Miturile romanilor susțin că, după înfrângerea troienilor, un grup de supraviețuitori, condus de semizeul Enea (Aineias în greacă și Aeneas în latină), a reușit să fugă din cetatea invadată și, după o îndelungată călătorie, s-a stabilit în Italia. Legenda lui Enea a fost consemnată de Cato cel Bătrân în Origines (secolul II î.e.n.), de Dionisius din Halicarnas în Rhomaike Arkhaiologia, de Titus Livius în Ab Urbe Condita și de Gnaeus Pompeius Trogus (toți trei în secolul I î.e.n.), iar detaliile călătoriei lui Enea din Troia în Italia se găsesc în poemul epic Eneida (Aeneid în original), scris de poetul latin Virgiliu (Publius Vergilius Maro) între anii 29 și 19 î.e.n. și considerat o capodoperă a literaturii latine. Povestea nașterii semizeului se găsește într-unul dintre imnurile homerice majore, Imn către Afrodita. Aici, pentru că zeița iubirii l-a făcut pe Zeus să se îndrăgostească de o muritoare, regele zeilor s-a răzbunat și a făcut-o să-l dorească pe prințul troian Anchise. Inițial, zeița s-a prezentat ca fiind o prințesă frigiană și l-a sedus pe prinț însă, după ce au făcut sex, și-a declinat adevărata identitate. L-a anunțat pe Anchise că vor avea un fiu care se va numi Enea și l-a avertizat să nu spună nimănui că s-a culcat cu o zeiță. După ce s-a născut copilul, Afrodita le-a cerut nimfelor muntelui Ida să îl crească timp de cinci ani, apoi să îl ducă tatălui lui. Conform altor surse, Anchise s-a lăudat că a avut o aventură cu Afrodita, drept pentru care Zeus l-a lovit cu un fulger în picior, acesta fiind motivul pentru care, în timpul fugii din Troia, Enea a trebuit să îl care în spate. În Iliada lui Homer, fiul Afroditei joacă un rol neînsemnat, deși este conducătorul dardanienilor și locotenentul principal al prințului Hector, fiul cel mare al regelui Priam și campionul troienilor. Nu pentru că i-ar fi lipsit vitejia, ci din cauza zeilor, care l-au protejat pentru a-și îndeplini un destin măreț după finalul războiului. Conform lui Homer, Afrodita și Apollo l-au salvat pe Enea în timpul luptei cu Diomede din Argos, care aproape l-a ucis, și l-au dus în Pergam pentru a fi vindecat. Până și Poseidon, care îi sprijinea pe greci, l-a salvat de atacul lui Ahile. Astfel, Enea a reușit să supraviețuiască războiului de zece ani pentru a-și câștiga gloria după.
În Eneida, Virgiliu susține că, în noaptea în care grecii au cucerit Troia, Enea era pe punctul de a o ucide pe Elena din Sparta, considerând-o vinovată pentru războiul care a dus la distrugerea cetății, însă a fost oprit de mama
sa, zeița Venera / Venus (Afrodita pentru greci), care i-a arătat adevărații vinovați înlăturând norul ce îi întuneca „privirea muritoare ca o perdea lăsată pe ochi”. Nu Paris sau Elena erau de vină, ci zeii. Cu ajutorul mamei sale, Enea a putut să-i vadă pe Neptun (Poseidon), care cu tridentul său uriaș „zguduie zidurile din temelie și răstoarnă întreaga cetate din adâncuri”, pe Iunona (Hera), care de la porțile scheene chema „furioasă din corăbii oștile grecești”, pe Minerva (Atena), care stătea în vârful cetății „strălucind în mijlocul unui nor și înarmată cu înspăimântătoarea-i gorgonă”, și pe Jupiter (Zeus), care „le dă grecilor vitejie și puteri noi; tot el ațâță pe zei împotriva troienilor”. Protejat de mama sa, Enea a ajuns acasă, unde a avut loc o minune: „În timp ce se afla în brațele și sub ochii îndureraților părinți, iată că se văzu o limbă străvezie de foc strălucind pe creștetul lui Iulus; flacăra îi mângâia părul moale, fără a i-l vătăma, și se revărsa în jurul tâmplelor. Speriați, noi începurăm să tremurăm de frică și încercarăm să-i scuturăm pletele aprinse și să stingem cu apă focul sfânt”. O minune similară cu cea a biblicului Noe care, într-un fragment din Cartea lui Noe, păstrat în Cartea lui Enoh, descoperită la Qumran, când s-a născut „era alb ca zăpada și roșu precum floarea de trandafir, iar părul de pe capul său și buclele sale lungi erau albe ca lâna și ochii săi erau frumoși. Când acesta și-a deschis ochii, a dat lumină în toată casa precum Soarele, și toată casa strălucea cu putere. Și se ridică în brațele moașei, deschise gura și vorbi cu Domnul dreptății”. La fel ca părinții lui Ascaniu, poreclit de romani Iulus (fiul semizeului Enea și al prințesei Creusa, una dintre fiicele regelui troian Priam), Lameh, tatăl lui Noe, s-a speriat și a fugit la tatăl său, Matusalem, care l-a liniștit. Dacă micului Noe îi străluceau ochii și chipul iar lui Iulus / Ascaniu părul, și în Eneida bunicul copilului a fost cel care nu s-a speriat, ci dimpotrivă. „Vesel, Anchise (tatăl lui Enea – n.a.) își înălță voios ochii la stele și-și ridică brațele spre cer” și îi închină zeului suprem o rugăciune: „Atotputernice Jupiter, dacă te poate îndupleca rugăciunea cuiva, uită-te cu îndurare la noi; atât îți cerem și, dacă o merităm prin credința noastră, dă-ne ajutorul tău și întărește-ne prorocirea”. Imediat după această rugăminte, Jupiter a mai făcut o minune: „se și auzi bubuitul unui tunet la stânga și, lunecând de pe cer în întuneric, o stea căzu lăsând în urmă-i o dâră de lumină. Noi o văzurăm atingând acoperișul casei noastre și, strălucitoare încă, ea se ascunse în pădurile Idei, arătându-ne astfel drumul”. După acest miracol, prințul Anchise „se ridică atunci în picioare, înălță rugăciuni zeilor și se închină la steaua sfântă”. La fel ca steaua biblică din Evanghelia lui Matei, care le-a arătat magilor locația micului Iisus, cea trimisă de Jupiter avea rolul de a indica drumul corect. Enea și-a luat familia, a urmat steaua și au reușit să fugă aproape toți din cetate. Rămasă în urma grupului, soția sa, Creusa, nu a supraviețuit, la fel ca soția biblicului Lot, care s-a prefăcut într-un stâlp de sare în timpul fugii din Sodoma. Enea s-a întors după Creusa, însă nu i-a găsit decât fantoma, care i-a dezvăluit că moartea ei a fost din voia sorții și a lui Jupiter, care aveau alte planuri pentru el, și i-a profețit că va ajunge rege într-un tărâm îndepărtat. Întors la familia sa, pe care o lăsase pe dealul unde se afla templul zeiței Ceres (Demetra pentru greci), Enea a găsit „mulți alți fugari, bărbați și femei, mulțime gata de băjenie, jalnică gloată. Strânși de pretutindeni, luând cu ei care ce putuse”. Și-a luat tatăl în spate, fiul de mână și, urmat de troienii fugari, a plecat spre orașul Anandru din apropierea Troiei, unde a construit câteva corăbii. Era primăvara anului 1188 î.e.n. când eneazii și-au părăsit patria pentru totdeauna, conform calculelor din capitolul precedent.
Au navigat spre nord și s-au oprit în Tracia, unde au început să ridice zidurile unui oraș pe care l-au numit Eneada. Când Enea a smuls din pământ câțiva copăcei pentru a acoperi cu ramuri înfrunzite un altar pe care îl ridicase pentru mama sa, zeița Venera / Venus, a mai avut loc o minune: din rădăcinile primilor doi copăcei a început să curgă sânge negru. Speriat („un fior rece îmi străbătu trupul și sângele îmi îngheță în vine de groază”), Enea s-a rugat „nimfelor câmpului și lui Marte Gradivul, ocrotitorul ogoarelor geților” și a încercat să smulgă a treia tulpină, care a început să îi vorbească. Planta i-a spus că era Poliodor, fiul cel mai mic al regelui troian Priam, pe care tatăl său îl trimisese în Tracia pentru a-l feri de atacul grecilor; când troienii au pierdut războiul, regele trac Polimnestor l-a ucis pentru a intra în grațiile învingătorilor. Sulițele care i-au luat viața lui Poliodor au prins rădăcini și s-au prefăcut în plante, o versiune asemănătoare tragediei Hecuba a lui Euripide, unde regele Traciei l-a aruncat pe prinț în mare, și complet diferită de cea a Iliadei lui Homer, unde Poliodor a fost ucis în luptă de semizeul Ahile. După ce au aflat de la Enea povestea fantomei, troienii au hotărât să părăsească acea țară „blestemată, unde s-au pângărit legile ospeției”, nu înainte de a-i oferi prințului Poliodor o înmormântare corespunzătoare. Au navigat spre miazăzi, prin Marea Mediterană, și s-au oprit în insula Delos din arhipelagul Cicladelor, locul nașterii zeilor Apollo și Artemis. În templul lui Apollo, troienii i-au cerut zeului să le îndrume pașii; Apollo i-a sfătuit să caute tărâmul strămoșilor lor. Anchise, tatăl lui Enea, a crezut că era vorba despre Creta, insula pe care se născuse Jupiter, aflată în apropiere, așa că eneazii au părăsit Delosul și în câteva zile au ajuns în Creta, pe care au găsit-o părăsită. Bucuroși, troienii au început să lucreze pământul și să ridice zidurile unei cetăți pe care au numit-o Pergam, dar în scurt timp au fost loviți de „o groaznică molimă și o vreme ucigașă”. Anchise și-a sfătuit fiul să se întoarcă la Delos pentru a-i cere zeului Apollo îndurare însă, într-o noapte, statuetele zeilor, aduse din Troia, i-au vorbit semizeului și l-au înștiințat că Apollo nu la Creta se referise când îi îndemnase să caute tărâmul strămoșilor lor, ci la „o țară poreclită de greci Hesperia, țară străveche, puternică prin arme și prin rodnicia pământului”, numită acum Italia. Apoi l-au sfătuit să caute „Coritul și ținuturile ausoniene”, adică italice, pentru că Jupiter nu îi voia în Creta. Eneazii și-au lăsat în urmă câțiva tovarăși și au pornit pe mare spre nord-vest.
După o furtună puternică, troienii au naufragiat pe Insulele Strofade din Marea Ionică, situate în apropierea țărmului Peninsulei Peloponez, locuite de harpiile Celeno, Aello și Ocypete, care fuseseră izgonite de argonauți din cetatea tracică Salmydessus, unde l-au chinuit pe profetul orb Fineu la ordinul lui Zeus. Troienii s-au luptat cu harpiile până când cea mai în vârstă dintre ele, Celeno, le-a împărtășit ceea ce tocmai aflase de la zeul Apollo: în Italia „nu veți înconjura cu ziduri orașul ce vi-i hărăzit înainte de a fi siliți de o foame năprasnică de a vă roade până și mesele, drept pedeapsă că ați încercat să ne ucideți”. Eneazii s-au speriat, au încercat să înduplece zeii să îi ferească de această nenorocire și au părăsit în viteză insulele harpiilor. Au ocolit câteva localități grecești de pe coastă și s-au oprit pe țărmurile Acțiului unde, după ce i-au adus jertfe lui Jupiter, și-au sărbătorit libertatea cu jocurile troiene fondate în realitate de împăratul Augustus în cinstea victoriei sale de la Acțiu, din anul 31 î.e.n., împotriva lui Marc Antoniu. Trecuse aproape un an de când eneazii plecaseră din Troia, fiind iarnă: „în vremea aceasta, Soarele își împlini rotirea în jurul Pământului și friguroasa iarnă tulbură marea cu furtunile ei”.
Următoarea oprire a fost în portul Chaoniei, de unde eneazii au urcat pe dealul pe care era așezat orașul Butrotum. Acolo s-au întâlnit cu Andromaca, văduva prințului troian Hector, care le-a povestit că fusese capturată de Neoptelem sau Pirus, fiul semizeului Ahile, care a lăsat-o însărcinată (copilul lor, Molossus, a fost strămoșul Olimpiei, mama lui Alexandru Macedon). Apoi, acesta i-a dăruit-o sclavului său, Helenus, unul dintre fiii regelui troian Priam, pe care de asemenea îl capturase în timpul marelui război. Neoptelem a plecat în Sparta pentru a se căsători cu Hermione, fiica Elenei și a regelui Menelau, însă a fost ucis de vărul ei, Oreste, fiul regelui micenian Agamemnon. Helenus a preluat conducerea unei părți din regatul lui Neoptelem și a devenit, alături de Andromaca, conducătorul regiunii Epir. Regele Helenus, care era și profet al lui Apollo, la fel ca sora sa geamănă, Cassandra, l-a învățat pe Enea ce drum să apuce către Italia și l-a sfătuit să o îmbuneze cu jertfe și rugăciuni pe zeița Iunona, pentru că doar cu voia ei putea ajunge la destinație, dar și să o caute pe sibila din Cumae pentru a-și afla viitorul. Helenus le-a oferit arme, aur, argint, fildeș, cai și călăuze, iar eneazii au ajuns rapid la țărmul Italiei. S-au oprit doar pentru a aduce o jertfă Iunonei și rugăciuni Minervei, apoi și-au continuat drumul către sud, spre Sicilia. În strâmtoarea Messinei au fost prinși în vârtejul Charybdei, un monstru marin peste care au dat și argonauții, și Ulise, vârtej care i-a aruncat pe Sicilia, insula ciclopilor. Acolo l-au găsit pe grecul Ahemenide, uitat în peștera ciclopului Polifem de Ulise și de însoțitorii săi. Pentru că și-au făcut apariția ciclopii, eneazii l-au luat pe Ahemenide cu ei și au părăsit rapid insula. Au poposit în portul Drepan din nord-vestul Siciliei, lângă muntele Erix, unde Anchise a murit de bătrânețe. Au încercat să-și continue drumul spre Italia către nord, însă o furtună năprasnică, lansată de zeul Eol la porunca Iunonei, i-a dus spre sud, până în apropierea Africii. Iunona nu îi suporta pe troieni din mai multe motive: nu primise mărul Discordiei la judecata prințului troian Paris, Jupiter o înlocuise ca paharnică a zeilor pe fiica ei, Hebe, cu troianul Ganimede și, în plus, știa că orașul ei preferat, Cartagina, va fi distrus în viitor de descendenții lui Enea. Așa că a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-i opri pe eneazi să ajungă în Italia. Din fericire pentru ei, zeul Neptun a fost deranjat de intervenția Iunonei în domeniul său, adică mările și furtunile, așa că a calmat apele, ajutându-i pe troieni să acosteze pe țărmul Africii. Doar șapte corăbii le mai rămăseseră din întreaga flotă cu care părăsiseră Asia.
Zeița Venera, mama lui Enea, l-a rugat pe Jupiter să le permită eneazilor să aibă un viitor. Regele zeilor și al oamenilor i-a promis că vor avea unul strălucit și l-a trimis pe Mercur (Hermes pentru greci) să îi convingă pe cartaginezi să îi primească pe troieni în cetatea lor, care abia fusese ridicată. Ceea ce nu prea se potrivește cu istoria, acțiunea petrecându-se prin anul 1187 î.e.n. iar Cartagina a fost fondată în jurul anului 814 î.e.n. de fenicieni din cetatea Tyr (aflată astăzi în Liban), locul nașterii prinților Cadmus și Europa. Dar Virgiliu nu cunoștea anul fondării Cartaginei, așa că și-a înflorit povestea cum a putut. Poveste care spune că Venera nu s-a mulțumit cu promisiunile lui Jupiter, ci a trecut la acțiune, pentru a se asigura că regele divin se va ține de cuvânt. Întâi a luat înfățișarea unei fecioare spartane și a apărut în fața eneazilor pentru a-i încuraja să meargă în Cartagina. Uitase că în noaptea înfrângerii Troiei îi înlăturase fiului ei norul ce îi întuneca „privirea muritoare ca o perdea lăsată pe ochi”, pentru a vedea zeii, drept pentru care Enea și-a dat seama că era o zeiță: „Ce alt 
nume să-ți dau, că nici chipul, nici glasul nu ți-s de muritoare? Ești, de bună seamă, o zeiță: poate sora lui Febus (Apollo – n.a.) sau vreo nimfă?”. Nu a recunoscut-o inițial, deși și-a dat seama că era o făptură divină camuflată în muritoare, ci abia când a plecat, dând-o de gol mersul. Așa că prințul troian a certat-o pentru înșelătorie: „Pentru ce, nemilostivo, îți înșeli de atâtea ori fiul cu arătări deșarte?”. Însă zeiței prea puțin i-a păsat de mustrările lui și a plecat în treaba ei, iar eneazii spre Cartagina. Înainte de a pleca, Venera / Venus i-a ascuns de privirile cartaginezilor: „zeița învălui însă pe drumeți în ceață și-i înfășură într-o mantie deasă de negură, ca să nu-i poată nimeni zări ori să se apropie de dânșii și să-i zăbovească din cale, întrebându-i de unde veneau, iar ea se urcă în văzduh și zbură spre Pafos, bucuroasă să-și revadă lăcașurile”. Apoi l-a trimis pe fiul său și al lui Marte, zeul Amor sau Cupidon (Eros pentru greci), să ia înfățișarea lui Ascaniu / Iulus și să o facă pe regina cartagineză Dido să se îndrăgostească de Enea. În acest timp, Venus l-a adormit pe adevăratul Ascaniu, nepotul ei, și l-a ascuns în munții Ciprului. Cupidon a făcut cum i s-a cerut iar regina s-a îndrăgostit până peste cap de semizeul troian. Zeița Iunona a profitat de ocazie și i-a propus Venerei să încheie „o pace veșnică” pecetluită cu nunta lui Enea și a Didonei, iar ambele zeițe să stăpânească poporul cartaginez format din fenicieni și troieni. Zeița iubirii și a frumuseții a fost de acord, deși și-a dat seama că soția lui Jupiter încerca să împiedice troienii să ajungă în Italia. Nunta l-a deranjat pe semizeul Iarbas, regele unei regiuni africane numite de romani Getulia, fiul zeului fenician Baal Hammon (echivalat de greci cu Zeus și de romani cu Jupiter) și al nimfei Garamantida (fiica regelui garamanților, africani din zona Libiei de astăzi). Iarbas o pețise pe Dido, însă ea l-a refuzat, prin urmare s-a simțit ofensat că regina cartagineză l-a preferat pe troianul Enea în locul lui. Iarbas, care în regatul său îi ridicase lui Jupiter o sută de temple și o sută de altare, i s-a plâns zeului său de incorectitudinea alegerii Didonei, iar Jupiter l-a ascultat și l-a trimis pe Mercur să îl anunțe pe Enea că trebuie să lase Cartagina și să plece în Italia, cum i-a fost sorocit. Enea a ascultat ordinul și a început să-și îmbarce oamenii iar regina Dido, cu inima frântă, a încercat să se răzbune pe el apelând la vrăji, după cum i-a mărturisit surorii ei, Anna: „fără să vreau am ajuns la vrăjitorii”. Virgiliu nu se zgârcește la detalii și descrie un astfel de ritual realizat de o preoteasă la ordinul reginei cartagineze, din care se observă că era vorba despre magie neagră: „După ce înălță în curtea din fund a palatului un rug mare din stejar și din brad, însăși regina împodobi locul cu ghirlande și cu cununi ca la morți; cum știa bine ce o să se întâmple, așeză deasupra rugului tot ce rămăsese de la Enea și sabia uitată și chipul lui de ceară. De jur împrejur se înălțau altare, iar preoteasa cu părul despletit chemă cu glas de tunet pe cei trei sute de zei ai infernului, Erebul, Haosul, pe întreita Hecate și pe fecioara Diana cu trei fețe; stropi de asemenea cu apă, provenită, spunea, din izvoarele Avernului; aduse în grabă niște buruieni cu puf pe ele, tăiate pe lună plină cu o coasă de aramă, din care se scurgea un suc negru de venin; mai aduse și moțul, smuls înainte de a-l înghiți maică-sa, de pe fruntea unui mânz abia născut. Cu făină sfântă în mâinile curate, cu un picior descălțat, cu rochia deschisă, chiar Dido stătea lângă altar și chema, înainte de a muri, mărturia zeilor și a stelelor știutoare ale destinului și ceru dreptate și răzbunare, dacă mai e vreo putere cerească cu milă de îndrăgostiții înșelați”. Vrăjile reginei nu l-au ajuns pe Enea pentru că zeul Mercur l-a îndemnat să părăsească țărmul Africii până la sosirea zorilor. Văzând că soțul ei a reușit să scape de magia neagră, Dido a apelat la un blestem. A invocat Soarele, pe Iunona, pe Hecate, furiile răzbunătoare și pe toți zeii ei fenicieni, cărora le-a cerut răzbunare, apoi l-a blestemat pe fiul zeiței Venus „să-l urmărească atunci cu războaie popoare viteze și, pribegind din țara lui și smulgându-se din brațele lui Iulus, să se ducă să cerșească sprijin străin; să-i vadă murind pe ai lui mișelește, iar după ce se va fi supus legilor unei păci nedrepte, să nu se bucure nici de domnie, nici de viață; să piară înainte de vreme și trupul să-i rămână neîngropat în malul apelor (…) ura voastră, tirieni, să-i urmărească neamul și pe toți cei ce vor veni (…) să nu se lege nici prietenii și nici pace între cele două popoare; să se ridice din oasele mele un om (Hannibal – n.a.) care să ducă sabia răzbunătoare și focul printre plugarii ieșiți din Dardanus (…) blestem ca cele două țărmuri să se urască între ele, marea să se încaiere cu marea, armele cu armele; să se lupte ei și strănepoții lor”. La blestemele pentru care se apelează la ajutorul divinităților întunecate (cum ar fi zeița Hecate sau furiile) este necesar un sacrificiu, așa că regina și-a oferit propriul sânge: „se urcă nebună pe treptele rugului, trase din teacă sabia lui Enea, pe care i-o ceruse în dar” și se înjunghie cu ea. Însă nu și-a pierdut viața, drept pentru care Iunona și-a trimis mesagera, pe Iris, „să-i dezlege sufletul din cătușele trupului”, pentru că „Proserpina nu-i smulsese încă șuvița de păr bălai și nici nu-i închinase capul zeului infernului”. Iris a zburat rapid în Cartagina și i-a tăiat reginei șuvița iar sufletul Didonei „zbură în văzduh”. Cercetătorii moderni nu au înțeles ce reprezenta acea „șuviță” aurie pe care zeița Proserpina (Persefona pentru greci), stăpâna lumii morților, o reteza celor care decedau, considerând că zeița îi oferea soțului ei câte un smoc din părul muribunzilor întocmai cum se smulgea un smoc din blana animalelor sacrificate. Ignoranța în acest caz este amuzantă, pentru că ar trebui să ne imaginăm că Pluto (Hades) avea o ditamai grămada de smocuri de păr de la decedați ori pentru că făcea colecție, ori pentru că avea un fetiș mult prea bizar cu părul. Însă Eneida afirmă foarte clar că retezarea „șuviței” aurii avea rolul de a dezlega „sufletul din cătușele trupului”. Această „șuviță” a fost descrisă și în vremurile noastre în diverse ședințe de hipnoză ca fiind „un fir de aur” care unește tot ce este viu. Pentru alții, în special pentru clarvăzători, este un „cordon de argint” care leagă spiritul de trup, exact credința romanilor pe care a menționat-o și Virgiliu în opera sa. Prin urmare, Proserpina nu scalpa muribunzii pentru a-i face soțului ei cadouri ciudate, ci provoca decesul retezând firul / cordonul / șuvița de culoare aurie sau argintie, care lega spiritul de trup.
După ce au părăsit Africa, eneazii s-au întors în Sicilia, unde exista o colonie troiană întemeiată înainte de marele război. Acolo, Enea a organizat jocuri funerare cu ocazia aniversării morții tatălui său. Era anul 1182 î.e.n., fiind „a șaptea vară de la căderea Troiei”. Trimisă de Iunona, zeița Iris a coborât printre femeile troiene, care nu asistau la jocuri, a luat înfățișarea bătrânei Beroe, soția lui Doricle din Tmaros, și le-a convins să dea foc corăbiilor pentru a se stabili în Sicilia. La rugămintea lui Enea, Jupiter a stins focul cu ajutorul unei ploi puternice, eneazii pierzând doar patru corăbii. Apoi, într-o noapte, fantoma lui Anchise i-a apărut semizeului pentru a-l sfătui să plece spre Italia și, odată ajuns acolo, să coboare în lumea morților pentru a-și vedea întreaga spiță a neamului și orașul care i s-a hărăzit. Eneazii au pornit la drum și s-au oprit pe țărmurile Cumaei, prima colonie greacă din Italia, fondată de emigranți din Euboea (a doua insulă din Grecia ca mărime, după Creta), aflată în apropiere de orașul Napoli de astăzi. Enea și tovarășii săi au mers la peștera sibilei din Cumae, o preoteasă a oracolului lui Apollo din acel loc, pe care zeul o poseda pentru a le oferi muritorilor predicții. Sau, după Virgiliu, „pe care Apollo o umple de duhul lui puternic și-i dezvăluie viitorul”. După cum demonstrează Eneida, nu este vorba despre o metaforă folosită de poetul roman pentru efect artistic, ci despre posedare. Eneazii au ajuns la „o peșteră mare cu o sută de uși, spre care duc o sută de drumuri largi”, săpată în coastele muntelui eubeic, unde au jertfit șapte junici și șapte oi. Sibila i-a invitat înăuntru, i-a anunțat că „a sosit timpul să cercetăm oracolul! Zeul! Iată zeul!” și „se schimbă deodată la față, părul i se despleti; începu să gâfâie, iar sânul i se umflă într-un zbucium cumplit. Părea că se face mai mare, iar glasul nu mai era glas de om, învolburat fiind de suflarea tot mai apropiată a zeului”. Din cauza acestei transformări a preotesei, „un fior de gheață străbătu prin oasele troienilor”. După ce Enea a vorbit cu zeul, „nedomolită încă de puterea lui Apollo, preoteasa se frământa însă prin peșteră și căuta să izgonească din suflet duhul puternic al zeului, ce-i osteni și mai mult gura plină de spume, îi potoli avântul sălbatic și o mlădie, robind-o voinței lui”. Prin gura preotesei pe care o posedase, zeul Apollo i-a oferit semizeului răspunsurile căutate; „cu astfel de cuvinte sibila din Cumae își rosti cumplitele-i taine din fundul templului și mugi în peșteră, înfășurând adevărul în vorbe întunecate; atât de tare o lovise Apollo cu frâul lui și-i îmboldise sufletul rătăcit. De îndată ce-i trecu furia-i profetică și i se potoli gura înspumată, eroul Enea începu…”. Acest episod ar părea rupt dintr-un film de groază dacă nu ar fi fost scris în Roma antică acum mai bine de două mii de ani. Sibila l-a învățat pe Enea cum să găsească intrarea către lumea de dincolo și ce avea de făcut pentru a se întoarce în lumea celor vii. Să menționăm și că, în primul secol, istoricul roman Tacitus considera că Virgiliu a fost influențat de texte evreiești. În secolul IV, împăratul roman Constantin cel Mare a dus mai departe această ipoteză și a interpretat Eclogae, prima dintre operele majore ale lui Virgiliu, ca făcând referire la sosirea lui Hristos. Mai mult, Constantin a citat un pasaj lung din cartea a opta a Oracolelor Sibiline, care conține un acrostih în care inițialele unei serii de versete devin „Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu crucea mântuirii”. Fără îndoială din cauza părerii lui Constantin, Virgiliu și sibila cumeană au fost considerați în Evul Mediu profeți ai lui Hristos, crezându-se că a patra eglogă (mic poem pastoral) a lui Virgiliu conține o profeție mesianică a sibilei. Din acest motiv, în Divina comedie, Dante Alighieri și l-a ales pe Virgiliu ca ghid în Infern iar Michelangelo a reprezentat-o pe sibila cumeană printre profeții veterotestamentari în Capela Sixtină. Bănuiesc că altfel ar fi stat lucrurile dacă creștinii de atunci ar fi înțeles că „profeta” lor se lăsa posedată de un zeu olimpian într-un mod identic cu posedările demonice. După cum scria poetul roman Ovidiu în Metamorfoze, sibila a trăit cam o mie de ani datorită zeului Apollo, care i-a oferit longevitatea în schimbul virginității ei. Mai târziu, când preoteasa a refuzat iubirea zeului, el a permis ca trupul ei să se deterioreze, profitând de faptul că sibila a omis să-i ceară tinerețe veșnică odată cu longevitatea. În timp, trupul ei a devenit tot mai mic, ajungând la un moment dat să fie ținut într-un vas. Sibila cumeană apare și în mitul Cărților Sibiline (diferite de Oracolele Sibiline, apărute mult mai târziu), ea fiind bătrâna care i le-a oferit pe toate nouă ultimului rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus, care a domnit între 534 și 509 î.e.n. Pentru că prețul cerut de bătrână era exorbitant, regele a refuzat, așa că sibila a ars trei și i le-a oferit pe celelalte la același preț. Regele a refuzat din nou iar bătrâna a mai ars trei, menținându-și prețul pentru ultimele. Tarquinius s-a sfătuit cu augurii (preoți care interpretau voința zeilor după zborul păsărilor), care l-au îndemnat să cumpere neapărat cărțile rămase, indiferent de preț. Regele i-a ascultat și a depus cele trei cărți într-o ascunzătoare sub templul capitolin al lui Jupiter, unde au stat până în 83 î.e.n., când au ars odată cu templul. Șapte ani mai târziu, senatul roman a ordonat înlocuirea lor cu o colecție de profeții similare, adunate din Ilium, Eritreea, Samos, Sicilia și Africa. Noile Cărți Sibiline au fost depozitate în același templu după restaurarea lui. În anul 12 î.e.n. au fost transferate de împăratul Augustus în templul lui Apollo Palatinul după ce au fost examinate și copiate, unde au rămas până în anul 405, când au fost arse de generalul Flavius Stilicho, conform poetului roman Rutilius Namatianus. Cercetătorii moderni consideră că în secolul V au fost scrise Oracolele Sibiline, un amestec de mitologie greco-romană cu legende creștine, ebraice și gnostice, prin urmare putem considera că au fost inventate pentru a lua locul Cărților Sibiline originale.
Cu vreo șase secole și jumătate înainte de a-i vinde lui Tarquinius Cărțile Sibiline, sibila cumeană l-a condus pe Enea în lumea de dincolo, după cum povestea Virgiliu. Intrarea în tărâmul morților se afla „într-o peșteră adâncă cu o gură uriașă, săpată în piatră, apărată de un lac negru și de niște păduri întunecoase, deasupra căreia nicio pasăre nu-și putea îndrepta zborul nevătămată, din princina duhoarei ce ieșea din genunile negre și se înălța în văzduh”. Peștera se află în craterul vulcanic Avernus, unde există și un lac cu același nume, duhoarea „ce ieșea din genunile negre și se înălța în văzduh” fiind doar gazele toxice emanate de vulcan. Conform Eneidei, sibila cumeană fusese însărcinată cu paza Avernului de zeița Hecate, care i-a arătat și lumea cealaltă, și „pedepsele hotărâte de zei”, prin urmare servea nu doar ca oracol, ci și ca legătură între cele două lumi. Pentru a-l duce pe Enea în lumea morților, preoteasa a apelat la un ritual magic. A adus în fața peșterii patru junici negre, le-a stropit cu vin pe frunte și le-a smuls părul dintre coarne, pe care l-a pus pe foc în timp ce o invoca pe întunecata Hecate, zeița magiei și deschizătoarea ușilor. Troienii au înjunghiat vitele și le-au strâns „în cupe sângele cald” iar Enea a jertfit „o
mioară cu lâna neagră” zeiței Nox, noaptea, și fratelui ei, iar zeiței Proserpina o vacă stearpă. Sibila a ridicat apoi un altar pentru jertfa adusă lui Pluto, zeul lumii de dincolo, și a aruncat în flăcări trupurile junicilor „vărsând peste măruntaiele încinse de foc uleiul gras”. În urma acestui ritual, cu puțin înainte de răsăritul Soarelui, „pământul purcese a geme sub picioare și vârfurile pădurii a se clătina și câinii prinseră a urla în umbră, la sosirea zeiței” Hecate, invocată de sibila care le-a cerut troienilor să iasă rapid din pădure iar lui Enea să o urmeze în peștera deschisă către lumea morților. Ținând cont că muritorii nu puteau trece în acel tărâm oricând, ci doar la sosirea zeiței Hecate, înțelegem că respectiva peșteră nu ducea în împărăția lui Hades, care nu putea fi un ținut material, din moment ce adăpostea spiritele decedaților. Cel mai probabil este vorba despre o lume imaterială; când Hecate a sosit de acolo în lumea noastră, a deschis în peșteră un portal, pe care l-au folosit Enea și sibila pentru a trece dincolo. Doar cu spiritele, lăsându-și trupurile în lumea noastră. Astfel înțelegem motivul pentru care Hecate era considerată și zeița intrărilor pe lângă celelalte atribute: ea era cea care deschidea portalul către tărâmul morților. Nu oricum, ci doar în urma unui ritual magic și a câtorva sacrificii obligatorii. Șase în povestea lui Virgiliu, cinci vite și o oaie. Astfel apare încă o întrebare: de ce zeii aveau nevoie de sacrificii animale sau umane? Nu putem ști cu siguranță, însă propun o ipoteză. Sacrificiile se folosesc în special în ritualurile de invocare, când sunt chemate entități în lumea noastră. Pentru a ajunge aici, trebuie deschise portaluri care leagă lumea noastră de cele imateriale ale lor. Formulele și simbolurile magice pot reprezenta chei care deschid portalurile, însă acestea au nevoie și de energie, nu doar de chei, pentru a fi deschise (cam ca în cazul ușilor ascensoarelor, care nu se pot deschide fără curent electric). În esență, sacrificiile ritualice sunt crime, în timpul cărora se degajă anumite cantități de energie negativă. Poate această energie este folosită pentru deschiderea portalurilor către lumile entităților invocate, pentru cele puternice fiind necesară o cantitate mai mare de energie, implicit mai multe ființe sacrificate. Astfel s-ar putea explica motivul pentru care au fost sacrificate în Eneida șase animale pentru invocarea zeiței Hecate, una dintre cele mai puternice divinități din panteonul greco-roman. Dar, după cum spuneam, nu putem afla adevărul, așa că această variantă rămâne doar o ipoteză. Pe care Virgiliu nu ar fi putut-o îmbrățișa nici dacă ar fi aflat-o, pentru el, ca și pentru restul anticilor, eroii ca Enea, Hercule, Tezeu sau Orfeu ajungând în lumea de dincolo cu tot cu trup, nicidecum doar cu spiritul. Pentru că, în concepția strămoșilor noștri, lumea morților era un tărâm material, la fel ca lumea noastră, aflat sub pământ. Așadar, în Eneida, Virgiliu ne spune că Enea și sibila cumeană au ajuns în lumea de dincolo cu tot cu trupuri, acolo unde au dat peste troieni decedați, monștri și regina cartagineză Dido, care în acest tărâm se reunise cu primul ei soț. După ce preoteasa i-a arătat eroului troian tărâmul morților și i-a dat câteva detalii, l-a dus în Câmpiile Elizee, la tatăl lui. Spiritul lui Anchise i-a arătat lui Enea urmașii pe care urma să îi aibă în Italia, până la Augustus, primul împărat roman, în timpul căruia a trăit Virgiliu. Apoi l-a condus la una dintre cele două porți ale somnului, „strălucitoare și lucrată în fildeș ca zăpada”, prin care „manii trimit pe pământ vise înșelătoare”. Enea și sibila au părăsit lumea morților prin acea poartă iar semizeul s-a întors la tovarășii săi.
Eneazii au plecat spre portul Caieta din sudul Latiumului, care în prezent se numește Gaeta, unde Enea și-a îngropat doica decedată după întoarcerea lui din lumea morților, a numit portul după ea și și-a continuat drumul pe mare. Au trecut troienii pe lângă muntele Circeius aflat în apropiere de Caieta, unde locuia zeița-vrăjitoare Circe, cea care în Odiseea a transformat oamenii lui Ulise în porci. Pentru a nu avea și eneazii aceeași soartă, zeul Neptun le-a trimis un vânt puternic, care i-a îndepărtat rapid de tărâmul vrăjitoarei. Au urcat pe fluviul Tibru și s-au oprit în Latium, o regiune din centrul Italiei, unde locuia tribul latinilor, condus în acea vreme de regele Latinus, care domnea în capitala Laurentum. Călătoria eneazilor din Troia durase șapte ani, prin urmare era anul 1181 î.e.n. când s-au stabilit în Italia. Latinus era fiul nimfei Marica și al regelui Faunus (echivalat cu Pan al grecilor), nepotul regelui Picus (primul rege al Latiumului) și strănepotul zeului Saturn (titanul Cronos al grecilor), despre care romanii spuneau că se ascunsese în acel loc de fiul său, Jupiter. Regele Latinus nu avea niciun fiu care să-i moștenească tronul, ci doar o fiică, numită Lavinia, pe care o pețeau mulți din întreaga Italie. Latinus i-ar fi dat-o lui Turnus, regele rutulilor (a căror capitală era Ardea, aflată în prezent la 35 kilometri de Roma), un urmaș al lui Inachus, întemeietorul cetății Argos. Însă oracolul tatălui său, Faunus, l-a îndemnat să o mărite cu un străin care urma să vină în Italia. Înțelegând că Enea era străinul profețit, regele a decis să-i ofere semizeului troian mâna fiicei sale. Zeița Iunona și-a continuat răzbunarea împotriva troienilor și a trimis-o pe Allecto, una dintre cele trei furii, să provoace un război în Latium. Allecto a vrăjit-o întâi pe regina Amata, soția lui Latinus și mama Laviniei, care a fost „cuprinsă de nebunia lui Bachus” și a convins femeile latine să se opună căsătoriei Laviniei cu Enea. Apoi, luând înfățișarea unei bătrâne preotese a Iunonei, Allecto i-a apărut lui Turnus în vis și a încercat să-l convingă să înceapă un război împotriva troienilor. Cum tânărul conducător al rutulilor nu s-a lăsat manipulat nici în somn, furia a apelat la o metodă magică pentru a-l convinge: „îi aruncă tânărului o faclă și i-o înfipse în inimă cu flăcările ei întunecate”, încât „o spaimă cumplită îl făcu să sară ars din somn” și să își piardă mințile. Pentru că Allecto făcuse să apară în el „patima sabiei și nebunia ucigașă a războiului și a răzbunării”, Turnus a început să-și pregătească armata pentru război. Furia nu s-a mulțumit cu atât, ci s-a dus și la Iulus / Ascaniu, fiul lui Enea, care vâna, și i-a ajutat câinii să ia urma unui cerb crescut de copiii lui Tirrus, îngrijitorul turmelui și moșiilor regelui Latinus. Câinii au încolțit animalul iar Iulus a tras o săgeată spre el, Allecto i-a călăuzit mâna iar săgeata s-a înfipt „în pântecele și coastele cerbului”. Animalul a reușit să fugă până la staulul pe care i-l făcuseră copiii lui Tirrus. Văzându-l plin de sânge, Silvia, fiica lui Tirrus, a chemat în ajutor țăranii din zonă. Aceștia, conduși de Tirrus, s-au înarmat și au plecat după Iulus. Troienii au sărit să îl apere pe fiul lui Enea, așa că cele două tabere s-au măcelărit din cauza furiei Allecto, printre morți numărându-se Almo, fiul cel mare al lui Tirrus, și bătrânul Galesus, „cel mai drept și mai bogat în moșii dintre italici”. După ce și-a îndeplinit misiunea, furia s-a întors în sălașul ei din lumea subterană iar Iunona a făcut tot posibilul pentru a transforma acea luptă într-un război. Ciobanii i-au dus regelui Latinus cadavrele tânărului Almo și bătrânului Galesus, acuzându-i pe troieni de crimă. Pentru a-i neliniști și mai mult, Turnus le-a spus că „regele îi chemase pe troieni la domnie pentru a-și corci neamul”. S-au strâns din toate părțile și tinerii ale căror mame o urmau pe regina Amata și au cerut și ei război cu troienii. Văzând că nu poate calma mulțimea, regele Latinus s-a închis în curtea sa și a lăsat lucrurile în voia lor. Iar latinii au început să își făurească arme și platoșe. Când au fost gata, au început războiul alături de multe alte triburi italice.
Văzându-se înconjurat din toate părțile, conducătorul troienilor a căutat disperat o soluție pe care i-a dat-o zeul Tibru, divinitatea râului cu același nume. Zeul l-a învățat să se alieze cu arcadienii stabiliți în apropiere, care se aflau deja în război cu latinii. Enea l-a ascultat și a încheiat o alianță cu Evandru, regele arcadienilor din cetatea Pallanteu, și cu lidienii din cetatea Agilla. Semizeul a preluat conducerea acestei armate aliate iar mama sa, Venus, i-a adus arme, scut și armură făcute de zeul Vulcan (Hefaistos pentru greci), toate nemaivăzute până atunci. În timpul în care Enea era plecat să își strângă aliați, regele Turnus, la îndemnul zeiței Iris, trimise de Iunona, i-a atacat pe troienii rămași în Latium. Aceștia au rămas baricadați în cetate, după cum le poruncise regele lor, așa că Turnus a încercat să le ardă corăbiile ancorate la mal. Însă corăbiile erau făcute din copacii sacri ai zeiței Cibele, care a sosit numaidecât să își apere lemnele: „cu toții văzură deodată o lumină necunoscută și un nor uriaș păru că străbate cerul venind din răsărit”, ceea ce i-a înfricoșat și pe rutuli, și pe troieni. Zeița a făcut în așa fel încât „corăbiile își rupseră numaidecât lanțurile ce le țineau de țărm și ca delfinii își vârâră boturile în apă și se făcură nevăzute în adânc, până ce se iviră din nou, plutind ca niște tinere nimfe (minunată arătare!) tot atâtea la număr câte corăbii fuseseră legate înainte la țărm”. Turnus nu s-a înfricoșat de asemenea minune, ci a considerat-o un semn rău pentru troieni, care rămăseseră astfel fără mijloace de a fugi pe calea apei, și și-a început asediul. După ce Iulus / Ascaniu, fiul lui Enea, l-a ucis pe un inamic cu o săgeată, zeul Apollo a venit la el, luând înfățișarea bătrânului Butes, și i-a cerut să stea departe de luptă, apoi s-a făcut nevăzut. Troienii care l-au recunoscut i-au respectat dorința și l-au dus pe băiat în interiorul cetății. În timp ce oamenii se luptau în Latium, zeițele Venus și Iunona se certau pe muntele Olimp, Jupiter oprindu-le cu greu. Enea a aflat că i-a fost asediată cetatea datorită fostelor lui corăbii, transformate în nimfe, care l-au găsit și l-au chemat să își apere poporul. Semizeul s-a întors într-un suflet cu aliații săi și s-a încins o luptă strașnică, la fel ca la Troia. Având aprobarea soțului său, regele zeilor, Iunona l-a salvat pe Turnus; dintr-un abur ușor a plăsmuit o umbră cu aspectul lui Enea, care l-a atras pe Turnus pe o corabie pe care zeița a lansat-o în larg și și-a îndepărtat astfel slujitorul de câmpul de luptă. Troienii și aliații lor au câștigat bătălia și, după ce și-au îngropat morții, au trecut la atac, îndreptându-se spre Laurentum, capitala latinilor. Acolo îi aștepta Turnus cu aliații săi și astfel a avut loc nouă luptă cruntă, pe care troienii au câștigat-o când Enea și-a ucis rivalul, iar „frigul morții îngheță pe dată trupul viteazului și sufletu-i fugi gemând în lumea umbrelor”. Astfel se încheie Eneida, pe care Virgiliu își dorea să o revizuiască, însă nu a mai apucat, pierzându-și viața pe 21 septembrie 19 î.e.n. din cauza unei boli. Înainte să moară, poetul a cerut ca Eneida să fie arsă, dorință pe care împăratul Augustus nu i-a respectat-o. Dimpotrivă, a ordonat ca opera să fie publicată cu cât mai puține modificări editoriale, iar Eneida a devenit un element esențial al educației latine, fiind considerată cea mai importantă operă a literaturii Romei antice, la fel ca Iliada lui Homer în literatura greacă. Importanța ei nu a scăzut nici după multe secole de la căderea Imperiului Roman, Eneida influențând opere europene precum Beowulf, Paradisul pierdut a lui John Milton sau Divina comedie a italianului Dante Alighieri (unde Virgiliu joacă un rol important, fiind ghidul lui Dante în Infern și Purgatoriu).
Continuarea poveștii lui Enea se găsește la alți autori latini, precum istoricul Titus Livius și poetul Ovidiu. Conform lui Livius, regele Latinus a murit în război iar semizeul troian s-a căsătorit cu fiica acestuia, Lavinia, care i-a născut un fiu, numit Silvius. În onoarea soției sale, Enea a fondat orașul-port Lavinium, aflat astăzi la șase kilometri de Roma. Semizeul nu a fost doar regele troienilor emigrați în Italia, ci și al latinilor, preluând tronul socrului său. După ce eroul a murit, mama sa, Venus, i-a cerut lui Jupiter să îl facă nemuritor. Regele zeilor a fost de acord, zeul-râu Numicus i-a îndepărtat lui Enea toate părțile umane iar Venus l-a uns cu ambrozie și nectar, transformându-l astfel într-un zeu numit de romani Jupiter Indiges. Primul fiu al lui Enea, Ascaniu / Iulus, a devenit regele Laviniumului. Din cauza suprapopulării cetății, Ascaniu a fondat în 1151 î.e.n. una nouă, Alba Longa, și și-a mutat acolo scaunul de domnie, lăsând-o pe mama sa vitregă, Lavinia, la conducerea Laviniumului. Ascaniu a murit în cel de-al douăzeci și optulea an al său de domnie, fiind urmat la conducerea Albei Longa de fratele său vitreg, Silvius. De aici înțelegem că primul fiu al lui Enea nu a avut urmași, altfel ar fi primit unul dintre ei tronul, nicidecum fratele său vitreg. Ceea ce dărâmă mitul lui Gaius Iulius Cezar, care susținea că familia sa, Iulia, îl avea ca strămoș pe Iulus / Ascaniu și, implicit, sângele zeiței Venus. Mai ales dacă ținem cont și de relatarea istoricului grec Dionisius din Halicarnas, care considera că Iulus era fiul lui Ascaniu și a primit preoția după moartea tatălui său, tronul revenindu-i unchiului său, Silvius. Unii au încercat să corecteze această descendență care îl lăsa pe Cezar fără A.D.N. divin și l-au considerat pe Silvius fiul lui Ascaniu, nicidecum al lui Enea. Contrar celor mai vechi relatări, această variantă s-a păstrat iar Silvius a devenit fiul fratelui său și nepotul tatălui său. Dionisius din Halicarnas susținea că acesta a domnit între anii 1139 și 1110 î.e.n., ceea ce ne ajută să stabilim câteva date din istoria familiei lui Enea. Dacă Ascaniu a murit în 1139 î.e.n., al douăzeci și optulea an al său de domnie, înseamnă că a urcat pe tron în 1167 î.e.n., anul morții lui Enea. Ascaniu a fondat în 1151 î.e.n. Alba Longa, la trei decenii după ce tatăl său a fondat Laviniumul (1181 î.e.n.). Virgiliu susținea că grupul lui Enea a plecat imediat după căderea Troiei și a ajuns în Italia după șapte ani, iar noi calculasem deja că războiul troian a început în 1198 î.e.n. și a durat zece ani conform grecilor antici, adică până în 1188 î.e.n., prin urmare miturile romane ne confirmă calculele.
Silvius a avut un fiu, Aeneas Silvius, care a domnit în Alba Longa din 1110 până în 1079 î.e.n. În Historia Brittonum, o lucrare anonimă scrisă în jurul anului 828, Silvius a mai avut un fiu, numit Brutus (într-o versiune alternativă, acesta este fiul lui Ascaniu). Brutus și-a ucis accidental tatăl cu o săgeată și a fost izgonit din Italia. După ce a rătăcit printre insulele Mării Tireniene și prin Galia, unde a fondat orașul Tours, Brutus s-a stabilit în Britania, pe care a condus-o și a numit-o după el. Domnia sa a avut loc în vremea în care Marele Preot Eli era judecător în Israel iar Chivotul 
Legământului a fost furat de filisteni. Historia Regum Britanniae, scrisă în jurul anului 1136 de Geoffrey de Monmouth, susține această variantă și oferă mai multe detalii. Aici, Brutus își ucide involuntar ambii părinți, este izgonit și ajunge în Grecia, unde descoperă un grup de troieni înrobiți. Devine conducătorul lor și, după o serie de lupte, îl învinge pe regele grec Pandrasus, pe care îl forțează să-i elibereze oamenii. O primește ca soție pe fiica lui Pandrasus, numită Ignoge sau Innogen, și pleacă cu troienii săi pe mare. După câteva aventuri în nordul Africii și o întâlnire cu un grup de sirene, echipajul lui Brutus descoperă un alt grup de troieni, conduși de războinicul Corineu, care trăiau pe malul Mării Tireniene. Au plecat cu toții în Galia, unde au provocat un război cu localnicii, apoi s-au stabilit în Britania, numită în acea vreme Albion. Acolo i-au învins pe uriașii descendenți ai semizeului Alebion, fiul zeului Poseidon. Brutus a numit insula după el și a devenit primul ei rege. Corineu a devenit conducătorul ținutului Cornwall, care a fost numit după el. Urmașul lui Enea a fondat pe malurile râului Tamisa o nouă Troie, pe care a numit-o Nova Troia, care în timp a devenit Trinovantum și, mai târziu, Londra. Brutus a domnit douăzeci și patru de ani. A fost înmormântat în Nova Troia iar Britania a fost împărțită între cei trei fii ai săi: Locrinus a luat Anglia, Albanactus a primit Scoția iar lui Kamber i-a revenit Țara Galilor. Se mai spune și că regele Arthur a fost un descendent al lui Brutus, implicit al lui Enea și al zeiței Venus / Afrodita.
În Alba Longa, al patrulea rege a fost Latinius Silvius, care a ocupat tronul din 1079 până în 1028 î.e.n. Au urmat Alba Silvius (1028 – 989 î.e.n.), Atys (989 – 963 î.e.n.), Capys (963 – 935 î.e.n.), Capetus Silvius (935 – 922 î.e.n.), Tiberinus (922 – 914 î.e.n.), Agrippa (914 – 873 î.e.n.), Romulus Silvius (873 – 854 î.e.n.), Aventinus (854 – 817 î.e.n.) și Procas sau Proca (817 – 794 î.e.n.). După moartea lui Procas, tronul trebuia să îi revină fiului său cel mare, Numitor. Însă fiul cel mic al regelui, Amulius, și-a detronat și izgonit fratele, căruia i-a ucis fiii, pentru a nu exista pretendenți la tron. Pe Rhea Silvia, fiica lui Numitor, a obligat-o să devină vestală, o preoteasă a zeiței Vesta care trebuia să-și păstreze fecioria până la moarte, prin urmare nu putea naște copii care să ceară tronul. Amulius a domnit în Alba Longa timp de patruzeci și doi de ani și ar fi domnit și mai mult dacă nu i-ar fi încurcat planurile Marte, zeul războiului. Se spune că zeul a violat-o pe preoteasa Rhea Silvia, iar ea a născut doi băieți gemeni, pe care i-a numit Romulus și Remus. Regele Amulius a aflat, și-a aruncat nepoata în închisoare și a ordonat ca fiii ei să fie abandonați în râul Tibru. Servitorii săi au așezat copiii într-un coș și i-au dat drumul pe apă, o poveste care seamănă foarte mult cu cea biblică a lui Moise și cu cea akkadiană a lui Sargon cel Mare. Ajuns la mal, coșul s-a lovit de o piatră și s-a răsturnat, iar copiii au căzut în noroi, unde au fost găsiți de o lupoaică miloasă, care i-a alăptat. Păstorul Faustulus, care tocmai trecea pe acolo din întâmplare ori din voia zeilor, a luat copiii acasă și i-a crescut ca pe propriii săi fii.
Conform lui Quintus Fabius Pictor, primul istoric roman, pe când aveau 18 ani, gemenii au intrat într-o altercație cu păstorii regelui Amulius, care l-au capturat pe Remus. În versiunea juristului și istoricului roman Quintus Aelius Tubero, cei doi frați participau la festivalul pastoral Lupercalia de pe 15 februarie și alergau goi prin sat, conform tradiției. Fiind fără apărare, Remus a fost capturat de câțiva oameni înarmați ai regelui Amulius. Romulus a strâns cei mai duri ciobani și a mers cu ei în Alba Longa, pentru a-și elibera fratele. Faustulus a încercat să îl oprească și i-a dezvăluit adevărata sa descendență, ceea ce nu a avut efectul scontat, ci dimpotrivă. Ajutat de păstorii din satul său, Romulus și-a eliberat fratele, apoi gemenii și bunicul lor și-au adunat susținătorii din palatul regal, l-au omorât pe Amulius și au preluat controlul cetății. Romulus și Remus l-au înscăunat pe Numitor rege al cetății Alba Longa în 752 î.e.n. și au plecat să fondeze o cetate în apropiere. Ajunși într-o zonă cu șapte dealuri, nu s-au putut decide pe care dintre ele să ridice cetatea; Romulus prefera dealul Palatin iar Remus pe cel Aventin. Neputând ajunge la un consens, gemenii au stabilit ca zeii să decidă prin zborul păsărilor de bun augur. Astfel, fiecare a privit către dealul său preferat; Remus a numărat șase vulturi iar Romulus doisprezece. Acest concurs nu a rezolvat disputa, ci a amplificat-o, fiecare dintre ei considerându-se câștigător (Remus pentru că a văzut primul păsările iar Romulus pentru că a observat mai multe). Cei doi și susținătorii lor au început să se certe și, cum de la ceartă la bătaie e doar un singur pas, s-a trecut și la violență. Romulus și-a ucis fratele, l-a îngropat și a început să-și construiască noua cetate, pe care a numit-o după el: Roma. Era 21 aprilie 753 î.e.n. după calculele romanilor, care le contrazic pe cele ale lui Dionisos din Halicarnas, care susținea că Numitor, ajutat de nepoții săi, și-a recuperat tronul în 752 î.e.n. E puțin cam greu de înțeles cum Remus și-a putut ajuta bunicul dacă era mort de un an, dar probabil pentru Dionisos exista o logică în aceste date. Cel mai probabil a greșit cu un an, ceea ce a demonstrat și istoricul grec Plutarh, care în Viața lui Romulus nota că, după calculele lui Tarutius, un prieten al învățatului Marcus Terrentius Varro, Romulus și Remus s-au născut în 771 î.e.n. Dacă aveau 18 ani când l-au ucis pe Amulius și și-au ajutat bunicul să-și recapete tronul din Alba Longa, asta se întâmpla în februarie 753 î.e.n., cu două luni înainte de fondarea Romei. Dar îl iertăm pe Dionisos pentru că a greși e omenește, chiar și în cazul celor care poartă numele unor zei.
Romulus a devenit primul rege al Romei și a domnit timp de treizeci și șapte ani, timp în care a întemeiat pentru cetatea sa instituțiile, senatul, legile, tradițiile militare și religioase. Pentru că poporul său era format mai mult din bărbați, Romulus a dispus răpirea multor femei din tribul sabinilor, care le-au devenit soții. Se spune că a dispărut pe 17 februarie 716 î.e.n. într-un vârtej în timpul unei furtuni violente, apărute brusc pe când își inspecta trupele pe Câmpul lui Marte. Titus Livius credea că ori a fost ucis de senatori, ori a fost ridicat la ceruri de Marte, zeul războiului, înclinând spre a doua variantă. În Viața lui Romulus, istoricul Plutarh a inclus mărturia unui nobil roman, numit Proculus Iulius, care susținea că Romulus i s-a înfățișat la scurt timp după dispariția sa și i-a cerut să le spună compatrioților săi că el, Romulus, era zeul Quirinus. Nu știm dacă semizeul din neamul lui Enea a avut urmași; Plutarh susținea că a avut o fiică, Prima, și un fiu, Aollios / Abillios, însă restul istoricilor l-au contrazis. Dacă Romulus ar fi avut un fiu, acesta ar fi ajuns pe tron sau, cel puțin, ar fi fost menționat de istorie. Însă următorul rege al Romei a fost unul dintre sabini, Numa Pompilius, care a inventat calendarul roman, a înființat ordinul fecioarelor vestale și cultele zeilor Marte, Jupiter și Romulus, precum și funcția de pontifex maximus sau pontiful suprem, conducătorul marilor preoți. Nu știm de ce nu au avut copii Romulus și soția sa, Hersilia, fiica regelui sabinilor, Titus Tatius. Însă lipsa urmașilor dă și mai mult peste cap genealogia divină a lui Gaius Iulius Cezar; chiar dacă regii din Alba Longa (din care provenea și Romulus) ar fi fost urmașii lui Ascaniu / Iulus, fiul lui Enea, lipsa urmașilor lui Romulus întrerupe linia genealogică, așadar Cezar nu-l putea avea ca strămoș pe fiul lui Enea. Cel mai probabil, familia Iulia provenea din tribul sabinilor, la fel ca restul familiilor importante din Roma. Dar îl lăsăm pe Cezar și ne întoarcem la Romulus pentru a răspunde la o întrebare: a fost într-adevăr Roma numită după el?
Strămoșii tradiționali ai romanilor erau Romulus și Remus, urmașii semizeului troian Enea și, implicit, ai mamei acestuia, zeița Venus. Citit invers, numele lui Remus devine Sumer, ceea ce are sens, ținând cont că troienii erau în realitate hitiți, adică sumerienii fugiți în Anatolia începând cu anul 2004 î.e.n. Astfel, Remus indică proveniența sumeriană a romanilor. Numele fratelui său, citit invers, nu înseamnă nimic. Însă Roma pare a fi varianta feminină a numelui Romulus, din care s-a îndepărtat terminația latină „us”. Numele Romei, citit invers, devine Amor, care în mitologia romană era un nume alternativ al zeului Cupidon (Cupido în latină și Eros în greacă), fiul zeilor Marte și Venus. De unde înțelegem că romanii considerau că proveneau nu doar din sumerieni / hitiți / troieni (prin Remus), ci și din zeul războiului și din zeița iubirii (prin Romulus). Proveniența divină are logică, ținând cont că strămoșul tradițional al romanilor, semizeul Enea, era fiul lui Venus iar romanii au fost un popor războinic, pentru care Marte avea o deosebită importanță. Însă nu există nicio altă asemănare între Roma și Cupidon / Amor, prin urmare pare improbabil ca romanii să-și fi botezat cetatea și regatul după zeul dorinței, afecțiunii, atracției și iubirii erotice. Dacă numele lui Remus indică un popor, pare logic ca și cel al lui Romulus să sugereze același lucru. Și într-adevăr o face, Amor nefiind doar numele zeului Cupidon, ci și cel folosit de egipteni pentru a desemna poporul, regatul și zeul amoriților.
Poporul amorit a fost unul semit, apărut în Levant în mileniul III î.e.n., nomad și necivilizat după scrierile mesopotamiene din Sumer, Akkad și Asiria. Este menționat și în Vechiul Testament, ca locuind în Canaan atât înainte cât și după exodul israeliților din Egipt. Cele mai vechi menționări ale acestui popor sunt scrierile sumeriene din jurul anului 2400 î.e.n., care susțineau că teritoriul amoriților se afla în vestul Asiei și conținea Canaanul și Siria. Sumerienii îi numeau Martu, akkadienii Amurru iar egiptenii Amor, nume care îi desemnau atât pe amoriți și regatul lor, cât și pe zeul lor suprem. Cercetătorii nu au reușit să afle nici în ziua de astăzi identitatea zeului Martu / Amurru / Amor, deși răspunsul se găsește în denumirea lui sumeriană. În Sumer, zeul Soarelui purta numele Amar Utu, nume tradus ca „Vițelul solar”. În timp s-a renunțat la primul nume iar zeul a rămas doar Utu („Soarele”), pe care akkadienii l-au numit Șamaș. Unii au preferat o altă variantă, așa că au unit cele două nume după ce au îndepărtat prima literă din fiecare, rezultând Martu, exact numele atribuit de sumerieni amoriților și zeului lor suprem. Zeul Martu nu există în mitologia mesopotamiană, ceea ce are sens, din moment ce acolo era numit Utu. Apare totuși într-un singur text, unde este un tânăr zeu care îi cere mamei sale o soție, fiind singurul rămas necăsătorit. Ceea ce demonstrează existența unui zeu în Sumer cu numele Martu. Babilonienii l-au transformat pe Martu în Marduk, păstrând prima silabă a numelui și modificând-o doar pe a doua. Sumerienii îl numeau Amar Utu pe Marduk, iar noi înțelegem că Amar Utu, Utu, Șamaș, Martu și Marduk reprezintă una și aceeași divinitate, nimeni altul decât zeul suprem al amoriților, după care și-au numit și poporul, și teritoriul. Pentru a îndepărta orice urmă de îndoială, trebuie să știm și că amoriții sunt cei care au transformat Babilonul dintr-un orășel în ditamai capitala Imperiului Babilonian iar pe Marduk l-au declarat nu doar zeul suprem al Babilonului, ci al întregului imperiu. Ținând cont că Martu provine din Amar Utu, este evident că akkadianul Amurru și egipteanul Amor derivă din sumerianul Amar. Și astfel am dezlegat misterul zeului suprem al amoriților precum și pe cel al numelor primite de la popoarele vecine.
Prin secolul XXIII î.e.n., regii akkadieni Naram-Sin și Șar-Kali-Șarri au dus campanii împotriva amoriților în nordul Siriei. La ceva timp după dispariția Imperiului Akkadian, multe triburi amorite au migrat din vestul Asiei în sudul Mesopotamiei prin secolul XXI î.e.n., cauzând căderea Dinastiei a III-a din Ur. Penultimul rege sumerian, Șu-Sin, a construit un zid de 270
kilometri de la Tigru la Eufrat pentru a-i opri, însă în zadar. Amoriții au ajuns la conducerea unor orașe-state precum Isin, Larsa, Eșnunna și Kiș, în special în timpul domniei ultimului rege sumerian, Ibbi-Sin. După căderea Imperiului Neo-Sumerian, Vechiul Imperiu Asirian a devenit cea mai puternică forță din Mesopotamia. Regii asirieni s-au văzut nevoiți să respingă multe incursiuni ale amoriților până când un amorit le-a uzurpat tronul în 1809 î.e.n. Ultimii doi conducători ai Vechiului Imperiu Asirian, Șamși-Adad I și Ișme-Dagan, erau amoriți din Terqa (oraș din nord-estul Siriei de astăzi). Tot în secolul XIX î.e.n., amoritul Sumu-Abum a cucerit un teritoriu care cuprindea și Babilonul, pe atunci un orășel fără importanță din sudul Mesopotamiei. Al șaselea rege amorit al Babilonului, Hammurabi (Ammurapi în original), cunoscut în special pentru celebrul său cod de legi, a cucerit aproape întreaga Mesopotamie și a extins Babilonul, care a devenit capitala imperiului său. Acesta susținea că a acționat la ordinele zeului Marduk, cel care i-a dictat și codul de legi, zeu pe care l-a impus ca suprem în întregul imperiu. Se pare că amoriții au apărut și în Egipt în aceeași perioadă, conducătorii canaaneeni ai Dinastiei a XIV-a purtând nume care par amorite. Hicsoșii care au invadat Egiptul și au format Dinastia a XV-a proveneau din Canaan și Siria, locuri locuite și de amoriți, prin urmare putem considera că amoriții făceau parte din grupul hicsoșilor. De altfel, arheologul austriac Manfred Bietak a descoperit asemănări între practicile religioase ale hicsoșilor din Avaris și cele din nordul Siriei și al Mesopotamiei, zone asociate cu amoriții în acea perioadă. După moartea lui Hammurabi, imperiul său s-a destrămat rapid iar Babilonul a fost cucerit de regele Ilum-ma-ili, care i-a izgonit pe amoriți din sudul Mesopotamiei, în timp ce regii asirieni i-au gonit din Asiria. În secolul XVI î.e.n., faraonul Ahmose I, fondatorul Dinastiei a XVIII-a, a eliberat Egiptul de hicsoși, o parte dintre ei (printre care se aflau și amoriți) întorcându-se în Levant. Goniți și din Mesopotamia, și din Egipt, și din Asiria, amoriții s-au stabilit în Siria, locul lor de baștină. Acolo au trăit întâi sub dominația hitiților, apoi sub cea a asirienilor, până au fost absorbiți de un grup semit semi-nomad, cunoscut ca Ahlamu. După o vreme tribul arameilor a devenit cel mai proeminent grup din Ahlamu, regiunea locuită de ei a fost numită Aram iar amoriții au dispărut din istorie în jurul anului 1200 î.e.n. Ceea ce pare puțin ciudat. Să fi dispărut într-adevăr amoriții fără motiv? Sau nu au făcut decât să își schimbe identitatea? Cu câteva secole înainte s-au unit cu alte grupuri semite și au invadat Egiptul sub o nouă identitate, cea a hicsoșilor. Nu cumva au făcut același lucru și după ce s-au întors în Siria? Chiar s-au lăsat asimilați de un grup nou-apărut, preferând să își piardă complet identitatea, sau au aplicat tactica din Egipt, ascunzându-se printre alte triburi semite? Ei, care au transformat Babilonul în cel mai mare oraș al Asiei apusene și au condus aproape întreaga Mesopotamie și nordul Egiptului, ar fi acceptat să dispară? Nu pare deloc logică această variantă. Erau vânați și dușmăniți de multe popoare (până și în Vechiul Testament sunt menționate lupte între amoriți și israeliți), așa că pare mai probabil să se fi ascuns printre alți semiți, schimbându-și identitatea. Din acest motiv îi găsim în Egipt printre hicsoși iar în Siria printre Ahlamu fără a ieși în evidență, ci dimpotrivă, încercând să se ascundă. Nu foarte bine pentru că arameii, care au devenit cel mai proeminent grup din Ahlamu, nu sunt decât amoriții. Așa se explică ascensiunea acestui grup odată cu dispariția din istorie a amoriților, asemănările dintre cele două popoare și numele teritoriului lor, Aram al arameilor fiind doar Amar al amoriților cu două litere inversate între ele. Prin urmare, putem considera că amoriții au continuat să trăiască în Siria și Canaan deghizați. Poate și în Grecia, dacă făceau parte din grupul hicsoșilor care au migrat în sudul Europei după izgonirea lor din Egipt. Nu era o strategie originală, sumerienii fugiți din țara lor în 2004 î.e.n. făcându-și apariția în Anatolia ca hitiți după ce s-au amestecat cu localnicii, un popor diferit doar aparent.
De ce au ales amoriții să dispară în mod oficial în jurul anului 1200 î.e.n.? Ce s-a întâmplat în acea perioadă? În acea vreme, Egiptul, Canaanul, Asiria, Grecia și Anatolia erau atacate de Popoarele Mării, un grup format în mare parte din traci. Aceștia s-au dovedit a fi mult mai puternici decât inamicii lor, reușind să lovească crunt toate aceste mari puteri și chiar să distrugă Imperiul Hitit. Troia a fost ultimul bastion al hitiților, războiul troian având loc nu între greci și troieni, după cum susține legenda elenă, ci între Popoarele Mării și hitiți. Războiul a început în 1198 î.e.n. și s-a terminat un deceniu mai târziu. Troienii au avut aliați în acest război, după părerea lui Homer și a celorlalți greci care au abordat acest subiect, și sunt mari șanse ca și amoriții să fi luptat de partea hitiților. În acea vreme, teritoriul amoriților era parte din Imperiul Hitit iar cele două popoare nu doar aveau un dușman comun, Imperiul Asirian, ci s-au și înțeles bine de-a lungul timpului, după cum afirmă cronicile vechi. De pildă, cu două secole înainte, Aziru, conducătorul regatului amorit Amurru, era vasal al Egiptului însă coresponda în secret cu regele hitit Suppiluliuma I; după ce a fost eliberat din Egipt de faraonul Akhenaton, a trecut de partea hitiților, cărora le-a rămas fidel până la moarte. Conform Bibliei, amoriții și hitiții trăiau în pace în Canaan iar Cartea lui Iezechiel 16:3 susține chiar că Ierusalimul a fost fondat de aceste două popoare („Aşa grăiește Yahweh Elohim către fiica Ierusalimului: Obârșia ta și patria ta e țara Canaan; tatăl tău e amorit și mama ta e hitită”). Prin urmare, prietenia lor sugerează că amoriții nu ar fi stat deoparte în timpul atacurilor Popoarelor Mării, ci ar fi luptat alături de hitiți. Știm că acești năvălitori misterioși au distrus atunci și regatul amorit Amurru, un motiv în plus pentru amoriți să li se alăture prietenilor lor împotriva acestui dușman comun. Și se pare că li s-au alăturat într-adevăr.
Dacă la Troia au luptat și amoriți de partea hitiților, este posibil ca grupul lui Enea, care a fugit în Italia, să fi fost format din membri ai ambelor popoare. Ceea ce pare a sugera și semizeul, și familia lui. Numele lui românesc, Enea, este format dintr-o particulă sumeriană și una akkadiană, traducându-se ca „Domnul Ea”, nimeni altul decât tatăl lui Marduk, numit de sumerieni Enki. Numele latin al semizeului, Aeneas, are același sens dacă ținem cont de regulile limbii latine (terminația specifică „s” și citirea grupului „ae” ca „e”). La fel și varianta greacă, Aineias, care până în prezent nu a putut fi tradusă satisfăcător. De ce ar fi avut un semizeu hitit un nume mesopotamian, jumătate sumerian și jumătate akkadian? În Evul Mediu se credea că, din cele două particule ale numelui lui Enea, „ennos” („locuitor”) și „demas” („trup”), reiese cuvântul „ennaios” („locuitor în trup”), care semnifică un zeu ce locuiește în trupul unui muritor. Să fie vorba despre o reîncarnare a unui zeu, posibil Enki? Nu putem ști asta însă știm că tatăl lui Enea, care l-a însoțit în călătoria spre Italia, se numea Anchise, scris Ankhises în greacă, un nume care pare egiptean prin prisma cuvântului „ankh” („viață”) și a particulei „ises”, care seamănă izbitor cu numele zeiței Isis. Așadar, numele lui Anchise s-ar putea traduce ca „Trăiască Isis” și nu putem să nu ne întrebăm de ce un membru al familiei regale hitite avea un nume egiptean. Ar fi putut avea prințul Anchise legături cu Egiptul? După marea bătălie de la Kadeș din 1274 î.e.n., conflictul dintre egipteni și hitiți a continuat încă vreo șaisprezece ani, până când faraonul Ramses II și regele hitit Hattusili III au încheiat un tratat de pace. Pacea s-a consolidat în februarie 1245 î.e.n., când Ramses s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Hattusili. Nu cunoaștem numele original al prințesei, însă egiptenii au numit-o Maathorneferure, care înseamnă „Adevărul lui Horus, frumusețea lui Ra”. Nu știm dacă prințesa hitită i-a născut faraonului copii, descoperindu-se doar o menționare a unei fiice, numite Neferure, care a murit la scurt timp după naștere. Cum Ramses II a avut în jur de o sută de copii cu soțiile și concubinele sale, este posibil să fi avut unul și cu Maathorneferure care, la un moment dat, să fi fost trimis la curtea regală hitită, în Egipt neavând nicio șansă la tron. Dacă s-ar fi întâmplat astfel, prințul ar fi trebuit să aibă la finalul războiului troian în jur de 55 de ani, o vârstă înaintată pentru acele vremuri. În Eneida lui Virgiliu se spune despre Anchise că în 1188 î.e.n. era bătrân, fără a i se specifica vârsta, așa că, măcar în teorie, tatăl lui Enea ar putea fi fiul faraonului Ramses II și al prințesei hitite Maathorneferure, motiv pentru care grecii i-au atribuit un nume egiptean. Însă această ipoteză nu explică motivul pentru care, în miturile greco-romane, numele fiului său îl conține pe cel al unui zeu mesopotamian iar al lui pe cel al unei zeițe egiptene. În plus, după eleni, tatăl lui Anchise se numea Capis (Kapys în greacă), un nume care pare tracic, deși îl conține pe cel al zeului egiptean Apis, iar tatăl acestuia era Assaracus (Assarakos în greacă), un nume evident asirian, care conține versiunea elenă a numelui zeului Așșur. De ce atâtea nații în genealogia lui Enea? Poate pentru că semizeul nu a existat, ci este doar personificarea grupului care a părăsit Troia pentru Italia, un grup mixt, format din mai multe popoare. Știm din scrierile despre războiul troian că troienii au avut aliați, prin urmare are sens prezența mai multor popoare atât pe câmpul de luptă, cât și în grupul emigranților. După sosirea în Italia și înfrângerea localnicilor în câteva lupte, acest grup mixt pare să fi fost condus de două tabere: una a amoriților, reprezentați de Romulus, și una a hitiților, reprezentați de Remus. Uciderea lui Remus dă de înțeles că între cele două părți au apărut conflicte iar cea amorită și-a învins rivala, probabil prin crime, și a ajuns conducătoarea grupului mixt care a fondat Roma. Astfel se explică motivul pentru care cetatea italiană poartă numele amoriților. Am aflat deja că amoriții foloseau același nume pentru a-și desemna poporul, zeul și regatul, așa că era absolut firesc să aplice aceeași tactică și în cazul regatului Romei. Diferența fiind că, de această dată, numele a fost ascuns (nu foarte bine, dacă e să fim sinceri), fiind scris invers. Astfel înțelegem și de ce a dispărut poporul amorit din istorie în jurul anului 1200 î.e.n.: profitând de invazia Popoarelor Mării, care a schimbat harta geopolitică a zonei, o parte dintre amoriți s-au ascuns în Canaan, o parte au fugit în Italia și au devenit romani iar o altă parte au rămas în Siria, unde s-au transformat în aramei. În mod oficial, amoriții au dispărut odată cu Troia însă, neoficial, există și astăzi bine ascunși, neputând fi găsiți de 3200 de ani. Pentru a-i descoperi, nu trebuie decât să le căutăm „semnăturile”, în primul rând numele dat localităților lor, derivate din sumerianul Amar, precum Amurru, Amor sau Aram.
Astfel, observăm că prezența amoriților în Italia, în perioada sosirii eneazilor, este sugerată de numele orașului Ameria (astăzi Amelia) din regiunea Umbria, aflat lângă regiunea Lazio, la 96 kilometri de Roma. Se 
spune că este cel mai vechi oraș din Umbria și a fost fondat de regele Ameroe, care i-a dat numele. Cato cel Bătrân scria că Ameria a fost fondat cu 963 de ani înainte de războiul dintre Roma și regele macedonean Perseu (171 – 168 î.e.n.), adică în 1134 î.e.n. Istoricii resping această datare însă noi observăm că nu se știe nimic despre regele fondator Ameroe, care pare să fi fost inventat doar pentru a se explica proveniența numelui orașului, iar Ameria pare a deriva din Amar și știm deja obsesia amoriților de a-și numi localitățile după zeul lor. În plus, Cato spunea că orașul a fost fondat pe când în Alba Longa domnea Silvius, fiul lui Enea sau al lui Ascaniu / Iulus, la patruzeci și șapte de ani de la sosirea din Troia a grupului mixt. În Umbria, o regiune aflată lângă Lazio (numită în trecut Latium), locul în care s-au oprit eneazii conform Eneadei lui Virgiliu. Pare o coincidență cam mare să fi apărut un oraș cu un nume ce pare amorit la scurt timp după sosirea unui grup ce probabil conținea amoriți, foarte aproape de locul în care aceștia s-au stabilit. Cel mai probabil, o parte dintre amoriții eneazi au părăsit Alba Longa în timpul lui Silvius și s-au stabilit în apropiere, fondând orașul Ameria.
Întorcându-ne la Roma, trebuie să știm că, în trecut, era considerată cetatea lui Marte, zeul războiului. Chiar dacă această divinitate pare a fi copia grecului Ares, romanii inventându-și o religie proprie amestecând-o pe cea greacă cu cea a etrușcilor, în realitate este vorba despre o zeitate diferită. Ares al grecilor este copia lui Ninurta al sumerienilor, fiul lui Enlil, zeul furtunii. Marte al romanilor (Mars în latină) este Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, ceea ce se observă cel mai bine din forma de genitiv a numelui său latin, Martis. Prin urmare, Roma, o cetate care ascunde numele amoriților, era închinată zeului suprem al acestora, ceea ce nu poate fi o coincidență. Dacă amoriții s-au camuflat, încercând să pară un popor diferit, la fel au procedat și cu zeul lor, pe care l-au camuflat încât să pară fiul lui Enlil. Chiar au adoptat ca simbol principal vulturul lui Ninurta, încât camuflajul să fie complet, adevărul fiind cunoscut doar de o elită conducătoare. Și de noi acum, când le-am aflat secretul. În Secretele Sionului am văzut contextul în care a fost fondată Roma la ordinul zeului amoriților. Pe scurt, după moartea conducătorului zeilor exilați, numit de sumerieni Enki, divinitatea supremă a decis ca tronul Pământului să-i revină fiului acestuia, numit de babilonieni Marduk (nimeni altul decât zeul suprem al amoriților) iar zeii celești să se întoarcă în lumea lor. Marduk și-a instalat tronul în Mesopotamia, pe care a invadat-o cu amoriții săi în urmă cu mai bine de patru milenii. Și-a stabilit capitala în Babilon, pe care Hammurabi a extins-o la ordinul său, devenind copia cetății lui Enki, Eridu. În timp, în Babilon s-a infiltrat cultul zeiței Iștar, sora lui Marduk, cu care noul rege al Pământului a dus un îndelungat război pentru tron. Cum puterea ei a crescut simțitor, Marduk a părăsit Babilonul și s-a îndreptat către Europa, unde și-a trimis amoriții cu grupul emigranților troieni. Acolo și-a fondat un nou Babilon, Roma, pe care în timp a transformat-o în imperiu. Și Iștar a părăsit Babilonul, preferând Ierusalimul și elita evreiască din tribul leviților. Observând expansiunea Romei sub conducerea fratelui ei, zeița și-a fondat și ea un imperiu cu ajutorul lui Alexandru Macedon, imperiu care a fost distrus imediat după moartea lui Alexandru, poate chiar prin intervenția lui Marduk. Iștar a aplicat o tactică nouă și, cu ajutorul unei noi religii, creștinismul, a reușit să-i acapareze fratelui ei imperiul. Pe care Marduk l-a distrus cu ajutorul popoarelor migratoare pe care le adusese în Europa și s-a întors în Orientul Mijlociu, unde a aplicat tactica surorii sale și a inventat islamul. Și nu întâmplător cuvântul „ammar” înseamnă „creatorul” în arabă. Cei doi frați au dus lupte îndelungate prin intermediul imperiilor lor religioase iar în Evul Mediu Marduk a schimbat tactica și a atacat Europa creștină a lui Iștar din interior, ducând lupta și pe plan ezoteric. După cum spuneam, detalii despre acest război milenar al celor doi conducători divini ai Pământului se găsesc în Secretele Sionului.
Amoriții apar și în Vechiul Testament ca fiind descendenți ai lui Amoreu, cel de-al patrulea fiu al lui Canaan, unul dintre nepoții lui Noe (Facerea 10:16). În capitolul 14 din Facerea, pe vremea lui Avraam, amoriții „care locuiau în Hațațon-Tamar” (sau Hazezon-Tamar, numită ulterior En Gedi, o oază aflată la vest de Marea Moartă) au fost învinși de o alianță a unor regi mesopotamieni, formată din Kedarlaomer, regele Elamului, Tidal, regele din Gutim, Amrafel, regele Senaarului (Sumerului) și Arioc, regele Elasarului. În capitolul următor, zeul Yahweh l-a anunțat pe Avraam că descendenții săi vor pribegi timp de patru secole în Egipt și „se vor întoarce aici în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor amoriților”. În Facerea 48:22, patriarhul Iacov, nepotul lui Avraam, i-a lăsat fiului său, vizirul Iosif, „Sichemul, pe care l-am luat eu cu sabia mea și cu arcul meu din mâinile amoriților”. Mai târziu, urmașii lui Iosif din tribul lui Manase vor ocupa teritoriul din estul Iordanului, care le-a aparținut amoriților. În alte pasaje, amoriții ocupau teritoriile de la est și de la vest de Iordan. Panta sudică a munților Iudeei este numită „muntele amoriților”, acesta fiind probabil sensul numelui Muntelui Moria (Moriyya în ebraică) din Ierusalim, locul în care Avraam a vrut să își sacrifice fiul, pe Isaac, și unde regele Solomon a clădit templul lui Yahweh (același Marduk al amoriților). Prezența „muntelui amoriților” în Ierusalim nu ar trebui să ne mire deoarece, conform Cărții lui Iezechiel 16:3, orașul a fost fondat de amoriți și hitiți. În Ieșirea 23:23, amoriții fac parte din lista triburilor canaaneene pe care israeliții trebuiau să îi gonească după exodul din Egipt, conform ordinelor primite de Moise de la zeul Yahweh. Însă, conform Numerii 21:21-22, profetul nu a vrut război, ci a trimis soli de pace la Sihon, regele amoriților, cu mesajul: „Dă-mi voie să trec prin țara ta. Nu ne vom abate nici la ogorul tău, nici la via ta, nici apă din fântâna ta nu vom bea, ci vom trece de hotarele tale”. Sihon nu a avut încredere în israeliți și i-a atacat la Iahaț (Jahaz), însă a fost învins, iar Moise i-a luat tot regatul, adică cetatea Heșbon și satele din jurul lui. Apoi, israeliții i-au învins pe amoriții din Vasan (Bașan), conduși de regele Og, și le-au luat și acestora teritoriile. Speriați de aceste victorii, locuitorii Gibeonului (considerați amoriți în Cartea a doua a Regilor și hiviți în restul Vechiului Testament) au încheiat un tratat de pace cu israeliții, ceea ce i-a deranjat pe restul amoriților, care s-au decis să îi pedepsească. Adoni-Țedec din Ierusalim, Hoham din Hebron, Piream din Iarmut, Iafia din Lachiș și Debir din Eglon sunt cei cinci regi amoriți din munți care au atacat Gibeonul, însă au fost învinși de armata israelită condusă de Iosua, care a ucis întreaga populație (inclusiv femei și copii) a acestor cetăți amorite. În perioada judecătorilor, tribul lui Iosif i-a supus la muncă silnică pe amoriții din Muntele Heres. Mai târziu, israeliții au trăit în pace printre amoriți și chiar le-au adoptat zeii, ceea ce l-a determinat pe Yahweh să își trimită un înger cu un mesaj la profetul Ghedeon. Pace era și în perioada în care Samuel era judecător în Israel: „ținuturile acestora le-a eliberat Israel din mâinile filistenilor și a fost pace între Israel și amoriți” (Cartea întâia a Regilor 7:14). Amoriții nu mai sunt menționați în perioada regilor, David cucerind Ierusalimul de la iebusiți, un trib canaanean care ocupase cetatea după ce Iosua îi ucisese pe amoriții de acolo. Aceștia sunt menționați abia după exilul babilonian, în timpul profeților Ezdra și Neemia, când evreilor care s-au căsătorit cu femei canaaneene, inclusiv amorite, li se cere să divorțeze de ele. Ceea ce înseamnă că în secolul VI î.e.n. încă mai existau amoriți în Canaan, cel mai probabil în număr mic, chiar dacă erau dispăruți din istorie de șase veacuri.
Scrierile din Sumer, Akkad și Asiria îi descriu pe amoriți ca fiind un popor nomad necivilizat, cu un stil de viață primitiv, care le provocau mesopotamienilor dispreț și dezgust. Ceea ce reiese și dintr-un text publicat de Edward Chiera în Epopei și mituri sumeriene, care afirmă: „Arma este tovarășul lui… Care nu cunoaște supunerea… Poporul amorit care nu cunoaște grânele… Poporul amorit care nu cunoaște nici casa, nici orașul, bădăranii munților… Poporul amorit care sapă după trufe… care nu îngenuchează (pentru a lucra pământul – n.a.), care se hrănește cu carne crudă, care nu are casă în timpul vieții, care nu este îngropat după moarte”. Detalii despre ei găsim și în alte scrieri evreiești pe lângă scripturile veterotestamentare. De pildă, Talmudul conține o secțiune intitulată Căile amoriților, care sunt considerate superstiții. Cartea Jubileelor susține că „foștii uriași îngrozitori, refaimii, au lăsat locul amoriților, un popor rău și păcătos a cărui răutate o întrece pe cea a oricui și a cărui viață va fi scurtată pe Pământ”. În Deuteronomul 3:11, amoriții din Bașan sunt conduși de un astfel de uriaș: Og, ultimul dintre refaimi, care avea o înălțime de aproape patru metri. În Cartea lui Amos 2:9, toți amoriții au proporții mitice, fiind descriși ca „oameni înalți la stat ca cedrii și falnici ca stejarii”. Este posibil ca ei să fi fost uriașii pe care i-au raportat iscoadele israelite în timpul exodului lui Moise: „Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (Numerii 13:33-34). Exagerări evidente, din moment ce doar aici amoriții au fost descriși ca având staturi gigantice, celelalte surse, inclusiv cele din Vechiul Testament, considerându-i oameni obișnuiți, de statură normală. În Apocalipsa siriacă a lui Baruh, amoriții sunt simbolizați printr-o „apă neagră” din cauza „artei lor negre, a vrăjitoriei și a misteriilor lor impure, prin care au contaminat Israelul în vremea judecătorilor”. Ceea ce poate explica motivul pentru care Eneida lui Virgiliu este plină de elemente „negre”, precum ritualuri magice, vrăjitoare, blesteme, posedări și zeități întunecate. Detalii despre „arta neagră” a amoriților se găsesc în povestea lui Kenaz, păstrată în Cronicile lui Ierahmeel, un document medieval din secolul al XII-lea, atribuit istoricului evreu Ierahmeel ben Solomon. Aici se povestește cum triburile israelite au învățat răutatea de la amoriți, maeștrii vrăjitoriei, care își țineau cărțile ascunse sub Muntele Abarim și idolii făcători de minuni (statuetele a șapte nimfe sfinte) sub Muntele Sihem. Fiecare dintre aceste statuete era împodobită cu pietre prețioase care străluceau puternic noaptea și aveau puterea de a reda orbilor vederea. Kenaz, fiul lui Caleb și tatăl lui Otniel, primul judecător după Iosua conform lui Pseudo-Philo (în Vechiul Testament este fratele lui Caleb), le-a dat foc israeliților idolatri și a încercat să facă același lucru cu cărțile magice și cu pietrele, însă fără succes, deoarece nu ardeau. Drept pentru care a îngropat cărțile, însă a doua zi le-a găsit transformate în douăsprezece pietre prețioase pe care erau gravate numele triburilor israelite. Ulterior, acele pietre prețioase au fost folosite în Templul lui Solomon. Cu ajutorul arhanghelului Gavriil, Kenaz i-a lovit pe amoriți cu orbire și i-a nimicit cu sabia.
Din folclorul ebraic înțelegem că între israeliți și amoriți au avut loc multe lupte, dar au existat și perioade îndelungate de pace, în care israeliții au adoptat religia și ritualurile magice ale amoriților. Care nu și-ar fi împărtășit secretele unor dușmani, ci doar unor prieteni apropiați, ceea ce sugerează că o parte dintre israeliți erau prieteni cu amoriții iar o altă parte dușmani. Știm deja că evreii au fost împărțiți dintotdeauna în două tabere (israeliți și iudei, așkenazi și sefarzi, ortodocși și sioniști), prin urmare nu pare o ipoteză prea îndrăzneață prietenia unei tabere și dușmănia celeilalte. Mai mult ca sigur, grupul prieten este cel închinat lui Yahweh, acesta fiind și zeul suprem al amoriților. Prietenia dintre evreii lui Yahweh și amoriți reiese mai ales din povestea profetului Avraam, care a fost trimis de Yahweh din Sumer în Canaan în timp ce amoriții săi din Siria invadau Mesopotamia. Pentru a-și salva nepotul, Avraam i-a învins pe cei patru regi mesopotamieni (Kedarlaomer, Tidal, Amrafel și Arioc) care cu puțin timp în urmă învinseseră triburile din Canaan, inclusiv pe cele amorite. Pentru această victorie, profetul a fost întâmpinat de Melhisedec, regele Salemului (Ierusalimul) și „preotul Dumnezeului cel Preaînalt”, care i-a oferit pâine, vin și binecuvântări. Vechiul Testament susține că Ierusalimul a fost fondat de amoriți și de hitiți și că s-a aflat sub stăpânirea amoriților până când aceștia au fost învinși de israeliții conduși de Iosua. Prin urmare, regele Melhisedec nu putea fi decât amorit iar Dumnezeul „cel Preaînalt”, pe care îl slujea ca Mare Preot, era Marduk, zeul suprem al amoriților, nimeni altul decât Yahweh, dumnezeul lui Avraam. Amândoi slujeau același zeu, ceea ce reiese și din dialogul lor, Melhisedec spunând: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt”, iar profetul răspunzând: „Iată, îmi ridic mâna spre Domnul Dumnezeul cel Preaînalt”. Este evident că religia acestui rege al Ierusalimului nu putea fi iudaismul, din moment ce preoția evreilor a fost înființată abia în timpul lui Moise și oferită tribului leviților. Numele lui, Malki-ședeq în ebraică, a fost tradus ca „Regele dreptății”. Dacă prima parte este corectă, provenind din cuvântul „mlk”, care înseamnă „rege” în limbile Canaanului, a doua reprezintă numele unui zeu fenician, „șdq” (Sydyk, Sydek sau Sedek). Prin urmare, numele lui Melhisedec înseamnă „Regele Sedek”. Se observă cel mai bine că este vorba despre o divinitate în numele ultimului rege amorit al Ierusalimului, cel învins de Iosua, numit Adoni-Țedec (Adoni-ședeq în ebraică), care se traduce ca „Domnul Sedek”. Nu se cunosc detalii despre acest zeu, ceea ce nu ne încurcă deloc, pentru că știm deja cine era zeul suprem al amoriților. Partea cea mai ciudată însă se găsește în Noul Testament unde, în Epistola către evrei, apostolul Pavel îl consideră pe Iisus „Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” și „Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec”, arhiereul reprezentând cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, echivalentă cu funcția de mare preot. De ce l-ar fi considerat Pavel pe Iisus mare preot al religiei amoriților? Poate pentru a sublinia opoziția față de leviți, preoții iudaismului, ceea ce reiese cu ușurință din fraza: „Dacă deci desăvârșirea ar fi fost prin preoţia leviților, ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, și să nu se zică după rânduiala lui Aaron?”. Ceea ce demonstrează că în rândul evreilor exista o tabără aliată cu amoriții, opusă celei conduse de leviți.
Vechiul Testament susține că urmașii lui Avraam, Iacov și copiii săi, s-au mutat în Egipt iar vizirul Iosif le-a dăruit Delta Nilului. Sunt mari șanse ca ei să fi fost conducătorii Dinastiei a XIV-a, care a domnit în Deltă până la sosirea hicsoșilor din Canaan. Dacă printre hicsoși s-au aflat într-adevăr și amoriți, aceștia și israeliții au trăit împreună în pace timp de un secol, până au fost izgoniți de faraonul teban Ahmose I, fondatorul Dinastiei a XVIII-a. O parte dintre canaaneeni s-a întors în Egipt după un timp și, chiar dacă Biblia susține că era vorba doar despre israeliți, sunt mari șanse să fi fost și amoriți printre ei. Am văzut că amoriții nu erau doar nomazi (au emigrat din nordul Siriei în Canaan, apoi în Mesopotamia distrugând ultima dinastie sumeriană, probabil în Egipt cu hicsoșii și în Italia cu hitiții din Troia), ci și obișnuiau să se amestece cu alte popoare în timpul migrațiilor, așa cum au făcut și cu hicsoșii, și cu troienii. Prin urmare, este posibil să fi făcut parte din grupul canaaneenilor care s-au întors în Egipt în timpul
Dinastiei a XVIII-a și au pus pe tron patru dintre ei, adică faraonii Akhenaton, Smenkhare, Tutankhamon și Ay. Biblia susține că Akhenaton, pe care îl numește Moise, făcea parte din tribul leviților și s-au descoperit câteva dovezi care să sprijine această idee. Orașul de lângă Akhetaton / Amarna se numește Mallawi, care înseamnă „Orașul leviților”; Meryre II, care ocupa funcțiile de scrib regal, supraveghetor al celor două trezorerii, majordom și supraveghetor al haremului reginei Nefertiti, apare în Facerea 46:11 ca Merari, unul dintre fiii lui Levi; Panehesy, Marele Slujitor al lui Aton în templul din Akhetaten, în Biblie este numit Pinehas (Finees în română), fiind aici nepotul lui Aaron și cel de-al treilea mare preot al israeliților. Vechiul Testament susține că printre canaaneenii întorși în Egipt nu se găseau doar leviți, cărora Moise / Akhenaton le-a dat funcții în preoțime, ci și membri ai celorlalte unsprezece triburi israelite. Este posibil ca printre ei să se fi aflat și amoriți? Dacă Avraam și urmașii lui au locuit în Canaan o bună bucată de timp, au avut ca vecini și amoriți cu care s-au înțeles bine, ținând cont că scripturile nu specifică vreun conflict major între ei, ci dimpotrivă, Avraam având o relație bună cu regele amorit al Ierusalimului, marele preot Melhisedec. Nefiind dușmani în acele vremuri, este posibil să se fi întors împreună în Egipt, țara în care locuiseră cu câteva secole în urmă și strămoși ai israeliților, și ai amoriților. Desigur, vorbim despre un mic grup al amoriților, nicidecum despre întregul popor, care se afla în Canaan și Siria. Iar israeliții erau înrudiți cu restul popoarelor semite canaaneene, ceea ce l-a determinat pe doctorul Bill Arnold, profesor de interpretare a Vechiului Testament la Seminarul Teologic Absbury din statul american Kentucky, să declare că „este rezonabil să presupunem că israeliții erau descendenți îndepărtați ai vechilor amoriți”. Așa că o migrație „în familie” este foarte posibilă. În plus, în capitala lui Akhenaton par a se găsi urme ale amoriților. De pildă, palatul Maru-Aten, pe numele său complet Pa-maru-en-pa-aten, conține o particulă derivată din Amar / Amaru, una dintre identitățile poporului, zeului și regatului amoriților. La fel și Amarna, numele ulterior al capitalei Akhetaten. Se spune că acest nume provine din cel al tribului Beni Amran, care locuia în zonă, trib influențat de narațiunea biblică, ținând cont că numele său înseamnă „Copiii lui Amran”, un nume similar cu cel al tatălui lui Moise în Vechiul Testament, Amram. Și Amram / Amran pare a deriva din numele amoriților, însă aceste posibile „urme” nu sunt concludente, prin urmare nu putem ști cu siguranță dacă acest popor s-a întors cu israeliții în Egipt înainte de exodul biblic. Măcar putem presupune că unii amoriți au făcut parte din grupul eneazilor care au emigrat în Italia.
Știm că amoriții erau descriși de mesopotamieni ca fiind nomazi și au migrat de câteva ori conform informațiilor antice despre ei. Am văzut și că obișnuiau să se amestece cu alte popoare în timpul migrațiilor, parcă pentru a-și ascunde identitatea. Ceea ce rezultă și din dispariția lor din istorie în jurul anului 1200 î.e.n., deși în mod evident au continuat să existe, precum și din reapariția unora dintre ei cu un nume diferit, ca aramei. Așadar, este posibil ca un grup de amoriți să fi migrat cu hitiții troieni iar în Italia să fi ajuns la conducerea grupului în urma unui conflict simbolizat de lupta gemenilor Romulus și Remus, apoi să-și fi înființat un nou regat, Roma. În plus, am văzut și latura lor războinică, precum și dorința lor de putere și, mai apoi, de expansiune. În secolul XXI î.e.n. au migrat masiv în Mesopotamia, au distrus ultima dinastie sumeriană și au ajuns la conducerea câtorva cetăți. Hammurabi și-a extins regatul și l-a transformat într-un imperiu. Imperii au fondat și regii aramei Hazael în secolul IX î.e.n. (Imperiul Aram-Damasc) și Nabopolassar în secolul VII î.e.n. (Imperiul Neo-Babilonian). Hicsoșii au cucerit tot printr-o migrație masivă nordul Egiptului, pe care l-au condus timp de un secol. În povestea biblică a exodului, amoriții nu i-au lăsat pe israeliți să le traverseze teritoriile, ci au preferat războiul. Latura lor războinică se observă cel mai bine la romani, care s-au dovedit a fi adevărați adepți ai zeului Marte, ducând o politică expansionistă care a transformat fostul regat al Romei, devenit ulterior republică, într-un imperiu care a cuprins o mare parte a Europei, nordul Africii și estul Asiei. Un imperiu frământat adesea nu doar de războaie externe, ci și de multe interne. În Eneida, Virgiliu exprimă astfel pretențiile romane la hegemonie mondială și justificările politicii de cucerire și exploatare a celorlalte popoare, fiind știut că romanii și-au impus jugul sub pretextul păcii și organizării: „Tu adu-ți aminte, romane, să cârmuiești cu putere noroadele, să stabilești rosturile păcii, să cruți pe cei ce se supun și să-i zdrobești pe cei trufași; iată menirea ta”. Ceva asemănător făcuse și Hammurabi cu câteva secole înainte, când a transformat Babilonul într-un imperiu: a obligat popoarele cucerite să îl venereze pe Marduk, să plătească tribut și să adopte legile babiloniene, toate acestea în numele răspândirii civilizației. N-ar trebui să ne mirăm că, după multe secole, un alt imperiu al amoriților a aplicat aceeași tactică, subjugând multe popoare aparent pentru a le aduce democrația. Lipsa de moralitate a romanilor, pentru care crima, tortura, violul și sclavagismul erau normale, agresivitatea, înclinația către violență (distracția preferată a poporului erau luptele de gladiatori), atitudinea de superioritate față de restul popoarelor și dorința acerbă de putere sunt doar câteva dintre răutățile amoriților menționate de literatura ebraică, care îi considera „un popor rău și păcătos a cărui răutate o întrece pe cea a oricui”. În timp, amoriții s-au împrăștiat pe toată suprafața Pământului, ascunzându-se printre populațiile locale. Însă le găsim urmele în toponimele pe care le-au lăsat în urmă, cum ar fi, pe lângă Roma și Ameria din Italia, orașul Amurrio din Spania, Tell Amarna din Siria, râul Amur dintre Rusia și China, satul Amar din India și patru sate cu același nume în Iran. În Italia, conducătorii lor au fondat cele mai proeminente familii romane, cum ar fi, de pildă, clanul Iulia, din care au făcut parte Iulius Cezar și primul împărat, Octavian Augustus. După căderea Imperiului Roman, multe dintre aceste familii proeminente au rămas în Italia, majoritatea ascunse, iar altele au emigrat în alte țări europene. Este posibil ca familia De Medici, despre care am scris pe larg în Secretele Sionului, cea mai puternică din Europa pentru o bună perioadă de timp și care îl venera pe Marduk, să fi fost una amorită. La sfârșitul secolului XVIII, Iștar a înlocuit-o cu una levită, de susținători de-ai ei, Rothschild. Cum Iștar a ajuns să conducă Europa prin religia creată de adepții ei, creștinismul, Marduk a atacat-o nu doar cu ajutorul armelor, prin musulmanii săi, ci și prin ocultism, care a slăbit puterea creștinismului. Cel mai probabil tot cu ajutorul amoriților care, conform literaturii ebraice, erau maeștri ai vrăjitoriei, în special ai magiei negre. Renașterea care a dus la sfârșitul Evului Mediu a luat naștere în Italia, acolo unde erau stabiliți mulți dintre amoriții lui Marduk. După ce adepții lui Iștar au înființat Francmasoneria pentru a conduce lumea din umbră prin intermediul ei, amoriții s-au infiltrat și în această organizație, astfel încât și astăzi o parte dintre membri i se închină lui Marduk, pe care îl numesc Marele Arhitect, iar cealaltă parte venerează zeița ascunsă. Lupta dintre cei doi frați divini pentru tronul Pământului se duce și astăzi prin adepții lor fideli, amoriții lui și leviții ei. Care însă lucrează împreună la nevoie, când trebuie aplicate planurile tatălui celor două zeități ale planetei noastre. Ceea ce ne amintește că și evreii au fost divizați dintotdeauna în două mari tabere conform istoriei lor oficiale.
Tradiția ebraică susține că patriarhul Iacov, numit și Israel, a avut doisprezece fii, care au fondat cele douăsprezece triburi israelite. După moartea lui Solomon, regatul său, în care locuiau toate triburile, a fost divizat în două: Israel și Iuda. Este evident că primul poartă numele patriarhului iar al doilea pe cel al unuia dintre fiii săi, Iuda. Ceea ce nu prea are sens. Dacă cele douăsprezece triburi provin din Iacov / Israel, înseamnă că toate, inclusiv cel al lui Iuda, sunt israelite. Prin urmare, pare ilogic ca unul dintre cele două regate să se numească Israel, nume care include toate triburile, iar celălalt să poarte un nume diferit, deși era și el israelit. În varianta biblică, după moartea lui Solomon, israeliții l-au încoronat pe fiul acestuia, Roboam (Rahab’am în ebraică). Triburile nordice, conduse de Ieroboam (Yarob’am) din tribul lui Efraim, i-au cerut noului rege să reducă taxele instituite de Solomon. Deoarece Roboam a refuzat, zece triburi și-au fondat propriul regat, Israel, și l-au proclamat pe Ieroboam regele lor. Doar tribul lui Iuda a rămas fidel casei regale a lui David iar tribul lui Beniamin i s-a alăturat după scurt timp, astfel înființându-se regatul sudic, Iuda. Nu se știe de ce zece triburi au acceptat să ocupe jumătate de teritoriu și să lase cealaltă jumătate în mâinile a doar două triburi, o împărțire incorectă, pe care israeliții nu ar fi acceptat-o. Pare mai logic ca regatul Israel să fi reprezentat teritoriul israeliților, în care locuiau toate cele douăsprezece triburi, iar Iuda să fi fost teritoriul unui alt popor, diferit de cel israelit. Mai ales că în Canaan locuiau multe popoare care, în varianta oficială, ori au fost nimicite de israeliți, ori au fost absorbite de poporul israelit, de cel fenician sau de cel filistean. Testele genetice moderne au stabilit că A.D.N.-ul vechilor canaaneeni se găsește în evreii și arabii de astăzi, așa că se confirmă varianta absorbției. Ceea ce înseamnă că într-adevăr popoarele canaaneene au fost adoptate de triburile israelite. Cum de au acceptat canaaneenii să renunțe la identitatea, cultura și religia lor pentru a deveni israeliți? Ar fi făcut asta dacă ar fi preluat obiceiul amoriților de a se amesteca cu alte grupuri, cărora le-au adoptat identitatea. Așadar, conform Bibliei și geneticii, canaaneenii au existat în continuare în Canaan, mascați în israeliți. Oare să nu fi încercat ei să își fondeze un regat propriu, ci s-au lăsat conduși de israeliți fără a profita de ocazie nici măcar atunci când triburile s-au divizat din cauza lui Roboam? Sau regatul Israel era al israeliților iar Iuda al celorlalte popoare canaaneene amestecate cu tribul iudeilor? Capitala regatului Iuda era la Ierusalim, fosta mare cetate a
amoriților, prin urmare pare posibil ca aceștia să fi condus din umbră regatul și tribul iudeilor. Despre regele Solomon din tribul lui Iuda se spune că a avut șapte sute de soții și trei sute de concubine, majoritatea canaaneene, adică moabite, amonite, edomite, sidoniene sau hitite. Până și regele Roboam era făcut cu o amonită. Cel mai probabil, aceasta este metoda redactorilor biblici de a sugera amestecul iudeilor cu celelalte popoare canaaneene, nici măcar casa regală neavând sânge pur israelit. Mama lui Solomon era fosta soție a unui hitit și fiica unui gilonit care făcea parte din unitatea de elită a regelui David, formată din reprezentanți ai multor popoare canaaneene (cum ar fi hititul Urie, moabitul Itma sau amonitul Zelek). În lista soțiilor și concubinelor străine ale lui Solomon nu se găsește nicio amorită, ceea ce este de înțeles ținând cont că, oficial, amoriții erau dispăruți din istorie de vreo două secole, însă am văzut deja talentul lor de a se ascunde, adoptând alte identități. Îi găsim în Cartea a doua a Regilor, unde țara fusese lovită de foamete timp de trei ani pentru că Saul, primul rege al Israelului, îi atacase pe ghibeoniți, care „nu erau din fiii lui Israel, ci rămășițe din amoriți” (21:2). Regele David i-a întrebat pe acești amoriți ce ar putea să le ofere pentru a se termina foametea, ei i-au cerut șapte urmași ai lui Saul, pentru a-i spânzura, iar David le-a îndeplinit dorința.
Să fi fost într-adevăr regatul Iuda format din iudei amestecați cu restul popoarelor canaaneene, inclusiv cu amoriți? Numele Iuda, Yehuda în ebraică, îl conține pe cel canaanean al lui Yahweh, Yehu / Yahu, zeul suprem al amoriților. Numele celuilalt regat, Israel (Yisrael în ebraică), este format din prima silabă a numelui zeiței babiloniene Iștar, particula „ra”, care înseamnă „conducător” în sumeriană, și „el”, cuvântul canaanean pentru „zeu”. Prin urmare, s-ar putea traduce ca „Iștar, zeița conducătoare”. Chiar dacă în mod oficial ambele regate îi erau închinate lui Yahweh / Marduk, Vechiul Testament menționează de multe ori venerarea unei zeițe. În plus, în timpul exilului babilonian, elita iudeilor a adoptat cultul lui Iștar, iar poporului i l-a lăsat pe cel al lui Yahweh. Așadar, putem considera împărțirea evreilor în două tabere ca fiind una nu doar politică, ci și religioasă, o tabără preferându-l pe zeul suprem al amoriților, iar cealaltă pe sora acestuia. Dacă după întoarcerea din Babilon iudeii și evreii din celelalte triburi israelite s-au unit într-un singur popor, prin secolul II î.e.n. s-au divizat din nou în două secte principale, fariseii și saducheii, tot din motive religioase și sociale. După ce romanii i-au gonit din Ierusalim a avut loc o nouă împărțire a lor, în așkenazi și sefarzi, iar după multe veacuri în ortodocși și sioniști. Toate aceste divizări, care i-au separat dintotdeauna pe evrei în două tabere, indică două elite conducătoare. Una, în mod evident, a leviților închinați lui Iștar iar cealaltă, mai mult ca sigur, a amoriților infiltrați în tribul iudeilor, care îl venerează pe Marduk. Astfel înțelegem și de ce sionistul Alexandru Alabarhul, fratele inventatorului creștinismului, Philon din Alexandria, a trimis noua religie la Roma, pentru a conduce imperiul prin intermediul ei, și de ce amoriții aramei din Siria au împrăștiat creștinismul prin răsăritul Europei, departe de conducătorii Romei. Ceea ce a dus după un mileniu la împărțirea acestei religii la fel ca iudaismul, în două ramuri: catolicism și ortodoxie.
Amoriții rămași în Siria după dispariția lor oficială de după războiul troian s-au numit aramei și și-au redenumit teritoriul de origine din Amar în Aram. La începutul primului mileniu î.e.n. au început să-și fondeze mai multe state în vestul Orientului Apropiat, cel mai important fiind regatul Aram-Damasc, care în timpul regelui Hazael (secolul IX î.e.n.) s-a transformat într-un imperiu ce conținea o mare parte din Siria și Israel. În secolul VIII î.e.n., regatele arameilor au fost cucerite de Imperiul Neo-Asirian, a cărui politică de relocare a populațiilor a împrăștiat comunitățile arameilor în diverse regiuni ale Orientului Apropiat. Astfel, limba lor, aramaica, s-a împrăștiat și în timp a devenit limba folosită în viața publică și administrație, în special în timpul Imperiului Neo-Babilonian (612 – 539 î.e.n.) și a Imperiului Ahemenid (539 – 330 î.e.n.). În epocile elenistică și romană au mai apărut câteva state mici ale arameilor, cel mai important fiind regatul Osroene, care avea capitala la Edessa, locul nașterii limbii aramaice edessane, cunoscută ulterior ca limba siriacă clasică. Începând cu primul secol al erei noastre, multe comunități vorbitoare de aramaică au adoptat creștinismul, născându-se astfel creștinismul siriac sau aramaic. Cucerirea arabă din secolul VII a dus la islamizarea comunităților arameilor, care astfel au fost fragmentate. Cele trecute la islam au renunțat la limba lor și au adoptat araba, ceea ce le-a afectat și pe cele creștine, care s-au văzut nevoite să folosească limba arabă în viața de zi cu zi și aramaica doar în procesiunile religioase. Comunitățile creștine au aderat la ortodoxia orientală și au ajuns sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Orientale a Antiohului, care în timp s-a transformat în Biserica Ortodoxă Siriacă. Arameii au supraviețuit până în zilele noastre, misionarul american Henry Van-Lennep scriind în 1875 că arameii sunt „cunoscuți mai mult ca sirieni, asirieni și caldeeni” și că sunt împărțiți în două ramuri: „arameii estici sau asirienii, numiți acum caldeeni” și „arameii vestici sau sirienii moderni”. Unii oameni de știință i-au dat dreptate, considerând că sirienii moderni sunt descendenții arameilor. De exemplu, antropologul britanic George T. Bettany, care nota în 1888 că „semiții moderni care ocupă Siria sunt numiți foarte precis aramei”. Comunități semnificative ale arameilor se găsesc astăzi în sud-estul Turciei, în părți din Siria, Irak, Liban, Germania, Suedia și Israel, ceea ce demonstrează că amoriții nu au dispărut acum 3200 de ani, ci există și astăzi cu noi identități. Caldeenii menționați de Van-Lennep erau aramei care au migrat din Levant în Babilonia prin secolele XI – IX î.e.n. și și-au fondat o mică țară, Caldeea, care a rezistat de prin secolul X î.e.n. până la mijlocul secolului VI î.e.n. Unul dintre ei, Nabopolassar, a fondat Imperiul Neo-Babilonian care a rezistat din 626 î.e.n. până la căderea Babilonului din 539 î.e.n. Nabopolassar și fiul său, Nabucodonosor II, au reclădit Babilonul, căruia i-au redat gloria de odinioară, și au susținut că au acționat la ordinul zeului Marduk. În 587 î.e.n., Nabucodonosor II (Nabu-kudurri-ușur în original) a cucerit regatul Iuda, a distrus Ierusalimul și a deportat populația orașului în Babilon. Tot din ordinul lui Yahweh / Marduk, după cum susține Cartea lui Ieremia, zeul pedepsindu-și astfel poporul pentru că nu i-a ascultat ordinele. Degeaba Nabucodonosor II a refăcut Babilonul strămoșilor săi, pentru că l-au cucerit perșii lui Cyrus cel Mare în 539 î.e.n., care i-a și eliberat pe iudei cu această ocazie. Conform Bibliei, tot la ordinul lui Marduk, care obișnuia să își pedepsească supușii prea des, după cum se vede. După pierderea capitalei, caldeenii au dispărut din Babilonia și din istorie, probabil întorcându-se în Siria printre ceilalți aramei. Nu știau că Marduk își întorsese fața de la amoriții asiatici pentru că își pregătea un nou imperiu în Europa: Roma. Și devine evident motivul pentru care cuvântul „amor”, inversul Romei și numele atribuit de egipteni poporului, regatului și zeului amoriților, în limba latină înseamnă „dragoste”.
După căderea Imperiului Roman, care a reprezentat sfârșitul Antichității, s-a instalat Evul Mediu, în care Iștar a condus Europa pentru aproximativ un mileniu cu ajutorul leviților săi care migraseră în Italia și, de acolo, pe întregul continent. Marduk a reușit să îi reducă influența prin Renaștere, care a slăbit considerabil jugul religios al zeiței. Însă nu destul, așa că zeul și-a îndreptat privirea către un nou tărâm care să dea naștere unui nou imperiu. În secolul XV europenii au descoperit America, un nou continent care însă nu a primit numele descoperitorului său, Cristofor Columb, ci pe al lui Amerigo Vespucci, venit în lumea nouă după Columb. Ceea ce nu are nicio logică. De ce nu a primit numele descoperitorului, ci pe al unuia mai puțin important? În mod oficial pentru că așa au decis doi cartografi germani, Martin Waldseemüller și Matthias Ringmann, care l-au considerat pe Vespucci descoperitorul Americii, ignorându-l pe Columb din motive necunoscute. Spania a refuzat să accepte acest nume timp de două secole, susținând că ar trebui să îi fie acordat credit adevăratului descoperitor, Columb. Hărțile ulterioare ale lui Waldseemüller, de după moartea lui Ringmann, nu au inclus numele America, lumea nouă fiind numită Terra Incognita, cu adevăratul ei descoperitor menționat într-o notă. Însă era prea târziu, pentru că numele America prinsese deja, așa că nu a mai putut fi schimbat. Iar varianta oficială este că noul continent a fost numit după forma latinizată a numelui lui Amerigo Vespucci, adică Americus Vesputius. Oare așa să fie? Pare ilogic să i se fi acordat lui Vespucci credit pentru descoperirea altuia și observăm că numele America pare derivat din Amurru / Amar / Amor, fiind cunoscut obiceiul amoriților de a-și numi astfel regatele. Atât Columb cât și Vespucci erau italieni (cel din urmă provenind din Florența, orașul din care a pornit Renașterea), țara în care trăiau marile familii amorite europene, și amândoi au fost finanțați de regele spaniol Ferdinand II de Aragon, care era evreu după mamă, după cum susțineau papii Iulius II și Alexandru VI. Desigur că acestea nu sunt dovezi, ci posibile indicii, prin urmare nu putem stabili dacă America a fost descoperită de amoriți și numită tot după ei. Însă observăm o serie de asemănători izbitoare între Statele Unite ale Americii și Roma antică. Forma de guvernare a americanilor este inspirată parțial din cea romană, ambele având o ramură executivă și una legislativă. Constituția americană este similară celor douăsprezece table ale legilor romane, legi pe care Curtea Supremă americană le folosește și astăzi. E drept că multe state din întreaga lume își bazează și în prezent sistemele politice și judiciare pe cele ale Romei antice, însă acestea nu sunt singurele influențe romane din America. Clădirea în care se întrunesc Camera Reprezentanților și Senatul american (copiat, de asemenea, de la romani) se numește Capitoliu, care se află pe Dealul Capitoliu din capitala Washington D.C., nume copiat după cel al templului roman Capitolium, care se afla pe Dealul Capitolinus din Roma. Mulți dintre coloniștii americani admirau Roma atât de mult încât, când dezbăteau politică în ziare, adesea își semnau opiniile cu pseudonime romane precum Cicero sau Cincinnatus. De altfel, orașul Cincinnati din statul Ohio poartă numele politicianului roman Lucius Quinctius Cincinnatus din secolul V î.e.n. Oratorii și scriitorii din timpul revoluției americane apelau adesea la paralele între Roma și America, cel mai cunoscut exemplu fiind întrebarea lui Josiah Quincy: „Nu este Britania pentru America ce a fost Cezar pentru Roma?”. Un alt exemplu vine din partea medicului Joseph Warren care, în timpul discursului său despre masacrul din Boston din 1775, a purtat o togă romană. Pe lângă vulturul roman, care a ajuns pe stema Statelor Unite, americanii au adoptat o mulțime de alte simboluri romane. De pildă, în statuia lui Abraham Lincoln din monumentul Lincoln Memorial, președintele își sprijină mâinile pe două fascii romane (securi de luptă, legate pe mănunchiuri de nuiele). Alte fascii se găsesc în exteriorul clădirii construite în stilul arhitectural greco-roman, stil folosit pentru multe clădiri americane, cea mai cunoscută fiind Casa Albă, reședința președinților. Simbolul principal al Americii, Statuia Libertății din New York, o reprezintă pe zeița romană Libertas. În S.U.A. există treisprezece orașe numite Roma (Rome în engleză). Expansionismul roman se regăsește și la americani, care au transformat Statele Unite într-un imperiu cel mai adesea cu ajutorul armelor. Dacă romanii își motivau invaziile prin civilizarea popoarelor cucerite, americanii folosesc scuza aducerii democrației. Latura războinică mult prea accentuată la romani se observă și la Statele Unite, care au avut doar 15 ani de pace din cei 246 de la fondare. Observăm și agresivitatea romană la americani, care au înlocuit luptele letale de gladiatori cu sporturi mai inofensive, dar violente (fotbal american, box, wrestling, hochei etc.), precum și istoria sângeroasă a „lumii noi”, care s-a clădit pe masacre, genociduri și sclavagism. Să ne amintim de populațiile indigene din America de Nord, Centrală și de Sud, pe care europenii le-au nimicit prin războaie și boli pentru a le fura bogățiile și pământurile. Milioane de băștinași și-au pierdut viețile iar supraviețuitorii pământurile, care au fost colonizate de europenii invadatori. Ceea ce amintește de invazia amoriților în Mesopotamia acum mai bine de patru milenii, care a dus la dispariția sumerienilor. Dacă remarcăm și sclavagismul legal din America, ale cărui victime au fost multe milioane de indigeni și africani, nu putem să nu concluzionăm că Statele Unite ale Americii sunt noul Imperiu Roman. Sau noul Canaan al amoriților și israeliților, teritoriul locuit în prezent de „un popor rău și păcătos a cărui răutate o întrece pe cea a oricui”, după spusele Cărții Jubileelor.
Încercând să-i găsesc pe amoriții mult prea bine ascunși în istorie, am descoperit o curiozitate. În Babilon, pe care l-au transformat dintr-un orășel în cel mai mare oraș al lumii antice, se găseau șapte movile. Ierusalimul, despre care Vechiul Testament susține că a fost fondat de amoriți și hitiți, era clădit pe șapte munți. Roma, fondată de amoriții emigrați în Italia cu supraviețuitorii troieni, clădită pe șapte dealuri. 
Washington D.C., capitala Statelor Unite, tot pe șapte dealuri. La fel și Cincinnati din Ohio, care poartă numele romanului Cincinnatus. Atena, capitala Greciei, care a fost fondată de un grup de emigranți canaaneeni, se găsea tot pe șapte dealuri. La fel și Mecca din Arabia Saudită, orașul sfânt al islamului, religie centrată în jurul zeului suprem al amoriților. Și se pare că există un tipar aici, amoriții ridicându-și orașele pe câte șapte dealuri ori munți. În lume există cincizeci și nouă de orașe ridicate pe câte șapte dealuri (șaizeci dacă punem la socoteală și Babilonul) și nu putem ști dacă au fost toate fondate de amoriți. Probabil nu, însă cel puțin o parte dintre ele par a fi opera lor. De ce și-ar fi ridicat amoriții orașele pe câte șapte dealuri? Poate le reprezintă pe cele șapte nimfe menționate în povestea lui Kenaz din Cronicile lui Ierahmeel, unde amoriții își ascundeau sub Muntele Sihem statuetele făcătoare de minuni, care reprezentau șapte nimfe sfinte. Nu știm cine erau aceste nimfe și, cel puțin teoretic, ar putea fi pleiadele din mitologia grecilor, cele șapte fiice ale titanului Atlas și ale nimfei marine Pleione. Sau poate erau hesperidele (adesea în număr de trei, șapte uneori), tot fiice ale lui Atlas. Însă nu știm ca amoriții să fi venerat șapte nimfe, ci panteonul la care se închinau toate celelalte popoare, dar cu Marduk pe poziția de zeu suprem. Iar o poveste medievală nu poate fi considerată o sursă credibilă, mai ales când nu este confirmată de altele. Deși, conform Eneidei lui Virgiliu, în Tracia Enea nu s-a rugat doar la Marduk când s-a speriat, ci și la nimfe: „nimfelor câmpului și lui Marte Gradivul, ocrotitorul ogoarelor geților”. Este posibil însă ca acei șapte idoli ai amoriților să nu reprezinte nimfe, ci pe cei șapte mari zei din toate religiile lumii. Și Eneida susține că eneazii și-au luat cu ei din Troia statuete ale zeilor, care la un moment dat i-au vorbit lui Enea, asemănătoare cu statuetele făcătoare de minuni ale amoriților. Însă nu putem decât să speculăm pe marginea acestui subiect, neavând dovezi. Mai ales când vine vorba despre un popor care a reușit să rămână ascuns timp de 3200 de ani, chiar dacă astăzi conduce din umbră jumătate de Mapamond în numele zeului său.
Lasă un răspuns