Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Liderii lor religioși practicau adesea ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poată sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm. Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Multe dintre ritualurile Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iisus, provin din ritualuri antice evreiești în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iisus. Să nu uităm nici numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.
Kabbalah, considerată de către practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se susține că au fost oferite omenirii prin comunicare telepatică de către îngerul decăzut Raziel. Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al X-lea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până la romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor (care formează Marele Sanhedrin) să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al XII-lea. Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită Arborele Vieții, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Una dintre cele mai importante părți ale Kabbalei este sacrificiul suprem, kabbalistul care căuta sprijinul acestor entități malefice fiind nevoit să-și ucidă primul fiu ca ofrandă pentru zeii întunecați. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah. În final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”. Numele magic al ochiului este Ayin Hara.
Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, dar descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali. Sir Isaac Newton și mulți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară bazată pe Kabbalah. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei. Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka‘ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor. Să fie oare o coincidență?
Chiar și în timpul în care a fost inventat creștinismul, magia era ceva obișnuit în Iudeea. Existau și pe atunci vrăjitori sau magicieni, unii dintre ei fiind aplaudați de mase și chiar venerați. Așa cum este, de exemplu, Apollonius din Tyana. Despre acesta, care purta un nume derivat din cel al zeului Apollo, se spune că rătăcea prin lume, înfăptuia miracole și își împărtășea filosofia celor dispuși să îl asculte. Născut într-o familie înstărită din Tyana (oraș din provincia romană Cappadocia din Anatolia, Turcia de astăzi), Apollonius s-a născut în jurul anului 15 și a trăit aproximativ 85 de ani. Sofistul Philostratus cel Bătrân, susținea că Apollonius a trăit din 3 î.e.n. până în anul 97. Se spunea că era reîncarnarea zeului Proteus, unul dintre fiii zeului Poseidon, care locuia pe insula Pharos din Alexandria. Conform lui Philostratus, Apollonius a călătorit prin Grecia, Asia Mică, Italia, Spania, Africa de Nord, Mesopotamia, India și Etiopia. A intrat în Roma, ignorând interdicția împăratului Nero cu privire la filosofi, iar mai târziu l-a sfidat pe Domițian în fața propriei sale curți imperiale. A fost acuzat de conspirație împotriva împăratului, de practicarea sacrificiilor umane și de prezicerea unei molime cu ajutorul magiei. Se pare că avea percepție extrasenzorială, el văzând din Efes moartea lui Domițian în anul 96. În 272, când împăratul Aurelian a cucerit Tyana, s-a abținut de la distrugerea orașului după ce Apollonius i-a apărut într-o viziune și i-a cerut să cruțe cetățenii nevinovați. Tot în secolul III, filosoful neoplatonist Porfiriu susținea că miracolele lui Iisus nu erau unice, Apollonius realizând minuni similare. În jurul anului 300, aristocratul roman Sossianus Hierocles scria într-un pamflet că Apollonius l-a întrecut pe Iisus în miracole, și totuși nu a fost zeificat. Pamflet care l-a determinat pe episcopul Eusebius din Cezareea să afirme că Apollonius era un vrăjitor care lucra cu demoni. În Antichitatea târzie, în câteva orașe din Imperiul Roman de Răsărit au apărut talismane realizate de Apollonius, menite să protejeze comunitățile de nenorociri. Deși unii au considerat acele talismane vrăjitorii și opere ale demonilor, alții susțineau că asemenea magie era benefică. Niciunul dintre ei, însă, nu a afirmat că talismanele nu ar fi avut efect. De la începutul secolului XVI până în epoca Iluminismului, Apollonius din Tyana a fost tratat ca un magician satanist și un mare inamic al Bisericii, care colabora cu Diavolul pentru a distruge creștinismul. Împăratul roman Caracalla a ridicat un sanctuar în memoria sa iar Alexandru Sever a adus în templul său o statuie a lui Apollonius.
În Faptele Apostolilor din Noul Testament este menționat evreul Elymas, considerat magus (preot zoroastrian) și vrăjitor, care a încercat să-l împiedice pe proconsulul roman Sergius Paulus să se convertească la creștinism. Apostolul Pavel l-a convins pe proconsul iar pe Elymas l-a orbit, aparent din voia Divinității. Tot în În Faptele Apostolilor apare Simon Magus, un vrăjitor cu care s-a confruntat apostolul Petru. În textul apocrif Faptele lui Petru, Petru și Simon se înfruntă în Forumul Romei. Simon apelează la magie pentru a demonstra că este zeu și chiar levitează, ridicându-se mult deasupra Forumului. Se prăbușește din cauza rugăciunii lui Petru, rupându-și un picior în trei locuri. Într-un alt text apocrif, Faptele lui Petru și Pavel, confruntarea are loc în fața împăratului Nero. Simon se prăbușește în urma rugăciunii ambilor apostoli, pierzându-și viața. Și în Epistolele Apostolilor Simon Magul este un vrăjitor cu abilitatea de a levita și de a zbura. Levitația apare și în cazul unor sfinți creștini, cum ar fi Francis de Assisi, Alfonsus Liguori și Ioan Făcătorul de Minuni, despre care se spunea că aveau această abilitate. Episcopul Irineus din Lyon considera că Simon Magul este fondatorul sectei gnostice a simonienilor, că se credea încarnarea lui Dumnezeu și că în timpul domniei împăratului Claudius era considerat zeu. În mitologia irlandeză, Simon a fost asociat cu druidismul, fiind numit Simon Druidul. Se spune că a venit în ajutorul druidului Mog Ruith, pe care l-a învățat ritualuri magice și l-a ajutat să construiască o mașinărie zburătoare. Cei trei fii ai lui Simon au violat-o pe Tlachtga, fiica lui Mog Ruith, care i-a născut astfel pe tripleții Cumma, Doirb și Muach pe un deal care poartă numele fetei.
Cel mai mare dușman al druizilor pare să fi fost sfântul Patrick, cel care a adus creștinismul în Irlanda (motiv pentru care este considerat patronul țării). Se spune că a cauzat moartea câtorva sute de druizi, cărora le-a și ars cărțile sfinte (deși nu știm ca druizii să fi avut cărți). A trăit în secolul V și se consideră că a murit în anul 493. S-a născut în Britania romană, cel mai probabil într-o familie romană. Tatăl său se numea Calpurnius, bunicul său era Potitus iar el se semna tot cu un nume roman, Patricius (transformat în Patraic în irlandeza veche, care a devenit Patrick în engleză). Nume care ar putea ascunde mai multe decât se observă la prima vedere. Numele Patricius sugerează că sfântul a fost patrician, adică membru al unei familii din elita romană. Numele tatălui său ne indică familia din care făcea parte: Calpurnia, descendentă a lui Calpus, fiul celui de-al doilea rege al Romei, Numa Pompilius. Familie care s-a opus adeseori conducerii romane, după cum ne arată conspirațiile la care au participat mulți dintre membrii ei. De exemplu:
– Gnaeus Calpurnius Piso, propretor al Hispania Citerior în 65 î.e.n., parte din a doua conspirație catilinariană, care încerca să preia conducerea Republicii Romane și să înlăture Senatul aristocratic.
– Lucius Calpurnius Bestia, tribun în 62 î.e.n., parte din aceeași conspirație.
– Gnaeus Calpurnius Piso, consul în 7 î.e.n., acuzat de uciderea împăratului Germanicus.
– Marcus Calpurnius Piso, fiul cel mic al lui Gnaeus, acuzat la fel ca tatăl său, însă iertat de împăratul Tiberius.
– Lucius Calpurnius Piso, acuzat de complot împotriva vieții împăratului Tiberius în anul 24.
– Gaius Calpurnius Piso, consul în 41, autorul conspirației împotriva împăratului Nero în anul 65.
– Gaius Calpurnius Piso Crassus Frugi Licinianus, consul în 87, exilat la Tarentum pentru complot împotriva împăratului Nerva, exilat din nou pentru complot împotriva împăratului Traian.
Nu știm de ce atât de mulți membri ai familiei Calpurnia conspirau împotriva conducerii Romei, însă putem bănui că își doreau accederea la putere. Poate din acest motiv i-a fost dată Calpurnia ca soție lui Gaius Iulius Cezar, fiica senatorului Lucius Calpurnius Piso Caesoninus. În secolul III, Lucius Calpurnius Piso Frugi a reușit să îndeplinească visul clanului său, proclamându-se împărat. Nu s-a putut bucura mult de titlu pentru că a fost ucis de Valens care, la rândul său, s-a proclamat împărat, fiind apoi ucis de propriii săi soldați.
Întorcându-ne la druizi, cel mai cunoscut este Merlin, magicianul de la curtea regelui Arthur. Biografia lui tradițională susține că era un cambion, un copil al unei prințese și al unui incubus (de la care a moștenit puterile supranaturale, cele mai frecvent menționate fiind darul profeției și schimbarea înfățișării). Merlin a orchestrat nașterea lui Arthur cu ajutorul magiei și al intrigilor. A fost sfetnicul și mentorul regelui până când a fost închis sau ucis de Doamna Lacului, de care s-a îndrăgostit nebunește. Se spune că a fost înmormântat în pădurea fermecată Broceliande din Marea Britanie. Merlin a apărut pentru prima oară în Prophetiae Merlini („Profetul Merlin”), Historia Regum Britanniae („Istoria regilor Britaniei”) și Vita Merlini („Viața lui Merlin”), scrise în secolul XII de galezul Geoffrey de Monmouth, care a combinat poveștile din jurul profetului nebun Myrddin Wyllt (secolul VI) cu cele ale liderului roman Ambrosius Aurelianus (secolul V), astfel născându-se personajul Merlinus Ambrosius. Totuși, Geoffrey l-a păstrat pe liderul roman separat de Merlin, susținând că vrăjitorul a creat Stonehenge cu pietre din Irlanda ca mormânt pentru Ambrosius Aurelianus. Tot Merlin este cel care, cu ajutorul magiei, l-a ajutat pe regele Uther Pendragon să-și schimbe înfățișarea și să se culce cu Igraine, soția inamicului său, care astfel l-a născut pe Arthur. Pentru Geoffrey, Merlin s-a căsătorit cu Guendoloena și și-a petrecut restul vieții într-o pădure de pe tărâmul lui Rhydderch Hael, studiind stelele. Era vizitat adesea de sora sa, Ganieda (inspirată din Gwenddydd, sora lui Myrddin), regina cumbrienilor care avea, de asemenea, darul profeției. După doar câțiva ani, francezul Chrétien de Troyes a extins legenda lui Arthur, introducând elemente precum Cavalerii Mesei Rotunde și Sfântul Graal. I-a urmat Robert de Boron, care susținea și el că Merlin era fiul unui demon și al unei muritoare, însă născut pentru a deveni Antihristul. Fiind botezat imediat după naștere, Merlin a scăpat de puterile lui Satan și de destinul său malefic. Partea sa demonică i-a oferit o înțelegere supranaturală a trecutului și a prezentului, Dumnezeu dându-i în plus darul profeției, pentru a înțelege și viitorul. Robert a descris și episodul în care tânărul Arthur a scos sabia din piatră, și înființarea Ordinului Mesei Rotunde de către Uther Pendragon, după instrucțiunile lui Merlin, și misiunea de a căuta Sfântul Graal. Versiunea în proză a poemului lui Robert, scrisă în secolul XIII, prezintă rolul lui Merlin în războaiele lui Arthur precum și ajutorul său în obținerea sabiei Excalibur. Povestea s-a extins prin ciclul Lancelot-Graal, o serie de povești franceze în care Merlin nu a fost botezat, păstrându-și partea demonică. A urmat o nouă serie de povești medievale, în care legenda lui Arthur și Merlin s-a îmbogățit cu noi detalii. Astfel apar Morgan le Fay, sora vitregă a lui Arthur și ucenica lui Merlin, precum și Mordred, fiul lui Arthur și Morgan în unele versiuni sau nepotul regelui în altele. „Le fay” înseamnă „zâna” în franceză iar Morgan provine din Morrigan („Marea regină”), zeița războiului și a sorții în mitologia irlandeză, un alter-ego al mesopotamienei Iștar. Cum creștinismul a transformat vechii zei ai Antichității ori în demoni, ori în sfinți, ori în entități mitologice pozitive precum zânele, metamorfozarea zeiței Morrigan în zâna Morgan este absolut firească. Mai ales că nu e un caz singular, zeița celtă Brigid devenind Sfânta Brigid în Irlanda. Unii cercetători, precum contele Nicolai Tolstoi, au ajuns la concluzia că Merlin a fost creat după un druid, adevăratul Merlin fiind Myrddin Wyllt („Sălbaticul”), bardul care a înnebunit după bătălia de la Arfderydd din 573 și a fugit în pădure, unde a primit darul profeției.
Regele Arthur nu are acoperire istorică. Unii cercetători consideră că ar putea fi liderul roman Ambrosius Aurelianus din secolul V, însă nu există dovezi pentru această echivalare. În Historia Brittonum din secolul IX, călugărul galez Nennius susținea că Ambrosius fusese conceput fără intervenția unui bărbat. În Historia Regum Britanniae, Geoffrey de Monmouth îl considera pe Ambrosius fiul lui Constantin III (general roman care s-a declarat în 407 împărat al Imperiului Roman Apusean, co-împărat din 409 până în 411), la fel ca Uther Pendragon și Constans II (co-împărat alături de tatăl său). Constans a fost ucis în Viena de Gerontius, generalul tatălui său; în legendele britanice a fost ales rege de către bretoni și omorât la ordinul lui Vortirgern, care i-a luat tronul. Ar putea fi vorba despre același personaj, dacă am putea considera că există o asemănare între numele Gerontius și Guorthigirn, varianta galeză a lui Vortirgern. Ambrosius Aurelianus și Uther s-au refugiat în Franța, s-au întors după un timp și l-au ucis pe Vortirgern, iar Ambrosius a devenit rege. După moartea lui, Uther a primit tronul Britaniei iar după el, Arthur. Avându-l pe vrăjitorul Merlin alături, regele Arthur a trecut prin numeroase aventuri, conform legendelor, pe lângă numeroasele lupte cu saxonii. A scos o sabie dintr-o stâncă, a primit de la Doamna Lacului sabia magică Excalibur, a înființat Ordinul Cavalerilor Mesei Rotunde, a plecat în căutarea Sfântului Graal și, în final, și-a ucis rivalul, pe Mordred. Fiind grav rănit, sora sa, Morgan le Fay, l-a dus pe insula Avalon, acolo unde fusese creată sabia Excalibur, „locul în care trăiesc doamnele care cunosc toată magia din lume”. Se consideră că Arthur a fost înmormântat în dealul Glastonbury Tor din comitatul Somerset, unde călugării abației din Glastonbury susțineau în 1190 că au descoperit oasele regelui Arthur și pe ale soției acestuia, Guinevere. Lângă sicriul regelui era o cruce pe care scria: „Aici este înmormântat renumitul rege Arthur în insula Avalon”. Nu toată lumea a acceptat acuratețea acestei relatări, prin urmare locația insulei a rămas necunoscută. Avalon ar putea fi Hy-Brasil din mitologia irlandeză, o insulă-fantomă din Oceanul Atlantic, la vest de Irlanda, acoperită de ceață cu excepția unei singure zile odată la șapte ani (când devine vizibilă dar rămâne în continuare inaccesibilă muritorilor). De altfel, în versiunea spaniolă a legendei lui Arthur, Lope Garcia de Salazar numea Avalon „Insula Braziliei”, localizând-o în vestul Irlandei. Dacă cercetătorii nu au reușit să descopere Camelot, castelul lui Arthur, pare puțin probabil să găsească vreodată Avalonul. Să menționăm că în folclorul britanic se credea că regele Arthur nu a murit, ci a fost vindecat de Merlin, și se va întoarce la un moment dat în rol de Mesia pentru a-și salva poporul. Apropo de insula Hy-Brasil, serialul documentar Ancient Aliens, produs de postul TV History, susține că, pe 26 decembrie 1980, un O.Z.N. a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 128 kilometri nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, care avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie iar pe navă erau desenate simboluri asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, James Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, care indică locația insulei Hy-Brasil. Insula apare pe câteva hărți din 1325 până în secolul XIX, perioadă în care au apărut și relatări ale unor persoane care susțineau că au vizitat-o. De exemplu, în 1497, diplomatul spaniol Pedro de Ayala scria despre „oameni din Bristol care au găsit Brasil”. În 1674, căpitanul scoțian John Nisbet susținea că a văzut Hy-Brasil în timpul călătoriei sale din Franța către Irlanda. A trimis patru marinari pe insulă, care au întâlnit un bătrân înțelept, ce le-a oferit aur și argint. Căpitanul Nisbet a afirmat că insula este locuită de iepuri negri uriași și de un magician misterios, care trăiește într-un mare castel. O expediție ulterioară, condusă de căpitanul Alexander Johnson, a confirmat afirmațiile lui Nisbet. Ultima menționare a Hy-Brasil datează din 1872, când T.J. Westropp susține că a vizitat insula de trei ori și a fost atât de captivat de ea, încât și-a adus și familia să o vadă. Familie care a văzut-o apărând de nicăieri și dispărând la fel. De atunci, misterioasa insulă, casa zeilor în unele mituri irlandeze, nu a mai fost vizitată de niciun muritor. Cel puțin din câte știm.
Numărul Cavalerilor Mesei Rotunde variază în mituri, inițial fiind doar 13. O evidentă imagine mesianică în care Arthur și cei 12 cavaleri îi înlocuiesc pe Iisus și cei 12 apostoli. Printre cei mai cunoscuți cavaleri se numără Lancelot, Percival, Tristan și Mordred. Conform lui Robert de Boron în secolul XII, masa creată de Merlin era o copie a mesei Graalului, realizată de Iosif din Arimateea în primul secol al erei noastre. Scopul suprem al Cavalerilor Mesei Rotunde era găsirea Sfântului Graal, care apare pentru prima oară în poemul incomplet Perceval, le Conte du Graal (scris la finalul secolului XII) al lui Chrétien de Troyes, care susținea că avea informațiile dintr-o carte primită de la patronul său, contele Philip de Flanders. În acest poem, Graalul nu avea nimic sfânt, fiind doar un banal potir din care a băut Iisus la cina cea de taină. Acel pocal a devenit Sfântul Graal câțiva ani mai târziu, în Joseph d’Arimathie a lui Robert de Boron. Aici, Iosif din Arimateea a strâns sângele lui Iisus în pocalul din care a băut la cina cea de taină; ajuns în închisoare, a fost vizitat de Iisus, care i-a explicat misterele binecuvântatului potir. După eliberare, Iosif și-a adunat rudele și a plecat în vest, unde a fondat o dinastie a paznicilor Graalului, din care va face parte la un moment dat și Percival, unul dintre Cavalerii Mesei Rotunde. Pentru autorii francezi ai ciclului Lancelot-Graal, Sfântul Graal era un simbol al grației divine. Aici, lui Galahad, fiul ilegitim al cavalerului Lancelot, îi este predestinat să găsească Graalul, puritatea lui spirituală transformându-l într-un luptător mai mare decât ilustrul său tată. Queste del Saint Graal descrie aventurile Cavalerilor Mesei Rotunde, printre care Lancelot și Galahad, în căutarea Graalului. În Parzival (secolul XIII), cavalerul german Wolfram von Eschenbach susținea că Graalul era de fapt o piatră, un sanctuar al îngerilor neutri, care nu au aparținut niciunei tabere în timpul răzvrătirii lui Lucifer. El a numit această piatră „Lapis exillis”, care este de fapt numele pietrei filosofale din alchimie. Însă, în concepția generală, Sfântul Graal a rămas cupa din care a băut Iisus la cina cea de taină și în care Iosif din Arimateea i-a strâns sângele. Graalul a fost păzit de familia lui Iosif din Arimateea până când a fost preluat de Cavalerii Mesei Rotunde. Însă, așa cum am văzut în capitolul despre Moise, Sfântul Graal nu are nicio legătură cu inventatul Iisus, ci cu Moise / Akhenaton, fiind o parte din Chivotul Legământului. Conform Bibliei, în Chivot se găsea o cupă cu mană în ea, iar Chivotul (sau un obiect din interiorul lui) servea ca mijloc de comunicare cu Yahweh. Pentru comunicarea cu zeii era nevoie de sângele faraonului Akhenaton în acea cupă, ceea ce demonstrează chiar și numele Sfântului Graal. În franceză este numit „san greal” care, prin mutarea unei litere, se transformă în „sang real”, adică „sânge regal”. Ne vom întoarce la Graal după ce vom afla legătura dintre el și cavaleri. Legenda lui Arthur și a cavalerilor săi este doar un basm în care au fost amestecate câteva elemente reale. Dacă Arthur nu a existat, Merlin a fost realizat după imaginea profetului nebun Myrddin Wyllt. În poveste au fost adăugate legende din jurul romanului Ambrosius Aurelianus și a altor personaje istorice, precum împărații Constans II și Constantin III, mituri britanice și, mai târziu, elemente creștine. Nu este ușor să stabilim ce este adevăr și ce e ficțiune în legenda lui Arthur, însă știm că ordinul Cavalerilor Mesei Rotunde este inspirat dintr-unul real, care a căutat Sfântul Graal: Ordinul Cavalerilor Templieri.
Ordinul Sărmanii Soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, cunoscut și ca Ordinul Templului lui Solomon sau Ordinul Cavalerilor Templieri, a fost fondat în 1119 de către Hugues de Payens și alți opt nobili francezi, cu acordul regelui Baldwin II al Ierusalimului și al lui Warmund, patriarhul Ierusalimului. Templierii și-au stabilit cartierul general pe Muntele Templului (sau Sion) din Ierusalim, în moscheea Al-Aqsa, ridicată pe ruinele Templului lui Yahweh. Avându-l ca avocat pe sfântul Bernard de Clairvaux, care în 1129 a convins la Conciliul de la Troyes un grup de lideri bisericești, templierii au primit aprobarea și binecuvântarea Bisericii. Ceea ce le-a adus bani, pământuri, afaceri și alte beneficii din partea creștinilor care își doreau să sprijine lupta din Țara Sfântă. În 1139, Papa Innocent II a emis bula Omne Datum Optimum, care îi scutea pe Templieri de respectarea ordinelor locale, ceea ce însemna că erau liberi să treacă granițele după bunul lor plac, nu li se cerea să plătească vreo taxă și nu răspundeau decât în fața autorității papale. Templierii au devenit o unitate de elită în timpul cruciadelor, una dintre cele mai importante victorii ale lor fiind cea din 1177, din timpul bătăliei de la Montgisard, unde 500 de cavaleri templieri au ajutat armata cruciaților să o învingă pe cea a lui Saladin, formată din 26.000 de soldați. În 1150 au dezvoltat o formă incipientă a sistemului bancar, bazată pe împrumuturi și scrisori de credit, dezvoltându-și în întreaga lume creștină o adevărată rețea financiară. În timp au ajuns să dețină terenuri în Europa și în Orientul Mijlociu, ferme și vii, propria lor flotă; au construit catedrale și castele din piatră, au început să se ocupe de import și de export, ba chiar au deținut la un moment dat întreaga insulă Cipru. Astfel, se poate spune că Ordinul Cavalerilor Templieri poate fi considerat prima corporație multinațională. După ce musulmanii au recucerit Ierusalimul în 1244, templierii s-au văzut nevoiți să își mute cartierele generale în nord, în Acre, Tartus sau Atlit. După ce le-au pierdut și pe acestea în fața musulmanilor, și-au mutat baza în Limassol, pe insula Cipru, pe care au pierdut-o în 1303 în fața sultanului egiptean Mamluk. Pierzându-și bazele din Țara Sfântă, templierii s-au întors în Europa, unde și-au continuat afacerile până în 1307, când regele Filip IV al Franței i-a arestat pe baza unor acuzații aparent false. Cel puțin la această concluzie au ajuns cercetătorii. Templierii îl împrumutaseră pe Filip cu o sumă destul de mare pentru războiul Franței cu Anglia, iar regele s-a gândit că poate scăpa de datorie distrugând ordinul. Pe 13 octombrie 1307, la porunca regelui Filip, Marele Maestru Jacques de Mollay și alți templieri au fost arestați. Sub tortură, templierii au mărturisit tot ce a vrut Filip: că au scuipat crucea în timpul ceremoniilor, că l-au respins pe Iisus, că au participat la ritualuri de sodomie, că au invocat spirite malefice, pe care le-au implantat în diverse animale, cum ar fi pisicile. Au fost acuzați ori că au venerat un personaj numit Baphomet, ori un cap mumificat. Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate, pe care le așezau în centrul unei mese rotunde, Baphomet transmițându-le instrucțiuni prin intermediul lor. Mulți au recunoscut că imaginea lui Iisus era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabballistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, care a fost condusă cândva de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic. Printre acuzațiile aduse templierilor se mai numărau evaziunea fiscală, corupția financiară și secretomania. Presat de regele Filip, Papa Clement a emis bula papală Pastoralis praeeminentiae pe 22 noiembrie 1307, prin care cerea tuturor monarhilor creștini din Europa să-i aresteze pe templieri și să le confiște bunurile. La Conciliul de la Viena din 1312, Papa a emis bula Vox in excelso, prin care a dizolvat Ordinul Cavalerilor Templieri, și Ad providam, prin care bunurile lor treceau în proprietatea Ordinului Cavalerilor Ospitalieri. Liderii templierilor, Marele Maestru Jacques de Molay și Geoffroi de Charney, preceptorul Normandiei, au fost condamnați și executați pe 18 martie 1314. Restul templierilor au fost arestați, judecați și incluși în alte ordine militare catolice ori pensionați și lăsați să trăiască în pace. Regele portughez Denis I a refuzat să-i persecute așa că, sub protecția lui, templierii și-au schimbat numele în Ordinul lui Hristos și Ordinul Suprem al lui Hristos al Sfântului Scaun. Mulți templieri s-au ascuns și au reapărut după patru secole într-o nouă organizație, francmasoneria. În care nu erau singuri, ci uniți cu alte grupuri, cum ar fi Ordinul Cavalerilor Ospitalieri sau Ordinul Rozicrucian. Prima mare lojă masonică a apărut în Anglia pe 24 iunie 1717, numită inițial Marea lojă a Londrei și Westminster, mai târziu Marea Lojă a Angliei. Marea Lojă a Irlandei s-a format în 1725 iar Marea Lojă a Scoției în 1736. În scurt timp lojele masonice s-au împrăștiat în toată lumea, fiind conduse de loja exculsiv evreiască B’nai B’rith după cum se spune. Fiind o organizație secretă, informațiile din interiorul ei sunt extrem de dificil de aflat. Însă știm că ritualurile masonice sunt cele kabbalistice ale templierilor. De exemplu, ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elisabeta II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.
Să observăm povestea din spatele celei oficiale în cazul templierilor. Cercetătorii moderni au descoperit câteva frății mistice care au apărut în Europa în secolul XII. Unele, precum Cercul Iyyun sau Cercul Heruvimul Unic erau cu adevărat ezoterice și anonime. Prima apariție documentată istoric a doctrinei kabbalistice a apărut în sudul Franței printre Învățații din Provence și Languedoc. Acolo a apărut lucrarea misterioasă Sefer HaBahir, atribuită rabinului Isaac cel Orb. Ceea ce înseamnă că cel puțin o parte din elita evreiască, formată din cele 24 de familii descendente din levitul Aaron, se afla acolo în acel moment. Pentru că doar elita putea hotărî scoaterea la lumină a secretelor Kabbalei prin intermediul acelor organizații ezoterice. O parte din aceste secrete au ajuns la Hugues de Payens, primul mare maestru al templierilor, care a fondat Ordinului Cavalerilor Templieri pentru a avea dreptul de a căuta în ruinele Templului lui Yahweh dar și pentru drum liber din Europa către Ierusalim și viceversa. Este clar că templierii au descoperit secretele Kabbalei, ceea ce poate explica puterea pe care au primit-o din partea papalității. Templierii nu plăteau taxe, nu erau obligați să respecte legile locale, singura lor autoritate fiind Papa, s-au îmbogățit rapid, având numeroase afaceri în domenii diverse și chiar au înființat prima bancă din lume. O asemenea putere, nemaivăzută vreodată până atunci, acordată unui grup de călugări, nu are nicio explicație logică. În afară de obținerea acelei puteri prin Kabbalah, care a ieșit la lumină în Franța prin câteva frății mistice cu puțin timp înainte de înființarea ordinului, ceea ce nu poate fi o coincidență.
Este evident că templierii nu au obținut singuri nici secretele Kabbalei, nici acea putere din partea Vaticanului, ci le-au fost oferite. Cine putea să le ofere dacă nu elita evreiască? Iar istoria ne arată că într-adevăr a existat cineva în spatele templierilor. Hugues de Payens, fondatorul ordinului, era vasalul lui Hugh, primul conte de Champagne, care făcea parte dintr-o familie puternică și influentă, Casa de Blois. A fost căsătorit cu Constance, fiica regelui Filip I al Franței, apoi cu Isabella, fiica lui Stephen I, conte de Burgundia, și nepoata Papei Callixtus II. Contelele Hugh s-a alăturat ordinului în 1125 și și-a folosit influența pentru ca templierii să intre în legalitate. În 1129, la Conciliul din Troyes (la care a participat și Papa), templierii au primit aprobarea și binecuvântarea Bisericii. Conciliul a avut loc în Troyes, orașul în care își aveau reședința conții de Champagne, iar avocatul templierilor a fost sfântul Bernard, despre care știm că a primit de la contele Hughes terenuri în 1115 pentru a construi Abația Clairvaux. A supraviețuit o scrisoare de la Bernard pentru Hugh, scrisă în 1125, din care reiese afecțiunea viitorului sfânt pentru conte, așa că este evident motivul pentru care a jucat Bernard rolul de avocat al templierilor. Vedem așadar că Hugh, contele de Champagne, și-a folosit influența pentru a ajuta Ordinul Templierilor, căruia i s-a și alăturat, renunțând la titluri și averi în favoarea nepotului său. Prin urmare, sunt șanse ca tot influența lui să fi ajutat la înființarea ordinului. În mod oficial, vasalul său, Hugues de Payens, a obținut aprobarea de la regele Baldwin II al Ierusalimului și de la Warmund, patriarhul Ierusalimului. Nu știm ce motiv ar fi avut regele și patriarhul să-i permită unui nimeni înființarea acestui ordin bisericesc, însă știm că respectabilul conte de Champagne a vizitat Țara Sfântă între 1104-1107 și din nou între 1114-1116. Dacă și-a folosit influența în Troyes, pentru a convinge capii Bisericii, probabil tot influența lui a fost și acum, pentru a convinge regele și patriarhul Ierusalimului. Familia contelui, Casa de Blois, a fost înființată în anul 906 de Theobald le Vieux de Blois sau Theobald cel Bătrân. Nu cunoaștem rădăcinile mai îndepărtate ale acestei familii de nobili, așa că ne îndreptăm atenția către provincia Champagne, pe care au condus-o mult timp. Numele provinciei provine din latinescul „campania” și indică o conexiune cu regiunea Campania din Italia, unde se găseau orașe precum Capua (de unde a pornit răscoala sclavilor conduși de Spartacus), Napoli (fondat de greci), Pompeii sau Herculaneum (ambele distruse de erupția vulcanului Vezuviu în anul 79). Împărați romani, precum Claudius și Tiberius, și-au ales Campania ca destinație de vacanță. Odată cu declinul Imperiului Roman și cu închiderea ultimului împărat, Romulus Augustus, în zonă se întrevedea o perioadă de incertitudine cu privire la viitor. În Evul Mediu, Campania s-a împărțit în multe ducate și principate aflate ori în mâinile bizantinilor, ori în ale lombarzilor. Sub stăpânirea normanzilor au apărut state independente care s-au unit în Regatul Siciliei, din care s-a rupt mai târziu Regatul Napoli. În 841, Capua, cel mai măreți oraș roman al sudului, a fost distrus de sarazini iar Campania a suferit multă vreme în urma numeroaselor războaie. Prin urmare, nu pare imposibil ca o familie de nobili să fi migrat din Italia în Franța, unde să-și fi înființat o nouă Campania, adică regiunea Champagne. Nu știm dacă are vreo legătură Casa de Blois cu acea familie, însă găsim una cu Campania chiar la primul mare maestru al templierilor, despre care nu știm nimic, nici măcar numele real.
În primul document care îl menționează, îl găsim cu numele Hugo de Peans. Sursele latine de mai târziu îl numesc Hugo de Paganis. În textele englezești este numit Hugh de Payns, iar în cele italiene Ugo de’ Pagani. Traducerea în limba franceză a cărții History of Events Beyond the Sea a lui William of Tyre îl descrie ca fiind Hues de Paiens delez Troies, o referință la satul Payns din Champagne, aflat la zece kilometri de Troyes. Într-un document din acea regiune, de prin 1085-1090, este menționat un anumit Hugo de Pedano ca martor al donației contelui Hugh de Champagne. În alte acte din 1113 apare același nume tot în legătură cu Hugh, ceea ce sugerează că Hugo de Pedano făcea parte din curtea contelui. Prin urmare, este vorba despre cel care a înființat Ordinul Cavalerilor Templieri, pe care îl cunoaștem ca Hugues de Payens. Se pare însă că numele său adevărat ar fi cel italienesc, Ugo de’ Pagani, el provenind din Nocera dei Pagani din Campania. Această ipoteză este sprijinită de o scrisoare a lui Hugues din 1103, în care îl menționa pe tatăl său din Nocera. Nocera dei Pagani provine din Nuceria Paganorum, numele dat localității de clanul Pagan, o familie de nobili care și-a luat numele de la păgânii sarazini care au locuit în zonă. Ținând cont că și-a ascuns originea italienească, este posibil ca nici numele său să nu fi fost cel real, ci să-l fi împrumutat pe cel al patronului său, Hugh. Este surprinzătoare proveniența fondatorului Ordinului Templierilor tocmai din Campania, la fel ca lipsa datelor despre el. Din păcate nu-i putem afla rădăcinile, cum nu putem afla nici identitatea clanului mutat din Campania în Champagne, nici originea Casei de Blois. Însă putem să aflăm un amănunt important despre această familie cu ajutorul contelui Hugh. Primul său fiu, care a murit în tinerețe, se numea Manasses. Un nume pur evreiesc, pe care în Biblie îl poartă șapte persoane și unul dintre triburile israeliților. Ceea ce înseamnă că puternica și influenta familie de Blois, apărută în Franța nu se știe de unde, era una evreiască. Cel mai probabil, una dintre cele 24 conducătoare, ținând cont de bogăția și de puterea ei. Când evreii au migrat în Europa, mulți au renunțat la numele evreiești și au adoptat unele localnice, pentru a-și ascunde rădăcinile și a se feri, astfel, de persecuții. În primul rând elita evreiască a apelat la această tactică. În povestea templierilor găsim în spatele lor o familie puternică și cu rădăcini ascunse, exact atunci când elita evreiască s-a decis să scoată la lumină secretele Kabbalei. Ceea ce înseamnă că Hugh de Champagne făcea parte din această elită, care a hotărât înființarea Ordinului Templierilor. Mai mult, se pare că el conducea ordinul din umbră, motiv pentru care și-a lăsat vasalul să ocupe funcția supremă, cea de mare maestru, chiar și după ce el a intrat în mod oficial în rândurile templierilor. Însă de ce ar fi vrut elita evreiască să înființeze acest ordin cavaleresc creștin?
În urma revoltei începute în anul 66, romanii au asediat și distrus Templul lui Yahweh din Ierusalim patru ani mai târziu. Elita evreiască s-a văzut nevoită să-și părăsească orașul sfânt, însă nu fără a-și lua cu ea secretele. În acea vreme, Kabbalah se transmitea doar pe cale orală, prin urmare nu exista pericolul ca romanii să-i afle secretele. Însă în Marele Templu exista atunci cel mai important artefact al evreilor: Chivotul Legământului sau Cutia lui Ra, cum o numeau egiptenii, care conținea o armă extrem de puternică și un dispozitiv de comunicare cu zeii. În fața distrugerii iminente a templului asediat, elita preoțească nu putea scoate Chivotul de acolo fără a fi văzut de romani. Însă nici nu îl putea lăsa în mâinile inamicilor. Prin urmare, singura soluție viabilă era să-l ascundă în templu. Sau, mai exact, undeva sub templu. Elita a fost izgonită din Ierusalim și i-a fost intezis accesul în oraș, așa că s-a retras inițial în zonă, așteptând ca romanii să părăsească Ierusalimul. După câteva decenii de așteptare, liderii evreilor au realizat că nu au nicio șansă să-și recupereze Chivotul, mai ales după revolta lui Simon Bar-Kokhba, când li s-a interzis tuturor evreilor accesul în oraș. În secolul V, Ierusalimul era sub controlul Imperiului Roman de Răsărit, populat doar de creștini. În câteva decenii a trecut sub controlul perșilor, apoi înapoi sub cel al bizantinilor. În secolul VII perșii au cucerit orașul, ajutați de evreii din Palestina. În timpul asediului Ierusalimului din 614, evreii și sasanizii au măcelărit zeci de mii de creștini, conform cronicilor bizantine. În 629, împăratul bizantin Heraclius a recucerit Ierusalimul, însă l-a pierdut nouă ani mai târziu în fața califului Umar ibn al-Khattab. Se părea că elita evreiască nu mai avea nicio șansă să-și recupereze Chivotul, mai ales din cauză că musulmanii și-au construit pe ruinele fostului templu al lui Yahweh o moschee. În 1054 a avut loc Marea Schismă, care a împărțit creștinismul în catolicism și ortodoxie, deoarece papalitatea și-a dorit să conducă întreaga lume creștină, ceea ce nu putea fi acceptat de patriarhia de la Constantinopole. Schisma i-a acordat Papei putere absolută asupra creștinismului în vestul Europei, de care Vaticanul a profitat din plin. După patru secole de stăpânire arabă, Ierusalimul a ajuns în 1073 în mâinile Imperiului Selgiuc (suniți turco-persani), imperiu care a cauzat prima cruciadă. În 1095, împăratul bizantin Alexios I Komnenos le-a cerut creștinilor apuseni ajutor militar împotriva turcilor. Papa Urban II a aprobat solicitarea bizantinilor, cerându-le armatelor creștine să cucerească și Ierusalimul. Un an mai târziu, armatele catolice au pornit către Anatolia, i-au învins pe turci iar în vara anului 1099 au cucerit Ierusalimul. Majoritatea cruciaților s-au întors în Europa, însă unii au rămas în Orient, înființând patru state cruciate: Comitatul Edessa, Principalitatea Antioh, Comitatul Tripoli și Regatul Ierusalim. Pentru prima oară în ultimul mileniu, elita evreiască avea șansa de a-și recupera Chivotul. Singura care putea face asta fără a fi împiedicată era Biserica. Prin urmare, elita a înființat un ordin monahal, de călugări-cavaleri, care să se poată mișca în voie între Europa și Ierusalim. Solicitând ca moscheea de pe ruinele fostului Mare Templu al lui Yahweh să le devină cartier general, templierii puteau căuta Chivotul fără a fi observați. În 1128, marele maestru al ordinului, Hugues de Payens, a plecat în Anglia și Scoția, unde a fondat cartiere generale ale templierilor în Londra și în Balantrodoch (astăzi Temple, Midlothian). Anul următor a participat la Conciliul de la Troyes, prezidat de Papa Honorius II, care a recunoscut și binecuvântat Ordinul Cavalerilor Templieri. Dacă au plecat în Europa după opt ani de căutat Chivotul, înseamnă că l-au găsit în 1128. Ceea ce înseamnă că acesta este motivul pentru care papalitatea le-a oferit recunoașterea și binecuvântarea. Însă de ce templierii s-au dus întâi în Anglia și Scoția, în loc să se întoarcă în Franța? Cel mai probabil, pentru a ascunde acolo Chivotul, departe de Franța și de Vatican. Asta ar explica de ce au ales Anglia, însă ce au căutat în Scoția? Pentru a răspunde la această întrebare, să ne amintim câteva detalii din povestea lui Moise.
În legendele egiptene, Cutia lui Ra, capabilă să ucidă un număr mare de oameni, conținea toiagul, coroana de aur și o șuviță din părul zeului Ra. În Vechiul Testament, Chivotul Legământului (capabil, de asemenea, să ucidă un mare număr de oameni) conținea toiagul lui Aaron (fratele lui Moise), o cupă cu mană și tăblițele legii, scrise de zeul Yahweh. Acea cupă cu mană a fost echivalată cu pocalul din care a băut Iisus în timpul cinei cea de taină, numit Sfântul Graal. Chivotul servea și ca mijloc de comunicare între Yahweh și aleșii săi iar despre templieri se spunea că luau legătura constant cu o entitate numită Baphomet. În unele ritualuri magice, comunicarea cu entități malefice se realiza cu ajutorul unui pocal umplut cu sânge. Așadar, putem bănui că Graalul, pocalul din Chivot, avea acest rol. Însă, după cum am văzut în capitolul despre Moise, Chivotul putea fi accesat doar de cineva care avea genele zeilor, așa cum era faraonul Moise / Akhenaton. Prin urmare, și sângele din Graal, pentru comunicarea cu zeul, trebuia să conțină acele gene. Ceea ce sugerează chiar numele pocalului, „san greal” din franceză transformându-se în „sang real” prin mutarea unei litere, adică „sânge regal”. Manuscrisul irlandez Lebor Laignech din secolul al XII-lea vorbește despre Scota, fiica unui faraon contemporan cu Moise, care a plecat în timpul Exodului și s-a stabilit pe teritoriul Marii Britanii de astăzi, unde a fondat Scoția (Scotland, adică „Tărâmul Scotei”). Manuscrisul Scotichronicon, redactat de istoricul Walter Bower în secolul al XV-lea, o consideră fiica lui Akhenkherres, același nume folosit de Eusebius pentru Akhenaton. În Kingdom of the Ark: That Startling Story of How the Ancient British Race is Descended from the Pharaohs, egiptologul Lorraine Evans susține că în morminte neolitice din Irlanda s-au descoperit bijuterii egiptene asemănătoare celor din mormântul lui Tutankhamon, precum și epava unei corăbii egiptene în nordul Angliei, datarea lor cu carbon indicând perioada din jurul anului 1350 î.e.n. Adică perioada în care a trăit Moise / Akhenaton. Nu știm care dintre cele șapte fiice ale lui ar putea fi Scota, însă știm că prima fiică, Meritaten, a dispărut brusc din istorie după ce a fost ucis soțul ei, faraonul Smenkhkare. Nu ar fi exclus ca ea să fi fugit de teamă într-un tărâm cât mai îndepărtat, poate chiar în Scoția, după cum susțin atât legendele, cât și descoperirile arheologice. Dacă Hugh de Payens, contele Hugh de Champagne (care s-a alăturat ordinului în 1125) și ceilalți templieri ar fi găsit Chivotul Legământului (și, implicit, Graalul), i-ar fi căutat pe urmașii lui Akhenaton pentru a deschide Chivotul și pentru a comunica cu zeii. Urmași care se găseau în Britania, cel mai probabil în Scoția. Astfel înțelegem motivul pentru care templierii și-au făcut un cartier general în Londra, apoi unul în Scoția. Probabil au găsit urmașii lui Akhenaton și au luat legătura cu zeii, din moment ce anul următor, la Conciliul de la Troyes, au primit aprobarea și binecuvântarea Papei. Contele Hugh de Champagne a renunțat la titlu, putere și avere pentru a li se alătura templierilor în 1125. Nu ar fi făcut asta fără un motiv serios. Iar motivul e descoperirea Chivotului Legământului.
Să remarcăm faptul că prezența templierilor în Marea Britanie a avut un efect bizar, imediat după sosirea lor ieșind la lumină câteva legende chiar din sânul Bisericii. Manuscrisul irlandez Lebor Laignech, care menționează legenda Scotei, a început să fie redactat în 1151. La doar doi ani de la sosirea templierilor, preotul Geoffrey de Monmouth (care își spunea Galfridus Arturus), care se afla la Oxford, a început să scrie Prophetiae Merlini, Historia Regum Britanniae și Vita Merlini, primele lucrări despre regele Arthur și vrăjitorul Merlin. Să fi aflat el câte ceva din secretele templierilor? Nu știm, însă ar fi cam mare coincidența să fi apărut întâmplător aceste informații imediat după apariția ordinului în Marea Britanie. Însă nu este o coincidență în cazul următorului care a dezvoltat legenda lui Arthur. Cel care a inclus elemente precum Sfântul Graal și Cavalerii Mesei Rotunde a fost trubadurul Chrétien de Troyes, în jurul anului 1170. Ținând cont că numele său înseamnă „Creștinul din Troyes”, este fără îndoială un pseudonim. Acest necunoscut care și-a ascuns identitatea era patronat de prințesa Maria a Franței, contesă de Champagne, soția lui Henry I Liberalul (fiul lui Theobald II, nepotul și moștenitorul contelui Hugh). Chrétien a introdus acele elemente în povestea lui Arthur la câteva decenii după înființarea Ordinului Cavalerilor Templieri, exact în zona în care își aveau reședința conții de Champagne, susținătorii din umbră ai ordinului. Despre templieri se spunea că ar fi găsit Graalul sub Templul lui Yahweh iar unele nume ale cavalerilor lui Arthur sunt franțuzești, nicidecum britanice. De exemplu, Lancelot provine din „l’ancelot”, care în franceza veche înseamnă „servitor”, iar Perceval ori din „per ce val” („prin această vale”), ori din „perce val” („străpunge valea”). Se mai întâlnesc și alte elemente franțuzești, precum numele lui Morgan La Fey, care în franceză înseamnă „zâna”. Nu lipsesc elementele biblice, în afara Graalului, cum ar fi masa rotundă a cavalerilor făcută după modelul mesei din timpul cinei cea de taină sau Iosif din Arimateea, cel care l-a înmormântat pe Iisus, ca păstrător al Graalului. Prin urmare, legenda Cavalerilor Mesei Rotunde ascunde detalii despre templieri, pe care le aveau conții de Champagne. Acești conți făceau parte din Casa de Blois care a dispărut în 1305, odată cu moartea ultimei sale membre, regina Ioana I de Navarre, soția regelui Filip IV. La scurt timp după moartea ei, regele Filip și-a lansat acuzațiile împotriva templierilor, care au dus la eradicarea ordinului. Ceea ce înseamnă că într-adevăr Casa de Blois a fost „îngerul păzitor” al templierilor, protecția sa din umbră dispărând odată cu ultimul ei membru.
Legenda cavalerilor regelui Arthur a avut un succes nebun, dezvoltându-se rapid. În 1191, călugării de la abația Glastonbury din Anglia au anunțat că au găsit mormântul lui Arthur și al soției sale, Guinevere. Imediat după, un alt francez, Robert de Boron (care și-a acordat titlul de cleric în scrierile sale, adică și el făcea parte din Biserică), a completat mitul arthurian cu două poeme, Joseph d’Arimathie și Merlin. Robert susținea că Iosif din Arimateea a strâns în Graal câteva picături din sângele lui Iisus iar familia sa a dus Graalul în vest, în valea Avaron (nume schimbat de scriitorii ulteriori în Avalon), unde l-au păzit până a fost preluat de regele Arthur și cavalerii săi. Dacă înlocuim sângele lui Iisus cu urmașii lui Moise / Akhenaton, este exact povestea Cavalerilor Templieri. Robert de Boron ne mai dă un indiciu afirmând că Iosif din Arimateea și familia lui au păzit Graalul. În Noul Testament se spune că Iosif făcea parte din Marele Sanhedrin, adică din elita evreiască, prin urmare familia sa, care i-a păzit pe urmașii lui Akhenaton, reprezenta unul dintre cele 24 de clanuri de leviți urmași ai lui Aaron. Prin urmare, templierii conduși din umbră de una dintre aceste familii s-au dus în Britania nu pentru a căuta urmașii lui Moise, ci știind exact unde își pot găsi ținta. Ocazie cu care observăm și că cele 24 de familii levite și-au împărțit atribuțiile, fiecare având câte un rol. De exemplu, una conducea din umbră Ordinul Cavalerilor Templieri, alta îi supraveghea îndeaproape pe urmașii faraonului Akhenaton și, mai mult ca sigur, una conducea pe ascuns papalitatea. Până și numele regelui Arthur sugerează această posibilitate. Prima parte a numelui, „art”, este identică cu cea a numelui zeiței grecești Artemis, a cărei origine este necunoscută. Este posibil ca particula să aibă origine persană, „arta, art, arte” însemnând „mare, excelent, sfânt”. A doua parte a numelui regelui mitic, „hur”, este numele unuia dintre însoțitorii lui Moise și Aaron în Vechiul Testament. În timpul bătăliei împotriva amaleciților, Aaron și Hur i-au ținut lui Moise mâinile ridicate, ceea ce asigura victoria israeliților. Iar când Moise a plecat pe muntele Sinai pentru a lua legătura cu zeul Yahweh, i-a lăsat pe Aaron și pe Hur la conducerea grupului. Conform tradiției rabinice, Hur era fiul lui Miriam, nepotul lui Moise și Aaron, tatăl său fiind Caleb din tribul iudeilor. În Antichitățile iudeilor, istoricul Flavius Iosephus îl consideră soțul lui Miriam. Indiferent dacă era nepotul sau cumnatul lui Moise și Aaron, se pare că avea un rol foarte important în conducerea israeliților, fiind parte esențială a elitei evreiești. Prin urmare, numele regelui Arthur, care a căutat Sfântul Graal împreună cu cavalerii săi, s-ar putea traduce ca „Marele Hur”. Adică ar sugera că era un urmaș al biblicului Hur, prin urmare membru al elitei evreiești. Modelul după care a fost creat regele Arthur ar putea fi primul mare maestru al Ordinului Templierilor, misteriosul italian Hugues de Payens din provincia Campania, care a căutat Graalul timp de opt ani sub ruinele Templului lui Yahweh. Mai mult ca sigur există un motiv pentru faptul că Hugues și-a ascuns și originea, și adevăratul nume, adoptându-l pe cel al patronului său, existând șanse să fi fost reprezentantul uneia dintre cele 24 de familii de kohaniți care formează elita evreiască. Dacă Arthur îl avea alături pe vrăjitorul Merlin, Hugues de Payens îl avea în umbră pe patronul său, contele kabalist Hugh de Champagne din familia de Blois. În mituri, Merlin l-a convins pe regele Uther Pendragon să înființeze Ordinul Cavalerilor Mesei Rotunde; în realitate, Hugh de Champagne l-a convins pe regele Ierusalimului să aprobe înființarea Ordinului Cavalerilor Templieri. Una dintre cele mai importante părți ale Kabbalei este sacrificiul suprem, kabbaliștii fiind nevoiți să-și sacrifice primul fiu pentru a beneficia de sprijinul marilor zei Veghetori; primul fiu al contelui Hugh de Champagne, Manasses, a murit în tinerețe, în condiții suspecte. Fiind, cel mai probabil, o ofrandă adusă maleficilor zei.
Robert de Boron a introdus în povestea lui Arthur și sabia din piatră, susținând că acesta a obținut tronul Britaniei după ce a scos dintr-o piatră o sabie apărută în curtea unei biserici în ajunul Crăciunului. După cum a profețit Merlin, sabia putea fi scoasă doar de „adevăratul rege”, urmașul de drept al lui Uther Pendragon. Acest element a fost copiat din legenda sfântului Galgano Guidotti, mort în 1181 și canonizat patru ani mai târziu (adică în timpul vieții lui Robert de Boron). Se spune că Galgano Guidotti și-a dorit să pună o cruce în locul în care a avut viziuni religioase. Neavând la îndemână lemn pentru a face crucea, și-a înfipt sabia în pământ, care s-a pietrificat încât nimeni să nu o poată scoate de acolo. Robert de Boron, contemporan cu Galgano, a introdus în povestea lui Arthur partea cu sabia din piatră, care poate fi văzută și astăzi în capela Montesiepi din Chiusdini, Italia. Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde a căpătat popularitate și prin paralela cu Cavalerii Templieri, care erau priviți ca niște eroi. Călugării care protejau pelerinii și luptau vitejește cu păgânii musulmani în cruciade nu puteau fi priviți decât ca niște supereroi ai vremurilor. Erau unitatea de elită a Papei, cei care luptau în linia întâi în cruciade și care reușiseră victorii răsunătoare chiar și în inferioritate numerică. Ritualurile lor secrete făceau să crească și mai mult curiozitatea, iar misiunea lor sfântă de a găsi și proteja Sfântul Graal îi echivala cu eroii din Antichitate, pe care Europa începea să-i redescopere exact atunci, în secolul XII. Virtuțile lor cavalerești îi așezau deasupra muritorilor de rând, Cavalerii Mesei Rotunde fiind imaginea propagandistă a Cavalerilor Templieri, un fel de Avengers ai Evului Mediu. Însă transformarea lor în argonauți medievali a reușit să scoată la lumină un alt aspect al lor, necunoscut publicului.
În secolul XII, adică în perioada în care abia apăruse Ordinul Cavalerilor Templieri, Europa făcea din nou cunoștință cu Grecia antică. Europenii începeau să afle după multe secole nu doar de filosofi precum Platon, Aristotel ori Pitagora, ci și de eroi antici precum Hercule, Tezeu sau Iason. Odiseea, Iliada și Argonautica erau traduse în franceză, engleză sau germană, ceea ce le deschidea europenilor noi viziuni asupra istoriei. Războiul troian i-a impresionat peste măsură pe europenii medievali, ceea ce ar explica numele unor localități precum Paris (prințul troian care a provocat războiul răpind-o pe Elena din Sparta) sau Troyes (evident, numele cetății Troia). Dacă Roma fusese înființată de troieni, după cum susținea Eneida lui Vergiliu, și unii medievali au preferat această descendență. De exemplu, în Historia Regum Britanniae, Geoffrey de Monmouth afirma că troienii au fondat Britania. Europenii își doreau eroi precum troienii, argonauții sau semizeii greci, așa că i-au inventat pe Cavalerii Mesei Rotunde, inspirați în primul rând de templieri. Influența Iliadei lui Homer se observă și în mitul lui Arthur, unde unii dintre cavalerii săi purtau nume din povestea Troiei: Ector și Hector de Maris după Hector, campionul troienilor, Pelleas după Peleus, tatăl lui Ahile, sau Priamus după Priam, regele Troiei. Dacă argonauții lui Iason au pornit într-o uimitoare aventură pentru a recupera lâna de aur, cavalerii medievali, ai lui Arthur și templierii, au pornit într-o adevărată odisee pentru a găsi Sfântul Graal. Însă, conform grecilor antici, argonauții (cei mai mari eroi ai vremii, printre care se găseau mulți semizei) fuseseră inițiați în cultul ascuns al unor divinități htonice misterioase, numite cabiri („kabeiroi” în greacă), nume care provine din semiticul „kabir”, adică „măreț”. Nu se știe nimic despre ritualurile și divinitățile acestui cult, întâlnit în Lemnos, Samotracia (populată de urmași ai troienilor), Anatolia sau unele zone din Tracia, totul fiind ținut secret. Nici măcar numărul acestor divinități nu se cunoștea, fiind vorba, cel mai adesea, de patru (doi bărbați și două femei). Ceea ce știm este faptul că Olympia, mama lui Alexandru Macedon, era o adeptă a acestui cult. Se spune că întreținea relații sexuale cu un zeu transformat în șarpe (Dionisos sau Zeus), astfel născându-se Alexandru. Istoricul Plutarh nota că „un oracol l-a avertizat pe Filip (regele Macedoniei – n.a.) că își va pierde lumina ochilor dacă va iscodi atunci când Olympia, soția lui, se află în pat împreună cu zeul cu chip de șarpe”. Neputându-și stăpâni curiozitatea, Filip și-a spionat soția într-un moment intim cu zeul-șarpe și și-a pierdut un ochi. Chiar dacă nu există o legătură directă între cabiri și șerpi, din cauza secretomaniei cultului, această relatare reprezintă un indiciu. Dacă argonauții făceau parte dintr-un cult secret, același lucru se poate spune și despre Cavalerii Mesei Rotunde. În primele versiuni ale legendei, vrăjitorul Merlin i-a propus regelui Uther, tatăl lui Arthur, să înființeze ordinul. În acea vreme, Uther se numea doar Pen, în variantele ulterioare primind numele Pendragon, adică „dragonul-șef” sau „căpetenia dragonilor”. Cuvântul „dragon” provine din latinescul „draconem”, care înseamnă „șarpe uriaș”, la fel ca grecescul „drakon”. Inițial, dragonii erau doar șerpi uriași, în Evul Mediu Mijlociu primind picioare, aripi și coarne. Prin urmare, se poate considera că Uther, tatăl lui Arthur, era căpetenia unui ordin închinat unor zeități-șerpi, asemănătoare sau chiar identice cu cabirii. Unii autori moderni vorbesc despre un cult secret, Frăția Babiloniană a Șarpelui, despre care însă nu avem nicio dovadă, prin urmare sunt mari șanse să fie doar o invenție. Însă încep să apară urme ale unui cult secret al zeilor-șerpi atât în povestea argonauților, cât și în cea a mamei lui Alexandru Macedon și în a cavalerilor lui Arthur. Mai mult, în 1408, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, a înființat Ordinul Dragonului, despre care nu știm nimic, cu excepția faptului că avea ca membri doar monarhi și nobili. Printre care și domnitorul valah Vlad II Dracul, fiul domnitorului Mircea cel Bătrân și tatăl lui Vlad Țepeș. Vlad II și-a luat numele din Ordinul Dragonului, pe care l-a purtat și fiul său, Vlad Țepeș, numit Drăculea (transformat în timp în Dracula). Din familia drăculeștilor făcea parte și Mihai Viteazul, cel care a unit în 1600 cele trei principate dacice. Acest ordin a fost modelat după Ordinul Sfântului Gheorghe, fondat de regele Carol Robert de Anjou în 1318. Emblema Ordinului Dragonului era un dragon care își înghițea coada, pe spatele căruia se găsea crucea sfântului Gheorghe. Șarpele care își înghite coada, numit ouroboros, este unul dintre cele mai răspândite simboluri magice, întâlnit și în alchimie, și în gnosticism, și în alte multe religii antice. De exemplu, în Zohar (parte esențială a Kabbalei) se spune despre șarpele uriaș Leviathan (demon în creștinism) că „își ține coada în gură”, sugerând o conexiune cu ouroboros. Să remarcăm că numele Leviathanului îl conține pe cel al lui Levi, fondatorul tribului leviților, din care face parte elita evreiască. Menționăm și cultul zeului-șarpe Glycon, foarte răspândit în Imperiul Roman în secolul II, dar și secta gnostică a ofiților (nume provenit din grecescul „ophis”, adică „șarpe”), ale căror învățături au fost preluate parțial și de templieri. Ca urmare a acestor învățături, pe sigiliul din 1214 al unui mare maestru templier apare Abraxas (Marele Arhonte pentru gnostici), care are cap de cocoș, corp uman și șerpi în loc de picioare. Toate acestea sugerează existența unui cult secret al zeităților-șerpi, existent în umbră, departe de ochii publicului. Știm că aceste entități sunt zeii decăzuți conduși de Enki, Marduk și Iștar, numiți adesea Veghetori. Fiind zeități pământene, aveau ca simbol șarpele, spre deosebire de cele celeste, simbolizate prin păsări.
Culte ale conducătorilor Veghetorilor au existat din cele mai vechi timpuri în toate colțurile lumii, cum ar fi cel din Ur al lui Nanna și ale copiilor săi, Șamaș și Inanna, cel al lui Enki din Eridu sau cele ale lui Marduk și Iștar din Babilon. Printre cele mai întunecate se numără cel al lui Amon din Egipt sau cel al lui Kali din India, însă majoritatea își prezentau zeii ca fiind benefici, deși apelau adesea la sacrificii umane ori la magie neagră. Toate aceste culte au dispărut (mai puțin cele hinduse), însă unul a supraviețuit câteva mii de ani în secret. Vechiul Testament ne sugerează existența lui în povestea lui Moise, unde găsim și prima formă a Marelui Sanhedrin (cei 70 de bătrâni israeliți plus Aaron), și cultul acestor zeități sub forma șarpelui de bronz pe care israeliții îl duceau în fruntea convoiului lor pentru a fi protejați, în timpul traversării deșertului Sinai. Mai târziu, regele Iezechia a poruncit distrugerea șarpelui de bronz, numit Nehuștan, deoarece israeliții continuau să i se închine. Aceeași reptilă apare și într-un episod precedent, când toiagul lui Moise se transformă în șarpe la îndemnul zeului Yahweh. Puțin mai târziu, când Moise și Aaron se prezintă în fața faraonului, toiagul lui Aaron se transformă în șarpe și le înghite pe cele ale vrăjitorilor egipteni, prefăcute și ele, la rândul lor, în șerpi. Conform Vechiului Testament, acest toiag al lui Aaron a devenit unul dintre cele mai importante artefacte ale evreilor, fiind închis în Chivotul Legământului alături de o cupă cu mană și de tăblițele cu cele zece porunci, scrise chiar de Yahweh. Elita israelită nu împărtășea ideile religioase ale lui Moise, ci doar se folosea de influența fostului faraon. În Biblie, în lipsa profetului, fratele său, Aaron, a făcut un vițel de aur pentru ca israeliții să i se închine. Când s-a întors, Moise a pedepsit multă lume pentru această faptă, însă nu și pe Aaron, în mod surprinzător. Taurul era zeul egiptean Amon, al cărui epitet, „kamutef”, înseamnă „taurul mamei sale”. Acest epitet provine din „kematef”, numele dat lui Amon când lua forma unui șarpe. Acest zeu a fost reprezentat în diferite moduri, cu corp uman și cap de berbec, gâscan, crocodil sau șarpe. Se consideră că numele său înseamnă „Cel ascuns”, cultul său era unul întunecat, după cum susțineau cronicarii greci, iar în creștinism a fost transformat în demon, ceea ce sugerează o conexiune cu cabirii. Amon a fost echivalat cu Apophis (Apep pentru egipteni), șarpele uriaș care încerca să-l detroneze pe zeul suprem Ra. Apophis s-a dezvoltat din Nehebkau, șarpele primordial considerat inițial spirit malefic iar mai târziu zeu funerar, binefăcător și puternic, însoțitor al lui Ra și judecător al morților. Ofiolatria (adorarea șerpilor) nu era neobișnuită în Egipt, unde întâlnim și zeițele-șerpi Renenutet și Meretseger, dar și pe Wadjet, inițial protectoarea Egiptului Inferior și, după unificare, protectoarea întregii țări. Wadjet, reprezentată și pe coroana regală, era asociată cu Ochiul lui Ra, sugerând o nouă identificare cu Veghetorii. Despre Wadjet se spunea că „scuipă foc” înspre inamicii faraonului și ai zeului Ra iar Nehebkau, într-un mit, are abilitatea de a expira foc, aceasta fiind originea flăcărilor suflate de dragoni în legendele medievale. Unii autori antici susțineau că oracolele vechilor greci erau continuări ale tradiției începute odată cu venerarea lui Wadjet. Cel mai celebru oracol elen era cel din Delphi, în povestea căruia chiar apare un șarpe uriaș. Grecii susțineau că zeul Apollo a ucis șarpele uriaș Python și i-a transformat casa, Delphi, în propriul său oracol. Celebra preoteasă Pythia a fost numită după Python, deși pare bizar să fi adoptat numele unui monstru, dușmanul zeului ei. Cel mai probabil, așa cum se spunea, oracolele grecești au adoptat din Egipt culte ale zeităților-șerpi, pe care le venerau pe ascuns, în mod oficial fiind închinate zeilor olimpieni. Șarpele se găsește și pe toiagul zeului vindecător Esculap, unul dintre fiii aceluiași Apollo, toiag care apare pe siglele multor organizații medicale, inclusiv pe cele ale serviciilor de ambulanță ori pe cea a Organizației Mondiale a Sănătății. Asociațiile farmaceutice au preferat să adopte pocalul Hygieei, fiica lui Esculap, în jurul căruia se încolăcește, de asemenea, un șarpe. Chivotul Legământului din legendele evreiești conținea, pe lângă tăblițele cu cele zece porunci, un pocal cu mană și un baston care se transforma în șarpe. Să fie vorba despre aceleași obiecte în ambele mituri, ținând cont că amândouă își au originea în Egipt? Esculap a fost asociat de greci cu egipteanul Imhotep, ministrul faraonului Djoser în secolul XXVII î.e.n. și marele preot al lui Ra în Heliopolis. Se cunosc puține detalii despre Imhotep, care a fost considerat fiul zeului Ptah și zeificat după două milenii de la moartea sa. În cele din urmă, Imhotep a fost echivalat cu zeul Thoth care, în templul faraonului Seti din Abydos (secolul XIII î.e.n.) este reprezentat ținând în mâini două bastoane, fiecare cu câte un șarpe înfășurat în jurul lui. Thoth a fost echivalat de greci cu Hermes al lor, care primise de la același Apollo un caduceu (un toiag în jurul căruia erau încolăciți doi șerpi). Caduceul fusese preluat de la sumerianul Ningișzida, zeul vegetației și al lumii de dincolo, care era uneori reprezentat ca un șarpe cu cap de om. Cele două bastoane cu șerpi ale lui Thoth din templul lui Seti ar putea fi caduceul lui Hermes și toiagul lui Esculap. În povestea biblică există tot două toiege care s-au transformat în șerpi, cel al lui Moise și cel al fratelui său, Aaron. Pentru că amândouă aveau puteri miraculoase, învățații rabini s-au întrebat dacă nu cumva ambele reprezentau unul singur. În Midraș se spune că toiagul lui Iacob este identic cu cel pe care Iuda i l-a dat nurorii sale, Tamara, fiind în același timp cel pe care l-au folosit Moise și Aaron, dar și cel cu care regele David l-a ucis pe uriașul Goliat. David l-a lăsat descendenților lui, care l-au folosit ca sceptru până la distrugerea templului din anul 70, când a dispărut fără urmă, însă îi va fi înmânat lui Mesia atunci când se va întoarce pentru a conduce lumea. Într-o legendă evreiască ulterioară se spune că toiagul a fost creat la începutul lumii și a fost predat patriarhilor din generație în generație până a ajuns la Moise. Aceste explicații par a fi cam trase de păr, la fel ca ipoteza unui singur toiag, mai ales că în Egipt, Grecia și povestea biblică a lui Moise găsim două. Despre cel al lui Aaron se spune că a fost închis în Chivotul Legământului, iar despre cel al lui Moise că a dispărut fără urmă. În legendele medievale însă întâlnim toiagul lui Merlin care, de asemenea, avea puteri magice. Toiagul s-a transformat în timp într-o baghetă magică, pe care o aveau toți magicienii, după modelul poetului grec Homer. În Iliada, Hermes își folosea toiagul magic în general pentru a adormi sau a trezi oameni. În Odiseea, zeița Athena și-a folosit toiagul pentru a-i schimba aspectul lui Ulisse, iar vrăjitoarea Circe a folosit unul asemănător pentru a transforma oamenii lui Ulisse în porci. Folclorul este plin de astfel de legende care încearcă se explice curiozitățile oamenilor în lipsa informațiilor, însă trebuie privite cu scepticism. Ținând cont că Moise a fost faraonul Akhenaton, bastonul său trebuie să fi fost cârja regală de păstor, unul dintre simbolurile regalității egiptene. Care nu avea puteri magice, ceea ce sugerează și Biblia, unde ori Moise înfăptuia miracole în prezența lui Aaron, ori doar Aaron era responsabil pentru ele. Prin urmare, adevăratul magician era biblicul Aaron, prințul Nakhtmin, vărul lui Akhenaton. Motiv pentru care doar toiagul lui a fost închis în Chivotul Legământului, cel al lui Moise fiind un simplu sceptru regal.
Cultul secret al zeilor-șerpi a fost continuat pe ascuns de elita evreiască după ce a dispărut în mod oficial în toată lumea, Kabbalah fiind parte integrală din el. Însă când a început? Nu putem ști cu exactitate, dar putem bănui că a pornit din Mesopotamia. Am văzut că semizeița Kug-Bau, fiica lui Marduk, a condus orașul Kiș timp de un secol, până în 2365 î.e.n. Nepotul ei, Sargon cel Mare (Șarru-kinu în akkadiană), a înființat Imperiul Akkadian. Familia imperială akkadiană (care provenea din Marduk prin Kug-Bau) a deținut funcții preoțești, după cum demonstrează Sargon, care s-a declarat „preot uns al lui Anu”, mama sa, mare preoteasă în Azupiranu, fiica lui, Enheduanna, mare preoteasă în Ur, trei dintre fiicele lui Naram-Sin, care au ocupat aceeași funcție (Tutanapșum în Nippur, Enmenanna în Ur și Șumșoni în Sippar), la fel și fiica lui Șar-Kali-Șarri (fiul lui Naram-Sin), Amsalai, mama lui Avraam. Ea s-a căsătorit cu Terah, preot oracular în Nippur. Preoțimea, prin ritualuri magice secrete, comunica cu zeii, ceea ce familia imperială akkadiană făcea în mod constant, după cum susțin cronicile din acea vreme. Sargon se lăuda că primea ordine de la zeița Iștar, care i-a fost amantă. Nepotul său, Naram-Sin, susținea că a primit de la Marduk teritorii și o armă divină dar și că a distrus templul lui Enlil din Nippur la ordinul aceleiași Iștar. Avraam era profet, comunicând des cu Yahweh, iar nepoata și soția sa, Sara, avea darul clarviziunii. Este posibil ca Avraam să fi învățat de la mama sa acele ritualuri secrete de invocare a Veghetorilor, zeitățile familiei imperiale. Cum secretele preoțești se transmiteau din tată în fiu, Avraam mai mult ca sigur le-a împărtășit fiului și moștenitorului său, Isaac, care i le-a transmis fiului său, Iacov, care le-a împărtășit fiului său preferat, Iosif. Despre acesta, Biblia susține că a ajuns vizir în Egipt (mâna dreaptă a faraonului) și că a primit-o de soție pe Asenat, fiica marelui preot din Heliopolis, Potifera. Și Asenat era preoteasă, după cum îi indică numele, care ar putea însemna ori „Sfântă pentru Anat”, ori „Aparținând lui Neith”, în ambele cazuri fiind vorba despre akkadiana Iștar. Probabil vizirul Iosif a combinat ritualurile magice akkadiene ale strămoșilor săi cu cele egiptene, la care a avut acces atât prin soția sa, cât și prin socrul său, marele preot de la Heliopolis. Biblia susține că Iosif avea o cupă de argint pentru ghicit, însă nu ne oferă detalii despre ea. Cel mai probabil era o cupă pentru libații (oferirea de ofrande zeilor), care făceau parte din religiile antice, inclusiv egiptene. Dacă în cupele pentru libații se turna de obicei vin, în ritualurile magice de invocare se folosea sânge pentru comunicarea cu divinitățile malefice. Ținând cont că egiptenii antici asociau argintul cu Luna, cupa de argint a lui Iosif era folosită pentru a comunica cu Veghetorii, liderii lor având printre simboluri și Luna. Deși ținut secret, acest mijloc de comunicare cu entități întunecate s-a păstrat până în zilele noastre în diferite forme. De exemplu, în cartea Gypsy Sorcery and Fortune Telling din 1891, folcloristul american Charles Godfery Leland scria: „poate fi observat că țiganii din estul Europei, la fel ca în India, adesea ghicesc viitorul sau răspund la întrebări luând un pocal sau un pahar, bătându-l cu degetele și prefăcându-se că aud o voce care le vorbește”. Dacă această practică este în prezent doar o șarlatanie, are la bază un ritual ocult real, de comunicare prin intermediul pocalului cu sânge. În Chivotul Legământului, conform Bibliei, a fost închisă și o cupă cu mană pe lângă tăblițele legii și toiagul lui Aaron. Cum Chivotul reprezenta nu doar o armă, ci și un mijloc de comunicare cu Yahweh, este posibil ca respectiva cupă să fi fost cea a lui Iosif, transformată în Sfântul Graal în Evul Mediu. Iar sângele din ea, necesar comunicării cu zeii, să fi fost cel al urmașilor lui Moise / Akhenaton, care conțineau genele lui Marduk. Dacă Iosif a comunicat în același mod cu aceste entități, își putea folosi propriul sânge, fiind un urmaș al lui Kug-Bau, fiica lui Marduk. Adică și el avea genele necesare pentru a comunica cu marii Veghetori. În plus, Marduk a intervenit adesea în manipularea genelor familiei lui Iosif, de cele mai multe ori pentru a rezolva problema sterilității unora dintre membri.
Crucea sfântului Gheorghe (învingătorul dragonului în mitologia creștină), roșie pe fundal alb, este în realitate crucea templierilor. Culoarea roșie semnifică sângele însă nu orice sânge, ci sângele regal al lui Moise de care era nevoie pentru comunicarea cu divinitățile întunecate. Despre templieri se spune că ar fi fost adoratori ai lui Satan (asociat cu șarpele în tradiția creștină) și că ar fi comunicat cu o entitate demonică, numită Baphomet. Chiar dacă se presupune că aceste informații fac parte din acuzațiile false ale regelui Filip IV, par că ar conține măcar un sâmbure de adevăr. Am văzut prezența extrem de discretă a unui cult de adoratori ai unor divinități asocitate cu șerpii, urmele Kabbalei în spatele templierilor precum și prezența Chivotului Legământului ori a Graalului, mijloc de comunicare cu entități nepământene. Însă cu cine comunicau ei? Cine este Baphomet?
Se spune că templierii luau legătura cu acest demon prin intermediul unui cap mumificat, însă am văzut că Graalul, parte din Chivotul Legământului, avea acest rol, fiind necesar sângele urmașilor faraonului Akhenaton, numit Moise în Biblie. Templierii au fost acuzați și că au renunțat la creștinism în favoarea islamului, prin urmare numele Baphomet este un derivat al lui Mahomet (care provine din latinescul Mahometus), numele dat de francezi până în secolul XVIII profetului islamului, Mahomed (Muhammad în arabă). Mahomed era văzut de creștinii acelor vremuri nu doar ca un profet eretic, ci și ca un servitor al lui Satan ori chiar ca fiind Antihristul. S-au combinat două acuzații împotriva templierilor, închinarea la Diavol și la religia lui Mahomed (care, pentru creștinii acelor vremuri, era satanism) și astfel s-a născut demonul Baphomet. Prima parte a numelui său provine din „baptism” („botez”), prin numele Baphomet sugerându-se că templierii s-au botezat în religia satanistă a lui Mahomed. Savantul englez Hugh Joseph Sconfield (1901-1988) a mai descoperit un sens ascuns al numelui acestui demon. Folosindu-se de cifrul Atbash (care înlocuiește prima literă a alfabetului ebraic cu ultima, a doua cu penultima etc.), a descoperit că Baphomet, scris în ebraică „bpwmt”, se transformă în „șwpy‘” (citit „șofya”), adică „sophia” în greacă („înțelepciune”), numele pe care îl purta eonul decăzut al gnosticilor. Tot către o entitate feminină duce singura reprezentare a lui Baphomet, realizată în 1856 de către ocultistul francez Éliphas Lévi. Desenul său prezintă acest demon cu corp uman și cap de țap, așezat în poziția lotus, cu o torță aprinsă între coarne, aripi negre pe spate, sâni de femeie, o pentagramă pe frunte, caduceul lui Hermes pe abdomen, o mână ridicată către o lună albă și una în jos, către o lună neagră. Pe una dintre mâinile sale este scris „solve” iar pe cealaltă „coagula”, „dizolvă” și „coagulează” în latină, unul dintre principiile alchimiștilor. Lévi s-a inspirat pentru acest desen din cartea de tarot a Diavolului, pe care a echivalat-o cu Mercur, motiv pentru care a introdus caduceul lui Mercur / Hermes pe abdomenul demonului. L-a numit „Țapul din Mendes”, inspirându-se din scrierile istoricului Herodot, care susținea că în orașul egiptean Mendes era venerat un zeu cu cap și picioare de țap. O confuzie născută din ignoranță, deoarece în Mendes era venerat zeul berbec Banebdjedet, considerat sufletul lui Osiris, al cărui corespondent în Egiptul Superior era zeul Khnum (de asemenea, tot cu cap de berbec). Iar berbecul nu este țap, nici măcar cel egiptean. Ceea ce nu l-a încurcat prea mult pe Lévi, care scria în Sabatul vrăjitoarelor cine era Diavolul: „șarpele tuturor teogoniilor, Ahriman al perșilor, Typhon al egiptenilor, Python al grecilor, șarpele vechi al evreilor, monstrul fantastic, coșmarul, Bau-bau, garguiul, marea bestie a Evului Mediu și – mai rău decât toți aceștia – Baphomet al templierilor, idolul bărbos al alchimiștilor, zeitatea obscenă din Mendes, țapul Sabatului”. Éliphas Lévi a rezolvat rapid problema identității lui Baphomet, echivalându-l cu Satan și cu alte personaje din mitologie, fără vreo analiză măcar sumară, dând din nou dovadă de ignoranță, la fel ca în cazul țapului din Mendes care era berbec. Însă, ținând cont de sânii lui Baphomet, putem concluziona că nu era vorba despre o entitate masculină, ci despre una feminină. Ceea ce a remarcat și Hugh Joseph Sconfield, care i-a tradus numele ca Sophia, eon feminin în gnosticism. Prin urmare, Baphomet nu poate fi decât Iștar, marea zeiță a elitei evreiești. Ceea ce sugerează și Lévi nu doar prin sânii feminini ai demonului, ci și prin pentagrama din frunte. Pentagrama cu vârful în sus era simbolul lui Iștar. Triunghiul intersectat cu vârful de săgeată, care formează pentagrama, reprezintă zona pubiană feminină; vârful său îndreptat în jos reprezintă femeia așezată deasupra bărbatului în timpul actului sexual, indicând superioritatea femeii. Nu a oricărei femei, ci a celei care avea și pentagrama ca simbol. Dacă elita de adoratori ai lui Iștar a înființat Ordinul Cavalerilor Templieri, pare logic ca și templierii să i se fi închinat zeiței. Nu toți, ci doar marii maeștri și apropiații lor, conducătorii templierilor. Ceea ce afirma și Éliphas Lévi în Sabatul vrăjitoarelor: „da, în convingerea noastră profundă, marii maeștri ai Ordinului Templierilor l-au venerat pe Baphomet”. Unii istorici au respins ipoteza acceptată de majoritatea, că acuzațiile aduse templierilor au fost invenții ale regelui Filip IV, și se pare că au dreptate. Pergamentul Chinon, scris de trei cardinali în august 1308 și descoperit în septembrie 2001 în arhiva Vaticanului, sugerează că templierii într-adevăr scuipau crucea pentru a simula umilința și tortura pe care le-ar fi suportat dacă ar fi fost capturați de sarazini, fiind învățați să comită acest sacrilegiu doar cu mintea și nu cu inima. Scriitorul Michael Haag sugera și că adorarea simulată a lui Baphomet făcea parte din ritualul de inițiere în Ordinul Templierilor. Ceea ce este puțin probabil, ținând cont că un grup atât de numeros (20.000 de templieri la un moment dat) nu ar fi putut păstra un secret atât de mare timp de două secole. Cel mai probabil existau ritualuri de inițiere eretice, însă venerarea lui Baphomet, inclusiv comunicarea cu el (sau ea, dacă e să fim exacți), era rezervată conducerii ordinului.
Marea Schismă din 1054, care a împărțit creștinismul în catolicism și ortodoxie, i-a oferit papalității putere absolută în Europa Centrală și Apuseană, de care a profitat din plin. A organizat șapte cruciade între 1096 și 1270, în care cruciații, reprezentanții religiei păcii și iubirii, nu și-au ucis doar inamici, ci au masacrat și numeroși civili. În 1184, în Languedoc din sudul Franței, Biserica a înființat Inchiziția pentru a eradica ereticii, primind un statut permanent în 1229 la Conciliul de la Toulouse. Între 1209 și 1229 a avut loc Cruciada Albigensiană, Inchiziția ducând o campanie militară de douăzeci de ani împotriva catarilor, o sectă creștină care păstra învățăturile gnosticismului. Inchiziția a funcționat până în secolul XIX, timp în care a torturat și ucis milioane de oameni (majoritatea nevinovați) pe motivul ereziei ori al vrăjitoriei. În 1908, Inchiziția Statelor Papale și-a schimbat numele în Sfânta Congregație a Sfântului Birou, iar din 1965 se numește Congregația pentru Doctrina Credinței. Mai mult, Biserica și-a înființat multe ordine militare, cum ar fi, pe lângă cel al templierilor, Ordinul Cavalerilor Ospitalieri, Ordinul Cavalerilor Teutoni sau Ordinul Dragonului. Plus ordine religioase, cum ar fi cel al iezuiților (înființat în 1540), cel al dominicanilor, cel al benedictinilor ori cel al carmeliților. Prin misionari, Vaticanul și-a extins influența și, după un timp, a ajuns cel mai mare imperiu neoficial al lumii, care controla regi, domnitori și împărați. Însă nu fără a întâmpina rezistență, una dintre lovituri venind chiar din desființarea Ordinului Cavalerilor Templieri.
În primăvara anului 1305 a murit Ioana I de Navarre, soția regelui Filip IV al Franței, ultima membră a familiei de Blois (cea aflată în umbra templierilor). Deși regina a murit în timp ce năștea, Guichard, episcopul de Troyes, a fost arestat în 1308 și acuzat că ar fi ucis-o prin vrăjitorii, înfigând ace într-o imagine a ei. Domeniile reginei, Champagne și Navarre, au trecut după moartea ei în proprietatea regelui Filip. Două luni mai târziu a murit Papa Benedict XI în condiții misterioase, presupunându-se că a fost otrăvit de Guillaume de Nogaret, ministrul regelui Filip. Următorul Papă a fost Clement V, o marionetă a regelui Franței, care a preferat să se stabilească la Avignon, nicidecum la Vatican. La ordinul stăpânului său, Clement le-a trimis în acel an scrisori marelui maestru templier, Jacques de Molay, și marelui maestru ospitalier, Fulk de Villaret, prin care le cerea unificarea celor două ordine cavalerești. Niciunul nu a agreat ideea însă Papa a insistat, invitându-i pe amândoi în Franța pentru a discuta problema. De Molay a ajuns în 1307 iar de Villaret câteva luni mai târziu. În timp ce așteptau, Papa și de Molay au discutat acuzațiile făcute de un fost templier cu doi ani înainte (imediat după moartea reginei); deși marele maestru templier a respins acuzațiile, a căzut în capcană. Clement V a cerut ajutorul regelui Filip în privința investigației care a stabilit vinovăția templierilor. Pe 13 octombrie 1307, Filip IV a ordonat arestarea lui de Molay și a altor lideri ai ordinului. La cererea regelui, Papa a emis pe 22 noiembrie bula papală Pastoralis praeeminentiae, prin care cerea tuturor monarhilor creștini europeni să aresteze templierii și să le confiște bunurile. În 1312, la Conciliul de la Viena, a emis alte bule papale, printre care Vox in excelso, prin care dizolva oficial Ordinul Cavalerilor Templieri, și Ad providam, prin care bunurile lor ajungeau în proprietatea cavalerilor ospitalieri. Pe 18 martie 1314, Jacques de Molay și Geoffroi de Charney, preceptorul Normandiei, au fost arși pe rug la Paris, în fața catedralei Notre Dame. Înainte să moară, de Molay a strigat: „Dumnezeu știe cine a greșit și cine a păcătuit. În curând, o calamitate îi va lovi pe cei care ne-au condamnat la moarte”. Și a avut dreptate, Papa Clement V murind o lună mai târziu iar regele Filip înainte de finalul anului. Templierii din Europa au fost arestați, anchetați și pensionați sau absorbiți de alte ordine militare catolice, cum ar fi cel al cavalerilor ospitalieri, care a primit proprietățile templierilor. Regele Denis I al Portugaliei a refuzat să-i persecute, așa că foștii cavaleri aflați sub protecția lui au renunțat la numele de templieri și au înființat două ordine noi: Ordinul lui Hristos și Ordinul Suprem al lui Hristos al Sfântului Scaun. Templierii s-au întors după patru secole ca francmasoni, fiind uniți cu alte grupuri, cum ar fi cel al rozicrucienilor sau cel al cavalerilor ospitalieri. Prima mare lojă masonică a apărut în Anglia pe 24 iunie 1717, un an deloc întâmplător. Francmasoneria se consideră o organizație nu secretă, ci discretă, însă lucrurile nu sunt așa cum încearcă să le prezinte propaganda. Masoneria „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, marele comandor al francmasoneriei americane în secolul XIX. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu și-a dezvăluit niciodată conducătorii, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.
Francmasoneria susține că își are originile în Egiptul antic, cel mai probabil în grupul de conducători ai israeliților din jurul lui Moise / Akhenaton, precursorul Marelui Sanhedrin. Simbolul ei principal este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului. Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că 52 este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.
Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așa mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în sute de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike, marele comandor al francmasoneriei americane. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaton, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moise (Moșeh în ebraică). Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare, cei ascunși, cuprinși între gradele 34 și 52, sunt doar 190. Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă? Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi înconjurat de raze, care are în interior un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică imaterial, de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii sau Igigi, zeii decăzuți ai lui Enki.
Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Enoh, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (același Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Enoh sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori? Cartea lui Enoh spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe cei 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Enoh susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească la 200. Dar poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Enoh pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice, de la 34 la 52. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte nouă Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.
Într-un fragment hermetic se spune: „Mai presus de natură și de lumea ideală se află piramida. Piatra sa unghiulară, așezată în vârf, este Cuvântul Creator al Domnului universal care, după El, este cea dintâi putere, necreată, infinită, purceasă din El și anterioară tuturor creațiilor sale. El este urmașul Celui Desăvârșit, Fiul adevărat și aducător de roadă”. În Mesopotamia, primul fiu al zeului suprem era Enki, zeul înțelepciunii, apelor și fertilității („aducător de roadă”), considerat de adepții săi adevăratul moștenitor al Pământului. Prin urmare, acest text confirmă identitatea divinității din vârful piramidei Veghetorilor. Zeul de grad 52 este numit Azazel în Cartea lui Enoh și Lucifer în creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, marele comandor Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și o parte din acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni. Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”. Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în lucrarea Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici l-au asociat cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de către zeul Thoth (Djehuty pentru egipteni), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Thoth. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Thoth, iar pentru unii cronicari era mormântul zeului.
Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la ochiul malefic Ayin Hara, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici de hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Așa cum am văzut în Secretele zeilor, Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții acestor entități se ocupă în continuare cu astfel de experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378 (A.C.G.H.), dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor. Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită evreiască reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă cantonul Aargau (abreviat ca AG) și orașul Zurich (ZH) din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism (echivalat cu Yahweh), conducătorul demonilor, cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei. Abraxas apare și pe sigiliul din 1214 al unui mare maestru templier, unde are cap de cocoș, corp uman și șerpi în loc de picioare, dovedind că acuzațiile aduse Ordinului Templierilor de către regele Filip IV nu erau false. Să remarcăm și faptul că literele A și G sunt prima și a șaptea din alfabet, AG putând fi scris ca 17, numărul zeiței Iștar. Nici anul înființării masoneriei, 1717, nu este unul întâmplător, fiind format din același număr al lui Iștar. Ceea ce dezvăluie unul dintre marile secrete ale organizației.
De patru milenii, conducătorii Veghetorilor (implicit ai elitei evreiești și ai francmasoneriei) sunt cei doi copii ai lui Enki, Marduk și Iștar. Deși Marduk este divinitatea supremă a masonilor în mod oficial, care îl numesc Marele Arhitect, în francmasonerie există un cult secret al unei zeițe, care nu poate fi decât Iștar. Scriitorul William Bond este unul dintre cei care au descoperit cultul ascuns al zeiței și și-a prezentat dovezile pe larg în cartea Freemasonry and the Hidden Goddess („Francmasoneria și zeița ascunsă”). El a descoperit și că cei doi zei ai masoneriei au fost preluați de la evrei, care și ei adorau o zeiță ascunsă: „Ceea ce nu se știe atât de bine este faptul că vechii israeliți obișnuiau să venereze zeițe și ceea ce pare a fi numele unor zei păgâni în Biblie sunt de fapt zeițe. Cercetătorii au descoperit că zeița Așera apare de 40 de ori în nouă cărți ale Bibliei ebraice – Ieșirea, Deuteronomul, Judecători, Regi I și II, Isaia, Ieremia, Mica și II Paralipomena (…) De fapt, cercetătorii au dezvăluit că o mare parte din Vechiul Testament se referă la un război religios între adepții zeiței Așera și adepții zeului Yahweh. În final au câștigat adepții lui Yahweh, ei scriind Biblia așa cum o știm astăzi (…) În Vechiul Testament este clar că preoții zeului Iehova urau preotesele templelor zeiței. Știm asta din povestea Izabelei. A fost regina Israelului dar o venera pe zeița Astarte. Pentru aceasta, adepții lui Yahweh au ucis-o și pe ea, și pe adepții ei. Mai târziu, fiica ei, Atalia, a devenit de asemenea regină, și ea a venerat-o pe Astarte și, la fel, a fost ucisă”. Din păcate, și Bond a confundat-o pe Aștoreth cu Așerah, o greșeală comună a cercetătorilor biblici. Ceea ce contează prea puțin, deoarece știm identitatea zeiței ascunse: Iștar, așa cum era numită în lumea akkadiană. Dacă elita evreiască o preferă pe Iștar, însă Marele Sanhedrin este compus din adepți ai ambelor zeități, la fel stau lucrurile și în francmasonerie, adepții lui Marduk considerându-se masoni de dreapta iar cei ai lui Iștar de stânga. Deși există o rivalitate între cele două tabere, ele nu se află într-o luptă reală pentru supremație ci, mai degrabă, într-o confruntare amicală. Ambele tabere fac parte din aceeași organizație, la fel ca mâinile unui corp care nu duc o luptă între ele, ci lucrează împreună pentru a îndeplini ordinele creierului. Rivalitatea dintre cele două tabere nu împiedică niciodată scopurile organizației, ci dimpotrivă. Existența celor două laturi ale masoneriei poate explica de ce multe personalități (politicieni, actori, cântăreți și chiar Papa) au apărut la un moment dat în public cu câte un ochi vânăt. Ochiul este unul dintre cele mai importante simboluri ale grupărilor conduse de elita ocultă, fiind simbolul antic al Veghetorilor, grup de entități malefice conduse în ultimele milenii de cei doi zei. În vârful piramidei masonice se află ochiul, sugerând că masoneria este condusă de Veghetori. Prin urmare, ochiul drept îi reprezintă pe masonii închinați lui Marduk iar cel stâng pe cei ai lui Iștar. Din acest motiv, unii artiști sprijiniți de masonerie își acoperă uneori câte un ochi în apariții publice, ochiul rămas liber indicând tabăra căreia i se supun. Învinețirea ochiului face parte dintr-un ritual masonic de inițiere, prin care sunt obligați să treacă toți cei care ajung la un anumit grad superior. Ochiul învinețit, pe care trebuie neapărat să îl afișeze în public, indică tabăra masonică din care fac parte. Astfel putem identifica cu ușurință pe cine venerează personalitățile care își afișează în public trecerea prin acel ritual masonic. Și să nu uităm că, indiferent de tabără, masonii lucrează pentru un scop comun al celor doi copii ai lui Enki.
Să vedem și cum au modelat pe ascuns istoria cei doi stăpâni ai Pământului. Marduk își stabilise cartierul general în Babilon, unde în timp a început să se dezvolte cultul surorii sale. Pentru că nu a putut stopa acest fenomen, a părăsit Mesopotamia pentru a-și înființa un alt imperiu, de această dată în Europa. Romanii susțineau că poporul lor provine din Troia, de unde a migrat un grup condus de semizeul Eneas imediat după înfrângerea suferită în fața aheilor. Troienii s-au stabilit în Italia, unde au dus numeroase războaie cu triburile locale. Fondatorii Romei au fost Romulus și Remus, gemenii preotesei Rhea Silvia și ai zeului Marte (Mars în latină, cu forma de genitiv Martis), urmași ai lui Eneas. Romanii au copiat religia grecilor, pe care au modificat-o pe alocuri, în primul rând completând-o cu elemente din religia etruscilor. Marte, zeul războiului, este copia lui Ares din panteonul grecilor care, la rândul său, era copia sumerianului Ninurta. Însă, după ce a primit tronul Pământului, Marduk a preluat funcțiile și rolurile celorlalți zei, inclusiv pe ale lui Ninurta, care dispăruse din peisaj. Astfel, Marte al romanilor nu este un alter-ego al lui Ninurta, ca Ares, ci unul al lui Marduk. Ceea ce demonstrează până și numele lui, care provine din Martu, numele sumerian al akkadianului Marduk. Pentru romani, acest Marte / Marduk a violat-o pe preoteasa vestală Rhea Silvia, în timp ce aceasta se afla într-o pădure, iar ea i-a născut pe gemenii Romulus și Remus. Aflând de nașterea semizeilor, unchiul mamei lor, Amulius, care uzurpase tronul din Alba Longa, a ordonat uciderea gemenilor. Însă băieții au fost ascunși într-o pădure, unde au fost crescuți de o lupoaică, animal sacru pentru zeul Marte, și, în cele din urmă, au fost adoptați de păstorul Faustulus. După ce au crescut, băieții și-au ajutat bunicul să-și recupereze tronul din Alba Longa, învingându-l pe Amulius, apoi au plecat să-și înființeze propriul lor oraș. Între cei doi au apărut neînțelegeri, Remus fiind în cele din urmă ucis de fratele său, la fel ca Abel în Vechiul Testament. Romulus a fondat Roma în 753 î.e.n., instituțiile și tradițiile religioase, militare și guvernamentale ale orașului, domnind mulți ani ca prim rege al Romei. Care și-a început istoria printr-un fratricid, ceea ce nu e de mirare, ținând cont că gemenii erau fiii diabolicului Marduk. Romanii s-au dovedit a fi adevărați urmași ai lui Marte, ducând o politică expansionistă care a transformat fostul regat al Romei, devenit ulterior republică, într-un imperiu care a cuprins o mare parte a Europei, nordul Africii și estul Asiei. Un imperiu frământat adesea nu doar de războaie externe, ci și de unele interne. Un imperiu pe placul lui Marduk, care s-a ascuns sub masca lui Ninurta, adoptând inclusiv vulturul ca simbol al armatei sale, unul dintre simbolurile zeilor Celești, din care făcea parte și Ninurta. Să remarcăm faptul că Marduk și-a condus toate popoarele în același mod, aplicând aceeași tactică. De exemplu, conform istoricului Titus Livius, populația Romei era formată la început doar din bărbați, așa că le-au răpit femeile sabinilor în timpul unui festival. Un episod asemănător găsim și în Vechiul Testament, unde israeliții din tribul lui Beniamin răpesc fecioarele din Șilo în timpul unei sărbători, pe care le iau de neveste.
Nu doar Marduk a părăsit Babilonul, ci și Iștar, care a preferat Ierusalimul și elita evreiască. Observând expansiunea Romei sub conducerea lui Marduk, zeița și-a dorit același lucru. Astfel, l-a creat pe Alexandru Macedon la fel cum fratele ei a procedat cu Romulus și Remus, pe care l-a ajutat să-și înființeze un imperiu. Știm că Olympia l-a născut pe Alexandru în urma unor ritualuri secrete, din cultul misterioșilor cabiri, un zeu cu forma unui șarpe lăsând-o însărcinată. Iștar a avut grijă să nu-i calce teritoriul lui Marduk din apus, ci să-și clădească imperiul în răsărit, în zonele pe care le cunoștea deja (Mesopotamia, Canaan, Egipt). Din acest motiv Alexandru a fost ajutat de cinci „scuturi zburătoare” în timpul asediului cetății Tyr, însă a fost gonit din Dacia de niște ființe supranaturale și din India de același „scuturi”, care au deschis focul asupra armatei sale. În acea perioadă, Marduk era mult mai puternic, prin urmare zeița evita o confruntare directă cu el. Imperiul ei nu a rezistat, fiind distrus imediat după moartea lui Alexandru (poate chiar prin intervenția fratelui ei). Iștar s-a liniștit și s-a retras în Ierusalim, cu elita evreiască, acolo unde a căutat o altă modalitate de a-și învinge fratele. Și, în cele din urmă, a găsit-o. Așa cum am spus, Marduk era prea puternic în acea perioadă iar o confruntare armată nu i-ar fi adus ei niciun rezultat. Prin urmare, soluția nu era să-i învingă imperiul prin luptă, ci să i-l preia. De ce să încerci să distrugi un imperiu, o forță mondială importantă, când poți să o preiei și să te folosești de ea? Cu acest gând, Iștar a căutat modalitatea de a-și înfige ghearele în imperiul lui Marduk. Pe care a găsit-o acum aproximativ două milenii când, cu ajutorul lui Philon din Alexandria, a inventat o nouă religie, creștinismul. Philon era un urmaș al hasmoneenilor, parte din elita evreiască de adoratori ai lui Iștar, adică unul dintre instrumentele umane ale zeiței. Odată inventată această religie, a trebuit implementată la Roma, prin elita romană și, în cele din urmă, prin familiile imperiale. A fost nevoie de trei secole până când să reușească planul zeiței iar Imperiul Roman să fie condus de elita evreiască prin creștinism. Când Marduk a înțeles planul surorii sale, a fost prea târziu. Așa că și-a distrus imperiul cu ajutorul popoarelor migratoare pe care le-a adus în Europa, pentru a nu-l lăsa în ghearele surorii sale, însă fără rost. Imperiul ei nu era unul politic, ci unul religios, care nu ținea cont de granițe ori de conducători politici. Imperiul Roman putea fi fărâmițat în mii de orașe-state; cât timp acestea ascultau ordinele papalității, imperiul creștin al lui Iștar își păstra puterea. În aceste condiții, Marduk i-a adoptat tactica și a plecat în Orientul Mijlociu, pentru a-și înființa propriul imperiu care să rivalizeze cu al ei. În secolul VIII și-a înființat și el o nouă religie, islamul, derivată tot din cea iudaică, la fel ca creștinismul lui Iștar. Pe care a început să și-o dezvolte rapid, răspândind-o cu forța armelor. A lăsat câteva indicii în urmă, pentru a-și declina identitatea, spre deosebire de Iștar, care a preferat să-și șteargă urmele. De exemplu, stema islamului este semiluna lângă care se găsește o mică pentagramă. Luna era simbolul familiei lui Enki iar Marduk, moștenitorul lui Enki, era în acel moment capul familiei. Prin urmare, Luna era simbolul familiei pe care o conducea. Pentagrama este unul dintre simbolurile lui Iștar iar prezența ei între coarnele semilunii, de o mărime net inferioară, simbolizează superioritatea lui Marduk în fața surorii sale. Ura lui față de ea s-a transmis și adepților săi musulmani, femeia fiind tratată cu inferioritate în islam. Când musulmanii săi au devenit cu adevărat o forță, Marduk a început cu ei un îndelungat război împotriva creștinismului surorii sale, de multe ori centrat în jurul Ierusalimului, mulți oameni pierzându-și viețile în numeroasele cruciade ale celor doi zei malefici. Însă Iștar, care nu mai era în inferioritatea din urmă cu un mileniu, a pulsat cu o nouă forță, care să atace islamul lui Marduk și din partea opusă: Imperiul Mongol, înființat de Ginghis Han (despre care se spunea că s-a născut printr-un miracol, mama sa fiind fecioară). Și aici Iștar a preferat să rămână ascunsă, nu fără a lăsa să-i scape câteva indicii. Dacă creștinismul avea un zeu care trăia în ceruri și ca simbol crucea (simbolul cerului în multe culturi antice), religia mongolilor era tengrismul (printre simbolurile căruia se găsea și crucea), centrat în jurul tatălui celest Tengri. În plus, aici găsim și o zeiță a Pământului, a cărei identitate nu poate fi greu de intuit. Iștar s-a folosit de mongoli nu doar pentru a ataca lumea islamică, ci și China, tot teritoriu al lui Marduk, slăbindu-i astfel fratelui ei influența. Însă zeul nu s-a lăsat învins; în secolul XIV, mongolii au fost convertiți la islam și, în cele din urmă, imperiul lor a fost distrus. Iar Marduk a mutat lupta în Europa, în mijlocul imperiului rivalei sale, care a fost dusă pe mai multe fronturi, inclusiv pe plan ezoteric.
Lasă un răspuns