Mi se spune Lică. Vasilică, de fapt, dar prefer Lică. Mă face să mă simt special. Vasilică e un nume prea puțin intelectual. Nu că eu aș fi, dar lumea nu trebuie să știe asta. Imaginea contează cel mai mult în lumea din care provin. Adică în cea a administratorilor de bloc.
Acum puțin timp nevastă-mea s-a hotărât să-mi facă o surpriză la sărbătorirea nunții de argint. Nu știam că e o competiție, dar bine că am ajuns pe podium. La următoarea căsnicie o să trag mai tare, pentru a obține aurul. Dar mai e până acolo. Vă ziceam că mi-a făcut o surpriză: un circuit turistic în Europa. A găsit o ofertă bună la o agenție cică expertă în vacanțe speciale. N-am putut refuza, pentru că îmi place să mă plimb. Bine, de obicei mă plimb până în piață și înapoi, dar ar prinde bine o schimbare de aer. Sau de piață.
Prima oară am fost în Franța. Mă simțeam acolo ca acasă, în special pentru că dădeam numai peste români. Nu știu dacă am văzut vreun francez, că românii erau peste tot. L-am găsit chiar și pe un fost coleg de generală. Cânta la acordeon într-o stație de metrou, cu o pălărie întinsă. Mi-a zis că îi merge bine afacerea, că a reușit să-și dea copiii la facultate, iar el se pregătea să-și cumpere al doilea apartament. Mi-a propus să ne asociem, dar eu nu prea știu să cânt. Bine, după câteva pahare de vin zici că particip la Eurovision, dar în general nu mă pricep la asta. I-am lăsat doi lei în pălăria întinsă și am plecat să vizitez Parisul. Frumos, n-am ce să zic. Mai ales turnul ăla mare, pe care l-am confundat inițial cu o sondă. Chiar mă întrebam de ce și-au pus francezii ditamai hardughia de sondă în mijlocul orașului și pe unde iese petrolul, că nu se vede nimic. Dar nu mă bag în afacerile lor de stat. Fiecare cu prostia lui.
Apoi am fost în Italia. Și mai frumos aici. Am mâncat de-a pizza și spaghete de am crezut că o să încep să vorbesc italiană. Roma mi-a plăcut, mai ales Colosseumul, care e cam ca Arena Națională de la noi. Mi s-a părut ciudat că nu aveau gazon pe teren, ci nisip, dar poate așa joacă italienii. De asta cred că și sunt buni la fotbal. Am văzut și Vaticanul, care e un fel de Catedrala Mântuirii Neamului mai mare. Am vrut să pun un acatist, să pup o icoană, ceva, dar n-am găsit. Aveau doar statui. Cred că le-or fi ascuns de frica românilor, că și aici sunt mulți. În Pisa a fost de asemenea frumos, însă au o problemă cu un turn. Ori l-au făcut ei înclinat, ori s-a stricat între timp. Am strigat la oamenii de pe stradă că le cade turnul, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Dacă nu e al lor, nu le pasă. I-am lăsat în plata Domnului și am plecat în Veneția, care mi-a plăcut și mai mult, chiar dacă au balta în stradă. E mai greu traversatul dacă nu știi să înoți, dar partea bună e că poți să pescuiești din camera ta de hotel. N-am prins nimic, ceea ce mă face să cred că au ascuns și peștii. Probabil tot de frica românilor.
Am ajuns și în Spania. Aici m-am descurcat mai bine, pentru că știam câte ceva în spaniolă. Nu mult, doar ce am prins din telenovele: „mi chiquita, mi amor, te chero, yo soy embarazada”. Din Barcelona n-am văzut prea mult, pentru că l-am căutat pe Messi în tot orașul. Voiam neapărat o poză cu el, ca să se oftice Vasile de la doi. Ori nu era Barcelona care trebuia, ori s-o fi mutat Messi de acolo, că nu l-am găsit, deși l-am strigat prin tot orașul. Am trecut și prin Ibiza dar nu m-au primit, pentru că eram prea bătrân. Ei pierd, că puteau să învețe o schemă-două de dans ca pe vremea mea. Dar călușarii nu sunt chiar pentru oricine.
În Anglia mi-a fost puțin mai greu la început, că nu știam mare lucru despre țara asta. Noroc cu o bătrânică foarte amabilă, care mi-a arătat Londra. Cred că era regina Angliei, că prea cunoștea zona. Suspect de bine… Ne-am înțeles perfect: ea vorbea în engleză, eu gesticulam în română. La urmă mi-a lăsat numărul ei. Aș suna-o, dar mi-e cam greu să gesticulez prin telefon. Nu imposibil, doar greu.
Finalul circuitului m-a dus în Rusia. Ospitalieri oamenii, vreme bună, vodcă și mai bună. Din păcate nu-mi amintesc prea multe de la primul pahar până la plecarea acasă, dar presimt că m-am simțit bine. Cel puțin asta sugerează cele cinșpe sticle goale pe care le-am găsit sub masă. Nu înțeleg totuși de ce mă ustură fundul…
În Grecia nu am vrut să mă duc până nu mă cheamă zeii mamei lor acolo. Ori primesc o invitație directă, chiar de la ei, ori vin personal să mă ia. S-o fi ducând Mahomed la munte dacă nu vine muntele la el, dar Confuckyous stă acasă și așteaptă să fie luat cu OZN-ul. Și nu de vreun zeu bărbos, ci de Afrodita ori de altă zeiță la fel de ușuratică! Bine, merge și o nimfă nimfomană sau o sirenă siliconată, că uneori e bine să începi de jos. Dar doar în aceste condiții vin în Grecia! Așadar, dragi olimpieni, trimiteți-mi zeița cu OZN-ul la scară (să nu fie luat de la samsari, că nu zbor cu orice rablă), altfel nu mă prindeți pe acolo. Să nu spuneți că nu v-am anunțat! Și fără comentarii! Am zis! Aei gamisou, malakes theoi… Apropo, știți cumva dacă Persefona mai e cu Hades? Că m-aș băga și eu la o răpire, dar n-aș vrea să mă trezesc căutat pe acasă de frustratul ăla cu trăsături psihopatice și de maidanezul lui cu trei capete pătrate…
Acum sunt acasă și fac bilanțul. După două săptămâni prin Europa, în care nu am luat nicio amendă și nici n-am cheltuit prea mult, pot spune că a fost foarte bine. Am mâncat bine, am băut bine, m-am plimbat bine. Ce pot să cer mai mult? A fost foarte inspirată nevastă-mea cu ideea de a ne sărbători nunta de argint printr-un circuit turistic. Parcă merită să o iau și pe ea data viitoare…
