, Diomede l-a atacat și pe Apollo de trei ori, renunțând doar după ce zeul l-a amenințat. Apollo l-a dus pe fiul Afroditei în cetatea Pergam, unde zeițele Leto și Artemis l-au vindecat, apoi a plăsmuit o „umbră” aidoma lui Enea, pe care a trimis-o în luptă în locul semizeului. În Eneida poetului roman Virgiliu, și Iunona (Hera pentru greci) „dintr-un abur ușor” a plăsmuit „o umbră subțire, cu chipul” lui. În Iliada, Apollo l-a rugat pe Ares să-l ucidă pe Diomede, iar zeul războiului a luat înfățișarea lui Acamas, „domnul tracilor”, și i-a zorit pe troieni. Profitând de lipsa Atenei de pe câmpul de luptă,

Apollo i-a așezat lui Enea în inimă curaj și tărie și l-a trimis printre camarazii săi. Ares i-a pregătit o capcană lui Menelau, împingându-l în luptă împotriva lui Enea, însă regelui Spartei i s-a alăturat prințul Antiloh iar fiul Afroditei s-a văzut nevoit să se retragă. Apoi, zeul războiului l-a sprijinit pe Hector, care se afla în fruntea oștii sale „călăuzite de Ares, mânate de crunta Enio; ea e-nsoțită de Valma războinica-nfiorătoare. Ares, cu mâna-nvârtind o lungă năprasnică lance, ba înaintea lui Hector se poartă, ba-n urma lui Hector”. Văzând că prințul troian era ajutat de Ares, Diomede și-a anunțat camarazii care nu aveau darul său de a vedea zeii. Și Zeus a intervenit în luptă pentru a-l salva pe fiul său, Sarpedon, care fusese rănit în coapsă de Tlepolem, unul dintre fiii lui Hercule. Profitând de ocazie, Ulise a încercat să-l ucidă pe Sarpedon, însă Atena i-a îndreptat furia către licieni. Hera a luat înfățișarea lui Stentor pentru a-i încuraja pe ahei iar Atena i-a cerut lui Diomede să-l atace pe Ares, având aprobarea lui Zeus pentru a-l înlătura din luptă. Când Ares și-a aruncat sulița către Diomede, Atena (care purta coiful invizibilității al lui Hades) i-a deviat-o. Ajutat de zeiță, Diomede l-a rănit pe zeul războiului, care a fugit pe muntele Olimp pentru a se vindeca. Zeus a fost foarte mulțumit de această faptă de vitejie a regelui din Argos, drept pentru care l-a ajutat să obțină și un câștig material. L-a făcut pe căpitanul lician Glaucus să își piardă mințile, astfel încât acesta a luat de la Diomede arme de aramă în valoare de nouă boi și i-a dat armele sale de aur, care valorau o sută de tauri. Într-un final, zeii s-au întors pe Olimp pentru a judeca conflictul. Hector a revenit în Troia și i-a cerut mamei sale, regina Hecuba, să îi aducă jertfe Atenei pentru a-l îmblânzi pe Diomede. Apoi a mers la palatul fratelui său, Paris, pe care l-a certat pentru că stătea ascuns în timp ce armata troiană lupta în locul lui. La urmă a mers acasă, unde soția sa, Andromaca, și fiul său, Astyanax, l-au rugat plângând să nu se întoarcă la război, temându-se pentru viața lui. Hector nu i-a ascultat și s-a întors la luptă, la porțile cetății întâlnindu-se cu fratele său, Paris, pregătit să i se alăture. Zeii Atena și Apollo au hotărât să oprească războiul, urmând ca soarta lui să fie decisă de rezultatul luptei dintre Hector și un aheu. Învoiala lor a fost aflată de profetul Helenus, un alt fiu al regelui Priam, care „cu mintea ghicindu-le sfatul celor doi zei și știind ce puseră dânșii la cale”, i-a dezvăluit fratelui său planul divin. Hector a acceptat învoiala zeilor și s-a luptat cu Aias (Ajax pentru greci), fiul lui Telamon, până la căderea nopții. Pentru că niciunul dintre ei nu a fost declarat câștigător, s-a decis o pauză temporară pentru înmormântarea numeroșilor morți de pe câmpul de luptă.

A doua zi a reînceput bătălia. Din cauză că aheii au ridicat un dig fără să aducă jertfe zeilor, Zeus i-a cerut fratelui său, Poseidon, să-l dărâme după sfârșitul războiului, Poseidon fiind cel care, alături de Apollo, construise zidurile cetății Troia. Apoi, Zeus le-a interzis olimpienilor să se mai amestece în desfășurarea războiului. După ce le-a dat ordinul, regele zeilor a plecat cu un car tras de doi cai cu coame aurite și copite de aramă pe Gargaros, vârful muntelui Ida, de unde „ticsi niște nori” peste cele două tabere de luptători. Acolo a cumpănit soarta războiului și a decis să îi ajute pe troieni, după care „de pe Ida vârtos începu să tune și să fulgere între ahei”. Apoi, „el între nori bubuind, deodată zvârli sclipitorul fulger, de-ajunse-naintea sirepilor lui Diomede. Flacăra groaznic-atunci pufni din aprinsa pucioasă”. Nu toți zeii au ascultat porunca stăpânului lor, Apollo intervenind pentru a devia săgeata trasă de Teucru Telamonianul înspre Hector. Regele zeilor nu a observat intervenția fiului său divin și a continuat să le pună bețe în roate grecilor pentru a pierde lupta. Le-a oferit un semn înșelător, un vultur care a aruncat în jertfelnic un pui de cerb, ceea ce i-a făcut pe ahei să creadă că stăpânul lumii lupta de partea lor. Însă Zeus „olimpianul din nou întări pe troieni la bătaie și-nghesuiră pe-ahei spre șanțul adânc de la ziduri”. Văzându-și favoriții încolțiți, Hera și Atena au vrut să-i ajute, însă au fost oprite de Iris, care le-a amintit amenințările

stăpânului suprem. Apoi „Zeus trimise la vasele-aheilor pe fioroasa zână Eris”, care s-a dus pe corabia lui Ulise „și de-acolo-ncepu cu putere zâna să strige grozav și-aheilor să le însufle multă virtute ca tot să se bată mereu cu dușmanii. Strigătul ei auzind, deodată le-a fost tuturor lupta mai bună decât pe corăbii să plece în țară”. Încântat peste măsură de măcel, Zeus a trimis picături de ploaie cu sânge „ca semn că voia din oștire suflete multe și tari să trimită pe lumea cealaltă”. Ignorând ordinul lui Zeus, Enyo, o zeiță a războiului care îl acompania adesea pe Ares, „singură ea din Olimp a venit la război să ia parte”. Conducătorul suprem al panteonului olimpian nu a observat-o, fiind ocupat: „Hector de Zeus ferit, din ploaia loviturilor scapă teafăr din colb, din măcel, din sânge, din valma bătăii”. Apoi, Zeus a trimis-o pe Iris să îl sfătuiască pe Hector să stea departe de luptă până când îl va vedea pe Agamemnon; când conducătorul aheilor va fi rănit și va fugi, regele zeilor îi va da prințului troian tărie să-i învingă pe toți și să ajungă la corăbiile aheilor. Ascunsă sub coiful invizibilității, Atena n-a putut sta departe de luptă și a intervenit pentru a-și proteja favoritul, pe grecul Ulise. Atunci când troianul Socos, numit de Homer „cel ca un zeu”, și-a aruncat lancea spre Ulise, doar i-a jupuit pielea pe la coaste „căci Pallas Atena nu-ngădui-n măruntaiele lui să pătrundă țuguiul”. Din fericire pentru ea, atenția lui Zeus era îndreptată către aheul Aias: „dar mai la urmă cerescul părinte înspaimă pe Aias”. Apoi „Zeus din Ida, din munți, porni vijelie ce-aduse nouri de colb la corăbii; orbi pe ahei și cu asta dete lui Hector atunci și troienilor toată mărirea”. Mai mult, și-a împins fiul, pe semizeul Sarpedon, să năvălească peste ahei. Teucru Telamonianul a încercat să-l oprească printr-o săgeată, „dar Zeus de moarte-și ferește fiul Sarpedon, căci nu vrea să cadă ucis la corăbii”. Deoarece „Zeus a dat precădere mai mare lui Hector”, prințul troian a reușit să treacă de zidul aheilor. A spart poarta cu o piatră uriașă, pe care Zeus i-a făcut-o ușoară, iar soarta războiului părea pecetluită. Drept pentru care zeul suprem, numit de Ulise „cârmaciul războaielor lumii”, a hotărât să se retragă din luptă. Poseidon, zeul mărilor, a profitat de retragerea fratelui său și, luând chipul clarvăzătorului Calchas, i-a încurajat pe cei doi Aias (Telamonianul și Locrianul), apoi i-a atins cu sceptrul său pentru a-i umple de virtute „și mai ușoare le-au fost și brațe, și trup, și picioare”. După ce a terminat cu cei doi eroi, i-a îmboldit pe ceilalți ahei. „Zeul întâi se grăbi să încânte pe Teucru, pe Leitos, pe Deipilos, pe Toas, pe-alesul voinic Penelaos, pe Merione și pe Antiloh, cei doi meșteri ai luptei”. Văzându-l mort pe Imbrios, nepotul său, zeul Poseidon „tabără printre ahei la corăbii, ajută, ia parte și dă imbold tuturor și troienilor pagub-aduse”. Apoi a luat înfățișarea lui Toas Andremonianul pentru a-l convinge pe Idomeneu să se întoarcă la luptă. Mai târziu, zeul l-a paralizat pe troianul Alcathous, care „nu mai putu să ia fuga și nici să mai scape de moarte” iar Idomeneu, văzându-l împietrit, i-a înfipt lancea în piept. Zeul mărilor l-a ajutat și pe prințul Antiloh, fiul lui Nestor, regele Pylosului: „Nimeni sub pavăză însă nu-i poate scrijeli trupul tânăr, vânjos și rotund, căci zeul cutremur Poseidon apără pe Antiloh de ploaia cea deasă de suliți”. Adamas a încercat să-l lovească, dar Poseidon i-a tocit lancea: „Arma-i ca parul cel ars, o bucată rămase în scutul lui Antiloh, iar alta pe țărnă se lasă ciuntită”. Poseidon a luat înfățișarea unui bătrân pentru a-l încuraja pe Agamemnon, apoi a continuat să-i ajute pe ahei atât cu îndemnuri, cât și participând la luptă: „Așa-i ajutase pe-ahei cu îndemnul, ba și el însuși zorind cu armele, zeul Poseidon”. Văzând că Poseidon a intervenit pentru ahei, Hera a păcălit-o pe Afrodita să-i dea puterea iubirii pentru a-i împăca pe Oceanus și Thetis, considerați de Homer tatăl și mama zeilor. Primind de la zeița iubirii colanul cu toate vrăjile de dragoste, Hera l-a convins pe Hypnos, zeul somnului, să-l adoarmă pe Zeus, promițându-i-o ca răsplată pe Pasithea, una dintre grații (zeițe ale farmecului, frumuseții, naturii, creativității, bunăvoinței și fertilității). Vrăjit, Zeus s-a culcat cu Hera, apoi a fost adormit de Hypnos, care l-a îndemnat pe Poseidon să îi ajute mai repede pe ahei. Zeul mărilor a ascultat sfatul și și-a făcut apariția în fruntea oștirii elene, având în mână „o sabie strașnic de lungă care lucea ca un fulger”. Când s-a trezit, Zeus a trimis-o pe Iris la Poseidon pentru a-i cere să se retragă din luptă și la Apollo pentru a-i ordona să-l vindece pe Hector, care a fusese rănit. Apollo i-a dat putere prințului, apoi a apărut în fruntea armatei troiene, vânturând scutul dăruit de Hefaistos lui Zeus și scoțând strigăte îngrozitoare pentru a-i înspăimânta pe greci. După aceasta a dărâmat cu piciorul marginea unui șanț, formând o cale pentru troieni, și a surpat zidul aheilor. Regele zeilor s-a întors în mijlocul luptei, rupându-i lui Teucru struna arcului, deviindu-i astfel săgeata care l-ar fi nimerit pe Hector. Apollo i s-a alăturat tatălui său, deviind lancea lui Meges dinspre Polidamas, fiul lui Pantus, direct în pieptul lui Cresmos. Înverșunat, Zeus „mereu le dă-mbold și inima-nflacără-ntr-înșii moaie smintește pe ahei și le ia biruința din mână”. La rândul ei, Atena le-a luat grecilor de pe ochi „un zăbranic de ceață dată de un zeu”. Conducătorul zeilor a continuat să-l ajute pe Hector: „Cu mâna-i puternică Zeus tot îl împinge din urmă și oastea-mpreună cu dânsul”. Concentrat la prințul Troiei, Zeus a observat prea târziu că fiul său, Sarpedon, a fost ucis iar vărul acestuia, Glaucos, rănit. Zeus l-a trimis pe Apollo să-l vindece pe Glaucos și să curețe cadavrul lui Sarpedon, apoi le-a cerut lui Hypnos și lui Thanatos (zeul morții) să-i ducă leșul în Licia, pentru a fi îngropat de rude.

Înțelegând că fără Ahile nu putea câștiga războiul, Agamemnon i-a trimis pe Ulise, Aias, Foenix și alți doi ahei să i-o înapoieze semizeului pe Briseis alături de daruri suplimentare, pentru a-l convinge să se întoarcă în luptă. Considerând că ofensa adusă de Agamemnon fusese prea mare, fiul nimfei Thetis a refuzat oferta, mărturisindu-le solilor că va lupta doar dacă troienii vor ajunge la corăbiile sale și le vor amenința cu incendierea. Când troienii au ajuns la corăbiile grecilor, prietenul semizeului, Patrocle, nu a mai putut sta deoparte și i-a cerut lui Ahile să îi permită să îi poarte armura pe câmpul de luptă pentru a-i încuraja pe ahei. Fiul lui Thetis i-a permis să lupte dar doar pentru a-i respinge pe inamici de lângă corăbii, avertizându-l să nu plece în urmărirea lor. Patrocle i-a condus pe mirmidoni în luptă însă a ignorat ordinul lui Ahile și i-a urmărit pe troieni până la porțile cetății. De trei ori a încercat să urce zidul Troiei și de fiecare dată a fost trântit de Apollo. A patra oară zeul i-a cerut să se retragă, deoarece nu îi era dat să cucerească Troia nici lui, nici lui Ahile. Patrocle a fost nevoit să cedeze în fața zeului care a luat înfățișarea lui Asius, unchiul lui Hector, și i-a cerut prințului troian să îl ucidă pe iubitul lui Ahile. În timpul luptei dintre cei doi, Apollo, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patrocle, i-a desprins platoșa, i-a sfărâmat sulița și i-a aruncat scutul și coiful. Troianul Euforb a profitat de ocazie și i-a înfipt grecului dezarmat lancea în spate. În același timp, Hector i-a împlântat sulița în vintre. Câțiva ahei, printre care și Menelau, s-au strâns în jurul cadavrului lui Patrocle, pentru a nu fi jefuit de troieni. Apollo a continuat să-și bage coada și a luat înfățișarea lui Mentes, regele ciconienilor, pentru a-l anunța pe Hector că Menelau l-a ucis pe Euforb. La rândul său, Zeus a trimis în prințul troian un duh războinic, care i-a umplut trupul de virtute și de vlagă, apoi a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patrocle. Apollo și-a continuat campania de manipulare și, luând înfățișarea lui Perifas Epitianul, l-a anunțat pe semizeul Enea că Zeus încă îi sprijină pe troieni. După aceasta, regele zeilor a trimis-o pe Atena să-i incite pe ahei. Ea a coborât între ei sub un nor, a luat chipul lui Fenix și l-a încurajat pe Menelau, căruia i-a dat curaj și „umerii i-a întărit și genunchii”. Apollo a luat înfățișarea lui Fenops, fiul lui Asius, și l-a anunțat pe Hector că Menelau l-a ucis pe Aetion. Zeus a învăluit muntele Ida în nori și i-a pus pe fugă pe ahei, dând negura la o parte doar la rugămintea lui Aias Telamonianul.

Când Ahile a aflat că iubitul său Patrocle a fost ucis, a decis să îl răzbune, chiar dacă știa că va muri dacă îl va ucide pe Hector, după cum îi profețise mama sa. Thetis i-a cerut să nu intre în luptă până când nu avea să primească o armură și arme noi de la Hefaistos, meșteșugarul zeilor. Trimisă de Hera, zeița Iris i-a cerut lui Ahile să iasă în fața troienilor pentru a-i speria. Atena i-a pus pe spate un scut cu ciucuri de aur „și-l încunună c-un nour de aur pe cap și-aprinde străluminoasa văpaie din creștetul lui”. Hera a poruncit Soarelui să apună mai devreme pentru a opri apriga luptă. Atena i-a scos din minți pe troieni, pentru a asculta un sfat prost al lui Hector, și nu pe cel bun al lui Polydamas. Într-un târziu, Thetis i-a adus lui Ahile arme și o armură de la Hefaistos, apoi i-a pus în piept „cutezare nebună”. La porunca lui Zeus, Atena i-a turnat semizeului în piept ambrozie și nectar. Primind darul vorbirii de la Hera, un cal pe nume Xanthus (pe care Poseidon i-l oferise lui Peleus ca dar de nuntă) i-a dezvăluit lui Ahile că Apollo l-a ucis pe Patrocle și că el, la rândul său, va fi ucis de un om și de un zeu. Nu a apucat calul să spună mai multe pentru că furiile (zeități htonice ale răzbunării) i-au înăbușit glasul. În Cântul XX, de teamă că Ahile va dărâma zidul Troiei, Zeus le-a cerut olimpienilor să intervină în război: Hera, Atena, Poseidon, Hermes și Hefaistos de partea aheilor iar Ares, Apollo, Artemis, Afrodita, Leto (mama fraților Apollo și Artemis) și Scamandru (zeul râului care înconjura Troia) de partea troienilor. În timpul luptei, Atena a început să țipe la ahei iar Ares la troieni, Zeus să bubuie în nori iar Poseidon să cutremure muntele Ida. Ba chiar au început să se lupte între ei: Poseidon cu Apollo, Atena cu Ares, Hera cu Artemis, Hermes cu Leto și Hefaistos cu Scamandru. Neavând pereche și nici calități de luptătoare, Afrodita a stat deoparte în acest duel divin. Luând înfățișarea prințului troian Licaon (tot fiu al regelui Priam), Apollo i-a dat semizeului Enea „avânt și tărie” și i-a cerut să îl atace pe Ahile. Zeii s-au oprit din luptă și, ascunși sub negură, s-au așezat pentru a privi înfruntarea dintre cei doi semizei. Însă nu s-au mulțumit doar să privească, ci au și intervenit în momentele cruciale. Pentru ca Enea să nu fie ucis, Poseidon i-a așezat lui Ahile întuneric pe ochi și sulița adversarului său la picioare, pe care l-a luat „de jos ridicându-l în aer. Peste mulțimea de pâlcuri, de cai și de care zboară Enea săltat de a zeului mână și-ajunge tocmai la capătul înviforatului zbucium de arme”. Acolo, zeul l-a sfătuit să stea departe de Ahile, apoi s-a întors și „de pe ochi lui Ahile-i împrăștie repede ceața dată de sus”. Văzând că Enea a dispărut, Hector i-a luat locul. Când și-a aruncat sulița spre inamic, „Pallas Atena lin a suflat-o și dinspre Ahile a-ntors-o la Hector, unde-a căzut la picioarele lui”. Ahile a ripostat, însă Apollo l-a ascuns pe Hector într-o negură. Rămas fără adversari, fiul nimfei Thetis a început să-i fugărească pe troieni. Mulți dintre ei s-au înecat în râul Scamandru din cauza unei neguri dese create de Hera. Zeul Scamandru i-a aprins văpaie în suflet lui Asteropeos pentru a-i ține piept lui Ahile, însă semizeul era de neoprit. Scamandru i-a cerut să nu mai ucidă troieni iar lui Apollo să îi protejeze pe războinicii Troiei. Pentru că fiul lui Thetis nu l-a ascultat, Scamandru și-a năpustit apele spre el. Poseidon și Atena l-au încurajat pe semizeu iar Hera l-a trimis pe Hefaistos să îl oprească pe zeul-râu. După confruntarea dintre cei doi zei, Hera a fost de acord ca Hefaistos și Scamandru să se retragă din luptă. Atena l-a învins pe Ares, care a fost salvat de Afrodita, iar zeița înțelepciunii a înfrânt-o și pe aceasta. La rândul ei, Hera a învins-o pe Artemis. Poseidon și Apollo au hotărât să nu se mai lupte; la fel și Hermes, care a refuzat confruntarea cu Leto. Apollo l-a ascuns pe troianul Agenor într-o negură deasă, pentru a nu fi omorât de Ahile, apoi i-a luat înfățișarea pentru a-l atrage pe semizeu departe de Troia. Când și-a dat seama că a fost păcălit, Ahile s-a întors la cetatea asediată, unde l-a găsit pe Hector, pe care a început să îl fugărească în jurul Troiei. Apollo l-a salvat pe prințul troian, dându-i „inimă aprigă-n piept și repeziciune în picioare”, pentru că o fi fuga rușinoasă, dar e și sănătoasă.

Duelul dintre campionii celor două armate, mult așteptat atât de oameni, cât și de zei, a avut loc în Cântul XXII. După ce a pus în cumpănă soarta lui Hector și a lui Ahile, Zeus a realizat că era timpul ca prințul troian să moară, așa că a lăsat-o pe Atena să facă ce vrea și l-a obligat pe Apollo să se retragă din luptă. Primind aprobarea tatălui ei, Atena l-a încurajat pe Ahile, apoi l-a păcălit pe Hector. Zeița a luat înfățișarea lui Deifob (unul dintre frații lui Hector) și i-a propus campionului troian să îl învingă împreună pe semizeu. Ahile și-a aruncat sulița spre Hector, însă a ratat ținta, dar Atena i-a înapoiat-o pe ascuns. La rândul său, Hector și-a aruncat sulița spre adversar, bazându-se pe sprijinul lui Deifob. Când și-a dat seama că a fost păcălit de Atena, a fost prea târziu. După un scurt duel a fost ucis de Ahile, care l-a înjunghiat în gât. Fiul lui Thetis a legat leșul prințului troian de carul său de luptă și l-a târât în jurul Troiei pentru a-l dezonora. Zeii nu au stat deoparte, Afrodita păzind și miruind trupul neînsuflețit al lui Hector iar Apollo așezându-i deasupra un nor, pentru a nu fi uscat de Soare. La rugămintea lui Ahile, zeița Iris a chemat două vânturi, Munteanul și Crivățul, ca să aprindă rugul lui Patrocle. Mai târziu, la cursa de care a aheilor, organizată de Ahile în cinstea prietenului său decedat, Apollo i-a zburat biciul din mână lui Diomede Tidide, însă Atena i l-a înapoiat și i-a zorit caii iar lui Eumelos i-a sfărâmat hamul. Pentru ca Ulise să câștige cursa, Atena i-a făcut sprintene brațele, picioarele și trupul iar lui Aias Locrianul i-a pus piedică. Ahile nu a participat la cursă, fiind preocupat să-și umilească adversarul chiar și după moarte, târând cadavrul lui Hector în jurul Troiei timp de douăsprezece zile. Apollo nu a putut asista nepăsător la acea cruzime și i-a acoperit prințului troian leșul cu o pavăză mare de aur, pentru a nu fi distrus. După douăsprezece zile, Apollo le-a cerut celorlalți zei să îl oprească pe Ahile. La porunca lui Zeus, Iris l-a sfătuit pe regele Priam să-și răscumpere fiul iar Thetis pe Ahile să accepte învoiala. Hermes, mesagerul zeilor, l-a însoțit pe regele Troiei în tabăra mirmidonilor și i-a adormit pe paznici. Ajuns în cortul lui Ahile, regele Priam a primit trupul neînsuflețit al fiului său iar luptele s-au oprit pentru douăsprezece zile în cinstea prințului Hector, campionul troienilor. Și așa se termină Iliada lui Homer, una dintre cele mai importante lucrări din literatura universală.

Continuarea și sfârșitul războiului se găsesc în Ciclul epic. La scurt timp după funeraliile lui Hector au sosit în ajutorul troienilor amazoanele conduse de semizeița Penthesilea, o fiică a lui Ares. După ce a ucis mulți inamici și chiar pe sora sa, Hippolita (din greșeală), regina Penthesilea a fost ucisă ori de Ahile, ori de prințul Euripilus din Mysia. Se spunea că, după ce a omorât-o, Ahile i-a văzut chipul și s-a îndrăgostit de ea. Nu doar amazoanele au sosit în ajutorul troienilor, ci și semizeul Memnon din Etiopia, fiul zeiței Eos și al prințului troian Tithonus. Memnon nu a venit direct din Etiopia, ci ori din cetatea Susa din Persia, cucerind popoarele dintre cele două țări (după părerea lui Pausaniu), ori din Caucazia (o regiune dintre Marea Neagră și cea Caspică) cu o armată formată din etiopieni și indieni (după cum credea Dictys din Creta). La fel ca Ahile, și el purta o armură făurită de zeul Hefaistos. Cei doi semizei s-au înfruntat pe câmpul de luptă, Ahile l-a ucis pe Memnon, apoi i-a urmărit pe troieni până în cetatea lor. Pentru că ucisese prea mulți troieni, zeii au decis că sosise timpul să moară. După cum povesteau Proclus, Apollodor și Pausaniu, Paris l-a ucis cu o săgeată otrăvită, ghidată de Apollo. În versiunea lui Euripide, Paris i-a înfipt un cuțit în spate sau în călcâi în templul lui Apollo, în timp ce Ahile se căsătorea cu Polixena, una dintre fiicele regelui Priam. În ambele variante, Ahile a rămas neînfrânt în luptă. Zeița Hera i-a dus spiritul pe insula Leuke (Insula Șerpilor de astăzi) din Marea Neagră. După ce Elena a murit, Hera i-a dus spiritul pe aceeași insulă, pentru a-i fi lui Ahile consoartă pentru eternitate. În Etiopida, Arctinus din Milet susținea că Thetis este cea care a luat de pe rug trupul neînsuflețit al fiului ei și l-a dus pe Insula Șerpilor iar semizeul Memnon, regele Etiopiei, a obținut și el nemurirea după moarte datorită insistențelor mamei sale, Eos (zeița zorilor), pe lângă Zeus. Se spune că toate spiritele sunt nemuritoare, așa că nu prea are sens nemurirea de după moarte pe care au primit-o unii semizei precum Hercule, Ahile și Memnon, însă singura variantă logică ar fi că aceste spirite nu au ajuns în împărăția lui Hades, la fel ca restul decedaților, ci au devenit zeități minore. Nu știm pe unde a bântuit spiritul lui Memnon după ce a primit nemurirea, dar sper că nu tot pe Insula Șerpilor, pentru a-i deranja pe Ahile și Elena. Oricum, se pare că cei doi nu au avut parte de intimitate nici după moarte, unii greci precum Pausaniu susținând că pe aceeași insulă a fost dus și spiritul lui Aias Telamonianul (o versiune contrazisă de Odiseea lui Homer). După moartea lui Ahile, Aias și Ulise s-au luptat cu troienii pentru a-i salva leșul și au reușit să îl aducă în tabăra aheilor pentru a-l înmormânta alături de cel al lui Patrocle. După înmormântare, fiecare dintre cei doi i-a revendicat armura făurită de Hefaistos. Influențat de zeița Atena, un consiliu de judecată i-a dat câștig de cauză regelui din Itaca, după cum nota poetul roman Ovidiu, iar Aias, „cucerit de propria sa durere”, s-a sinucis înfigându-și sabia în piept. În Mica Iliadă, o epopee pierdută din literatura elenă, Aias s-a înfuriat pentru că a pierdut armura și, plin de mânie, le-a ucis grecilor toate vitele; când s-a calmat, a realizat ce a făcut și, rușinat, s-a sinucis. În tragedia Aias, Sofocle prezintă o variantă asemănătoare: Aias s-a simțit insultat pentru că armura i-a fost oferită lui Ulise, așa că a vrut să îi ucidă pe Agamemnon și Menelau. Atena a intervenit și i-a întunecat mintea, iar el a măcelărit o turmă de oi, pe care le-a confundat cu liderii aheilor. Când și-a revenit în simțiri a realizat că fapta sa i-a diminuat onoarea, drept pentru care a ales să moară în loc să trăiască în rușine și s-a sinucis cu sabia pe care o primise de la Hector. În Odiseea lui Homer, eroul grec este supărat chiar și după moarte: când Ulise intră în contact cu spiritele morților, îl întâlnește și pe cel al lui Aias, pe care îl roagă să îi vorbească. Însă acesta refuză și se întoarce în Erebus, un loc întunecat dintre Pământ și împărăția lui Hades.

Ciclul epic susține că, după cel de-al zecelea an de război, profetul Helenus, un fiu al regelui troian Priam, a fost torturat și forțat să dezvăluie că Troia nu va cădea fără arcul lui Hercule, pe care semizeul i-l oferise înainte să moară prințului Filoctet, fiul regelui Poeas din cetatea tesaliană Meliboea. Dintr-un motiv neclar, pe drumul spre Troia, Filoctet fusese rănit și exilat de greci pe insula Lemnos. Ulise, Diomede Tidide și alți câțiva ahei au mers în Lemnos și l-au adus pe Filoctet la Troia cu tot cu arcul lui Hercule, iar acesta l-a ucis pe troianul Paris, răzbunându-i astfel și pe Ahile, și pe Menelau. Iar Elena a fost nevoită să se mărite cu unul dintre frații lui Paris, numit Deifob. Tot sub tortură, profetul Helenus le-a mai dezvăluit grecilor trei condiții esențiale pentru a cuceri Troia: erau nevoiți să recupereze oasele lui Pelops (fiul lui Tantal, fondatorul casei regale a Atrizilor din Micene), să îl convingă pe fiul lui Ahile, Neoptolem, să lupte alături de ei și să fure palladionul troian (o statuie din lemn care o reprezenta pe Atena, căzută din cer ca răspuns la rugăciunile fondatorului Troiei, al cărei rol era de a-i oferi cetății protecția zeiței). Grecii au recuperat oasele lui Pelops, Odiseu l-a convins pe Neoptolem (care se ascundea de război la curtea regelui Licomede din Scyros) să li se alăture și s-a infiltrat în Troia deghizat în cerșetor. Elena l-a recunoscut însă, fiindu-i dor de casă, l-a ajutat să fure palladionul. Toate condițiile profețite erau îndeplinite iar grecii mai aveau nevoie doar de o idee ingenioasă pentru a câștiga îndelungatul război, fiind evident că luptele directe nu le aduceau victoria. Idee care i-a venit lui Ulise, cel mai isteț dintre ahei.

La sfatul lui Ulise și ghidați de Atena, din copacii unui crâng sacru al lui Apollo grecii au construit un cal uriaș, gol pe dinăuntru, pe care au scris: „Grecii îi dedică această ofrandă Atenei, pentru a se întoarce cu bine acasă”. În interiorul calului s-au ascuns câțiva dintre cei mai buni soldați, conduși de Ulise. Restul armatei și-a strâns tabăra și s-a ascuns pe insula Tenedos, aflată în apropiere. Când troienii au descoperit că inamicii au plecat, au crezut că războiul s-a sfârșit și au adus calul în cetate, considerându-l un semn bun, calul fiind un animal sacru pentru poporul lor. Preoteasa Cassandra (o fiică a regelui Priam și a reginei Hecuba) și preotul Laocoon i-au avertizat să nu păstreze calul. Însă Cassandra nu fusese doar binecuvântată de Apollo cu darul profeției, ci și blestemată să nu fie crezută niciodată. Iar Laocoon a fost redus la tăcere de doi șerpi care au ieșit din mare și l-au devorat atât pe el, cât și pe fiii lui, ceea ce i-a speriat pe adepții semizeului Enea și i-a determinat să fugă pe muntele Ida. Restul troienilor au decis să păstreze calul și și-au petrecut noaptea sărbătorind victoria. La miezul nopții, spionul Sinon (vărul lui Ulise și nepotul semizeului Autolicus), infiltrat printre troieni, a trimis un semnal flotei elene de la Tenedos iar grecii conduși de Ulise au ieșit din calul de lemn, au ucis paznicii și au deschis porțile cetății. Armata invadatoare a intrat fără probleme în Troia și a început să ucidă localnicii adormiți. Disperați și dezorganizați, troienii au luptat cu ferocitate însă, în final, au fost nimiciți. Neptolem, fiul lui Ahile, l-a ucis pe regele Priam, care se ascunsese în altarul lui Zeus. Menelau, regele Spartei, l-a ucis pe Deifob, noul soț al Elenei. A vrut să o ucidă și pe ea însă, vrăjit de frumusețea ei, a lăsat-o în viață și a dus-o pe corabia lui. Aias Locrianul a violat-o pe preoteasa Cassandra pe altarul Atenei; din cauza acestei blasfemii, îndemnați de Ulise, care avea o afinitate pentru zeița înțelepciunii, grecii au vrut să îl lapideze, însă Aias cel Mic s-a ascuns în altarul Atenei și astfel a fost cruțat de tovarășii săi. Semizeul Enea, fiul Afroditei, a reușit să fugă cărându-și tatăl în spate și fiul în brațe, zeii permițându-i să supraviețuiască datorită pietății sale, conform lui Apollodor. După ce și-au înfrânt inamicii, grecii au dat foc cetății și și-au împărțit prada. Agamemnon, conducătorul suprem, a primit-o pe preoteasa Cassandra. Neoptolem a luat-o pe Andromaca, văduva lui Hector, iar Ulise pe regina Hecuba, văduva lui Priam. Apoi, aheii l-au ucis pe fiul lui Hector, micuțul Astyanax, aruncându-l de pe zidul cetății ori din cruzime, ori din ură, ori pentru a întrerupe linia regală troiană. Pe fiica cea mai mică a regelui Priam, prințesa Polixena, au sacrificat-o pe mormântul lui Ahile, după cum le-a cerut chiar fantoma semizeului. Iar Aethra, mama lui Tezeu, devenită una dintre servitoarele Elenei după ce semizeița a fost recuperată din Atena de gemenii Castor și Pollux, a fost salvată de nepoții ei, Demofon și Acamas.

Din cauza distrugerii templelor din Troia și a altor sacrilegii comise de invadatori, zeii s-au mâniat peste măsură și au decis ca majoritatea grecilor să nu se întoarcă acasă. În apropierea insulei Tenos din Marea Egee, flota elenă a fost prinsă de o furtună năprasnică. Ca răzbunare pentru moartea fiului său, Palamede (ucis chiar de compatrioții săi), semizeul Nauplius (fiul zeului Poseidon și al prințesei libiene Amymone) a aprins focuri într-o zonă stâncoasă; crezând că au găsit un port în care se pot adăposti de furtună, grecii au intrat în stânci, și-au distrus corăbiile și s-au înecat. Printre cei mulți care și-au pierdut viețile atunci se găsea și violatorul Aias Locrianul, a cărui navă fusese distrusă de zeița Atena cu un trăsnet împrumutat de la Zeus; echipajul a reușit să ajungă pe o stâncă, care însă a fost distrusă de Poseidon iar Aias a căzut în mare și s-a înecat. Diomede Tidide a fost aruncat de furtună pe coasta Lyciei, unde regele Lycus a vrut să îl sacrifice zeului Ares; a reușit să evadeze și s-a refugiat în Italia, unde a fondat câteva orașe. După moarte, conform unor legende post-homerice, a primit de la zeița Atena nemurirea, fiind venerat ca zeu în Italia și Grecia. Și fiul lui Ahile, Neoptolem, a scăpat cu viață. A cucerit Epirul, tărâmul molossienilor, și i-a lăsat tronul lui Molossus, fiul său și al Andromacăi (fosta soție a lui Hector). Din acest motiv, regii Epirului s-au declarat descendenți ai lui Ahile, inclusiv Alexandru Macedon, a cărui mamă provenea din această casă regală. Neoptolem a fost ucis în Delfi ori de Oreste, fiul lui Agamemnon, ori de preoții lui Apollo, iar prințul clarvăzător Helenus, unul dintre fiii regelui Priam, i-a preluat o parte din regat și pe Andromaca, conform Eneidei poetului roman Virgiliu. Flota lui Menelau a fost dusă de furtunile lui Poseidon în Creta și Egipt, după cum nota Homer în Odiseea, regele spartan fiind nevoit să îl prindă pe zeul marin Proteus pentru a afla ce zei era nevoit să îmbuneze pentru a i se permite întoarcerea acasă. Întors în Sparta, Menelau a avut cu Elena o căsnicie fericită, iertându-i adulterul din trecut. Fratele său, Agamemnon, nu a avut același noroc. După ce s-a întors în Micene cu profeta troiană Cassandra, au fost amândoi uciși de soția sa, Clytemnestra (sora Elenei), și de amantul ei, Egisthus. Fiul său, Oreste, i-a ucis pe amândoi ca răzbunare și a preluat tronul lui Agamemnon. În tragedia Eumenide de Eschil, Oreste înnebunește după ce își ucide mama și este urmărit de furii, care doresc să îl pedepsească pentru fapta sa. Se refugiază în templul de la Delfi căutând ajutorul lui Apollo, cel care îi poruncise să își ucidă mama, însă zeul nu îl poate proteja de consecințele faptei sale. Zeița Atena îl primește pe

Acropola din Atena,  unde aranjează o judecată formală. Oreste afirmă că a acționat la ordinul lui  Apollo, Atena decide ca fiul lui Agamemnon să fie achitat iar furiile sunt transformate în eumenide, care îi oferă fostului inculpat sfaturi și înțelepciune. În tragedia Oreste de Euripide, povestea are un final diferit. Pentru a scăpa de persecuțiile furiilor, Oreste este nevoit să meargă în Taurida (Crimeea) la ordinul lui Apollo, să fure de acolo statuia căzută din cer a zeiței Artemis și să o aducă în cetatea Atena. Oreste și prietenul său, prințul Pilade, sunt capturați de localnicii care aveau obiceiul de a sacrifica grecii pe care îi prindeau. Preoteasa care ar fi trebuit să realizeze sacrificiul este Ifigenia, sora lui Oreste pe care Agamemnon ar fi trebuit să o jertfească pe drumul spre Troia, însă Artemis a înlocuit-o cu o căprioară. Ifigenia îi ajută pe cei doi să evadeze și să fure statuia, apoi toți trei se întorc în Grecia, unde Oreste preia tronul tatălui său din Micene.

Dintre toți aheii care au supraviețuit la întoarcerea din Troia, cel care a adus victoria grecilor, Ulise sau Odysseus, cum îl numeau elenii, a avut cea mai dificilă soartă. Cel puțin asta susținea Homer în Odiseea, cea de-a doua operă majoră a sa, regele insulei Itaca și totodată strănepotul zeului Hermes petrecând zece ani pe drumul către casă din cauza lui Poseidon, zeul mărilor. După ce au plecat din Troia, Ulise și oamenii săi au atacat orașul Ismarus din Tracia, care aparținea tribului ciconilor, au ucis bărbații și și-au împărțit între ei femeile și bunurile prădate. Ciconii care au reușit să fugă s-au întors a doua zi cu ajutoare. Ulise a reușit să scape cu viață, dar și-a pierdut în luptă câțiva soldați. Și-a continuat drumul către Itaca, însă o furtună i-a deviat de la curs cele douăsprezece corăbii, care au ajuns la insula unor mâncători de lotus. Trei dintre membrii echipajului au mănâncat fructe de lotus, care aveau proprietăți narcotice, și nu le-a mai păsat de întoarcerea acasă, Ulise fiind nevoit să îi târască cu forța înapoi la corăbii. Și-au continuat drumul și au poposit pe o insulă a unor ciclopi (Sicilia din Italia după părerea anticilor), unde au găsit într-o peșteră brânză și carne. Proprietarul peșterii, ciclopul Polifem, a blocat intrarea cu o stâncă și a început să-i mănânce pe hoți. Ulise, care s-a prezentat ca Nimeni, l-a îmbătat pe ciclop, apoi i-a înfipt în ochi o țepușă de lemn. Urlând de durere, ciclopul le-a cerut fraților săi ajutorul, susținând că Nimeni l-a orbit. Ceilalți nu au înțeles nimic din această afirmație, așa că l-au ignorat, considerându-l nebun. Ulise și oamenii săi au reușit astfel să evadeze însă, dând dovadă de aroganță, regele Itacăi i-a dezvăluit ciclopului adevăratul său nume. Iar Polifem i-a cerut tatălui său, zeul Poseidon, să îl blesteme pe Ulise să rătăcească departe de casă timp de zece ani. Zeul mărilor i-a ascultat fiului său rugămintea și l-a ținut pe erou timp de un deceniu departe de casă, fără ca vreun alt zeu să îndrăznească să i se opună.

După ce au fugit de pe insula ciclopilor, Ulise și oamenii săi s-au oprit pe cea a lui Eol (Aeolus), zeul vânturilor, care i-a ajutat să se întoarcă acasă. Acesta le-a oferit un sac de piele în care închisese toate vânturile cu excepția celui apusean, care urma să îi ajute să navigheze. Însă, când au ajuns aproape de Itaca, soldații au deschis sacul, gândindu-se că vor găsi aur în el. Vânturile au ieșit și au format o furtună care le-a dus flota înapoi la insula Eolia (echivalată de antici cu Lipari din sudul Italiei, aflată în apropiere de coasta nordică a Siciliei). Dându-și seama că Ulise a atras mânia zeilor, Eol a refuzat să îl ajute din nou iar eroul și oamenii săi s-au văzut nevoiți să își continue drumul fără ajutor. Nu s-au deplasat prea mult, pentru că au fost atacați de lestrigonieni, canibali uriași descendenți ai lui Lestrigon (Laestrygones pentru greci), un alt fiu al lui Poseidon, despre care se crede că locuiau în sud-estul insulei Sicilia. Lestrigonienii au distrus toate corăbiile grecilor, scăpând doar cea a lui Ulise, care a ajuns lângă insula Aeaea, casa vrăjitoarei Circe (Kirke în greacă), după un an de la plecarea din Troia. Circe era fiica titanului Helios și a nimfei oceanide Perse, implicit sora regelui Aeete, cel care a păzit lâna de aur în Colchis până să îi fie furată de argonauți. Vrăjitoarea i-a invitat pe oamenii lui Ulise la un ospăț, o parte dintre ei au acceptat invitația iar Circe i-a transformat în porci cu ajutorul unei poțiuni magice pe care le-a turnat-o în mâncare și băutură. Zeul Hermes și-a făcut apariția, l-a avertizat pe regele Itacăi și i-a dat o plantă, numită moly, care i-a oferit imunitate în fața farmecelor fiicei lui Helios. Odiseu a forțat-o să îi transforme pe nefericiți în oameni, însă nu a putut scăpa de farmecele ei feminine, așa că a fost sedus de Circe și a rămas cu ea timp de un an. Nu doar el ci și echipajul lui, firește. Când s-au plictisit de petreceri, mâncare și băutură, soldații și-au convins regele să-și reia călătoria spre casă. Cu greu, Ulise a acceptat. Urmând instrucțiunile vrăjitoarei, echipajul a traversat oceanul și s-a oprit într-un port la marginea apuseană a lumii, unde se găsea o intrare în regatul subteran al lui Hades. Nu se știe unde era acest port, unii considerând că s-ar fi găsit în America de Sud. Acolo, Ulise nu a călătorit în lumea morților, așa cum se crede, ci a realizat un ritual de necromanție, numit nekyia de greci, adică a invocat spiritele unor morți pentru ca „nenumăratele umbre ale morților” să „năvălească în jurul lui”. Învățat de Circe a săpat o groapă în formă de cruce, în care a turnat mied, vin dulce, apă, făină albă și sânge de la un berbec negru și o oaie neagră, apoi a început să se roage zeilor lumii de dincolo, Hades și Persefona. Când fantomele și-au făcut apariția pentru a se hrăni cu ciudatul amestec din groapă, Ulise le-a ținut la distanță, așteptându-l pe profetul Tiresias (pe care l-am găsit și în povestea lui Oedip). Acest profet orb al lui Apollo, care a trăit în cetatea Teba, era vestit nu doar pentru viziunile sale, ci și pentru că fusese în trecut transsexual, fiind transformat de Hera în femeie pentru șapte ani. Spiritul lui Tiresias i-a dezvăluit regelui Itacăi că se poate întoarce acasă dacă el și echipajul său nu se ating de cireada sacră a titanului Helios de pe insula Thrinacia. Ulise a discutat și cu câțiva dintre foștii săi camarazi de arme, și cu umbra semizeului Hercule, și cu cea a mamei sale, de la care a aflat că o mulțime de pețitori se mutaseră în casa lui, plănuind să îi ia soția și regatul.

După ce au primit informațiile de care aveau nevoie, Ulise și ai săi s-au întors pe insula Aeaea iar Circe le-a dat sfaturi despre restul călătoriei. Au trecut pe lângă insula sirenelor, niște păsări mari cu capete umane, al căror cântec înebunea navigatorii și îi determina să își distrugă ambarcațiunile în stâncile de lângă insulă. Toți membrii echipajului și-au înfipt ceară în urechi în afară de Ulise, care voia să audă cântecul blestemat. S-a legat de catarg și le-a cerut oamenilor săi să nu îl elibereze până nu depășesc pericolul. După ce au scăpat de sirene, au trecut printre monștrii marini Scylla și Charybdis care se aflau, conform Eneidei lui Virgiliu, de o parte și de alta a strâmtorii Messina din Italia, între regiunea Calabria și insula Sicilia. Apoi s-au oprit pe insula Thrinacia, în ciuda dorinței lui Ulise de a o ocoli. De la întoarcerea din locul în care au comunicat cu spiritele morților până în acest punct au călcat pe urmele argonauților, care cu ceva timp înainte s-au oprit pe insula Aeaea pentru a fi purificați de vrăjitoarea Circe, au trecut pe lângă insula sirenelor, de care au scăpat mulțumită lui Orfeu, au trecut printre Scylla și Charybdis ghidați de nimfa Thetis (mama lui Ahile), apoi au trecut pe lângă insula Thrinacia, identificată de unii cu Sicilia iar de alții cu Malta. Aici, conform Odiseei, Zeus a provocat o furtună care i-a împiedicat pe Ulise și oamenii săi să părăsească insula. În scurt timp au rămas fără hrana primită de la Circe așa că, pe când Ulise era plecat pentru a se ruga, unii dintre compatrioții săi au vânat cireada sacră a titanului Helios, ignorând avertismentul fantomei profetului Tiresias. Helios a insistat ca Zeus să îi pedepsească pentru sacrilegiu iar stăpânul zeilor l-a ascultat și a mai provocat o furtună care le-a scufundat corabia. Toți s-au înecat în afară de Ulise, care a naufragiat pe insula Ogygia, unde a devenit iubitul nimfei Calypso, una dintre fiicele titanului Atlas (cel forțat de Zeus să țină pe umeri bolta cerească). Nu a rămas cu ea de bunăvoie, Homer susținând că regele Itacăi a fost vrăjit de nimfă și forțat să se culce cu ea. După șapte ani, zeița Atena și-a amintit de el și l-a rugat pe Zeus să îl elibereze. Zeus l-a trimis pe Hermes, străbunicul lui Ulise, să îi ceară nimfei să îl lase pe regele Itacăi să plece, pentru că destinul lui nu era să trăiască alături de ea. Deși nu a fost de acord cu decizia, Calypso nu a îndrăznit să i se opună regelui zeilor, așa că l-a ajutat pe Ulise să își construiască o plută, i-a oferit provizii și a eliberat un vânt care să îl ducă spre casă. După optsprezece zile în care s-a ghidat după stele, eroul a ajuns lângă insula Feacia. Însă zeul Poseidon, care nici după zece ani nu avea de gând să renunțe la răzbunare, a stârnit o furtună care i-a distrus pluta. Trei zile s-a zbătut Ulise în valuri și a ajuns în cele din urmă pe mal. În acest timp, zeița Atena s-a deghizat în fiica unui căpitan și i-a apărut în vis prințesei Nausicaa (fiica regelui Alcionous) pentru a o sfătui să meargă pe malul mării pentru a-și spăla hainele. După ce s-a trezit, fata a făcut întocmai și l-a găsit pe naufragiatul Ulise, căruia i-a oferit haine, mâncare și băutură, apoi l-a îndrumat către palatul regelui. Pe drum, regele Itacăi a întâlnit-o pe Atena deghizată într-o simplă fată, care l-a învățat cum să intre în palat nedetectat, fiind cunoscută ostilitatea feacienilor față de străini. Mai mult, l-a învăluit într-o ceață, făcându-l astfel invizibil, iar Ulise a reușit să se strecoare în palat. Ceața a dispărut când a ajuns în fața regelui Alcinous iar eroul i-a povestit întâmplările prin care trecuse de la plecarea din Troia și i-a cerut ajutorul pentru a se întoarce acasă. Feacienii i-au dat o comoară mai valoroasă decât prada de război pe care o pierduse pe drum, l-au dus în Itaca în timp ce dormea și l-au lăsat într-un port ascuns al insulei. Când s-a trezit, Ulise a crezut că a fost dus într-un tărâm îndepărtat, fiind nevoie ca Atena să i se înfățișeze pentru a-l lămuri că era într-adevăr acasă. Zeița

i-a ascuns comoara într-o peșteră și l-a transformat într-un cerșetor bătrân, pentru a-l ajuta să vadă ce se întâmpla în casa lui fără a fi recunoscut. Astfel camuflat, eroul războiului troian a ajuns la casa unuia dintre servitorii săi, pe nume Eumaeus, care l-a primit cu ospitalitate. Apoi s-a întâlnit cu fiul său, Telemah, care tocmai se întorsese din Sparta. Băiatul, în vârstă de aproximativ douăzeci de ani, fusese trimis de Atena să își caute tatăl. Firește, tot deghizată, de această dată luând aspectul unei căpetenii pe nume Mentes. Apoi, zeița s-a deghizat în Telemah pentru a-i găsi băiatului o corabie și un echipaj. Ba chiar l-a însoțit în călătoria către Grecia continentală, deghizată în Mentor, unul dintre prietenii lui Ulise. Telemah l-a vizitat întâi pe Nestor, cel mai venerabil dintre aheii participanți la războiul troian, care locuia în Pylos. De acolo a plecat în Sparta, însă nici Menelau și Elena nu aveau informații despre regele Itacăi. Băiatul s-a întors acasă după ce a scăpat de ambuscada celor 108 pețitori, care încercau să obțină tronul Itacăi și mâna Penelopei, soția lui Ulise. După ce și-a întâlnit fiul, Ulise i-a dezvăluit adevărata sa identitate și a decis să ucidă pețitorii. Telemah s-a întors acasă iar tatăl său, deghizat tot în cerșetor, l-a urmat. Bineînțeles că pretendenții la mâna Penelopei l-au luat în derâdere, neștiind cine se ascundea sub înfățișarea unui bătrân amărât. Ceea ce avea să-i coste, deoarece karma nu doarme. Și nici zeița Atena, după cum se pare. A doua zi, la îndemnul Atenei, regina Penelopa a organizat un concurs pentru pețitori, declarând că avea să se mărite cu cel care reușea să încordeze arcul lui Ulise și să tragă o săgeată printre douăsprezece capete de securi. După ce au încercat toți pretendenții fără succes, a venit rândul bătrânului cerșetor. Fiind singurul destul de puternic pentru a încorda arcul, Ulise a tras o săgeată printre securi, apoi și-a aruncat zdrențele de pe el și și-a recăpătat aspectul, renunțând la camuflajul Atenei. Ajutat de fiul său a reușit să ucidă toți pețitorii, recuperându-și astfel casa, tronul și soția. Însă nu a trăit fericit până la adânci bătrâneți, cum se întâmplă de obicei în basme.

Finalul vieții lui Ulise se găsește în lucrarea Telegonia, tot parte din Ciclul Epic, al cărui autor ne este necunoscut. Telegonia începe imediat după finalul Odiseei lui Homer, cu înmormântarea pețitorilor Penelopei. Ulise le oferă nimfelor un sacrificiu, apoi pleacă în cetatea Elis, unde îl vizitează pe un anume Polyxenus, care îi oferă un vas pe care este înfățișată povestea semizeului Trofonius care, conform Imnului Homeric pentru Apollo, a construit templul lui Apollo din Delfi împreună cu fratele său, Agamede. După ce au terminat, oracolul i-a anunțat că pot face orice doresc timp de șase zile, iar în a șaptea li se va îndeplini cea mai arzătoare dorință. Cei doi frați așa au făcut, iar în a șaptea zi au fost găsiți morți. Din acest mit provine maxima dramaturgului Menander, „cei iubiți de zei mor tineri”. Care nu i se aplică lui Ulise, cel iubit de Atena, pentru că nu mai era tânăr când și-a pierdut viața. Ulise s-a întors în Itaca și de acolo a plecat în Thesprotia, probabil pentru a aduce alte sacrificii. Sau poate se plictisise de casă, fiind obișnuit cu drumurile. În Thesprotia s-a căsătorit cu regina Callidice (Kallidike în greacă), care i-a născut un fiu, numit Polypoetes. Probabil din „recunoștință” pentru prima sa soție, Penelopa, care i-a fost fidelă timp de douăzeci de ani. Ulise a luptat alături de thesprotieni împotriva vecinilor lor, brygoii, în acest război implicându-se și zeii. Ares, zeul războiului, i-a învins pe Ulise și pe thesprotieni, însă a fost înfruntat de Atena, protectoarea regelui Itacăi. Apollo a intervenit pentru a-i opri, regina Callidice a fost ucisă, tronul i-a revenit lui Polypoetes iar Ulise s-a întors în Itaca. Povestea se mută la vrăjitoarea Circe, cu care Ulise a avut o relație timp de un an în Odiseea. Din această relație s-a născut un băiat, numit Telegon (Telegonos în greacă, adică „Născut departe”), care a crescut alături de mama sa pe insula Aeaea. La îndemnul Atenei, care pare disperată să se implice în absolut tot ce ține de Ulise, Circe i-a dezvăluit băiatului identitatea tatălui său și l-a trimis în Itaca pentru a-l găsi. Atena nu l-a lăsat să plece cu mâna goală, ci i-a dăruit o suliță supranaturală, făcută de zeul Hefaistos, în vârful căreia se găsea acul otrăvitor al unei pisici de mare. Din cauza unei furtuni, Telegon nu și-a dat seama că a ajuns pe insula Itaca și, așa cum obișnuiau mai toți eroii grecilor, a început să fure. Din păcate a furat tocmai din cireada tatălui său, care a sărit imediat să își protejeze vitele. În timpul luptei, Telegon l-a ucis pe Ulise cu sulița sa specială, probabil determinând-o pe Atena să renunțe la a le mai oferi muritorilor cadouri. Sau poate că zeița se plictisise de Ulise iar acest patricid făcea parte din planul ei de a se descotorosi de el. Înainte să își dea duhul, Ulise și-a recunoscut fiul prin nu știu ce minune divină iar Telegon și-a regretat amarnic fapta. Împreună cu Penelopa și Telemah, Telegon a dus cadavrul tatălui său pe insula Aeaea, unde l-a înmormântat. Iar vrăjitoarea Circe i-a făcut pe toți trei nemuritori. Telegon s-a însurat cu Penelopa iar Telemah cu Circe și au trăit toți patru fericiți… veșnic, fiind nemuritori. Probabil mai trăiesc și astăzi dacă dăm crezare miturilor elene. Ar trebui totuși să îi caute cineva pe Aeaea, ca să fim siguri, imediat după ce aflăm locația insulei.

Când s-a întors Ulise în Itaca după o absență de douăzeci de ani? În mod oficial, nu se știe. Însă Odiseea lui Homer conține detalii surprinzătoare, care ne ajută să aflăm nu un an cu aproximație, ci data exactă. „Data este indicată cu o precizie foarte neobișnuită într-un poem epic”, scria în Ascensiunea epopeei grecești (The Rise of the Greek Epic în original) din 1907 savantul Gilbert Murray, probabil cel mai mare expert în cultura Greciei antice din prima jumătate a secolului XX. În Cântul XX din Odiseea, Homer susține că, în timp ce pretendenții la mâna Penelopei luau masa de prânz, Atena „le scrântise mintea” încât să râdă necontrolat și să-și vadă mâncarea împroșcată cu sânge. Atunci, clarvăzătorul Theoclymen le-a profețit moartea și și-a încheiat discursul cu cuvintele: „Soarele din slavă se întunecă, înfiorătoare noapte se întinde peste tot”. Istoricul Plutarh a sugerat că pasajul se referă la o eclipsă totală de Soare, idee îmbrățișată și de gramaticianul Heraclit din primul secol al erei noastre. Pe la sfârșitul anilor 1920, cercetătorii Schoch și Neugebauer au calculat că singura eclipsă totală de Soare de deasupra insulelor ioniene, care se potrivește perioadei războiului troian, este cea de pe 16 aprilie 1178 î.e.n., în jurul prânzului. Deoarece comunitatea științifică se încăpățânează să nu accepte această dată, unii i-au demonstrat veridicitatea folosindu-se nu de eclipsă, ci de celelalte referințe astronomice din Odiseea. Așa cum sunt cercetătorii Marcelo Osvaldo Magnasco și Constantino Baikouzis de la Universitatea Rockefeller din New York. Conform lui Homer, cu 34 zile înainte de eclipsă, zeul Hermes a fost trimis de Zeus la Calypso pentru a cere eliberarea lui Ulise; cercetătorii presupun că această călătorie a zeului se referă la un punct de cotitură din mișcarea planetei Mercur, asociată în mod tradițional cu Hermes. Cu 29 zile înainte de masacrarea pețitorilor, când Ulise a plecat de pe insula Ogygia după șapte ani, Odiseea menționează trei constelații: eroului i s-a sugerat să urmărească Pleiadele, apoi Boarul care apare mai târziu și să țină Ursa Mare în stânga sa. Cu cinci zile înainte de masacru, Ulise a ajuns în Itaca pe când Steaua Zorilor, adică planeta Venus, s-a ridicat înaintea Soarelui. Iar în noaptea dinaintea eclipsei, satelitul natural al Pământului a fost în faza de lună nouă. Cei doi oameni de știință au căutat între anii 1250 și 1115 î.e.n. potențiale date calendaristice care să respecte toate aceste aspecte astronomice menționate de Homer; pe parcursul celor 135 de ani, o singură dată respectă toate cerințele – 16 aprilie 1178 î.e.n., exact data eclipsei totale de Soare. Se potrivește o singură zi din aproape 50.000! „Dacă descoperirile noastre sunt corecte, ar fi cam spectaculos de ciudat. Cum ar fi putut Homer să știe despre această eclipsă, despre pozițiile planetare care au avut loc cu câteva sute de ani înaintea lui? Dacă toate acestea sunt adevărate, ar schimba ceea ce credem că știau atunci despre astronomie”, a declarat Marcelo Magnasco pentru site-ul LiveScience.com. Într-adevăr, pare incredibil ca Homer să fi știut date astronomice ale unor evenimente petrecute cu patru sute de ani înainte, ținând cont că a trăit prin secolul VIII î.e.n. Și nu vorbim doar despre date calendaristice exacte care reies din scrierile lui, cum ar fi ziua, luna și anul, ci și despre oră! Dacă eclipsa totală de Soare a avut loc în jurul prânzului conform cercetătorilor moderni, în Odiseea pețitorii luau masa de prânz când Soarele s-a întunecat iar „înfiorătoarea noapte” s-a întins peste tot. Pentru că totul are o explicație, sunt mari șanse ca Homer să fi găsit acele informații în scrieri vechi și să le fi inclus în opera sa. Important este că Ulise s-a întors în Itaca pe 11 aprilie 1178 î.e.n. (cu cinci zile înainte să ucidă pețitorii), prin urmare a plecat din Troia în 1188 î.e.n., la sfârșitul războiului troian care a început în 1198 î.e.n. Însă cercetătorii preferă să considere că războiul a durat din 1194 î.e.n. până în 1184 î.e.n. nu pentru că ar avea vreo dovadă, ci din cauză că aceasta era părerea matematicianului, astronomului și geografului Eratostene, bibliotecarul șef al bibliotecii din Alexandria cu vreo două secole înaintea erei noastre, prima persoană care a calculat circumferința și înclinarea axei Pământului. O părere eronată, după cum au demonstrat datele astronomice din Odiseea. Și vom mai avea parte de multe astfel de erori atât timp cât oamenii de știință preferă să nu cerceteze, ci să creadă pe cuvânt pe cineva, fie el și Eratostene.

Având perioada exactă a războiului troian, putem afla și alte date din poveștile celor implicați în conflict. Se crede că, la începutul războiului troian, Ahile avea în jur de 15 ani, așadar a murit la 25. Adică s-a născut în jurul anului 1213 î.e.n. și a decedat în 1188 î.e.n. Dacă această versiune este adevărată, înseamnă că nunta părinților săi, Peleus și Thetis, a avut loc cu cel puțin un an înainte. Semizeul Tezeu a răpit-o pe Elena și a plecat în lumea subterană, iar fata a fost salvată de frații ei, gemenii Castor și Pollux, care l-au așezat pe tronul Atenei pe Menesteu; cronicarii greci susțineau că domnia lui Menesteu a început în 1205 î.e.n. iar Elena avea 13 ani când a fost răpită, prin urmare semizeița s-a născut în 1218 î.e.n. și avea 20 de ani la începutul războiului troian. Ceea ce contrazice versiunea celor care considerau că Elena l-a părăsit pe Menelau după zece ani de căsnicie, o ipoteză inventată de cei care nu au făcut calculele poveștii (dacă Elena s-a măritat după ce a fost răpită de Tezeu, din 1205 î.e.n. până în 1198 î.e.n. sunt doar șapte ani). Grecii antici nu se consultau între ei când inventau povești, motiv pentru care cronologiile și miturile se contrazic adesea. Cel mai bun exemplu îl reprezintă judecata lui Paris, care a avut loc imediat după nunta regelui Peleus cu nimfa Thetis. Dacă Ahile avea în jur de 15 ani la începutul războiului troian, înseamnă că nunta a avut loc în jurul anului 1214 î.e.n. Despre Paris se crede că avea în jur de 30 de ani la începutul războiului, deci la 15 ani îi putea cere Afroditei cea mai frumoasă femeie din lume. Însă Elena nu avea în 1214 î.e.n. decât vreo 4 ani. E drept că Paris putea aștepta ca fata să crească, însă pare greu de crezut că a așteptat cincisprezece ani pentru a-și primi premiul. Miturile grecilor nu spun cât timp a trecut între judecata lui Paris și fuga lui cu Elena din Sparta, însă dau de înțeles că a fost o perioadă scurtă. De altfel, se sugerează că semizeița era deja soția lui Menelau când Afrodita i-a promis-o prințului troian. Cum judecata a avut loc la scurt timp după nunta lui Peleus cu Thetis, adică înainte de nașterea fiului lor, ar însemna că Ahile a participat la războiul troian în scutece, ceea ce nu se potrivește cu narațiunea. De unde rezultă că nu trebuie să ne batem capetele cu cronologiile grecilor, care nu au sens luate împreună. Să reținem doar presupusul an al începerii războiului troian, 1198 î.e.n., rezultat din informațiile astronomice ale Odiseei.

Analizând războiul din Iliada, observăm câteva elemente întâlnite și în mitologia O.Z.N. din zilele noastre. Mulți dintre cei care au avut întâlniri de gradul III povestesc că au fost răpiți de niște nori în care se găseau ascunse nave extraterestre, fără îndoială norii / ceața / negura reprezentând un sistem de camuflare al vehiculelor aeriene. Care, de altfel, se întâlnește în miturile din întreaga lume, chiar și în Biblie. De pildă, în Evanghelia lui Luca din Noul Testament, Iisus a mers cu trei dintre apostolii săi pe muntele Tabor din Galileea. Acolo au apărut Moise și Ilie, care au vorbit cu Iisus despre sfârșitul lui pe cruce. Și „pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor și i-a umbrit; și ei s-au spăimântat când au intrat în nor” (9:34). În Vechiul Testament, când Yahweh a coborât pe muntele Sinai pentru a discuta cu Moise, a făcut-o sub forma unei flăcări aflate într-un fum gros, probabil fiind vorba tot despre un aparat de zbor camuflat în ceață / nor / negură: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că se pogorâse Yahweh pe el în foc; și se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, și tot muntele se cutremura puternic” (Ieșirea 19:18), „Atunci s-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo și a rostit numele lui Yahweh” (Ieșirea 34:5). Când Moise discuta cu zeul său, intra în cort și „se pogora un stâlp de nor și se oprea la intrarea cortului și Yahweh grăia cu Moise” (Ieșirea 33:9). În timpul exodului evreilor din Egipt, un înger le-a arătat drumul ascuns ziua într-un nor iar noaptea într-o flacără. La un moment dat, îngerul și-a așezat norul între cele două tabere, acoperind-o pe cea a egiptenilor, întocmai ca Zeus în Iliada, când a lăsat negura peste ahei: „Atunci s-a ridicat îngerul lui Yahweh, care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, și s-a mutat în urma lor; și s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor și a stat în urma lor. Astfel a trecut el și a stat între tabăra egiptenilor și tabăra fiilor lui Israel; și era negură și întuneric pentru unii, iar pentru ceilalți lumină, noaptea, și toată noaptea nu s-au apropiat unii de alții” (Ieșirea 14:19-20). Psalmul 96 vorbește și el despre un nor și negură în jurul zeului evreilor: „Yahweh împărățește! Să se bucure pământul, să se veselească insule multe. Nor și negură împrejurul lui, dreptatea și judecata este temelia neamului lui” (1-2). Norul ca mijloc de transport divin se întâlnește și în alte cărți biblice: „Iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare și un val de foc, care răspândea în toate părțile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie” (Cartea lui Iezechiel 1:4); „Plecat-a cerurile și s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Șezut-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase și cu nori negri era înfășurat” (A doua Carte a Regilor 22:10-12). În Evanghelia lui Matei „vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30) și „De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (26:64). Iar unul dintre epitetele zeului Baal Hadad în Canaan era „călărețul norilor”. În Iliada lui Homer, zeii olimpieni folosesc același sistem de camuflare pentru a se ascunde atât pe ei, cât și muritorii pe care îi protejau. De pildă, pentru a nu fi ucis de Menelau, Paris a fost dus de Afrodita  „prin negură acasă, într-o cămară în iatac”. Apollo l-a transportat pe Enea în același mod: „îl apucă pe el în brațe din norul cel negru”. În Cântul 5, Homer scria despre Ideos: „Nu scăpa nici el de pierzanie dacă Hefaistos nu-l izbăvea ocrotindu-l în ceață noptie”. Apollo, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patrocle, permițându-le astfel lui Euforb și Hector să-l ucidă pe iubitul lui Ahile. Zeus a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patrocle, pentru a-i ascunde de troieni. Zeii implicați în război s-au ascuns sub negură pentru a privi lupta dintre semizeii Enea și Ahile. Atunci când Nestor a vrut să-i ucidă fiii lui Actoros, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”. În Odiseea aceluiași Homer, Atena l-a acoperit pe Ulise cu o ceață. Iar în Eneida lui Virgiliu, Venus i-a învăluit pe troieni „în ceață și-i înfășură într-o mantie deasă de negură, ca să nu-i poată nimeni zări ori să se apropie de dânșii și să-i zăbovească din cale, întrebându-i de unde veneau”. Pe lângă acest sistem de camuflare, zeii folosesc și „care” zburătoare, devin invizibili, își schimbă înfățișarea, le insuflă anumite însușiri muritorilor, altora le pun bețe în roate, răpesc oameni, manipulează, luptă împotriva pământenilor și controlează vremea. Fapte care se întâlnesc în miturile din întreaga lume, inclusiv în cele moderne, legate de fenomenul O.Z.N. Însă s-au petrecut cu adevărat așa cum susțineau Homer și autorii Ciclului epic?

În Antichitate, povestea războiului troian era considerată o cronică a unor evenimente reale, pe care nimeni nu le punea la îndoială. În timp a devenit în concepția generală doar o fabulație, până și celebra Troie transformându-se pentru întreaga lume într-un loc fantastic, inventat de Homer. Până în 1822, când jurnalistul și geologul scoțian Charles Maclaren a sugerat că Troia a existat în realitate și că ruinele ei s-ar afla pe muntele Hissarlik din Turcia. Arheologul amator englez Frank Calvert a început excavările pe acel munte, însă cel care a descoperit Troia a fost afaceristul german Heinrich Schliemann, care a continuat munca englezului în anii 1870. Descoperirile arheologice au relevat urmele unui crunt război, care a distrus cetatea Troia VII în jurul anului 1180 î.e.n., întocmai cum susțineau Homer și ceilalți autori ai Ciclului epic. Descoperirea Troiei a șocat întreaga lume, din acel moment mitologia fiind privită cu alți ochi. Nu ca fabulație, ci ca o posibilă istorie uitată. Oamenii au început să-și ridice semne de întrebare: dacă Troia chiar a existat, la fel și războiul din Iliada, ce altceva mai este real din opera lui Homer? Poate cumva și zeii?

Oricât de reale ar fi fost Troia și războiul troian, Iliada lui Homer nu reprezintă decât un amestec al celebrelor epopei indiene Mahabharata și Ramayana. Cel mai lung poem epic scris vreodată, Mahabharata, atribuit lui Vyasa, descrie războiul dintre două clanuri, Kaurava și Pandava, care a avut loc în nordul Indiei în jurul anului 1400 î.e.n., cu mai bine de două secole înaintea celui troian. Zeii au participat la război, pe care l-au influențat cât de mult și-au dorit, împărțindu-se în două tabere. Le-au oferit muritorilor arme, strategii și navete aeriene (numite vimana), ba chiar s-au implicat în mod direct în luptă. Ca exemplu de arme primite de muritori de la divinități, Agnini i-a dăruit lui Vasudeva discul Saora, Șiva i-a oferit lui Arjuna arma Pașupat, Arjuna a primit și arma Antaradhana de la Kuvera iar clanul Kaurava a folosit împotriva rivalilor arma divină Narayana. Cea de-a doua sursă de inspirație a lui Homer, Ramayana lui Valmiki, conține nu doar lupta dintre divinități, ci și răpirea soției ca motiv al începerii războiului. În Ramayana, regele din Lanka, demonul Ravana, i-a răpit soția prințului Rama (considerat încarnarea zeului Vișnu). Drept pentru care Rama, alături de unul dintre frații săi și de o armată de maimuțe, condusă de Hanuman, a asediat Lanka. La fel ca în Mahabharata, și aici s-au folosit arme și navete primite de la zei. Și, la fel ca în Iliada, soțul și-a recăpătat soția la finalul îndelungatului război. Se pare că nici Ramayana nu este atât de originală pe cât s-ar crede, în legendele indiene existând una asemănătoare, mult mai veche. Aici, Sukra a răpit-o pe Tara, soția căruțașului zeului Indra; Rudra și alți zei au sărit în ajutorul soțului, pornind un crunt război. La final Tara a născut un fiu, numit Budah, al cărui tată era Soma.

Descoperind Mahabharata, scriitorul grec Dio Chrysostomos (care a trăit la începutul primului mileniu al erei noastre) a considerat că opera lui Homer a ajuns până în India și a sugerat că Iliada a fost tradusă în sanscrită. Însă, din păcate pentru el, poemul indian este mult mai vechi decât opera homerică. Asemănările dintre Iliada (și restul lucrărilor din Ciclul epic) și cele două poeme indiene mult mai vechi demonstrează că grecii s-au inspirat din literatura indiană pentru a înfrumuseța povestea războiului troian. Unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă călcâiul lui Ahile. În mitologia post-homerică, marele erou al războiului troian a fost scăldat la naștere de mama sa în râul Styx, unul dintre cele șapte care înconjoară lumea de dincolo. Astfel, băiatul a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul de care l-a ținut mama sa, zeița Thetis, în timp ce l-a scufundat în apa Styxului. La finalul războiului troian, Ahile și-a găsit moartea fiind săgetat de Paris, a cărui săgeată a fost deviată de zeul Apollo în călcâiul vulnerabil. Ahile nu este singurul cu un călcâi vulnerabil, ci și zeul hindus Krișna, unul dintre personajele principale ale epopeei Mahabharata. Scăldat la naștere de mama sa într-un râu, Krișna a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul stâng, de care a fost ținut. După terminarea războiului Bharata, Krișna s-a întors în orașul său, Dvaraka. Acolo, într-o pădure din apropierea orașului, un vânător l-a confundat cu o căprioară și l-a săgetat în călcâiul vulnerabil, ucigându-l. Până și câteva amănunte din Odiseea se găsesc în literatura hindusă; întoarcerea lui Ulise la soția sa seamănă cu povestea lui Nala, regele din Nișadha, care a fost despărțit și în final reunit cu soția sa, Damayanti. Iar povestea încordării arcului lui Ulise pentru a câștiga mâna Penelopei este similară cu cea a lui Rama din Ramayana, care a fost nevoit să încordeze un arc pentru a câștiga mâna Sitei. Drept pentru care tragem concluzia că Homer a alipit unui război real elemente mitologice din India, cum ar fi intervenția zeilor, asfel născându-se celebrele opere Iliada și Odiseea, iar ceilalți autori ai Ciclului epic i-au urmat exemplul. De altfel, până și Herodot, părintele istoriei, susținea că Homer și-a exagerat povestea. Iar acum patru secole, Blaise Pascal comenta că poetul grec „nu a avut intenția de a scrie istorie, ci doar de a ne amuza”. Nu există nicio dovadă că personajele Iliadei au existat în realitate, consemnările despre ele succedând opera lui Homer și, cel mai probabil, au fost inventate de poetul grec. Însă mulți cercetători preferă să se bazeze pe credință, nicidecum pe dovezi, și le consideră fără motiv personaje istorice. Unii au încercat să

fabrice dovezi, un exemplu în această privință reprezintându-l Masca lui Agamemnon, numită astfel de Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei. Schliemann a găsit-o în 1876 într-un mormânt din Micene și, fără niciun motiv, a anunțat că i-a aparținut celui care i-a condus pe ahei în războiul troian. Ba chiar i-a trimis o telegramă regelui George al Greciei, în care s-a lăudat că „am privit chipul lui Agamemnon”. Însă arheologii au ajuns la concluzia că masca datează de prin 1600 î.e.n., fiind cu vreo patru secole mai veche decât războiul troian, ceea ce Schliemann a acceptat spre finalul vieții, când a declarat: „Deci ăsta nu e Agamemnon… Ăstea nu sunt ornamentele lui? În regulă, să îl numim Schulze”. Cu toate acestea, masca funerară miceniană, pe care am reușit să o văd în 2019 la Muzeul Național de Arheologie din Atena, poartă în continuare numele dat de Schliemann, adică Masca lui Agamemnon, inducând publicul în eroare. Un alt artefact botezat tot după imaginația lui Schliemann este Cupa lui Nestor, descoperită tot în Micene; deși acest pocal de aur are gravați pe mânere doi șoimi, iar cel a lui Nestor ar fi trebuit conform Iliadei să aibă porumbei și patru mânere, nu două, obiectul este în continuare numit Cupa lui Nestor, deși este evident că nu are nicio legătură cu legendarul rege din Pylos.

Dacă măcar războiul troian a fost real, după cum indică descoperirile arheologice, cine au fost cu adevărat troienii? Sau inamicii lor? Despre Troia se spunea că a fost fondată de traci. În Eneida, poetul roman Virgiliu afirma că troienii provin din Italia iar anticii credeau că Italia era locuită în vechime de traci, motiv pentru care războaiele daco-romane au fost considerate fratricide. La începutul secolului XII î.e.n., când a avut loc războiul troian, Anatolia făcea parte din Imperiul Hitit, Troia fiind cetate hitită. Acest popor din rasa ariană, la fel ca tracii, a apărut în Anatolia cu puțin înainte de anul 2000 î.e.n., locul său de origine reprezentând și în prezent o enigmă pentru cercetători. Însă, conform textelor sumeriene, în 2004 î.e.n. au dispărut sumerienii din Mesopotamia din cauza unei furtuni teribile, cauzate de zeul Enlil. Nu se știe unde s-au ascuns însă nu pare a fi o coincidență apariția în acea perioadă a unui popor tot din rasa ariană, cu o religie asemănătoare, undeva în nord. Putem presupune că hitiții nu sunt decât sumerienii care au supraviețuit furtunii lui Enlil, ascunși în Anatolia sub o nouă identitate. Se observă clar ascunderea intenționată a identității lor în faptul că s-au amestecat cu populațiile locale pe care le-au găsit în noul teritoriu, hattienii și hurrienii, pe care le-au asimilat, însă nu și-au impus propria lor identitate, ci au adoptat-o pe a noilor lor prieteni, hitiții numindu-și țara Regatul Hattusa (Hatti în akkadiană), denumire preluată în mod clar de la hattieni. Ceea ce ridică un mare semn de întrebare. De ce un popor care cucerește un altul renunță la propria identitate pentru a o adopta pe cea a învinșilor? Pentru a se ascunde, evident. Hitiții nu doreau să le fie cunoscută identitatea, motiv pentru care nici astăzi nu știm locul lor de origine. Însă cum cu puțin timp înainte de apariția lor în Anatolia poporul sumerian s-a ascuns, este evident că este vorba despre același popor. În jurul anului 1900 î.e.n., hitiții au ocupat Troia, pe care au numit-o Wilusa, iar trei secole mai târziu și-au fondat un imperiu. Prin urmare, troienii lui Homer, asediați aparent de ahei, erau hitiți, foști sumerieni. Sau traci, mai exact, ținând cont că rasa ariană a plecat din teritoriile tracilor, după cum indică unele surse antice. În mod surprinzător, până și miturile romane sugerează ipoteza sumeriană. Pentru romani, Roma a fost fondată de un grup de refugiați troieni, conduși de Romulus și Remus, urmași ai semizeului Enea, fiul zeiței Venus (Afrodita) și al unui prinț troian. Numele Romei provine din cel al lui Romulus însă, citit invers, se transformă în Amor care, numit de romani și Cupidon (iar de greci Eros), era fiul zeiței iubirii și al zeului războiului. Astfel, romanii și-au sugerat nu doar descendența din Venus / Afrodita, ci și-au motivat și latura războinică, care le-a permis să fondeze un imperiu. Curiozitatea apare în cazul celui de-al doilea fondator al Romei, Remus. Citit invers, acesta devine Sumer. Prin urmare, romanii dădeau de înțeles că sunt atât urmași ai zeiței iubirii și ai zeului războiului, cât și ai sumerienilor. Ceea ce întărește ipoteza noastră: troienii erau hitiți care, la rândul lor, erau foști sumerieni. De altfel, hitiții apar în povestea războiului troian; conform lui Homer, Eurypylus, fiul lui Telefus, a sosit în ajutorul troienilor cu o armată de keteioi care, după Apollodor, erau hitiți sau misieni. În plus, numele grecesc al Troiei, Ilion, inițial era Wilion, foarte asemănător cu Wilusa al hitiților. O scrisoare a unui rege hitit necunoscut către regele din Ahhiyawa amintește de un „episod Wilusa” în care au avut loc ostilități din partea celor din Ahhiyawa, ceea ce duce cu gândul la războiul troian. Merită menționat și că doi dintre regii Wilusei se numeau Piyamaradu și Alaksandu, nume asemănătoare cu Priamos (Priam în română, regele Troiei în timpul războiului homeric) și Alexandros (Alexandru, numele alternativ al prințului Paris). Iar dacă în Iliada zeul Apollo a luptat de partea troienilor, fiind cel care a construit zidurile cetății împreună cu Poseidon, într-un tratat hitit este menționat zeul Apaliunas ca protector al Wilusei.

După ce am aflat identitatea troienilor, rămâne să o descoperim pe cea a atacatorilor lor. Să fi fost într-adevăr grecii, după cum susțin miturile elene? Din păcate pentru inventatorii acestor mituri, grecii nu aveau în acea perioadă forța necesară pentru a ataca pe cineva, darămite pentru a duce un îndelungat război, fiind zdrobiți de o forță neașteptată. Este vorba despre Popoarele Mării, care au invadat Grecia, Anatolia, Siria, Canaanul, Ciprul și Egiptul la sfârșitul Epocii Bronzului. Nu se știe identitatea sau originea acestor atacatori, care par să fi fost un amestec de traci, cretani și ionieni. În Mediterana antică (The Ancient Mediterranean în original) din 1961, clasicistul englez Michael Grant susținea că „a existat o serie gigantică de valuri migratoare, extinzându-se din valea Dunării până pe câmpiile Chinei”. Despre valuri de migrație în masă, plecate din Dacia, vorbea și academicianul Moses Israel Finley: „centrul original de perturbare a fost în regiunea carpato-danubiană a Europei (…) împingând în direcții diferite în perioade diferite”. Grecii antici au numit invazia Popoarelor Mării „întoarcerea heracleizilor”, considerând că patru descendenți ai semizeului Hercule (Cresfonte, Temenos și gemenii Eurishtene și Prokles) au invadat Peninsula Peloponez, pe care au împărțit-o în trei: Cresfonte a luat Messenia, Temenos partea de nord-est iar gemenii, Laconia. Se credea că Hercule avea urmași în zonele tracilor, inclusiv în Dacia, prin urmare „întoarcerea heracleizilor” se potrivește cu concluziile cercetătorilor Grant și Finley. După istoricul Herodot, Hercule a avut trei fii cu o nimfă echivalată cu Echidna, numiți Agathyrsus, Gelonus și Scythes, care au devenit întemeietorii dinastiilor regale ale agatârșilor din Ardeal, gelonilor din părțile Podoliei (partea central-vestică a Ucrainei) și sciților din nordul Mării Negre (adică tot din Ucraina de astăzi). Prin urmare, heracleizii ar putea fi conducătorii acestor triburi tracice. Însă oamenii de știință refuză să accepte această variantă, cei mai mulți numind evenimentul „invazia doriană”, considerând că invadatorii nu veneau din afara Greciei, ci din interiorul ei, fiind vorba despre tribul elen al dorienilor. Iar mulți preferă să o considere migrație în masă, nicidecum invazie. Chiar dacă nu s-au descoperit urme ale dorienilor mai vechi de anul 950 î.e.n. iar textele antice vorbesc despre invazia unui grup necunoscut, dar foarte puternic, fără îndoială heracleizii fiind Popoarele Mării, un grup format din traci amestecați cu câteva triburi grecești. Urmele trecerii devastatoare a acestui grup prin Grecia sunt confirmate de arheologie, care a descoperit că în jurul anului 1250 î.e.n. a început primul val de distrugeri în diverse locuri din Grecia. În Boeotia, Teba a fost arsă din temelii în acea perioadă. Orchomenos din apropiere a avut aceeași soartă, fortificațiile din Gla au fost părăsite iar clădirile din jurul citadelei Micene au fost atacate și arse. La fel și palatele din Micene. După acest prim val, orașe precum Tiryns, Midea și Atena și-au întărit apărarea prin ziduri mult mai mari decât cele anterioare, iar Micene și-a dublat aria fortificată. Miturile grecilor spun că, în această perioadă, cetatea a fost condusă de Agamemnon, care și-a extins regatul prin câteva războaie de cucerire și a ajuns cel mai puternic conducător elen. Pare greu de crezut că Micene ar fi dus războaie de cucerire când toți grecii pe atunci erau ocupați cu întărirea propriilor cetăți, pregătindu-se pentru un nou atac al invadatorilor străini. Măsurile lor defensive nu au avut efectul scontat, un al doilea val arzând Micene din temelii în jurul anului 1190 î.e.n., adică la finalul războiului troian. Și pare ilogic ca Agamemnon să fi preferat să cucerească Troia în loc să își apere casa. Zece ani mai târziu, cetatea Pylos a avut parte de aceeași distrugere violentă prin foc. Se pare că atacul a venit de pe mare, tăblițe din Pylos menționând „gărzi care păzeau coasta”, așa că pare evidentă identitatea atacatorilor. Atacurile Popoarelor Mării au dus la o scădere drastică a populației în Grecia continentală, în special în Boeotia, Argolis și Messenia, mulți micenieni refugiindu-se în Cipru și pe coasta Levantului. Alte regiuni au prosperat, cum ar fi insulele ioniene și multe egeene, nord-vestul Peninsulei Peloponez și părți din Attica. Distrugerea cetății Micene a dus la sfârșitul Epocii Bronzului și începutul Erei Întunecate a Greciei, care a durat până în jurul anului 750 î.e.n., când a început Epoca Arhaică. Multe așezări au fost abandonate în această perioadă, populația scăzând drastic, arheologul american Carl William Blegen notând în Epoca miceniană: Războiul troian, invazia doriană și alte probleme (în original The Mycenaean Age: The Trojan War, the Dorian Invasion and Other Problems) din 1967 că „întreaga zonă pare să fi fost slab populată sau aproape pustie”. Alte orașe, precum Atena, au continuat să fie ocupate, însă cu o sferă de influență limitată și o cultură sărăcă. A fost nevoie de patru secole ca grecii să își revină din distrugerea fără precedent cauzată de Popoarele Mării între 1250 și 1180 î.e.n., ceea ce demonstrează că sub nicio formă nu puteau duce la Troia un război de zece ani, neavând nici forța necesară, nici vreun motiv să își ignore casa atacată pentru a asedia o cetate străină.

 Acest grup necunoscut, numit Popoarele Mării, nu s-a oprit la distrugerea Greciei, ci și-a dus urgia în întreaga parte răsăriteană a Mediteranei. A atacat Egiptul în repetate rânduri și a fost învins abia în jurul anului 1175 î.e.n. de faraonul Ramses III, însă țara faraonilor a rămas slăbită pentru multă vreme. În doar jumătate de secol, adică până în jurul anului 1150 î.e.n., Popoarele Mării au distrus Ugaritul și statele amorite din Levant, au provocat haos în Canaan, au fragmentat statele luwiene din vestul Anatoliei și au distrus Imperiul Hitit din Anatolia și Levant. Hitiții, care erau deja slăbiți de luptele cu asirienii, au primit lovitura de grație când Hattusa, capitala lor, a fost trecută prin foc în jurul anului 1190 î.e.n., orașul rămânând părăsit pentru totdeauna. Ultimul lor împărat, Suppiluliuma II, a dispărut fără urmă după distrugerea Hattusei, ori pierzându-și viața în luptă, ori abandonând capitala pentru a se ascunde. Troia a fost distrusă de două ori în acea perioadă înainte de a fi abandonată și ea. Conform istoricului american Robert Drews, „într-o perioadă de patruzeci până la cincizeci de ani, la sfârșitul secolului XIII și începutul secolului XII, aproape fiecare oraș semnificativ din estul Mediteranei a fost distrus, multe dintre ele nefiind repopulate vreodată”. Robert Drews descrie acest colaps ca fiind „probabil cel mai mare dezastru din istoria antică, chiar mai catastrofal decât prăbușirea Imperiului Roman de Apus”. Știm din cronicile vremii că Popoarele Mării sunt responsabile pentru acest dezastru. De pildă, hititologul american Gary Beckman scria în anul 2000: „Un terminus ante quem pentru distrugerea Imperiului Hitit a fost recunoscut într-o inscripție sculptată la Medinet Habu din Egipt în cel de-al optulea an al lui Ramses III (1175 î.e.n.). Acest text relatează o mare mișcare contemporană a popoarelor din estul Mediteranei, în urma căreia «pământurile au fost îndepărtate și împrăștiate în luptă. Niciun tărâm nu a rezistat în fața armelor lor, de la Hatti, Kode, Carchemiș, Arzawa, Alașiya, toate au fost distruse»”. Egiptenii au notat și numele celor nouă grupuri care formau Popoarele Mării: Denyen, Ekweș, Lukka, Peleset, Șekeleș, Șerden, Tereș, Tjeker și Weșeș. Dintre acestea, Ekweș și Denyen seamănă foarte mult cu două dintre epitetele date de Homer atacatorilor Troiei, „akhaioi” și „danaoi”, adică ahei și danai. Deși mulți cercetători încearcă din răsputeri să transforme aceste două grupuri în triburi grecești, pentru a valida povestea lui Homer, există un amănunt care demonstrează că era vorba despre străini: egiptenii antici îi descriau pe cei din grupul Ekweș ca fiind circumciși, obicei care nu exista în Grecia. De altfel, scriitorul Manuel Robbins chiar nota în 2001: „Aproape nimeni nu crede că grecii din Epoca de Bronz au fost circumciși”. Identitatea celor nouă Popoare ale Mării rămâne în continuare necunoscută, bănuindu-se că era vorba în principal despre traci, printre care se găseau și greci. Popoare care, după ce au cauzat imense distrugeri, au dispărut la fel cum au apărut. Onomasticonul lui Amenope, un papirus de prin 1100 î.e.n., susține că Popoarele Mării s-au așezat în Canaan. Sau, mai bine spus, o parte dintre ele. Papirusul prezintă și așezările lor, patru dintre ele în Filistia, grupul Tjeker în Dor, Șerden în zona cetății Megiddo și în Valea Iordanului iar Weșweș undeva prin nord. Cum tribul biblic al lui Dan se afla inițial între țara filistenilor și cea a grupului Tjekker, se presupune că nu ar fi vorba despre un trib israelit, ci despre Denyen din Popoarele Mării. Popoare care s-au amestecat cu localnicii și și-au pierdut identitățile, în afară de filisteni, cunoscuți din Biblie pentru numeroasele lor confruntări cu israeliții. După ce au fost subjugați timp de câteva secole de Imperiul Neo-Asirian, în 604 î.e.n. filistenii au fost asimilați de Imperiul Neo-Babilonian, apoi de succesorul acestuia, Imperiul Ahemenid. În timp și-au pierdut identitatea etnică iar în secolul V î.e.n. au dispărut complet din istorie, la fel ca multe alte popoare antice.

Cum au reușit Popoarele Mării să învingă atâtea nații puternice și să le cauzeze asemenea distrugeri? Știm din cronicile vremii că pe mare erau de neoprit, având ambarcațiuni superioare celorlalți. Însă nu au luptat doar pe mare, ci și pe uscat. Și putem bănui că superioritatea lor a constat în folosirea fierului pentru arme, armuri și scuturi, în timp ce adversarii lor încă se rezumau la bronz. Știm că grecii au trecut din Epoca Bronzului în cea a Fierului după ce au fost aproape anihilați de Popoarele Mării; cea mai veche topitorie de fier din Canaan datează din jurul anului 930 î.e.n. iar egiptenii au folosit bronzul ca material de bază până la cucerirea asiriană din 671 î.e.n. În schimb, Epoca de Fier a început în zona munților Caucaz și Balcani în jurul anului 1300 î.e.n., zone populate în special de traci. De altfel, un mit al lui Hercule confirmă folosirea fierului de către traci; în cea de-a opta muncă a sa, semizeul a fost nevoit să-i fure regelui trac Diomede iepele antropofage, pe care acesta le ținea legate cu lanțuri de fier într-o iesle de bronz din orașul Tirida. Hitiții foloseau și ei fierul încă de prin 1800 î.e.n., însă în cantități limitate și doar pentru elite, nicidecum pentru oamenii de rând. În plus, în timpul invaziei Popoarelor Mării erau deja slăbiți de luptele cu asirienii, astfel explicându-se superioritatea atacatorilor. Prin urmare, putem presupune că folosirea armelor, scuturilor și armurilor de fier a reprezentat motivul pentru care Popoarele Mării au reușit să învingă atâția adversari care încă foloseau bronzul, fierul, și nu zeii, fiind motivul real al căderii Troiei. Ceea ce nu reprezintă un subiect prea bun pentru o epopee, dar măcar are șanse să se apropie de adevăr.