Au trecut doisprezece ani de când am renunțat la presa scrisă în favoarea mediului online, pentru a mă putea desfășura în voie. Fără cenzură, fără subiecte impuse, fără termene limită și fără reguli. Mi-am făcut primul blog pe portalul Yahoo! 360° și, deși nu știam cu ce
se mănâncă blogging-ul, am profitat din plin de libertate. E mare lucru să poți exprima orice vrei, când vrei și cum vrei, să dai frâu liber gândurilor și imaginației, să te rupi pentru scurt timp de barierele impuse de o societate care face tot posibilul să-ți anihileze personalitatea pentru a te transforma într-un sclav docil, care behăie doar la comandă. Chiar dacă libertatea de exprimare a venit la pachet cu ditamai colecția de înjurături, blagosloveli, blesteme, amenințări, ritualuri Voodoo și lumânări aprinse la biserică, din partea multor iluștri concetățeni deranjați de existența celor cu opinii diferite. Ceea ce contează prea puțin, deoarece aripile minții nu pot fi frânte decât din interior.
Au urmat bloguri pe WordPress și pe platforme pe care nu le-aș reține
nici dacă m-ar plesni sacadat cu talonul de pensie peste ochi pentru a-mi lua locul în autobuz, într-un final mutându-mi catrafusele literare pe un domeniu propriu. După doisprezece ani de așa-zis blogging și sute de tentative publicistice am realizat un singur lucru: că nu sunt blogger. Nu am fost niciodată și mai mult ca sigur nici nu voi deveni unul. Din diverse motive pe care prefer să nu le enumăr, ca să nu plictisesc mai mult decât este necesar. Exceptând cazurile când chiar e necesar.
După ce am realizat că nu sunt blogger, care putea fi umătorul pas firesc? În niciun caz participarea la un concurs al bloggerilor. Tocmai de aceea m-am hotărât să o fac, așa că m-am înscris la Spring SuperBlog 2016. Nu pentru că aș visa la vreun trofeu ca DiCaprio
la Oscar sau pentru că mi-aș considera blogul un SuperBlog. Ci pentru că îmi place ideea unui concurs care îndeamnă oamenii să scrie. Nu să spargă semințe în fața blocului cu eticheta treningului de firmă la vedere, nu să-și spele creierele în zoaiele Antenei 3, nu să se târască în jurul bisericilor pentru a pupa rămășițele vreunei mortăciuni parțial mumificate și nici să vâneze gonflabile aproape vii în cluburi cu mai multe fițe decât neuroni pe metru pătrat (sau rotund, că nu geometria e importantă în povestea asta). Ci doar să scrie, ceea ce este de apreciat. Și nu-mi pot arăta aprecierea decât implicându-mă.
Nu știu ce mă așteaptă, pentru că este prima oară când particip la o asemenea competiție. Nu știu dacă voi reuși să termin la timp o mulțime de articole pe teme impuse. Nu știu dacă juriul va aprecia stilul meu, care nu e cel mai ușor de digerat. Însă știu că voi încerca să dau ce am mai bun, la fel cum știu și că nu voi reuși de fiecare dată să fac 
asta. Iar dacă este vorba despre un concurs, mi-am stabilit și un țel: ultimul loc. Deoarece toți se bat pe primele locuri, așa că polul opus e liber, dar și pentru că atunci când scriu nu concurez decât cu mine. Și de fiecare dată când fac asta ies pe locul doi. Uneori nu prind nici podiumul, ținând cont că am personalitate multiplă. Și sindromul Tourette pe jumătate (îmi las înjurăturile neterminate). Și început de chelie. Și început de mătreață pe începutul de chelie. Și halucinații vizuale de tip CamRip, că ălea HD sunt prea scumpe. Și amnezie temporară. Sau e temporală? Dar sigur am? Ce? Despre ce vorbeam? Și cu cine?!? Gata, mi-am amintit:
Let the hunger game begin!
(Sau Eurovisionul, că nu-mi amintesc exact.)
