Secretele Olimpului 9. Alexandru Macedon

După invazia Popoarelor Mării, Grecia a petrecut aproximativ trei secole în Evul Întunecat sau Epoca de Fier, revenindu-și în jurul anului 800 î.e.n., când a început Perioada Arhaică. Elenii s-au întors și și-au repopulat teritoriul, și-au extins așezările în jurul Mării Negre și a Mediteranei, și-au înființat orașe-state, așa-numitele „poleis”, și și-au dezvoltat masiv cultura, politica, economia, relațiile internaționale și armatele. Atunci a apărut alfabetul grec inspirat din cel fenician, cele mai vechi lucrări din literatura elenă (operele lui Homer, Hesiod, Sappho etc.) și filosofia, în Atena s-au pus bazele democrației iar în Olimpia au avut loc primele jocuri olimpice. Tot în Perioada Arhaică a apărut religia olimpiană, Teogonia lui Hesiod devenind un fel de biblie a religiei elene, bazată pe mituri inspirate din religiile cu care grecii intraseră în contact. Mituri care nu reprezentau decât povești rezervate publicului larg, adevăratele cunoștințe divine fiind păstrate în misteriile care împărtășeau secretele zeilor doar inițiaților. De altfel, religia olimpiană a fost respinsă de unii filosofi, primul dintre ei fiind Xenofan (Xenophanes în original), care prin secolul VI î.e.n. a criticat viciile umane ale zeilor și reprezentarea lor antropomorfă.

Timp de câteva secole, Grecia nu a avut parte de conflicte militare majore, singurele lupte ducându-se între diverse orașe-state rivale. Totul s-a schimbat odată cu apariția perșilor în zonă, când împăratul Cirus cel Mare a cucerit în 547 î.e.n. regiunea Ionia din vestul Anatoliei, locuită pe atunci de greci. Cirus II, numit Kuruș în persană, a ajuns pe tronul Persiei în 559 î.e.n., după moartea tatălui său, Cambisse I. A cucerit Imperiul Medic (al mezilor) în 550 î.e.n. și a fondat Imperiul Ahemenid. După ce lidienii au cucerit orașul persan Pteria din Cappadocia, Cirus le-a cerut locuitorilor Ioniei, care făcea parte din regatul lidian, să se revolte împotriva conducătorilor lor. Ionienii au refuzat, așa că perșii au cucerit nu doar Ionia, ci întregul regat lidian. Imperiul Ahemenid s-a mărit tot mai mult odată cu cucerirea statelor Lycia, Cilicia (ambele din Anatolia), Fenicia (din Canaan), Elam (din sud-vestul Iranului de astăzi) și a Imperiului Neo-Babilonian, după care Cirus s-a autoproclamat „rege al Babilonului, rege al Sumerului și Akkadului, rege ale celor patru colțuri ale lumii”, așa cum este menționat pe Cilindrul Cirus, depozitat în fundația templului Esagila din Babilon. După ce a cucerit Babilonul le-a permis iudeilor să se întoarcă în țara lor și le-a finanțat construirea unui mare templu, motiv pentru care Cirus cel Mare este numit „mesia” în Vechiul Testament. Și-a pierdut viața în 530 î.e.n. în timpul campaniei împotriva tribului tracic al masageților, condus de regina Tomiris, după cum relata istoricul Herodot. Tronul imperiului a fost preluat de fiul său, Cambisse II, care a murit după opt ani, succesorul său fiind fiul cel mic al lui Cirus, Bardiya, detronat după numai câteva luni de Darius cel Mare (numit în original Darayavauș), fiul satrapului Histaspe (Viștaspa).

În Ionia, perșii au numit tirani (conducători absoluți, aflați deasupra legilor) în fruntea fiecărui oraș-stat, ceea ce nu le-a convenit grecilor. În anul 499 î.e.n., Aristagoras, tiranul orașului ionian Milet, a plecat într-o campanie de cucerire a insulei Naxos, cu sprijinul perșilor. Expediția a fost un dezastru, drept pentru care Aristagoras, intuind că avea să își piardă funcția, a incitat orașele ioniene la revoltă împotriva stăpânirii persane. Ionienii au primit sprijin militar din partea cetăților elene Atena și Eretria iar perșii au reușit să le înăbușe revolta abia după șase ani. Darius cel Mare nu a putut trece peste această ofensă, așa că a decis să pedepsească Atena și Eretria cucerind întreaga Grecie, mai ales pentru că statele elene puteau amenința stabilitatea imperiului său. Drept pentru care în 492 î.e.n. a început prima invazie a perșilor în Grecia, care a constat în două campanii distincte. În prima, perșii au cucerit Tracia și Macedonia, însă flota le-a fost distrusă de o furtună în apropiere de Muntele Athos, ceea ce amintește de furtuna zeului Poseidon, care a distrus flota aheilor la întoarcerea din Troia. În anul următor, Darius a trimis ambasadori în toate orașele Greciei pentru a cere supunere. A primit-o peste tot, cu excepția Atenei și Spartei, unde ambasadorii au fost executați. Lovindu-se din nou de sfidarea Atenei și de declarația de război a Spartei, Darius I a pregătit o nouă campanie militară în 490 î.e.n. Perșii au cucerit întâi insula Naxos, pe care au ars-o, apoi au anexat imperiului lor restul insulelor cicladice din Marea Egee. Ajunși pe continent au distrus Eretria și au înrobit supraviețuitorii. Apoi s-au îndreptat către regiunea Attica, însă pe drumul către Atena, lângă orașul Maraton, au înfruntat o mică armată ateniană care, în mod surprinzător, a învins. Atenienii au fost ajutați de un mic grup din Plataea; le-au cerut ajutorul și spartanilor, însă aceștia nu l-au putut oferi, fiind ocupați cu un festival religios. Atenienii și aliații lor au reușit să învingă uriașa armată persană prin genialitatea generalului Miltiade. Se pare că au avut parte și de ajutor divin, conform lui Herodot, mulți atenieni jurând că zeii au coborât din cer și i-au ajutat să obțină victoria. Plutarh scria că atenienii au văzut spiritul semizeului Tezeu în fruntea armatei lor, luptând împotriva perșilor, iar Pausaniu nota în secolul al II-lea: „De asemenea spuneau că în luptă s-a întâmplat să fie prezent un bărbat cu aspect și îmbrăcăminte rustice. După ce a măcelărit mulți străini cu un plug, nu a mai fost văzut. Când atenienii au întrebat oracolul, zeul doar le-a poruncit să îl onoreze pe Echetlaeus ca erou”. Pe lângă Tezeu și necunoscutul Echetlaeus sau Echetlus au luptat alături de greci și alte divinități, cum ar fi Atena și Hercule. Cel puțin asta povesteau atenienii și nu suntem convinși că ar trebui să îi credem pe cuvânt. Cel mai cunoscut personaj real al acestei lupte este alergătorul de la Maraton, numit Feidippide sau Filippide. Herodot povestea că Feidippide a alergat 225 de kilometri din Atena până în Sparta, pentru a cere ajutor în luptă. Pe drum s-a întâlnit cu zeul Pan, care l-a întrebat de ce atenienii nu l-au onorat și pe el ca pe restul divinităților. Îngrozit, Feidippide i-a promis că vor face asta iar Pan a apărut pe câmpul de luptă în momentele cruciale și a insuflat panică în sufletele perșilor. Atenienii nu au uitat promisiunea făcută de Feidippide și au înființat pentru Pan un sanctuar într-o grotă de pe versantul nordic al Acropolei, unde i-au adus anual sacrificii. Herodot mai spunea că, după luptă, armata ateniană a parcurs în viteză cei patruzeci de kilometri de la Maraton la Atena, ajungând la timp pentru a vedea flota persană îndepărtându-se. În timp, legenda alergătorului s-a modificat în concepția populară iar Feidippide a devenit cel care a alergat patruzeci de kilometri de pe câmpul de luptă până în Atena, pentru a anunța victoria grecilor, după care a murit de oboseală. Deși această legendă este falsă, la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne din 1896 a fost introdusă proba de maraton, alergare pe o distanță de 42,195 kilometri, în cinstea alergătorului numit Feidippide de Herodot, Filippide de Lucian din Samosata și Thersipus sau Eucles de Plutarh.

Învinși la Maraton, perșii s-au întors în Asia iar Darius a planificat o invazie de proporții gigantice a Greciei. Pe care nu a reușit să o pună în aplicare, imperiul său fiind slăbit de conflicte interne, cum ar fi revolta egiptenilor din 486 î.e.n. Darius a murit în acel an iar tronul imperiului i-a revenit fiului său, Xerxes I (Xșayarșa în original), echivalat uneori cu regele Artaxerxe menționat în Cartea Esterei din Vechiul Testament. Prima grijă a lui Xerxes a fost să înăbușe revolta egiptenilor în 484 î.e.n., apoi pe cele ale babilonienilor în 484 și 481 î.e.n. După care a pregătit a doua invazie a Greciei, îndeplinind dorința tatălui său. A săpat un canal în istmul peninsulei pe care se află muntele Athos, a lăsat provizii pe drumul din Tracia, a construit două poduri în strâmtoarea Dardanele și a înrolat în uriașa sa armată soldați din întregul imperiu, adică asirieni, fenicieni, babilonieni, egipteni, iudei, macedoneni, traci, indieni și chiar greci. Conform istoricului Herodot, a eșuat în prima încercare de a construi un pod în Dardanele din cauza unei furtuni care a distrus construcția; Xerxes a ordonat ca strâmtoarea să fie biciuită de trei sute de ori și să fie aruncate lanțuri în apă, iar a doua încercare a fost o reușită surprinzătoare. În primăvara anului 480 î.e.n. a plecat din Sardis (fosta capitală a regatului Lydia) cu flota și cu armata sa în care se găseau, după părerea părintelui istoriei, un milion de soldați; cercetătorii moderni estimează că armata persană era formată din doar șaizeci de mii de soldați, dar probabil ei știu mai bine decât Herodot, care a trăit în acea perioadă, deși estimarea lor nu are nicio bază reală, fiind doar rodul imaginației lor. Armata invadatoare a traversat strâmtoarea Dardanele și a trecut prin Tracia și Macedonia spre Tessalia. A fost blocată la strâmtoarea Temopile („Porțile fierbinți”), unde șapte mii de soldați greci, conduși de regele spartan Leonidas I, au reușit să țină piept numeroasei armate invadatoare timp de trei zile. După a doua zi, un localnic pe nume Efialte le-a dezvăluit perșilor existența unei cărări care îi putea duce în spatele liniei elene de apărare; conștient că avea să piardă, regele Leonidas le-a cerut soldaților săi să se retragă iar el le-a asigurat protecția cu 300 de spartani și 700 de tespieni. După unele surse, au rămas cu ei și 900 de heloți, și 400 de tebani; cu excepția tebanilor, care s-au predat, toți cei 1900 de greci au luptat cu perșii până la moarte. În același timp, 271 de vase, comandate de generalul atenian Temistocle, au ținut piept timp de două zile flotei invadatoare la Artemisium. Pe când se apropiau, perșii au fost prinși de o furtună în apropierea coastei Magnesiei și au pierdut o treime din flotă, care cuprindea inițial 1200 de vase. Când au ajuns la Artemisium, au trimis 200 de vase pe coasta Euboeei pentru a-i înconjura pe greci, însă o nouă furtună le-a distrus și pe acestea. Se pare că zeii olimpieni i-au protejat pe eleni, din moment ce două furtuni au distrus jumătate din flota asiaticilor. După două zile de lupte la Artemisium, grecii au aflat de dezastrul de la Termopile și s-au retras lângă insula Salamis din Golful Saronic, aflată la doi kilometri de portul Pireus și la șaisprezece de centrul Atenei. Perșii au capturat regiunile Focis, Euboea, Boeotia și Attica (unde au ars cetatea Atena), însă înaintarea le-a fost oprită de o armată numeroasă la istmul Corint. Flota perșilor a încercat să obțină o victorie rapidă împotriva celei elene, pe care a urmărit-o în strâmtoarea Salamis, acolo unde generalul Temistocle a obținut o victorie răsunătoare. Se spune că în timpul luptei au fost văzute pe cer obiecte zburătoare neidentificate, care au urmărit desfășurarea bătăliei fără a interveni. Temându-se de posibilitatea de a rămâne prins în Europa, Xerxes și-a retras grosul armatei în Asia, lăsându-l pe generalul Mardonius să termine cucerirea Greciei cu unitățile de elită. În primăvara anului următor, o uriașă armată a grecilor a învins invadatorii la Plataea din Boeotia, unde și-a pierdut viața până și Mardonius. În aceeași zi, în Marea Egee, o flotă elenă a distrus rămășițele flotei persane lângă muntele Mycale, pe coasta Ioniei. Această dublă înfrângere a sfârșit invazia perșilor în 479 î.e.n. iar grecii au trecut la ofensivă, izgonindu-i pe invadatori din Europa, insulele Egee și Ionia. După un an s-a format Liga Deliană, o alianță a multor orașe-state grecești (între 150 și 330), sub conducerea Atenei, care timp de trei decenii a continuat să lupte împotriva Persiei. În 449 î.e.n. războiul s-a stins de la sine, însă unii consideră că s-ar fi încheiat printr-un tratat de pace despre care nu există nicio dovadă. Perșii au continuat să se amestece în politica grecilor, finanțându-i pe spartani pentru a câștiga Războiul Peloponez (431 – 404 î.e.n.) împotriva atenienilor, dus între cele două state pentru dominarea lumii elene. Spartanii au câștigat conflictul însă pacea nu a durat prea mult, pentru că în 395 î.e.n. a izbucnit Războiul Corintian, în care Atena, Teba, Corint și Argos s-au aliat pentru a sfârși hegemoniei Spartei, care era implicată într-o campanie împotriva Imperiului Ahemenid. Inițial, perșii i-au sprijinit pe aliați însă, după ce Atena a recucerit insule din fosta Ligă Deliană, și-au schimbat strategia și le-au oferit sprijin spartanilor. În aceste condiții, aliații s-au văzut nevoiți să încheie un tratat de pace în 387 î.e.n., ale cărui condiții au fost dictate de regele ahemenid Artaxerxes II. Tratatul prevedea ca Ionia să fie sub controlul Persiei iar toate celelalte orașe elene să rămână autonome, cu condiția să nu formeze alianțe, coaliții sau ligi; Sparta urma să fie gardianul păcii, cu puterea de a impune clauzele tratatului. Pace care a durat tot nouă ani și de această dată, în 378 î.e.n. izbucnind un război între Sparta și Teba, terminat în 371 î.e.n. după bătălia de la Leuctra, care a sfârșit hegemonia spartanilor în Grecia și a instaurat-o pe cea a tebanilor. În 346 î.e.n., neputând câștiga războiul de zece ani cu Focis, tebanii i-au cerut ajutorul regelui Filip II al Macedoniei (Phillipos în original). Ajuns pe tronul Macedoniei în 359 î.e.n., Filip II făcea parte din dinastia argeadă, care susținea că era descendentă a celebrului Hercule. După câteva campanii de cucerire care i-au extins regatul, a fondat în 337 î.e.n. Liga Corintului, o confederație de state grecești unite pentru a cuceri Imperiul Ahemenid. În anul următor, Filip a trimis în Asia Mică o armată de zece mii de soldați pentru a elibera comunitățile grecești de sub stăpânirea perșilor. Însă în acel an a fost asasinat în Aegae, capitala Macedoniei, iar armata sa a fost demoralizată, drept pentru care a fost înfrântă de perși lângă Magnesia. Tronul Macedoniei i-a revenit fiului lui Filip, Alexandru III (Alexandros în greacă).

Alexandru Macedon, cunoscut și ca Alexandru cel Mare, s-a născut pe 20 sau 21 iulie 356 î.e.n. Mama sa, Olimpia (Olympias în original), era fiica cea mare a regelui Neoptolem I al Epirului, din tribul molossienilor, a căror dinastie regală fusese fondată de Neoptolem, fiul semizeului Ahile. Se pare că numele ei original era Polyxena, după cum nota biograful Plutarh în Moralia, la nunta cu Filip și l-a schimbat în Myrtale, apoi în Olimpia după victoria soțului ei la Jocurile Olimpice din 356 î.e.n., iar în final a adoptat numele Stratonice. Se spune că în ziua nașterii lui Alexandru a ars templul zeiței Artemis din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii, ceea ce l-a determinat pe istoricul Hegesias din Magnesia să afirme că templul a ars deoarece zeița nu se afla în el, ci participa la nașterea prințului macedonean. Provenind din doi semizei (Hercule pe linie paternă și Ahile pe cea maternă), nu e de mirare că Alexandru a fost considerat și el unul. Cel puțin asta susținea mama lui, care i-a mărturisit că tatăl său adevărat nu era regele Filip II, ci un zeu. Conform lui Plutarh, înainte de a se culca pentru prima oară cu Filip, Olimpia a visat că pântecele ei a fost lovit de un fulger care a produs o flacără ce s-a împrăștiat până în depărtare înainte de a se stinge. La ceva timp după nuntă, Filip s-a visat protejând pântecele Olimpiei cu un sigiliu pe care era gravat un leu. Plutarh a interpretat visul ca însemnând ori că Olimpia era însărcinată înainte de nunta ei cu Filip, ori că tatăl lui Alexandru era Zeus. Biograful mai susținea și că Olimpia făcea parte din cultul zeului Dionisos, drept pentru care dormea cu șerpi în pat.

Se pare că nu doar dormea cu ei, ci se și împreuna cu ei, deși se zvonea că nu avea relații intime cu animalele, ci cu Dionisos transformat în șarpe. Se povestea că regele Filip și-a spionat soția într-un astfel de moment intim și și-a pierdut ochiul cu care privise prin gaura cheii, însă știm din istorie că nu a fost nicio pedeapsă divină, ci a fost lovit în ochiul drept de o săgeată sau suliță în timp ce asedia Methone, ultimul oraș din Golful Thermaic controlat de atenieni. Se pare că apartenența reginei Olimpia la cultul lui Dionisos era doar o poveste pentru public, în realitate ea fiind inițiată în cultul secret al cabirilor, un grup de zeități subpământene misterioase și întunecate, care luau adesea înfățișările unor șerpi. Se zvonea că argonauții și istoricul Herodot fuseseră și ei inițiați în acest cult secret, însă nu știm să se fi împreunat și ei cu șerpi ori cu zeități transformate în șerpi. Însă Olimpia o făcea, la fel ca vrăjitoarele din Evul Mediu, despre care se spunea că se împreunau cu demoni în timpul sabaturilor. Având un asemenea obicei nefiresc, fără îndoială parte din cultul secret al cabirilor, Olimpia considera că una dintre aceste divinități întunecate era adevăratul tată al lui Alexandru. Nu Zeus sau Dionisos, așa cum trebuia să creadă publicul, ci un cabir. Motiv pentru care, în Europa medievală, Alexandru Macedon a fost considerat de unii cambion, la fel ca fondatorii Romei, Romulus și Remus, împăratul Augustus, filosoful Platon, generalul Scipio Africanul, vrăjitorul Merlin și ducele Robert Magnificul (tatăl regelui normand William Cuceritorul), cambionii fiind copii făcuți de demoni cu oameni, identici cu nefilimii evreilor (copii ai îngerilor cu pământenii) sau cu semizeii (copii ai zeilor cu pământenii) din miturile antice. Filip II însă nu a crezut povestea Olimpiei, așa că l-a considerat pe Alexandru fiul său și l-a numit succesor la tron. Tron pe care băiatul l-a primit pe când avea doar douăzeci de ani.

Imediat cum a ajuns rege, Alexandru s-a văzut nevoit să se ocupe de statele care se revoltaseră împotriva stăpânirii macedonene, cum ar fi Teba, Atena, Tessalia și triburile tracice din nordul Macedoniei. Nu a folosit diplomația, ci forța armatei. A mers întâi în Tessalia cu trei mii de călăreți, tessalienii s-au predat și s-au alăturat armatei macedonene. A mers apoi la Termopile, unde a fost numit lider al Ligii Sacre, o asociație religioasă a triburilor grecești, înființată înainte de apariția orașelor-state. De acolo a coborât spre Corint, unde a fost numit hegemon al forțelor elene împotriva perșilor. Atenienii au cerut pacea iar Alexandru i-a iertat pentru că s-au răzvrătit și a plecat în nord, unde i-a învins pe rebelii traci. Apoi a mers în Dacia, egiptologul Arthur Weigall scriind despre această expediție că „fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu (Dunărea – n.a.), care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Hercule și divinității Dunării”. După ce a rugat zeii să îl ierte pentru sacrilegiul reprezentat de călcarea pământului considerat sfânt de multe popoare antice, Alexandru a trecut Dunărea în toiul nopții, însoțit de doar 5.500 de soldați din cei 30.000 pe care îi avea cu el, un număr mic în comparație cu cel al dacilor care îi așteptau pe celălalt mal (aproximativ 14.000 de oameni). Deși luați prin surprindere de oastea macedoneană apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptat crâncen, însă au fost nevoiți să se retragă. Alexandru i-a urmărit până în zona Carpaților de Curbură, apoi a părăsit în grabă teritoriul zeilor, luând cu el bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte. Apoi a aflat că ilirienii din vestul Peninsulei Balcanice se răzvrătiseră împotriva lui, drept pentru care a mers în Iliria și i-a învins. În acest timp s-au răzvrătit din nou tebanii și atenienii. Alexandru a mers în Grecia și, cum tebanii au fost singurii care au îndrăznit să se lupte cu el, le-a distrus cetatea și le-a divizat teritoriul, pe care l-a oferit celorlalte orașe din Boeotia. Înfricoșați, atenienii au renunțat rapid la răzvrătire iar pacea s-a așternut temporar în Grecia. Alexandru l-a numit pe generalul Antipater regent și a plecat cu armata în Asia, pentru a continua campania planificată de tatăl său împotriva perșilor. În 334 î.e.n. a traversat strâmtoarea Dardanele cu aproximativ 48.100 soldați, 6.100 călăreți și o flotă de 120 nave care duceau 38.000 de oameni. Nu și-a ascuns intenția de a cuceri întregul Imperiu Ahemenid cu forța armelor, spre deosebire de tatăl său, care era adeptul diplomației. Imediat cum a ajuns pe pământ asiatic, Alexandru a înfipt o suliță în pământ și a anunțat că acceptă Asia ca dar din partea zeilor. Apoi a vizitat Troia, unde le-a adus ofrande eroilor Iliadei și zeiței Atena, el însuși considerându-se urmaș al semizeului Ahile. La Granicus, în regiunea Troada din Anatolia, a câștigat prima confruntare cu perșii, după care a eliberat cetățile grecești de pe coasta ioniană. La Gordium, capitala frigienilor, a tăiat cu sabia nodul gordian despre care un oracol afirmase că va fi dezlegat doar de cel predestinat să conducă întreaga Asie. În primăvara anului 333 î.e.n. a ajuns în Cilicia din sudul Anatoliei, unde a rămas o vreme pentru a-și reveni dintr-o boală. La Issus l-a învins pe Darius III, conducătorul Imperiului Ahemenid, care a reușit să fugă, dar și-a lăsat în urmă soția, mama și două fiice. Alexandru a trecut apoi la cucerirea Siriei și Levantului. În 332 î.e.n. a atacat cetatea Tyr din Liban, pe care a cucerit-o după un îndelungat asediu. Cu puțin ajutor divin, după cum susțin unii, deasupra taberei macedonene făcându-și apariția cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra cetății, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit și alte fulgere. Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu ușurință în oraș”. La ordinul lui Alexandru, toți bărbații din Tyr au fost masacrați iar femeile și copiii vânduți ca sclavi. După această victorie, cele mai multe orașe de pe drumul spre Egipt au capitulat, însă macedonenii au întâmpinat rezistență în Gaza, unde au fost nevoiți să asedieze o cetate fortificată, construită pe un deal. Au reușit să o cucerească abia după trei atacuri eșuate și, la fel ca în Tyr, bărbații au fost uciși iar femeile și copiii înrobiți. Ajuns în Egipt, Alexandru Macedon a fost primit ca un eliberator, țara faraonilor aflându-se până în acel moment sub controlul perșilor. Prima oară a mers în oaza Siwa din deșertul libian, acolo unde oracolul lui Amon l-a numit fiu al zeului, întărindu-i astfel imaginea de semizeu, iar după moarte a fost reprezentat pe monedele egiptene cu coarnele de berbec ale lui Amon (care a fost echivalat de eleni cu Zeus). Pe drumul spre Memfis, un grup de emisari greci l-au anunțat că sibila eritreană (profeta oracolului lui Apollo din Eritreea) a confirmat descendența lui din Zeus. În templul zeului Ptah din Memfis a fost încoronat faraon, apoi a fondat orașul Alexandria, a restaurat templele neglijate de perși, a ridicat altele noi, a înlocuit sistemul de taxare cu cel elen iar în 331 î.e.n. a plecat în Asia, pentru a-l urmări pe Darius III. L-a găsit și l-a învins în Mesopotamia, la Gaugamela, însă regele persan a reușit din nou să fugă, de această dată în Ecbatana din Media. Alexandru a cucerit Babilonul și de acolo a mers în Susa, unul dintre orașele importante ale perșilor, căruia i-a golit trezoreria. După care a cucerit Persepolis, capitala Imperiului Persan, și le-a permis soldaților săi să jefuiască orașul. După cinci luni petrecute de macedoneni acolo a izbucnit un incendiu în palatul răsăritean al lui Xerxes I ori accidental, ori ca răzbunare pentru incendierea Acropolei ateniene de către Xerxes. Plutarh povestea că Alexandru le-a cerut prea târziu soldaților săi să stingă focul, flăcările cuprinzând deja o mare parte a orașului.

După ce a cucerit Imperiul Ahemenid, regele macedonean a plecat în 330 î.e.n. în căutarea lui Darius III întâi în Media, apoi în Parthia. Rămas fără influență, fostul conducător suprem al perșilor a fost luat prizonier de unul dintre oamenii săi: Bessus, satrapul Bactriei (regiune care cuprindea nordul Afghanistanului de astăzi, sud-vestul Tajikistanului și sud-estul Uzbekistanului). În timp ce fugea de armata macedoneană, Bessus l-a ucis pe Darius III, i-a lăsat cadavrul pe drum, și-a schimbat numele în Artaxerxes V, s-a autodeclarat rege al Imperiului Ahemenid și a fugit în Asia Centrală, de unde a lansat campanii de gherilă împotriva adevăratului conducător al imperiului. Alexandru l-a înmormântat pe Darius și a anunțat că, înainte de a-și da duhul, fostul rege l-a numit pe el succesor al imperiului. Prea puțin conta că soldații săi l-au găsit mort sau că Imperiul Ahemenid s-a dizolvat după ce a fost cucerit de macedoneni, devenind parte a imperiului lui Alexandru. Pentru noul împărat era important să obțină susținerea perșilor, motiv pentru care le-a respectat tradițiile, ba chiar a introdus la curtea sa elemente vestimentare și obiceiuri persane. Bessus a fost trădat și executat de Spitamenes, satrapul Sogdianei, pe care l-au ucis ulterior propriii săi oameni după ce a fost înfrânt de macedoneni la Gabai. Alexandru s-a căsătorit cu prințesa bactriană Roxana (Raoxșna în persană) pentru a-și întări relațiile cu noii săi satrapi, apoi și-a îndreptat atenția către India. Unele căpetenii hinduse i s-au supus, în timp ce altele au refuzat să îi recunoască autoritatea. În iarna dintre 327 și 326 î.e.n., Alexandru a învins câteva triburi indiene, însă a fost rănit în umăr și în genunchi. Conform istoricului roman Quintus Curtius Rufus, Alexandru a măcelărit întreaga populație din Massaga și a distrus complet clădirile orașului, poveste repetată și în Ora. După ce a traversat fluviul Indus, l-a înfruntat la Hydaspes pe regele Porus, obținând victoria cu greu și cu mari pierderi omenești. Alexandru a fost impresionat de curajul regelui Porus, așa că l-a numit satrap și i-a oferit teritorii suplimentare. Apoi și-a dorit să își continue campania de cucerire în est, unde se găseau Imperiul Nanda din Magadha și Imperiul Gangaridai din Bengal. Însă, temându-se că vor înfrunta armate și mai puternice, soldații săi obosiți de atâția ani de lupte au refuzat să meargă mai departe. Alexandru a acceptat în cele din urmă să se întoarcă și și-a condus armata spre sud, de-a lungul Indusului, pe drum cucerind alte triburi indiene. Se spune că niște scuturi zburătoare au atacat armata macedoneană, acesta fiind motivul pentru care soldații s-au speriat și au refuzat să-și continue invazia în India. Ar putea fi aceleași de la asediul cetății Tyr, însă această poveste nu este susținută de nicio cronică antică, cea mai veche menționare a ei găsindu-se în cartea Mai ciudat decât știința („Stranger than Science”) a lui Frank Edwards din 1959. Iar povestea cu scuturile zburătoare de la Tyr a apărut pentru prima oară în 1966 într-un articol din revista italiană Clypeus, scris de Alberto Fenoglio și intitulat Cronica obiectelor zburătoare din trecut – Note pentru o clipeostorie (în original Cronistoria su oggetti volanti del passato – Appunti per una clipeostoria). Așa că nu avem niciun motiv să le luăm în considerare, fiind în mod evident doar două dintre numeroasele povești inventate în secolul trecut.

După ce a părăsit India, Alexandru Macedon s-a întors în Persia, ajungând în Susa în 324 î.e.n. după ce și-a pierdut mulți soldați în deșert. În Ecbatana i-a murit cel mai bun prieten și amant, Hefaestion. Devastat, Alexandru s-a întors în Babilon, oraș pe care plănuia să îl transforme în capitala imperiului său, acolo unde și-a pierdut viața pe 10 sau 11 iunie 323 î.e.n., la aproape 33 de ani, aparent din cauza unei boli. Însă cronicari precum Plutarh, Diodor din Sicilia și Iustinian considerau că ar fi fost otrăvit de aristocrații macedoneni sătui de război. Pentru că nu avea niciun moștenitor (fiul său, Alexandru IV, născându-se după moartea lui), Imperiul Macedonean a fost împărțit între generalii săi, așa numiții Diadochi („Succesorii”). Lupta lor pentru putere a dus la asasinarea fiului și a fratelui vitreg al lui Alexandru, cei care aveau dreptul legal de succesiune, și a dat naștere unor războaie sfârșite abia în 281 î.e.n. Când s-a așternut pacea, Ptolemeu I Soter (fondatorul ultimei dinastii faraonice din Egipt) era conducătorul Egiptului, sudului Siriei și al unor zone de pe coasta sudică a Asiei Mici, Antioh (fiul lui Seleucus I Nicator, fondatorul Imperiului Seleucid) al teritoriilor asiatice ale macedonenilor iar Antigonus era conducătorul Greciei și Macedoniei. Alexandru cel Mare nu a fost înmormântat în Babilon, ci așezat într-un sarcofag de aur, umplut cu miere, și trimis în Macedonia. Pe drum a fost capturat de faraonul Ptolemeu, care l-a dus în Memfis, capitala Egiptului. Fiul acestuia, Ptolemeu II Filadelful, a mutat sarcofagul în Alexandria.

Pentru că în ultimul său an de viață Alexandru le ceruse supușilor săi să-l trateze ca pe un zeu, Ptolemeu I l-a declarat inițial zeul protector al Alexandriei, iar apoi zeul suprem al întregii populații elene din Imperiul Ptolemeic. Alexandru a primit un loc important în panteonul elen, fiind asociat cu cei doisprezece zei olimpieni. Ptolemeii s-au folosit de zeificarea lui Alexandru pentru propria lor zeificare, Ptolemeu II declarându-și părinții „zei salvatori”, sora și soția lui, Arsinoe II, devenind „zeița soră”, Berenice II Euergetis, soția lui Ptolemeu III Euergetes, fiind considerată „zeița binefăcătoare”, fiica lor, Arsinoe III Filopatora, și Cleopatra VII (ultima conducătoare a dinastiei Ptolemeilor) adoptând titlul „zeița care își iubea tatăl” iar Cleopatra III considerându-se „zeița binefăcătoare și iubitoare de mamă”. Mai mult, reginele Cleopatra III și Cleopatra VII s-au declarat încarnări ale zeiței Isis. Alexandru cel Mare a fost apreciat și de romani, Iulius Cezar vizitându-i mormântul pentru a-și aduce omagiile. La fel și succesorul său, Augustus, primul împărat roman, despre care se spune că i-a rupt accidental nasul regelui macedonean. Mormântul a fost vizitat și de alți împărați romani, cum ar fi Caligula (care i-a furat platoșa), Vespasian, Titus, Hadrian și Caracalla (care s-a declarat reîncarnarea lui Alexandru). Din păcate nu se cunoaște soarta trupului său mumificat, care a dispărut fără urmă în secolul al IV-lea. Se crede că a fost distrus de creștini din cauza decretului împăratului Teodosie, care a interzis păgânismul în Imperiul Roman Răsăritean. Creștinii din Alexandria au distrus atunci locurile venerate de păgâni, cum ar fi Serapeumul, templul

zeului Serapis construit de Ptolemei. Pare logic să fi făcut același lucru și cu mormântul lui Alexandru, care nu era doar un monument, ci și un loc de închinăciune și pelerinaj de câteva secole bune. Pentru a eradica păgânismul din Alexandria, creștinii ar fi distrus atât mormântul, cât și mumia lui Alexandru. Sau le-ar fi transformat, o practică des întâlnită la începuturile creștinismului, când temple ale vechilor zei au fost transformate în biserici, iar zeii în sfinți creștini. După doi ani de la ultima menționare a mumiei regelui macedonean a apărut Biserica Sfântul Marcu în centrul Alexandriei (la fel ca mormântul lui Alexandru), despre care se spunea că păstra mumia evanghelistului Marcu. Chiar dacă sfântul fusese incinerat, conform tradiției creștine, prin urmare nu putea fi mumificat. Pare mai plauzibil ca, pentru a feri mumia lui Alexandru de fanatismul distructiv al creștinilor, alexandrienii să-i fi schimbat identitatea și să fi ridicat o biserică pe locul mormântului său. Astfel, mumia împăratului Alexandru Macedon a devenit a evanghelistului Marcu, ceea ce conține o urmă de ironie a sorții, evanghelistul fiind în realitate Marcus Iulius Alexandru, nepotul filosofului Philon din Alexandria (inventatorul creștinismului). Adică, neoficial, mumia a devenit tot a unui Alexandru, însă doar pentru cei care cunoșteau adevărata identitate a evanghelistului. În anul 828, un grup de creștini venețieni au luat așa-zisa mumie a sfântului Marcu și au dus-o în Veneția. Copții consideră că în biserica din Alexandria a rămas capul sfântului iar părți din relicvele lui se găsesc în catedrala Sfântul Marcu din Cairo, în timp ce restul corpului se află în bazilica Sfântul Marcu din Veneția, acolo unde a fost dus în secolul IX. Legenda spune că în 1063, în timpul construirii unei noi bazilici în Veneția, trupul mumificat al evanghelistului a fost ascuns iar în timp s-a uitat locația lui. Noroc că în 1094 a apărut mâna sfântului pe un stâlp pentru a indica locația rămășițelor sale, altfel Marcu ar fi devenit campion absolut la jocul de-a v-ați ascunselea. În altă variantă, un cutremur a spart un stâlp, scoțând astfel la iveală trupul evanghelistului. Însă cum acest mit a apărut pentru prima oară în Istoriile Veneției (Les estoires de Venise în original) a lui Martino da Canal din secolul XIII, adică după două secole de la presupusa întâmplare miraculoasă, nu avem niciun motiv să îl considerăm adevărat. Mai ales când sunt mari șanse ca mumia din Veneția să nu fie a unui sfânt incinerat, ci a lui Alexandru Macedon.

Pe lângă istoria oficială a lui Alexandru există și una mitologică, compusă din legende adesea copiate din alte surse. De pildă, în Sura XVIII din Coran se vorbește despre Moise, care întâlnește un „servitor al lui Allah” misterios, pe care îl urmează. Apoi se trece brusc la Dhu al-Qarnayn („Cel cu două coarne”), care a astupat o trecătoare dintre munți cu blocuri de fier, acoperite cu plumb topit, realizând o barieră pe care Gog și Magog nu puteau să o răzbată. În ebraică și în arabă, cuvântul „qarnayn” înseamnă atât „coarne duble”, cât și „raze duble”. În Ieșirea din Vechiul Testament, „când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că fața sa strălucea, pentru că grăise Yahweh cu el” (34:29). Prin urmare, Moise ar putea fi Dhu al-Qarnayn, ținând cont că razele din Biblie au fost confundate adeseori cu coarne din cauza traducerilor defectuoase, cel mai bun exemplu fiind sculptura lui Michelangelo Buonarroti din biserica romană San Pietro. Însă călătoriile din Coran și epitetul „Cel cu două coarne” i-au fost atribuite în Evul Mediu lui Alexandru Macedon. Aceste credințe populare, care îl înlocuiau pe Moise cu Alexandru, erau răspândite în Europa și în Orientul Apropiat, bazându-se pe scrierile atribuite în mod eronat istoricului grec Callistene din Olynth, care l-a însoțit pe Alexandru în expediția sa. Unul dintre primele episoade din scrierile lui Pseudo-Callistene explică confuzia dintre cele două personaje: se pare că Alexandru a încercat să plece din Egipt asemenea lui Moise, despărțind apele și traversând marea pe jos. Ajungând la o mare, regele macedonean a cerut să se construiască în mijlocul ei un zid de plumb topit, care să se ridice până deasupra apei. După ce zidul a fost terminat, au fost trimiși înainte niște prizonieri, pentru a-l testa. Când au ajuns la mijlocul zidului, „valurile mării au căzut asupra lor și marea i-a înghițit, pierind cu toții (…) Când Cel-cu-două-coarne a văzut asta, tare s-a înfricoșat de puterea apelor” și a renunțat la acea metodă. Nu însă și la ideea de a vizita „întunericul” de dincolo de mare. Alexandru a făcut câteva ocolișuri, în timpul cărora a vizitat izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat, studiind „secretele cerurilor, stelelor și planetelor”. Lăsându-și trupele în urmă și luându-și cu el doar câțiva însoțitori, Alexandru s-a întors în Ținutul Întunericului, ajungând la un munte numit Mușas. Acolo și-a părăsit însoțitorii și a plecat singur. După douăsprezece zile și nopți de mers „a zărit aura strălucitoare a unui înger”, dar când s-a apropiat a observat că era „un foc pârjolitor”. Atunci și-a dat seama că ajunsese la muntele care domina întreaga omenire. „Cine ești tu și de ce ai venit aici, muritorule?” l-a întrebat îngerul. „Cum ai reușit să pătrunzi în întuneric, căci nimeni n-a făcut-o până acum?”. Alexandru i-a răspuns că Dumnezeu i-a ghidat pașii în acea direcție și i-a dat putere „să ajungă în acest loc, care este Paradisul”. După o discuție lungă despre oameni și Divinitate, îngerul i-a cerut lui Alexandru să părăsească acel loc, însă regele a insistat să afle secretele cerului și Pământului, cerând să i se ofere ceva ce nu mai primise niciun om până în acel moment. Atunci, „îngerul îi zise: «Îți voi spune ceva astfel încât să trăiești fără a muri». Cel-cu-două-coarne zise: «Spune-mi». Iar îngerul îi spuse: «În ținutul Arabiei, Dumnezeu a făcut un întuneric, în care a ascuns comoara cunoștințelor sale. Tot acolo se află o fântână ale cărei ape sunt numite apele vieții și cel care bea din ea, chiar și o singură picătură, nu va muri în veci»”. Îngerul a atribuit acelor ape și alte însușiri, cum ar fi „puterea de a zbura prin ceruri asemenea îngerilor”. „În care sfert al Pământului se află fântâna?” a întrebat Alexandru nerăbdător. „Întreabă-i pe aceia care sunt moștenitorii cunoștințelor” i-a răspuns îngerul, care i-a oferit apoi un ciorchine de strugure pentru a-și hrăni oamenii. Întors la soldații săi, regele macedonean le-a povestit despre întâlnirea sa de gradul III și le-a oferit câte un bob de strugure. De fiecare dată când rupea un bob, altul apărea în locul lui, astfel reușind să-i hrănească pe toți. Alexandru cel Mare a adresat tuturor înțelepților pe care i-a putut găsi aceeași întrebare: „Ați aflat cumva, în cărțile voastre, că Dumnezeu a făcut un loc întunecat în care a pus toate cunoștințele și în acel loc se află o fântână numită Fântâna Vieții?”. În versiunea greacă a textului, el a fost nevoit să meargă până la capătul Pământului pentru a-l găsi pe înțeleptul care cunoștea răspunsul. Varianta etiopiană susține că acesta, pe nume Matun, se afla deja în armata macedoneană. Acel loc, spunea Matun, „se află în apropierea Soarelui, când răsare pe partea dreaptă”. Ba chiar l-a condus pe Alexandru în locul respectiv, de asemenea un ținut al întunericului. După o lungă călătorie, regele macedonean l-a trimis pe înțelept înainte, să găsească drumul. Pentru a vedea în întuneric i-a dat o piatră magică, pe care o primise de la un rege bătrân care trăise printre zei, o piatră adusă din Eden de Adam. Rătăcindu-se, Matun a scos piatra magică, ce a început să lumineze în momentul în care a atins pământul. Astfel, înțeleptul a reușit să zărească un puț, fără să-și dea seama că tocmai descoperise Fântâna Vieții. Versiunea etiopiană a textului lui Pseudo-Callistene spune că Matun „luase cu el un pește uscat și fiindu-i foarte foame s-a dus cu el la apă să-l spele pentru a-l găti. Dar, când peștele a atins apa, a țâșnit în ea și a fugit. Când Matun a văzut asta, s-a dezbrăcat și s-a aruncat în apă după el”. Realizând că descoperise apa vieții, Matun s-a spălat și a băut, devenind El-Khidr („Veșnic tânăr”). Întors în tabăra macedoneană, nu a suflat nimănui nicio vorbă despre descoperirea sa. Atunci, Alexandru însuși a pornit în căutarea fântânii și a descoperit piatra uitată de Matun „strălucind în întuneric și având acum doi ochi care aruncau lumină”. Dându-și seama că se afla pe calea cea bună, regele a grăbit pasul, însă a fost oprit de o voce care l-a certat pentru ambițiile sale și l-a anunțat că, în loc de viață veșnică, va găsi în curând moartea. Speriat, Alexandru cel Mare s-a întors la oamenii săi și a renunțat la căutare. În altă variantă a legendei, vocea aparținea unei păsări cu chip uman, care l-a obligat să se întoarcă atunci când a ajuns într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În scrisoarea lui Alexandru către mama sa, Olimpia, era vorba despre doi oameni-pasăre care i-au blocat trecerea. În versiunea greacă a textului lui Pseudo-Callistene, Andreas, bucătarul lui Alexandru, a fost cel care a spălat peștele uscat în fântâna „ale cărei ape luceau cu lumini”. Când peștele a atins apa, a înviat și a fugit, iar bucătarul, realizând ce a descoperit, a băut din acea apă și a păstrat puțină într-un vas de argint. La fel ca Matun, nici el nu a dezvăluit nimănui ce descoperise. Când Alexandru (care în această versiune era însoțit de 360 de oameni) a ajuns într-un loc care strălucea deși nu se vedeau nici Soarele, nici Luna și nici stelele, calea i-a fost blocată de două păsări cu trăsături umane. Una dintre ele i-a spus: „întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”. Înfricoșați, Alexandru și oamenii lui s-au întors, nu înainte de a-și lua ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf. Ajunși la lumină, după ce au ieșit din Țara Nopții Veșnice, au văzut că praful și pietrele pe care le luaseră erau praf de aur și pietre prețioase. Abia atunci bucătarul Andreas a povestit despre peștele care înviase, evitând totuși să admită că băuse și păstrase din apa vieții. Auzind acestea, Alexandru l-a bătut și l-a alungat din tabără, însă Andreas nu voia să plece singur, deoarece se îndrăgostise de fiica regelui macedonean. Așa că i-a povestit fetei secretul și i-a dat să bea apa păstrată în vasul de argint. Când regele a aflat, a alungat-o și pe ea. „Ai devenit făptură zeiască, căpătând nemurirea” i-a spus el, trimițând-o în Țara Binecuvântaților. Iar pe bucătarul Andreas l-a aruncat în mare cu piatră legată de gât. Însă, în loc să se înece, bucătarul s-a transformat într-un demon al mării. „Și așa se încheie povestea bucătarului și a fecioarei” ne spune versiunea greacă a textului lui Pseudo-Callistene, care nu știa că Alexandru nu a avut nicio fiică.

Scrierile originale ale lui Callistene au dispărut, textele latinești care circulau în Europa medievală fiind considerate traduceri ale celor originale. În paralel cu acestea circulau în Orientul Mijlociu și în nordul Africii versiuni în mai multe limbi, printre care etiopiana, araba, persana, siriana, armeana și greaca. Cercetătorii au ajuns la concluzia că toate aceste texte, scrise în perioade diferite, au o sursă comună, probabil scrierile originale ale lui Callistene. Însă este evidentă influența creștină în povestea lui Alexandru; cu trei secole înaintea erei noastre nu putea vorbi despre Dumnezeu, din

moment ce era adeptul unei religii politeiste, în care nu exista acest concept. Mama sa îl considera fiul zeilor Dionisos sau Zeus, iar preoții egipteni l-au declarat fiul lui Amon. Prezența îngerului în poveste este rezultatul aceleiași influențe creștine, la fel ca încercarea lui Alexandru de a-l imita pe Moise. Unii pot considera că vestitul cuceritor a aflat despre Moise, Dumnezeu și îngeri de la evrei, însă acest lucru este imposibil. Cărțile Vechiului Testament au fost traduse pentru prima oară din ebraică în greacă în Alexandria, în timpul lui Ptolemeu II Filadelful (309 – 246 î.e.n.), la câteva decenii bune după moartea lui Alexandru. Chiar dacă regele macedonean ar fi făcut cunoștință cu religia evreilor după cucerirea Ierusalimului, în multele sale biografii și epistole nu există nicio urmă de influență iudaică. Așadar, legenda lui Alexandru Macedon, care circula în Europa medievală, a fost fără doar și poate modificată de creștinii acelor vremuri pentru a se potrivi crezului lor religios. Nu poate fi vorba despre o lucrare compusă în totalitate de acei creștini, deoarece unele dintre versiunile legendei aparțin secolului al II-lea î.e.n., la care se adaugă scrisorile lui Alexandru către mama sa și către mentorul său, filosoful Aristotel. Prin urmare, influența creștină se rezumă la înlocuirea zeilor păgâni cu Dumnezeu și îngeri. Indiferent de zeitățile prezente în poveste, diferitele versiuni nu făceau decât să confirme autenticitatea și vechimea legendei lui Alexandru pentru europenii medievali. Însă unde se aflau acele ape miraculoase, care ofereau nemurirea? Să fi fost în Orient, în apropierea Tigrului și Eufratului? Sau în peninsula Sinai de la granița cu Egiptul? Ori în India, acolo unde a ajuns Alexandru la finalul expediției sale? Niciuna dintre aceste variante nu pare plauzibilă, pentru că cercetătorii ignoră cel mai important aspect: istoria oficială a lui Alexandru Macedon. Istorie care ne spune că, înainte de a-și începe celebra campanie către răsărit, Alexandru a atacat Dacia din motive necunoscute, această expediție reprezentând unul dintre marile mistere ale istoriei. De ce a atacat Dacia când planul său era de a cuceri Imperiul Ahemenid? De ce a stat atât de puțin în Dacia, fără a obține absolut nimic (în afara câtorva bunuri pe care dacii le-au lăsat în urmă)? Iar Dacia nu reprezintă singura enigmă din povestea lui Alexandru. De ce a cucerit Egiptul din sud, dacă scopul său era de a învinge Imperiul Ahemenid din est? De ce a străbătut drumuri istovitoare, uneori prin deșert, pentru a consulta oracolul zeului Amon de la oaza Siwa sau pe cel al lui Apollo de la Delfi? De ce, imediat cum a ajuns în Asia, s-a dus în Troia, acolo își câștigase renumele eroul său, semizeul Ahile? Dacă își dorea să cucerească lumea, de ce nu a încercat să supună și alte mari puteri, precum Roma sau Cartagina? Și de ce s-a aventurat tocmai până în India? Răspunsurile sunt simple, atât timp cât nu uităm scopul său suprem: Alexandru nu voia doar să cucerească lumea, ci și să obțină nemurirea. Se spune că a purtat cu el toată viața o copie a Iliadei lui Homer, operă ce îl avea ca personaj central pe Ahile, idolul său care, de asemenea, își dorea nemurirea. Legendele spun că semizeul a fost primit în rândul zeilor după moarte și a locuit în insula Leuke (astăzi Insula Șerpilor) din Dacia, teritoriul cu care Alexandru și-a început îndelungata campanie. Căutarea nemuririi se observă cu lejeritate din teritoriile pe care le-a vizitat – Dacia, Egiptul, Babilonul, India, Persia – locurile în care trăiau cele mai vechi civilizații ale lumii, păstrătoare ale secretelor zeilor. Alexandru a vizitat oracole atât în Egipt, cât și în Grecia, și înțelepți precum Diogene sau rișii indieni nu din dorința de a-și diversifica existența, ci pentru a afla secretul nemuririi. Această dorință se pare că îi era alimentată de mama sa, Olimpia, care l-a făcut să se considere un semizeu asemenea lui Ahile. Oracolul egiptean i-a confirmat acest lucru, numindu-l fiu al zeului Amon. Prin urmare, nu este de mirare că Alexandru cel Mare și-a dedicat întreaga viață căutării imortalității.

Unde și-a început el căutarea? Conform istoriei, în Dacia. De ce a ales acel loc? Pentru că în Antichitate era considerat tărâmul zeilor. Prin urmare, era normal ca Alexandru să-și fi început căutarea direct la sursă, în locul în care au trăit zeii, acolo unde Prometeu a fost crucificat, unde titanul Atlas susținea cerul pe umerii săi, unde Ahile a fost dus după moarte, locul din care argonauții au furat lâna de aur iar Hercule merele de aur ale hesperidelor. Este posibil ca întâmplările din legenda lui Alexandru și a apei vieții să fi avut loc în Dacia? Nu este doar posibil, ci și foarte probabil. În legendă, regele macedonean a plecat singur până la muntele Mușas, pe care l-a traversat printr-un tunel, ajungând „în acest loc, care este Paradisul”, la muntele care domina întreaga omenire, păzit de un „înger”. Istoricii spun că Alexandru a petrecut câteva zile pe malul Dunării până să se hotărască să o traverseze. De ce? Nimeni nu știe. Alexandru a ajuns până în sudul Moldovei, iar cel mai sudic punct al Moldovei este Galațiul, acolo unde se află un tunel pe sub Dunăre. De fapt, Galațiul este recunoscut pentru rețeaua sa complexă de tuneluri. Este posibil ca Alexandru să fi traversat fluviul prin acel tunel până în Galați, ajungând de acolo (poate prin alt tunel) până la vârful Omu, considerat de antici a fi Axis Mundis sau Columna Cerului, locul în care se intersectau cerul și pământul. În apropierea vârfului Omu se află Sfinxul din Bucegi, celebrul paznic al tărâmului zeilor, care ar putea fi „îngerul” ce i-a interzis lui Alexandru accesul. În religia ebraică sfincșii erau considerați heruvimi, deveniți îngeri în creștinism. După ce „îngerul” i-a confirmat existența unei fântâni „ale cărei ape sunt numite apele vieții”, regele macedonean s-a întors la oamenii săi. Apoi, aflând locația apelor vieții, legenda spune că Alexandru a plecat în Ținutul Întunericului însoțit de câțiva soldați, lăsându-și armata în urmă. Conform istoricilor, în Dacia a pătruns noaptea, la adăpostul întunericului, fiind însoțit de un număr mic de soldați, în timp ce restul armatei sale rămăsese pe malul sudic al Dunării. Macedonenii au ajuns până la Carpații de Curbură, de unde s-au întors în mare grabă. Se spune că munții Carpați sunt străbătuți de numeroase tuneluri care duc până în Ardeal, „lumea de dincolo” sau „grădina zeilor”, locația cea mai probabilă a fântânii cu apa vieții. Mai mult ca sigur la capătul unui astfel de tunel, într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”, au fost întâmpinați macedonenii de acele „păsări cu chip uman” care le-au blocat trecerea. „Întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!” i-a spus una dintre ele lui Alexandru, iar macedonenii au fugit înfricoșați către tabăra lor. Această grabă reiese și din cronicile istoricilor care povesteau că, după ce i-au urmărit pe daci până în apropierea Carpaților, macedonenii s-au retras rapid, părăsind țara în aceeași zi. Dacă legenda susține că, înainte de a fugi, macedonenii și-au luat ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf, care s-au dovedit a fi praf de aur și pietre prețioase, istoricii afirmă că, înainte de a părăsi Dacia, soldații lui Alexandru au prădat bunurile lăsate în urmă de daci. Prin urmare, celebra legendă care a înfierbântat regii și aventurierii Evului Mediu pare a se referi la scurta campanie a lui Alexandru Macedon în Dacia. Iar apa vieții, căutată prin India, Egipt sau Orientul Apropiat, se află în adevărata grădină a zeilor, Ardealul dacilor. Speriat de paznicii tărâmului divinităților, Alexandru cel Mare a încercat să obțină nemurirea prin alte mijloace. A vizitat preoții celor mai vechi civilizații ale lumii (egipteană, babiloniană și indiană), a consultat oracole ale zeilor și înțelepți ca Diogene ori Aristotel, în speranța că va găsi o altă metodă de a obține nemurirea. Însă răspunsul mult dorit întârzia să apară, iar destinul lui Alexandru urma să fie identic cu cel al idolului și strămoșului său, Ahile, macedoneanul pierzându-și viața în tinerețe, după fapte de vitejie ieșite din comun, care i-au asigurat nemurirea în paginile istoriei universale.

Se pare că Alexandru cel Mare nu a avut un singur idol, pe Ahile, ci doi. Expediția sa a fost inspirată din cea a lui Ghilgameș, cel mai mare erou al Orientului Apropiat, care se aseamănă destul de mult cu eroul războiului troian. Ghilgameș și Ahile erau două treimi zei și doar o treime muritori, mamele ambilor fiind zeițe iar tații, fii ai unor semizei. Ambii au descoperit că pot deveni nemuritori doar prin faptele lor de vitejie, care să rămână veșnic în amintirea omenirii. Amândoi eroii au avut relații de strânsă prietenie transformată în homosexualitate (Ghilgameș cu Enkidu și Ahile cu Patrocle), acei parteneri fiind considerați „suflete-pereche” ale eroilor. Alexandru le-a urmat exemplul, având o relație identică cu Hefaestion, garda sa de corp. În toate cele trei cazuri, partenerii au murit înaintea eroilor. Însă de unde provine admirația lui Alexandru Macedon pentru acest semizeu sumerian? După cum am văzut, între Ghilgameș, Hercule și Samson al evreilor există o serie de asemănări, care sugerează posibilitatea de a fi vorba despre aceeași persoană în toate cele trei cazuri. Deși se pregătea să devină un nou Ahile încă de mic, Alexandru s-a considerat și urmaș al lui Hercule după tată, adică al celui numit de sumerieni Ghilgameș. Motiv pentru care a încercat să-i calce strămoșului său pe urme. La fel ca Ghilgameș, împăratul macedonean a rătăcit printr-un „ținut al întunericului” de pe tărâmul zeilor, în căutarea nemuririi. Ghilgameș a locuit cu mama sa în Uruk, acolo unde a devenit rege după moartea tatălui său. Alexandru, care și el a devenit rege după moartea tatălui său, a locuit cu mama sa până și-a început celebra campanie. Epopeea lui Ghilgameș susține că eroul a ajuns la un moment dat în Liban; în timpul campaniei împotriva perșilor, Alexandru a ajuns și el în Liban, unde a asediat orașul Tyr în anul 332 î.e.n. Se spune că asediul a avut loc ca urmare a refuzului localnicilor de a-i permite să aducă ofrande zeului Melkart, pe care grecii îl identificaseră cu Hercule (același Ghilgameș). După Tyr, Alexandru a trecut în Palestina, acolo unde în 2011 arheologii au descoperit o statuie a lui Hercule (mai exact în Valea Jezreel). Apoi a asediat Gaza, locul în care tradiția evreiască susține că Samson (pe care l-am echivalat deja cu Hercule / Ghilgameș) a fost capturat de filisteni după ce a fost trădat de prostituata Dalila. Conform istoricului roman Quintus Curtius Rufus, Alexandru l-a ucis pe Batis, comandantul fortăreței din Gaza, după care i-a profanat cadavrul întocmai ca Ahile pe al lui Hector în războiul troian: l-a legat de un car și l-a târât în jurul zidurilor cetății. Din acel loc, oastea macedoneană s-a îndreptat către Egipt, acolo unde grecii îl identificaseră pe Hercule cu una dintre zeitățile locale. Conform lui Ptolemeu Hefaestion, egiptenii l-au numit pe Hercule inițial Nilus; potrivit unei tradiții, înainte de a pleca într-o călătorie, zeul Osiris l-a însărcinat pe Hercule cu guvernarea Egiptului, țară pe care a cucerit-o și regele macedonean. Din Egipt, Alexandru s-a îndreptat către Mesopotamia, unde Hercule era cunoscut ca Ghilgameș. După victoria de la Gaugamela din 331 î.e.n. împotriva perșilor, Alexandru s-a proclamat rege al Asiei. A fost primit ca atare nu doar în Babilon și Susa, așa cum ne indică istoricii, ci și în Uruk, orașul condus de Ghilgameș în urmă cu câteva milenii. Ca mărturie stă Lista regilor din Uruk, în care Alexandru (numit aici Aliksaandar) este acreditat cu o domnie de șapte ani. Din Mesopotamia macedonenii au plecat în India, unde grecii considerau că a ajuns la un moment dat Hercule. De altfel, grecii l-au identificat pe semizeul lor cu Vajrapani al indienilor, protectorul lui Buddha. Atât Enkidu al lui Ghilgameș, cât și Hefaestion al lui Alexandru, au murit înaintea celor doi eroi, fiind răpuși în același mod de boli incurabile. Destinul lui Alexandru a fost și el identic cu al lui Ghilgameș până la capăt, amândoi fiind răpuși de febră la capătul unor expediții glorioase. Regele macedonean a căzut în timp ce bea din cupa de doisprezece litri a lui Hercule. În cazul său chiar s-a vorbit despre otrăvire, așa cum considera Olimpia, mama lui. Dacă această ipoteză este adevărată, moartea lui Alexandru ar fi asemănătoare cu cea a lui Hercule, care a fost la rândul său otrăvit. Însă cele mai evidente asemănări dintre Alexandru Macedon și idolul său semizeu se întâlnesc în legenda căutării nemuririi.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” sau Dacia, la fel ca Alexandru. Ghilgameș a traversat muntele Masu printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”, la capătul căruia „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”, ghimpii și scaieții „erau din pietre de hematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Alexandru a traversat muntele Mușas (care are un nume asemănător cu Masu) printr-un tunel întunecat, timp de douăsprezece zile, la capătul căruia a găsit un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În Epopeea lui Ghilgameș, „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Alexandru Macedon a întâlnit la capătul tunelului, în grădina zeilor, „păsări cu chip uman”. Acele creaturi i-au permis accesul lui Ghilgameș, care era două treimi zeu și o treime muritor, însă l-au gonit pe Alexandru, ceea ce rezolvă problema presupusei descendențe divine a macedoneanului. Cum în grădina zeilor aveau acces doar zeii și copiii lor, Alexandru nu era fiul lui Zeus, Dionisos sau Amon, așa cum se credea, ci al unui muritor, cel mai probabil al regelui Filip II. Ceea ce a contat prea puțin pentru un cuceritor care voia neapărat să se considere un urmaș al zeilor, cât și pentru cei care l-au urmat în îndelungata sa expediție.

Nu știm dacă Alexandru cel Mare a fost într-adevăr fiul vreunei divinități ori urmașul lui Hercule și Ahile, despre existența cărora nu avem nicio dovadă. Nu știm nici dacă era un cambion, copil rezultat din împreunarea unui demon cu o muritoare, așa cum se considera în Evul Mediu. Însă ne amintim că mama sa, regina Olimpia, făcea parte dintr-un cult ascuns al unor zeități subpământene misterioase și întunecate, care luau adesea aspectul unor șerpi, iar despre ea se spunea că se împreuna cu șerpi sau, mai exact, cu o zeitate transformată în șarpe. După cum am văzut în Secretele Sionului, Alexandru a ajutat involuntar una dintre aceste entități întunecate, zeița numită Iștar de babilonieni, să capete un avantaj semnificativ în lupta împotriva fratelui ei, Marduk, pentru supremația mondială. Imperiul lui Alexandru a dus la expansiunea elenismului în nordul Africii și Asia, pavând drumul creștinismului inventat de adepții zeiței pentru a cuceri prin noua religie teritorii ale rivalului ei. Motiv pentru care macedoneanul a fost foarte apreciat de elita iudaică de adepți ai zeiței, după cum demonstrează mulți membri ai dinastiei hasmoneenilor din Iudeea, care i-au purtat numele. Unul dintre urmașii acestora, filosoful Philon din Alexandria, chiar l-a folosit pe Alexandru ca model pentru Iisus, al cărui nume provine din cel al localității Issus din Anatolia, unde în 333 î.e.n. Alexandru Macedon a obținut o victorie importantă împotriva lui Darius III, care a reprezentat sfârșitul dominației persane. Ceea ce are sens ținând cont că, în primul secol al erei noastre, Alexandru era zeul național al întregii lumi elenistice și una dintre cele mai importante divinități din Orientul Apropiat, Europa, nordul Africii și părți din Asia, imaginea sa în mijlocul celor doisprezece zei olimpieni fiind înlocuită ușor cu cea a lui Iisus înconjurat de cei doisprezece apostoli, noul zeu fiind, la fel ca regele macedonean, tot un fiu al unui zeu suprem, care a părăsit lumea pământeană tot la vârsta de 33 de ani. Neavând nicio dovadă că Alexandru a fost într-adevăr un cambion creat de o entitate malefică pentru a-i îndeplini un plan de dominare a unei părți importante a lumii, nu putem decât specula. Și, în același timp, ne putem întreba de ce împăratul macedonean era numit în Evul Mediu „Cel cu două coarne”, de ce pe monedele egiptene era reprezentat cu coarnele de berbec ale întunecatului zeu Amon (devenit demon în creștinism), de ce și-a numit calul Bucefal (Boucephalos în greacă), care înseamnă „Cap de bou”, capetele vitelor fiind, de asemenea, încornorate, de ce în literatura persană i s-a oferit epitetul „Blestematul”, asociat de obicei cu demonii, de ce în literatura islamică a colaborat cu djini și demoni pentru a construi un mare zid și de ce mulți teologi germani medievali l-au echivalat cu Diavolul sau cu Antihristul. Să fie măcar o urmă de adevăr în presupusa sa proveniență dintr-o entitate malefică, sau și aici avem parte doar de un basm, la fel ca în cazul descendenței sale divine?