SS 13. De’ Medici

În arhivele secrete ale cavalerilor templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus și păstrat parțial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican) scrie că, în campaniile lor din Orientul Mijlociu și bazinul mediteranean, templierii au întâlnit orașe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură și lumină. În insula Cipru, câteva fortărețe și palate din Famagusta și Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres, și învățatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin și toți peștii din zonă au murit. Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon și francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos și Georgios Akropolites sau arabii Abul Feda și Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care niște ființe venite din cer le dăruiseră unor cetăți, eroi sau înțelepți din Europa, Asia și Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut și aveau formă sferică. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros și dădeau o lumină și o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcționau, sferele declanșau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăți sau orașe întregi. Învățații din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger și Johannes Jager, aminteau și ei despre lămpile care ardeau zi și noapte, găsite în cripte și cavouri subpământene din Anglia și Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autoritățile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conchistadorii au găsit un stâlp înalt de opt metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” care lumina toată cetatea și alunga întunericul pe distanțe de sute de metri. În incendiul care a urmat jefuirii orașului obiectul a dispărut, nefiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldații lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populații indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din orașe bogate în aur, puternic fortificate și luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Obiecte bizare, cu puteri așa-zis magice, au existat dintotdeauna, fiind cel mai adesea conectate cu religia. În Evul Mediu au devenit mai populare ca niciodată, ceea ce se observă cel mai bine în succesul poveștilor Cavalerilor Mesei Rotunde, aflați în căutarea Sfântului Graal. Europenii medievali au popularizat obiectele din trecut și au inventat altele, bineînțeles cu legende aferente. Pe lângă Graal mai avem Chivotul Legământului, cutia Pandorei, toiagul lui Moise sau cel al vrăjitorului Merlin, sabia Excalibur a regelui Arthur, sabia sfântului Petru (care a ajuns la sfântul Gheorghe), sabia lui Attila (care îi aparținuse inițial zeului Marte), sulița Ascalon cu care sfântul Gheorghe a ucis un balaur în Liban, sulița lui Longinus (cu care l-a împuns pe Iisus), arcul zeului Apollo (care a ajuns la Hercule și Ulise), giulgiul din Torino (despre care se spune că ar avea imprimat chipul lui Iisus), sabia Ioanei d’Arc (despre care vocile i-au spus că ar fi magică și sfântă) sau coroana de fier a Lombardiei (făcută din cuiele crucii lui Iisus). Despre împărăteasa Elena, mama împăratului roman Constantin, se spunea că ar fi achiziționat crucea pe care a fost răstignit Iisus. Sute de fragmente din cruce au fost vândute în toată Europa medievală, alături de alte obiecte mitologice, cum ar fi dinți de dragoni, coarne de inorogi și lacrimi de zâne, șarlatanii profitând de naivitatea oamenilor. În primul rând Biserica, după cum demonstrează  episcopul Sinesios, care scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Sau un papă care îi spunea unui cardinal după ce au fost inventate indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iisus?”. Remarcabile sunt și cuvintele lui Grigore Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, care îi scria sfântului Ieronim, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. După apariția Bibliei, Biserica a inventat multe legende, relicvele religioase reprezentând „dovezi” ale acurateței noilor mituri. Iar gloata a fost impresionată. Însă se pare că nu toate aceste obiecte fantastice erau fabulații. Sferele descoperite de templieri erau într-adevăr inexplicabile, Biserica a sprijinit căutarea Izvorului Vieții iar Adolf Hitler căuta obiecte cu puteri magice, cum ar fi Chivotul Legământului sau Sulița Destinului, cea cu care soldatul roman Longinus l-ar fi străpuns pe Iisus. Un alt obiect dorit de Hitler este portretul în cretă roșie al unui bătrân, considerat un autoportret al lui Leonardo da Vinci, pe care geniul l-ar fi realizat în jurul anului 1512, deși nu toți experții sunt de această părere. Unii cred că desenul corespunde stilului lui da Vinci din anii 1490, prin urmare nu îl poate reprezenta pe el, pentru că avea atunci în jur de 40 ani. Indiferent dacă îl reprezintă pe Leonardo ori nu, desenul este înconjurat de mister, deoarece o legendă spune că privirea personajului oferă puteri magice celor care îl privesc. Această legendă poate părea în ziua de astăzi doar o strategie de marketing a muzeului care găzduiește controversatul portret, însă nu și pentru italienii de acum opt decenii. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, portretul a fost mutat pe ascuns de la Torino la Roma, pentru a nu ajunge în mâinile lui Hitler. A fost singura lucrare mutată pe ascuns în acea vreme din Biblioteca Regală din Torino. Directorul bibliotecii, Giovanni Saccani, spune că nimeni nu știa unde a fost ascuns desenul: „Pentru a împiedica naziștii să pună mâna pe el, o operațiune a serviciilor secrete l-a transportat la Roma în anonimitate absolută”. După terminarea războiului, portretul s-a întors la Torino, în aceeași Bibliotecă Regală. Însă nu este disponibil publicului, aparent din cauza fragilității și a condiției slabe în care se află. Sau poate din cauza aceleiași legende care i-a determinat pe italieni să îl ascundă de Hitler? Legendă care conține măcar un sâmbure de adevăr, din moment ce portretul a fost ascuns și de Hitler, și de public. Însă ar putea un desen să ofere puteri paranormale privitorilor? Poate, dacă am realiza că nu reprezintă un simplu bătrân, ci personajul principal al Zoharului, divinitatea numită în această scriere „Cel vechi de zile”.

Zoharul este o carte mistică ebraică, parte esențială a Kabbalei, scrisă de Moses de Leon (1250 – 1305) și atribuită lui Shimon bar Yohai din primul secol. Zoharul conține comentarii despre aspectele mistice ale Torei (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), despre natura zeului Yahweh și a sufletelor, despre originea Universului și alte interpretări mistice ale vieții. Informațiile sunt codificate încât cititorul să înțeleagă ce poate în funcție de nivelul său spiritual. În aparență, cartea conține descrieri ale „Celui vechi de zile”, concentrându-se în primul rând pe capul lui și detaliindu-i fiecare parte: barba cu cele 13 părți ale ei, ochii, nasul, urechile, părul, creierul, fruntea, craniul, buzele și gura. În realitate, aceste descrieri plictisitoare pentru profani conțin informații accesibile doar celor inițiați în tainele Kabbalei. Numele „Cel vechi de zile” și aspectul zeului sunt luate din capitolul 7 al Cărții lui Daniel din Vechiul Testament, unde autorul afirma: „Am privit până când au fost așezate scaune, și s-a așezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada, iar părul capului său curat ca lâna; tronul său, flăcări de foc; roțile lui, foc arzător”. Despre Leonardo da Vinci știm că era pasionat de misterelor lumii, că făcea parte dintr-o societate secretă, că se afla în contact cu entități malefice pe care le-a ascuns în multe dintre picturile lui, că obișnuia să ascundă în lucrările lui diverse informații codificate și că a fost influențat de misticismul evreiesc. De exemplu, celebrul său desen, Omul Vitruvian, pare a-l înfățișa pe Adam Kadmon, omul primordial în Kabbalah. În aceste condiții, nu pare improbabil ca da Vinci să-l fi reprezentat în așa-zisul său autoportret pe „Cel vechi de zile” din Zohar și să fi ascuns ceva și în acest desen. Nu puteri magice, ci informații secrete din Kabbalah. Dacă autorul Zoharului a ascuns informații oculte în spatele descrierii capului zeului, poate că Leonardo a reușit același lucru folosindu-se nu de cuvinte, ci de o reprezentare grafică.

Leonardo da Vinci (1452 – 1519) rămâne unul dintre cei mai misterioși oameni din istorie. Este considerat unul dintre cei mai mari pictori ai tuturor timpurilor (chiar dacă au supraviețuit mai puțin de 25 dintre tablourile sale). Mona Lisa este cea mai cunoscută lucrare a sa și probabil cel mai faimos portret din lume, Cina cea de taină este cea mai reprodusă pictură religioasă a tuturor timpurilor iar Omul Vitruvian este privit ca un simbol cultural. Da Vinci este cunoscut și pentru notițele și schițele sale despre diverse ramuri ale științei, cum ar fi anatomia, cartografia, desenul sau paleontologia. Invențiile sale futuristice i-au determinat pe mulți să-l considere nu doar un simplu geniu, ci unul care vedea viitorul ori care primea informații din viitor. În schițele sale se găsesc mașini zburătoare, mașinării de luptă și energie solară, iar unii îl cred inventatorul parașutei, elicopterului și tancului. A făcut descoperiri substanțiale în anatomie, inginerie, geologie, optică și hidrodinamică și chiar a reușit să construiască un robot! În 1517 i-a oferit regelui francez Francis I un leu mecanic, în mărime naturală, care se mișca singur. A reușit Leonardo da Vinci să vadă viitorul? Dacă da, cum? A călătorit în timp sau i-a fost arătat de către cineva? Putem afla răspunsul la aceste întrebări spărgându-i celebrul cod, promovat de Dan Brown. Care nu are nicio legătură cu urmașii închipuiți ai inventatului Iisus.

Se știe că Leonardo apela la scrierea în oglindă pentru a-și ascunde notițele. Ceea ce înseamnă că într-adevăr își codifica lucrările. În plus, cercetătorii italieni au descoperit în tabloul Mona Lisa simboluri ascunse: literele L și V în ochiul ei drept, litera S sau B în cel stâng și numărul 72 sub podul din fundal. L și V sunt inițialele autorului iar 72 reprezintă unul dintre cele mai importante numere din misticismul mondial, inclusiv din Kabbalah, în timp ce litera S / B rămâne o necunoscută. Însă această descoperire demonstrează că Leonardo da Vinci își codifica și tablourile, în care ascundea informații. Iar Mona Lisa nu este singurul tablou codificat. Văzut la infraroșu, tabloul Adorarea magilor dezvăluie personaje invizibile ochiului liber, schițate în creion și acoperite cu un strat de vopsea. În fundalul din stânga-sus se observă câteva persoane care jelesc pe treptele ruinelor unui templu. Însă la infraroșu se văd detaliile unui templu egiptean care se reconstruiește din ruinele unei biserici creștine. În tabloul Buna vestire al lui Andrea del Verrocchio, Leonardo l-a pictat pe arhanghelul Gavriil. În 1989, experții din Florența au studiat tabloul pentru a stabili dacă îngerul a fost într-adevăr pictat de Leonardo și au remarcat că, atunci când tabloul este supus razelor X, îngerul devine invizibil. Asta pentru că da Vinci a folosit o vopsea diferită, care nu era bazată pe plumb. De ce ar fi folosit Leonardo o vopsea diferită de cea a maestrului său? Cumva pentru a transmite mesajul că nu a existat niciun înger care să-i dea Mariei vestea cea bună a nașterii lui Iisus? În tabloul Fecioara pe stânci, Maria îl ține pe Ioan Botezătorul iar arhanghelul Uriel pe Iisus, ceea ce este bizar, protectorii copiilor fiind schimbați. În mod normal, Maria ar fi trebuit să-și țină fiul iar Uriel este protectorul tradițional al lui Ioan. În Cartea lui Enoh,  Uriel este cel care i-a împărtășit lui Enoh secretele cerului. Să fi încercat da Vinci să sugereze că și Iisus a avut parte de aceleași învățături de la același înger? În tabloul Salvator Mundi, Iisus ține în mână o sferă de cristal identică cu piatra Cintamani din budism, bijuteria care îndeplinește dorințe, reprezentată de obicei în mâna lui Bodhisattva. În plus, sfera lui Iisus conține trei luminițe asemănătoare cu stelele din Centura Orion. Cel mai studiat tablou este Cina cea de taină în care, la dreapta lui Iisus, Leonardo nu l-a reprezentat pe apostolul Ioan, ci o femeie. Să fie vorba despre Maria Magdalena, soția lui Iisus în învățăturile multor școli gnostice? Pe masă nu se găsește niciun pahar, ceea ce ridică semne de întrebare, ținând cont că în timpul acestei cine Iisus și-a îndemnat apostolii să bea vin, pe care îl considera sângele său. În acele vremuri era la modă mitul Sfântului Graal, paharul din care Iisus a băut la cina cea de taină; nereprezentându-l în tablou, Leonardo a dat de înțeles că Graalul nu era un pahar, ci altceva. Mai mult, în 2003, muzicianul Giovanni Maria Pala a descoperit în tablou o secvență muzicală, înlocuind pâinile de pe masă și mâinile apostolilor cu note muzicale. Iar acestea sunt doar câteva dintre informațiile ascunse de Leonardo, pe care le-au descoperit cercetătorii. Dar pe care încă nu le-au descifrat, codul lui da Vinci demonstrându-se aproape infailibil. Cert este că aceste descoperiri, alături de multe alte informații din notițele sale, demonstrează atracția lui Leonardo da Vinci pentru misticism.

De unde și-a luat Leonardo informațiile? A reușit cumva să privească în viitor? Sau i le-au oferit extratereștrii, așa cum cred unii astăzi? Cineva i le-a oferit, însă nu ființe de pe alte planete. Ceea ce puțini știu e faptul că da Vinci făcea parte dintr-o societate secretă, ceea ce explică cel mai bine Serge Hutin în L’ésotérisme de l’histoire („Ezoterismul istoriei”) din 2002: „Întâlnim la Leonardo fraze de tipul: «Experiența nu înșală niciodată; doar judecățile noastre rătăcesc, promițând rezultate străine de experimentul nostru personal». Nu este limbajul pe care-l va folosi mai târziu marele filosof rozacrucian Francis Bacon? Aceasta este o regulă de o importanță capitală, strâns legată de respectul total pentru marea carte a Naturii. Leonardo da Vinci se exprimă ca un adevărat inițiat rozacrucian atunci când ne spune cum experimentatorul trebuie să urmărească întotdeauna să devină pasiv în fața experienței, să se comporte în fața marii cărți a Naturii, această manifestare a zeității, ca o oglindă ce reflectă ceea ce reflectă, dar fără a-și însuși vreodată această imagine. Și cât de departe, se pare, a avansat geniul în perceperea celor mai mari secrete ale Naturii! Leonardo știe prea bine, de exemplu (ca toți alchimiștii), ce distrugeri masive pot fi cauzate prin eliberarea forțelor uluitoare întemnițate în materie. Dar asta nu e tot; mai multe conjuncturi vor da de înțeles că Leonardo da Vinci a fost membrul unei grupări inițiatice secrete, chiar al mai multora. «Aș putea spune mai multe despre asta – a declarat chiar el – dacă aș fi lăsat să proclam întreg adevărul». Nu ne spune nimic compromițător despre identitatea inițiatorilor săi direcți, nici despre natura misterelor în care a fost introdus; dar a fost prea precis cu privire la o peșteră și la probele pe care a trebuit să le treacă aici, pentru a mai avea vreo îndoială în acest sens. Se pare că Leonardo a fost membru al unei organizații secrete având legătură directă cu misterele Antichității clasice. Dar care? Cele ale lui Dyonisos, poate, pentru că gândul ne duce imediat la Bacchus (reprezentat pe pânză, lucru important) înfăptuind un gest ritual. Dar diversele indicii ne duc, de asemenea, cu gândul la anumite legături cu pitagorismul. Într-adevăr, pe de o parte, nu putem să nu fim frapați de adevărata fascinație a lui Leonardo da Vinci susținută de o cunoaștere foarte exactă, pentru numerologie – sursa pitagoricienilor. Pe de altă parte, unele dintre regulile de viață foarte precise urmate de artist se înscriu exact în linia pitagorismului inițiatic, îndeosebi vegetarianismul său, protestele sale împotriva alimentației bazate pe carne, care (sunt chiar cuvintele lui Leonardo) «ne transformă în mormântul tuturor animalelor». Chiar și detalii care ni se par la început a reieși din tehnici, din «meseria» artistului, ar avea legătură în fapt tot cu formația ocultă a lui da Vinci. Acesta considerăm a fi cazul procedeului pe care-l recomandă în Tratat asupra picturii, care constă în construirea unui peisaj pornind de la formele sugerate imaginației artistului de aruncarea pe un zid a unui burete îmbibat cu diverse culori: «… Cel care ar privi atent pata ar putea vedea în ea capete de om, diverse animale, o bătălie, stânci, marea, nori, tufe și altele; ca și în cazul sunetului clopotului, care ne face să auzim orice ne imaginăm». Dincolo de aceste «trucuri», putem întrezări un plan secund de tehnici menite să trezească intuiția, s-o facă disponibilă pentru experiențe mistice superioare. Leonardo da Vinci a fost cu siguranță un inițiat, și încă unul de rang foarte înalt. În fața unui asemenea personaj, cu un geniu atât de multilateral, nu avem cuvinte. În caietele sale, Leonardo da Vinci a scris următoarele rânduri foarte ciudate: «Spune-mi dacă a mai fost făcut ceva asemănător vreodată; înțelegi tu, și asta e de ajuns pentru moment»”. Dacă este cert că Leonardo a făcut parte dintr-un cult secret, nu putem ști despre ce cult este vorba. Ținând cont că la finalul vieții l-a pictat pe Dionisos, putem presupune că ar avea o legătură cu această zeitate. Despre misteriile lui Dionisos nu avem detalii din cauza declinului politeismului greco-roman. Însă se spune că au fost inventate de Orfeu, cel care a avut propriul său cult, orfismul. În primele versiuni ale legendei sale, Orfeu era fiul zeului Apollo. Se spunea că a adus omenirii medicina, scrisul și agricultura, ceea ce îl aseamănă cu Enoh din folclorul ebraic. Era nu doar un muzician ci și un clarvăzător, practicant al magiei și al astrologiei. A coborât în Infern pentru a-și salva soția și a murit decapitat, această parte a poveștii sale servind ca model pentru cea a lui Ioan Botezătorul. Nu știm dacă Leonardo l-a echivalat pe Orfeu cu Ioan sau cu Enoh, dar observăm că în Fecioara între stânci l-a reprezentat pe Ioan protejat de Maria, cea mai des întâlnită divinitate din operele sale. Nu lipsește din tablou arhanghelul Uriel, cel care i-a oferit lui Enoh secretele cerului. În Secretele zeilor, pe Enoh l-am echivalat cu Nabu, fiul lui Marduk și Iștar, pe Dionisos cu Enki iar Maria nu este decât un alter-ego al lui Iștar, inventatoarea din umbră a creștinismului. Prin urmare, putem presupune că Leonardo da Vinci a fost inițiat într-un cult secret al Veghetorilor, ceea ce pare să indice chiar el în tabloul Dionisos, unde zeul ține piciorul stâng peste cel drept iar cu mâna dreaptă indică ceva în stânga-sus, stânga fiind simbolul răului și, implicit, al Veghetorilor. Mai mult, Ioan Botezătorul din tabloul cu același nume arată aproape identic cu Dionisos, diferența majoră fiind că arată cu degetul în sus.

În cultele Veghetorilor, derivate din sau doar asemănătoare cu Kabbalah evreilor, inițiații de grade superioare învățau să contacteze aceste entități malefice. Știm că Leonardo a folosit în picturile lui geometria sacră, care sugerează existența unei inteligențe în spatele Universului. Însă pentru da Vinci nu era vorba despre divinitatea creștinilor, el nefiind religios ci, dimpotrivă, chiar eretic. Așadar, credea în existența altor zeități, nicidecum în dumnezeul creștinilor. Știm și că, în 2003, muzicianul Giovanni Maria Pala a descoperit în Cina cea de taină o secvență muzicală, înlocuind pâinile de pe masă și mâinile apostolilor cu note muzicale. În ritualurile religioase, muzica este folosită ca metodă de invocare a zeităților. De altfel, în 1977, și NASA a folosit sunete ca metode de comunicare cu extratereștrii, sondele Voyager 1 și 2 conținând fiecare câte un disc de aur pe care erau înregistrate imagini și sunete diverse. Nu doar muzica, ci arta în general reprezintă o metodă de comunicare cu ființe din alte lumi, iar Leonardo era un artist desăvârșit atât în pictură, cât și în sculptură și în muzică. Deși biografia sa este bine documentată, lipsesc doi ani din ea, între 1476 și 1478 Leonardo dispărând fără urmă. După întoarcerea sa a introdus în însemnările sale o poveste din tinerețe, când a descoperit o peșteră misterioasă și întunecată în care a intrat, deși îi era frică de ce s-ar fi putut ascunde acolo. Dorința de cunoaștere și de înțelegere a fost mai mare decât teama, așa că a înfruntat întunericul. Nu a notat ce a descoperit în peșteră, însă mulți au ajuns să considere că acolo a întâlnit ființe din alte lumi, care i-au arătat viitorul. Se pare că Leonardo a întâlnit într-adevăr ființe nepământene, însă nu în acea peșteră, care ascunde o mărturisire indirectă. Da Vinci era fascinat de cultura antică greacă, motiv pentru care una dintre primele sale opere a fost un scut pe care a reprezentat capul Medusei, tăiat de semizeul Perseu. Era fascinat și de filosoful Platon, de la care a învățat să ascundă informații în povești alegorice. De altfel, în tabloul Școala Atenei, Rafael Sanzio l-a pictat pe Platon având fața lui… Leonardo. La Platon întâlnim mitul peșterii, în care un grup de oameni sunt legați într-o peșteră, cu un foc în spatele lor care arde încontinuu, încât ei să vadă doar umbre pe perete. Cunoscând doar acele umbre, pentru prizonieri au devenit realitatea. Dacă unul dintre ei ar ieși din peșteră, inițial ar simți dureri de tot felul, strălucirea focului și a Soarelui împiedicându-l să vadă. Însă, după ce s-ar obișnui cu lumina, ar realiza că trăise până atunci doar o iluzie și s-ar întoarce la semenii săi din peșteră pentru a le povesti despre adevărata lume, cea luminoasă. Platon susține că omul eliberat din acele lanțuri este filosoful, singurul capabil să vadă adevărul, datoria sa fiind de a educa oamenii din lumea materială, de a le răspândi lumina celor aflați în întuneric. În această alegorie, peștera seminifică lumea realității aparente, întunericul este ignoranța omului limitat, lanțurile reprezintă prejudecățile și simțurile care ne limitează, umbrele de pe perete sunt aparențele care generează opinii superficiale iar contemplarea lumii din afara peșterii simbolizează cunoașterea adevărului. Astfel putem înțelege ce a vrut să spună cu adevărat Leonardo da Vinci în povestea sa: a fost în peșteră și a ieșit, adică a fost și el ignorant ca restul lumii, însă a primit cunoașterea adevărului. Cum? Prin inițierea într-o societate secretă ocultă, în care a petrecut doi ani, cei care lipsesc din istoria sa. Frica sa de monștrii din peșteră este teama de ființele demonice care țin omenirea în ignoranță, teamă pe care și-a învins-o și a primit cunoașterea. Iar acei monștri nu pot fi decât Veghetorii pe care Leonardo a învățat să îi invoce, cei care i-au oferit informații din viitor.

Carnețelul său de notițe, numit Codex Arundel, conține desene, invenții, gânduri și diverse scrieri, dar și schițele unor creaturi monstruoase, oameni hidoși, cu capete deformate sau alungite. Pe lângă acești umanoizi se găsesc și câțiva asemănători unor animale, desenați în același stil monstruos, și chiar un personaj cu coarne de berbec, extrem de similar cu demonii din iconografia creștină. Să fi desenat Leonardo entitățile malefice pe care le invoca, sau acele schițe erau doar metafore ale hidoșeniei interioare a unor persoane? Am putea merge pe a doua variantă dacă nu s-ar fi găsit monștri și în picturile lui da Vinci. Privite în oglindă și suprapuse parțial, multe dintre tablourile sale relevă creaturi monstruoase, majoritatea cu coifuri, unele asemănătoare extratereștrilor cenușii din zilele noastre, slujitorii Veghetorilor. Găsim aceste creaturi în picturi precum Mona Lisa, Fecioara între stânci, Ioan Botezătorul sau Fecioara cu Pruncul, Sfânta Ana și Sfântul Ioan Botezătorul. Ce sunt aceste creaturi monstruoase și de ce da Vinci le-a ascuns în picturile lui? Leonardo obișnuia să ascundă descoperirile sale ezoterice, secrete legate în special de religie (templul păgân construit din ruinele unei biserici, îngerul care nu exista, o femeie lângă Iisus etc.). Și aici pare a fi vorba despre aceeași tactică. Așadar, putem presupune că aceste creaturi sunt demonii invocați în timpul ritualurilor secrete ale ordinului ocult din care făcea parte, cei care i-au împărtășit lui da Vinci informații din viitor. De ce lui? Pentru că, fiind un geniu, avea capacitatea intelectuală de a înțelege informațiile. Dar de ce i-au oferit asemenea învățături? Nu trebuie decât să observăm că invențiile lui, inspirate din viitor, erau în general arme. Veghetorii obișnuiau să le ofere oamenilor arme și provocau adesea războaie, după cum dovedesc numeroase scrieri antice. Un exemplu îl reprezintă Cartea lui Enoh, unde se spune că Veghetorii le-au oferit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, scuturi și zale, iar în capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor nu doar puterea asupra focului, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie, ci și armele. Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile, dar și luptele. Iar în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, zeul Thoth spune că zeii născuți de Nut au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre și au inventat războaiele. Dacă i-au învățat pe oameni cum să-și fabrice arme în diverse perioade și locuri de pe Pământ, pare posibil să fi făcut același lucru și la începutul Renașterii, în Florența. Iar geniul Leonardo da Vinci era cel mai potrivit muritor care să creeze acele arme datorită capacității sale cerebrale superioare.

Începând cu secolul al XIII-lea, aparițiile O.Z.N.-urilor s-au înmulțit considerabil, după ce se răriseră timp de multe sute de ani. De exemplu, cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în orașul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă iar un omuleț a ieșit și a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omulețul a intrat în navă și și-a luat zborul. Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un O.Z.N. strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham. În timpul asediului Constantinopolului din 1453, soldații spuneau că un foc a coborât asupra lor din cer. În 1458, un disc asemănător cu Luna a apărut pe cerul Japoniei. Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieșind din apă. Fernando Magellan și alți exploratori au văzut lumini asemănătoare. Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) și pe 7 august 1566 în Basel (Elveția) s-au luptat pe cer sfere și discuri mari, colorate în roșu, albastru și negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme. În Letopisețul Țării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 noiembrie 1517) și în Analele Brașovului (evenimente din 26 august 1536, 14 și 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie și 9 decembrie 1613, 9 august 1687 și 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roșii, bile de foc, sori și stele care se mișcau tăcute pe cer ziua și noaptea, lumini albe și roșii care se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluții aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, care apăreau ziua. Analele Brașovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 și 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-și culoarea alternativ în alb și roșu. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra orașului Târgoviște a apărut o „cometă” bizară care a stat țintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar și cele italiene și germane au preluat informația. Trebuie menționat că apariția cometelor era strict observată și notată în arhivele vremii de astronomii europeni. Și totuși nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.

Mai mult, la finalul Evului Mediu și în perioada Renașterii a avut loc o „explozie” de picturi care reprezentau în scene biblice O.Z.N.-uri și alte obiecte ciudate. De exemplu, în Madonna cu sfântul Giovannino din secolul XV apare un O.Z.N. pe fundal. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un O.Z.N. care lansează o rază spre capul fecioarei Maria, pe care coboară Sfântul Duh. Pe o pictură din anul 1350 din mănăstirea Visoki Decani din Kosovo apar O.Z.N.-uri conduse de oameni care asistă la crucificarea lui Iisus. Într-o frescă din catedrala Svetitskhoveli din Georgia (pictată prin secolul XVII) se observă O.Z.N.-uri tot la crucificare. În Botezul lui Hristos de Gelder (aproximativ 1710), un O.Z.N. trimite raze către Iisus și Ioan Botezătorul. În Proslăvirea Euharistiei din 1595, italianul Ventura Salimbeni a pictat lângă Sfânta Treime un obiect misterios, asemănător satelitului Sputnik. În multe picturi religioase apar portaluri bizare. De exemplu, Gonirea din Eden (1445) a lui Giovanni di Paolo,  unde Adam și Eva sunt goniți printr-un portal. În formă de cerc și ținut de Dumnezeu, portalul are pe margini niște simboluri; în interiorul său se observă o altă lume, cu un peisaj stâncos, diferit de cel din grădină, plin de vegetație. Într-o altă pictură, același Giovanni di Paolo a reprezentat un alt portal în care se află zeul roman Mercur. Nenumărate picturi îl înfățișează pe Iisus într-un cerc bizar, susținut de îngeri. O astfel de pictură este Judecata Finală a lui Giotto, realizată în 1305. Și exemplele ar putea continua.

Unii cercetători au descoperit o legătură strânsă între aparițiile religioase și cele ale O.Z.N.-urilor. Lucien Blaise din Lyon a realizat o statistică a aparițiilor religioase din ultimele două milenii, înregistrând în 1991 29.654 apariții în 1272 locuri din 69 de țări. Cele mai multe apariții religioase s-au înregistrat în Franța și Italia, lucru absolut firesc, ținând cont că aceste țări reprezintă leagănul Bisericii Catolice. Cercetătorul Jean Sider a comparat aparițiile religioase înregistrate de Lucien Blaise și de teologul Bernard Billet cu cele ale O.Z.N.-urilor, remarcând că cele două fenomene au mers mână în mână, în anii în care s-au înregistrat creșteri ale aparițiilor religioase crescând și valurile de O.Z.N.-uri. De exemplu, în secolul trecut s-a înregistrat o creștere bruscă în 1933 și între 1947 – 1954 atât a aparițiilor religioase, cât și a numărului O.Z.N.-urilor. După părerea lui Jean Sider și a altor cercetători, ambele tipuri de apariții reprezintă doar iluzii realizate ori prin holograme, ori prin hipnoză individuală sau în masă.

Din statisticile lui Lucien Blaise se observă că Fecioara Maria este pe primul loc în topul aparițiilor, la distanță mare de Iisus. La sfârșitul anului 1986, Blaise înregistrase 22.323 apariții ale Mariei, față de doar 101 ale lui Iisus. Cele mai cunoscute apariții ale Mariei sunt cele din 1917, de la Fatima (Portugalia). Pe lângă apariția Fecioarei, aici a existat și un „miracol solar”, Soarele făcând mișcări ciudate, într-un fel de dans agitat, în zig-zag, apropiindu-se de Pământ sau emițând lumini multicolore timp de zece minute. Adică astrul zilei s-a comportat ca un disc zburător de tip O.Z.N. Martorii aflați la câțiva kilometri de apariție nu au remarcat nimic ciudat, prin urmare iluzia s-a produs local, afectându-i doar pe cei din acel loc. Pe 13 septembrie 1917, din cer au căzut multe petale de flori sub formă de ploaie, înainte și după apariția Mariei, care însă nu au atins pământul, dispărând la o anumită înălțime – o nouă dovadă a iluziei la care au fost supuși cei prezenți la „miracolul divin”. Povestea de la Fatima a început pe 13 mai 1917, când trei copii (Lucia dos Santos și verii săi, Francisco și Jacinta Marto) au văzut-o pe Maria îmbrăcată în alb, strălucind cu putere. Conform Luciei, Fecioara le-a încredințat trei secrete. Primele două au fost dezvăluite în 1941, într-un document scris de Lucia la cererea episcopului de Leria. În octombrie 1943, la insistențele episcopului, Lucia l-a scris și pe cel de-al treilea, care a fost făcut public în anul 2000 de către Papa Ioan Paul II. Aceste „secrete” nu par a fi mare scofală, nefiind diferite de altele din trecut. Primul este o viziune a iadului, pe care copiii au avut-o pe 13 iulie 1917. Al doilea reprezenta afirmația că marele război se va termina în curând însă va începe altul în timpul papei Pius XI. Ceea ce nu s-a prea potrivit, pentru că Papa a murit cu câteva luni înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Al treilea secret era despre asasinarea unui papă și, din câte știm, nici acesta nu s-a potrivit. E drept că a avut loc un atentat la viața lui Ioan Paul II (chiar pe 13 mai 1981, la fix 64 ani de la prima apariție de la Fatima), însă Papa a supraviețuit. Pe lângă aceste „secrete” irelevante, mărturiile celor care au văzut-o pe Fecioară întăresc ideea iluziei. Maria nu părea umană, ci robotică, cu mișcări bizare și cu chip fără expresivitate. Și celelalte apariții ale ei, din trecut, au fost însoțite de ciudățenii. De exemplu, mulți martori sau „vizionari” afirmau că au văzut-o purtând o coroană. Conform folclorului creștin, Maria era soția unui dulgher, neavând strămoși de viță regală, însă mitologia creștină a transformat-o în „Regina cerurilor”, numeroși pictori și sculptori reprezentând-o cu coroană timp de câteva veacuri. Fecioara a fost văzută adeseori purtând un șirag de mătănii, ceea ce este surprinzător, ținând cont că mătăniile au fost inventate de sfântul Dominic, care s-a născut în anul 1170. La fel ca Jean Sider, putem concluziona că aparițiile Mariei au fost tot iluzii, telepatice ori holografice, realizate de zeii din umbra creștinismului, religie în care cultul Fecioarei este puternic implantat în mințile credincioșilor. Ceea ce nu este de mirare, ținând cont că Maria o reprezintă în realitate pe Iștar, zeița ai cărei adepți au inventat și condus din umbră creștinismul. Din acest motiv Maria este figura predominantă a aparițiilor religioase, din acest motiv cele mai multe apariții au avut loc în Franța și Italia, țări care reprezintă leagănul cultului Mariei, și tot din acest motiv ea deține în creștinism epitetul de „Regină a cerurilor”, cel pe care Iștar îl deținea în multe religii din Antichitate. Să remarcăm și că Fecioara a apărut la Fatima în anul 1917, 17 fiind numărul lui Iștar, dar și că aparițiile ei aveau loc doar în ziua de 13, unul dintre cele mai importante numere ale evreilor.

Cel mai cunoscut personaj care a avut viziuni religioase este Ioana d’Arc (Jeanne d’Arc în original), supranumită „Fecioara din Orleans”. Între 1337 și 1453 a avut loc „Războiul de o sută de ani” între casele Valois și Plantagenet (aliați cu casa Lancaster care conducea regatul Angliei), pentru conducerea Franței, cel mai mare regat din Europa Apuseană a acelor vremuri. În 1425, pe când avea 13 ani (să remarcăm din nou apariția acestui număr), după propria ei mărturisire, Ioana se afla în grădina tatălui ei când i-au apărut într-o viziune trei personaje, pe care le-a identificat cu arhanghelul Mihail și sfintele Ecaterina și Margareta. Cei trei i-au cerut să elibereze Franța de sub dominația englezilor și să-l ajute pe Carol VII (Charles VII în franceză) să ajungă pe tron. Ioana povestea că a plâns după ce au plecat cei trei sfinți, pentru că erau foarte frumoși. Patru ani mai târziu a ajuns la Carol, pe care l-a convins după multe teste că viziunile ei erau reale. Acesta i-a dat armură, stindard și escortă, apoi a trimis-o la Orleans, oraș asediat de englezi. Conform legendei, Ioana a condus asaltul rănită la umăr de o săgeată, francezii reușind să-și învingă inamicii în câteva zile. În realitate, ea ajunsese la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul, însă nu adevărul conta în acele vremuri, ci doar poveștile care să ridice moralul soldaților. Astfel, în toată Franța s-a răspândit vestea că victoria de la Orleans reprezenta dovada că Ioana era trimisa Domnului. După alte câteva victorii, „Fecioara din Orleans” l-a ajutat pe Carol să ajungă la Reims, unde a fost încoronat. Deși fata dorea să continue lupta pentru a alunga englezii din întreaga țară, proaspătul rege a semnat un acord cu anglo-burgunzii de încetare a ostilităților. Iar vocile au părăsit-o imediat după încoronare. Pe 24 mai 1430 a fost capturată de un cavaler burgund în timpul asediului orașului Compiegne și vândută regelui Angliei, care a închis-o la Rouen. Carol VII nu a ajutat-o, deși ea era convinsă că regele o va răscumpăra. Universitatea din Paris a acuzat-o de erezie, tribunalul Inchiziției judecând-o și condamnând-o la moarte. Pe 30 mai 1431 a fost arsă pe rug în piața Vieux-Marche din Rouen, la numai 19 ani, dându-și ultima suflare cu numele lui Iisus pe buze, fiind convinsă că și-a îndeplinit misiunea. În 1456, o curte inchizitorie autorizată de Papa Callixtus III i-a examinat procesul și a declarat-o nevinovată, proclamând-o martiră. În secolul XVI a devenit un simbol al Ligii Catolice iar Napoleon Bonaparte a numit-o în 1803 simbol național al Franței. A fost beatificată în 1909 și canonizată în 1920. În 1921, antropologul Margaret Murray a afirmat că autoritățile religioase au identificat-o în mod corect pe Ioana d’Arc ca fiind vrăjitoare, deoarece ea și Gilles de Rais erau liderii unui cult vrăjitoresc păgân, o rămășiță a unei religii vechi precreștine. Ioana era „zeul încarnat” al acelui cult derivat dintr-unul al fecioarei Artemis (sau Diana pentru romani). Murray susținea că aceasta era religia oamenilor de rând, din acest motiv Ioana d’Arc reușind să inspire soldații francezi. Condamnarea Ioanei în 1431, a lui Gilles de Rais în 1440 și a vrăjitoarelor din Brescia din 1457 reprezintă victoria Bisericii împotriva acelui cult păgân. Însă concluziile Margaretei Murray au fost demolate de istorici, existând dovezi ale credinței religioase a Ioanei d’Arc, așa cum ar fi scrisorile pe care le-a dictat, în care își declara credința în „Regele Iisus, regele cerului și al întregului Pământ, Domnul meu de drept și suveran”. E drept că aceste afirmații ale Ioanei puteau fi minciuni menite să convingă oamenii de rând și mai ales Biserica că ea era într-adevăr trimisa divinității creștinismului, într-o vreme în care cultele păgâne erau considerate sataniste și condamnate cu strictețe. Nu putem ști adevărul despre entitățile care îi vorbeau Ioanei, însă lucrurile par clare în cazul baronului Gilles de Rais, unul dintre companionii ei.

Gilles de Montmorency-Laval, baron de Rais și conte de Brienne, a fost mareșal al Franței și alchimist. În 1438, conform mărturiilor preoților Eustache Blanchet și François Prelati, baronul era în căutare de alchimiști și de persoane care puteau invoca demoni. Cu ajutorul cărților de magie ale lui Prelati, care era și alchimist, nu doar preot, Gilles de Rais a încercat să invoce un demon numit Barron, cu care era pregătit să încheie un contract. Pentru că demonul nu și-a făcut apariția după trei încercări, Prelati a ajuns la concluzia că era nevoie să i se ofere ca sacrificii părți dintr-un copil. Gilles a făcut rost de acele părți, însă tot fără succes. Baronul de Rais a mărturisit în timpul procesului său că a sodomizat și ucis câteva sute de copii (majoritatea băieți) începând cu primăvara anului 1432. Pe 26 octombrie 1440 a fost condamnat la moarte în baza acuzațiilor de crime în serie, violuri, tortură și necrofilie, fiind spânzurat în orașul Nantes. Ne amintim că sodomizarea ritualică a băieților face parte din magia kabbalistică iar crimele sunt ofrande aduse entităților întunecate. Prin urmare, faptele odioase ale baronului Gilles de Rais nu reprezintă decât tentative de invocare a demonului Barron. Ceea ce este puțin bizar din partea unui companion al Ioanei d’Arc, despre care se credea că vorbea cu sfinții. Să fie vorba oare despre aceleași entități în ambele cazuri?

Cazul baronului de Rais nu este unul singular, în acea perioadă înregistrându-se nu doar apariții religioase ale unor entități cel puțin în aparență pozitive (sfinții și îngerii creștinismului), ci și ale unora neutre ori negative. Medicul, teologul și alchimistul elvețian Paracelsus (1494 – 1541), precum și starețul Nicolas-Pierre-Henri de Montfaucon de Villars (1635 – 1673) în Le Comte de Gabalis („Contele Kabbalei”) scriau despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechi incantații babiloniene. În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies („Comunitatea secretă a elfilor, faunilor și zânelor”) din 1691, reverendul galez Robert Kirk descria o organizație secretă a elfilor, care locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice (precum cele descoperite de templieri în Cipru sau de conchistadori în Matto Grosso) și focuri care nu au nevoie de combustibil. Pe lângă aceste ființe, s-au înmulțit brusc aparițiile incubilor și sucubilor, considerați de teologii medievali demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământeni. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii precum sunt cercetătorii fenomenului O.Z.N. de astăzi. El era intrigat și de faptul că acești demoni nu se supuneau exorciștilor și nu se temeau de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni iar sfântul Toma d’Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat în 1489 astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre. Iluzia cosmică: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”. Se pare că Sider are dreptate; în 1384, două femei au recunoscut Inchiziției din Milano că făceau parte dintr-un grup care o venera pe Madonna Oriente, adică zeița Diana, și care practica magia albă. Deși atunci a fost considerată această relatare doar o fabulație, Inchiziția milaneză s-a răzgândit în 1390, când le-a condamnat pe cele două femei la moarte sub acuzația de venerare a Diavolului.

Pe lângă incubii și succubii care întrețineau relații sexuale cu oamenii își făceau apariția în acea perioadă, mai mult decât oricând, și demonii care posedau muritori. Nu doar ei ci chiar stăpânul lor întunecat, Diavolul sau Satan. În Europa și America Colonială a avut loc între 1450 și 1750 o îndelungată vânătoare de vrăjitoare, care a dus la câteva zeci de mii de execuții (multe ale unor oameni nevinovați). Vrăjitoarele erau acuzate că ar fi idolatrizat Diavolul, pe care l-ar fi invocat în timpul sabaturilor lor. Creștinismul condamna drastic vrăjitoria, motiv pentru care a și înființat Inchiziția în secolul XIII: pentru a se ocupa de secta catarilor, acuzați și ei că ar fi recurs la astfel de practici. În 1486, germanul Heinrich Kramer a publicat Malleus Maleficarum („Ciocanul vrăjitoarelor”), un manual universal al vânătorilor de vrăjitoare, folosit de inchizitorii care se ocupau de astfel de cazuri. După câteva mii de procese de vrăjitorie în secolele XV și XVI, vânătoarea de vrăjitoare a ajuns la un declin, devenind din nou proeminentă în secolul XVII, în special în timpul Războiului de 30 de ani. Abilitățile supranaturale ale unor oameni au devenit atunci un semn al unui pact cu Diavolul. Pentru a-și justifica crimele, Biserica a asociat vrăjitoria cu ritualuri satanice sălbatice în care se organizau orgii și se mâncau copii. La sabaturi își făcea apariția chiar Satan, care se împerechea cu vrăjitoarele, după cum declarau mulți martori. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux nota că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”. Scriitorul francez Roland Villeneuve remarca în cazul sfintei Tereza de Avila că incubul care o chinuia era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Tot el nota că inchizitorii credeau că Diavolul, pentru a-i transporta pe vrăjitori la sabat, putea să le învăluie corpul într-un fel de ceață de forma unui animal. La sabat, Diavolul lua forme de hibrid între om și fiară sau de om îmbrăcat în negru, aspectul hibrid întâlnindu-se cel mai des în descrierile făcute de vrăjitori. La procesul ei din 1591, Anne Sampson îl descria ca având o față teribilă și picioare asemănătoare cu cele ale grifonului. Vrăjitoarea Marie Zoraya, arestată la vârsta de 18 ani, relata: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și de îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate”. Aspectul de om îmbrăcat în negru se găsește și în alte surse. De exemplu, francezul Frédéric Dumerchat nota: „Thiévenne Paget a povestit că Diavolul i-a apărut prima dată la prânz, sub forma unui om înalt îmbrăcat în negru, și că, dându-se lui, el o sărutase și o ridicase în aer și o transportase”. Autorul François Ribadeau-Dumas povestea că, la Avignon, 18 vrăjitori și vrăjitoare au fost arși pe rug în 1582 pentru că îl văzuseră pe Satan, care le apăruse sub forma unui om îmbrăcat în negru și, la instigarea lui, au adoptat un cult al lui Belzebut. În Elveția, un protestant a fost executat la Nyon pentru că și-a omorât fratele la ordinul Diavolului, care i-a apărut în drumul spre Berna sub înfățișarea unui om îmbrăcat în negru. Acest om în negru apare și în cronicile călugărului Adhémar, în care se precizează că, la începutul secolului IX, maniheenii din Toulouse îl invocau pe Diavol, care le apărea ca om îmbrăcat în negru.

Apariții ale demonilor, extrem de asemănătoare cu cele religioase și ale O.Z.N.-urilor, au fost consemnate în multe cronici medievale. Iată câteva dintre ele, culese de Jean Sider în Contacte supraterestre. Iluzia cosmică:

– În 1559, la mănăstirea din Uverset (Olanda), călugărițele au fost transportate în aer. Erau ridicate până la înălțimea capului unui om, apoi aruncate imediat la pământ. Una dintre ele a fost ridicată și, în ciuda forței cu care câțiva martori încercau să o țină, a fost smulsă din mâinile lor de o forță mult mai mare, apoi aruncată brutal la pământ. În mod surprinzător, femeia nu a pățit nimic; s-a ridicat ca după un somn adânc, după care a ieșit din sala de mese fără a acuza vreo durere.

– R.P. Valderama cita cazul unui gentilom venețian care a întâlnit într-o noapte o fată foarte frumoasă. A mers acasă la ea și, după cum obișnuia, a spus cu voce tare „Dumnezeu e peste tot!”, apoi și-a făcut semnul crucii. Fata și casa au dispărut ca prin minune iar omul și-a dat seama că se afla pe un munte foarte înalt, în ruinele unei clădiri vechi.

– Roland Villeneuve povestea că un locuitor din Loches a intrat la bănuieli din cauza absențelor dese ale soției sale, așa că i-a cerut explicații. Femeia i-a mărturisit că se ducea la sabat și i-a propus să o însoțească. Omul a făcut întocmai și, văzându-se în compania unei mulțimi de vrăjitori și vrăjitoare, precum și a unor demoni hidoși cu fețe omenești, a exclamat: „Doamne, unde ne aflăm?”. Imediat, totul a dispărut ca prin farmec, iar omul s-a pomenit rătăcind în pielea goală, până dimineață, când a întâlnit doi țărani care l-au îndrumat, reușind astfel să ajungă acasă.

– Tot Villeneuve semnala că în 1596, la asediul portului Calais, câțiva soldați au tras într-un nor din care se auzeau voci. Din nor a căzut o fată goală care, supusă unui interogatoriu, a recunoscut că se întorcea de la o sinagogă diavolească.

– Inchizitorul Thomas de Torquemada povestea că, după ce l-a invocat pe Dumnezeu la un sabat, un om s-a trezit atât de departe de satul său încât „mergând singur, a ținut-o așa spre apus, și i-au trebuit trei ani ca să se întoarcă în țara lui, a avut mari ghinioane și a îndurat multe înainte de a ajunge acolo. Iar când a ajuns, a spus ce se petrecuse și a găsit câteva persoane cunoscute printre cei de față, făcându-se astfel dreptate”.

– Pierre Robert (1589 – 1658) scria că, în ianuarie 1611, un nobil din Poitou, pe nume La Barde, i-a povestit o întâmplare extraordinară, în timp ce călătoreau de la Paris la Poitiers. În „timpul ultimelor războaie ale Ligii” (cele din Poitou terminându-se în 1596), un soldat pe nume Poupert a avut o relație amoroasă cu o tânără în Champagne, căreia i-a furat „o imagine în relief din ceară albă”, plină de inscripții. Apoi a plecat să lupte în Poitou, alături de La Barde. La insistențele celorlalți soldați, Poupert a aruncat imaginea din ceară în flăcări, care a scos un foc albastru și violet, degajând un fum negru și urât mirositor. Apoi s-a auzit un zgomot puternic, martorii văzând fulgere „și ca un fel de făclii aprinse care treceau prin încăperea unde lucrul acela fusese ars”, în timp ce afară a izbucnit o furtună puternică. Poupert a văzut „fantasme și viziuni”, înfricoșându-se. Ducându-se în grajd pentru a se ocupa de cai, a fost răpit de acolo de Satan care, „apucându-l de gulerul tunicii”, l-a ridicat în aer și l-a trecut pe deasupra castelului printre două giruete „cu un zgomot mai mare decât ar fi făcut douăzeci sau treizeci de tunuri”. Ceilalți soldați l-au zărit pe Poupert dispărând în aer „în flăcări”. Satan l-a purtat toată noaptea pe deasupra unor peisaje diverse, munți și mări, „ca să fie al lui”, însă soldatul a rezistat rugându-se Domnului. Diavolul l-a obligat să ia altă figurină (care îi apăruse soldatului în buzunar), identică cu prima, și să i-o dea fetei într-un anume loc și la o anumită dată, amenințându-l că îl va ucide dacă va refuza să facă asta. Apoi l-a lăsat în apropierea castelului. Poupert s-a întâlnit cu fata la ziua fixată și la locul stabilit, ceea ce a confirmat și La Barde, care spunea că în timpul călătoriei a văzut un om în negru care se uita la el cu un aer amenințător.

– Același Pierre Robert mai nota că, în 1629, o văduvă din Confolens (Charente), aflată pe punctul de a se converti la catolicism, a fost răpită de Diavol, care a supus-o la un tratament rău. Iar în 1634, la Guéret (Creuse), o fantomă a răpit-o pe soția „avocatului regelui”, o femeie foarte pioasă, pe care a transportat-o într-o peșteră adâncă.

Pe lângă aceste apariții ale demonilor, în special la sabaturile vrăjitoarelor, în folclorul european și-au făcut apariția în Evul Mediu pactele demonice, exemplificate cel mai bine în legenda lui Faust. Conform credințelor creștine, un pact se realizează între o persoană și Satan sau un alt demon. Persoana își oferă sufletul în schimbul unor favoruri din partea entității diabolice, cum ar fi tinerețe, cunoaștere, bogăție, celebritate sau putere. Printre persoanele despre care se spune că ar fi încheiat pacte cu forțele satanice se numără:

– Papa Silvestru II (946 – 1003), care a studiat matematica și astrologia. Conform unei legende răspândite de istoricul englez William de Malmesbury și de cardinalul Beno, Silvestru a învățat vrăjitoria dintr-o carte de magie furată de la un filosof arab. A încheiat un pact cu un demon-femelă pe nume Meridiana, care l-a ajutat să ajungă pe tronul papal. O altă legendă susține că a obținut tronul jucând zaruri cu Diavolul.

– În folclorul islandic, preotul Sæmundr Sigfússon (1056 – 1133) a încheiat mai multe pacte cu Diavolul, pe care a reușit să îl înșele. De exemplu, într-unul dintre pacte, Satan trebuia să îl aducă din Europa în Islanda pe spatele unei foci. Sigfússon a scăpat de pact când, apropiindu-se de casă, a lovit foca cu Biblia în cap, omorând-o și pășind singur pe țărmul Islandei.

– Într-o legendă medievală, Codex Gigas sau „Biblia Diavolului” a fost scrisă în secolul XIII într-o mănăstire benedictină din Podlažice (Cehia de astăzi) de către un călugăr condamnat la moarte pentru că și-a încălcat jurămintele monastice. Pentru a evita executarea sentinței, călugărul a promis că va scrie într-o singură noapte o carte care să glorifice mănăstirea și care să conțină toată înțelepciunea lumii. Dându-și seama că nu va reuși să termine cartea într-o noapte, a încheiat un pact cu Lucifer, căruia i-a cerut ajutorul în schimbul sufletului său. Îngerul decăzut a realizat manuscrisul iar călugărul i-a adăugat în carte imaginea, ca mulțumire pentru ajutor.

– Alchimistul, astrologul și magicianul Iohann Georg Faust (1466 / 1480 – 1541), a cărui viață stă la originea legendei doctorului Faust (care a încheiat un pact cu demonul Mefistofel, conform lui Goethe).

– Doctorul, profesorul și vrăjitorul John Fian (executat în 1591), care i-a mărturisit regelui James că a încheiat un pact cu Satan, jurând că va renunța la el pentru a adopta un stil de viață creștin. A doua zi a afirmat că Diavolul l-a vizitat în celula sa, îmbrăcat în negru, și i-a cerut să respecte jurământul de a-l servi. Însă Fian l-a izgonit, o mărturisire cusută cu ață albă, care nu pare decât o tentativă de a-și salva viața printr-o minciună gogonată. Totuși a fost iertat, dându-i-se șansa de a duce o viață creștinească, așa cum a promis. În aceeași noapte a furat o cheie și a evadat din celulă, însă a fost în cele din urmă capturat, torturat și executat.

– Preotul francez Urbain Grandier (1590 – 1634), ars pe rug pentru vrăjitorie. La procesul său a fost prezentat pactul pe care l-a semnat și pe care se găseau sigiliile câtorva demoni, printre care și cel al lui Satan.

– Pictorul bavarez Christoph Haizman, care a semnat două pacte cu Diavolul în 1668.

– Căpitanul Bernard Fokke, renumit pentru viteza cu care a parcurs distanța dintre Olanda și Java, ceea ce a dus la nașterea legendei că ar fi fost în cârdășie cu forțele satanice. Se presupune că el a servit ca model pentru căpitanul vasului legendar Olandezul Zburător.

– Generalul de brigadă Jonathan Moulton (1726 – 1787) din New Hampshire, despre care se spunea că și-a vândut sufletul pentru ca Diavolul să-i umple în fiecare lună ghetele cu aur.

– Violonistul și compozitorul venețian Giuseppe Tartini (1692 – 1770), despre care se crede că și-a compus sonata Trilul Diavolului după ce Satan i-a apărut într-un vis. Alți muzicieni despre care s-a spus că ar fi încheiat pacte cu demoni sunt violonistul italian Niccolo Paganini (1782 – 1840), compozitorul france Philippe Musard (1793 – 1859) și cântăreții de blues Tommy Johnson (1896 – 1956) și Robert Johnson (1911 – 1938).

De ce aceste valuri de entități în special la finalul Evului Mediu și la începutul Renașterii? Putem afla răspunsul dacă observăm că, după ce Kabbalah a fost așternută în scris în secolul XIII, Europa a început să devină interesată de ocultism și ezoterism. Hermetismul a fost reintrodus în Occident după ce, în 1460, Leonardo de Candia Pistoia, unul dintre agenții lui Cosimo de Medici, a adus Corpus Hermeticum în Italia. Neoplatonismul a fost reînviat în Europa Apuseană de filosoful Pletho imediat după Conciliul de la Florența (1438 – 1439). Odată cu aceste două sisteme filosofice au reînviat în secolul XV și ritualurile de magie ceremonială din Antichitate. Artele oculte s-au studiat în universități din întreaga Europă până în secolul XVI, fiind în pericolul de a fi echivalate cu vrăjitoria, chiar dacă era vorba despre magie naturală (bazată pe forțele naturii), nicidecum ceremonială (care implică invocarea unor entități). Kabbalah evreiască stând la baza acestei fascinații a europenilor pentru ocultism, creștinii și-au creat una proprie, în timpul Renașterii luând ființă Cabala creștină, iar în secolul XIX Qabalah hermetică (toate aceste trei tipuri fiind scrise diferit, pentru a nu fi confundate). A fost reînviată și alchimia începând cu 1144, după ce Robert de Chester a tradus din arabă în latină Cartea compoziției alchimiei. Au început să se dezvolte sisteme ezoterice care să combine alchimia cu hermetismul ocult, amestecând-o cu magie, astrologie și Cabala creștină. Un personaj cu un rol deosebit de important în această dezvoltare a fost germanul Heinrich Cornelius Agrippa (1486 – 1535) care, în De Occulta Philosophia, a încercat să amestece Kabbalah, hermetismul și alchimia, împrăștiindu-și acest amestec dincolo de granițele Italiei. Philippus Aureolus Paracelsus (1493 – 1541) a dat o formă nouă alchimiei, îndepărtând o parte din ocultismul lui Agrippa și încercând să îl apropie de medicină. John Dee (1527 – 1608), sfetnicul reginei Elizabeth I, a urmat tradiția ocultă a lui Agrippa, ocupându-se de invocarea îngerilor, divinație, astrologie și, firește, alchimie. În secolul XVII a devenit populară interpretarea paranormală a alchimiei datorită unor membri ai Societății Regale Englezești precum Robert Boyle și Elias Ashmole, care propuneau ca piatra filosofală a alchimiei să fie folosită pentru comunicarea cu îngeri. Abia în jurul anului 1720 s-a trasat o linie între alchimie și chimie, această practică începând să-și piardă din importanță odată cu dezvoltarea științei. Până atunci, Europa a considerat știința un amestec de alchimie, astrologie, filosofie, magie și chiar religie. Din acest motiv au apărut numeroase cărți de magie, cum ar fi Clavicula Salomonis („Cheia lui Solomon”), o carte de magie apărută în timpul Renașterii italiene, atribuite miticului rege evreu Solomon, influențată de Kabbalah evreiască și de magia arabă, ori Clavicula Salomonis Regis („Cheia mai mică a lui Solomon”) din secolul XVII. Aceste cunoștințe nu puteau fi la îndemâna oricui, așa că au fost înființate societăți mai mult sau mai puțin secrete (pentru a se proteja de Inchiziția creștină) în care aceste învățături erau transmise doar membrilor. Învățături primite în primul rând de la entitățile pe care europenii tocmai învățaseră cum să le invoce. Pentru a înțelege ritualurile pe care le practicau „iluminații”, luăm ca exemplu cartea Clavicula Salomonis, care conține invocații, blesteme, metode de a captura spirite ale morților ori demoni și de a le obliga să îndeplinească dorințe, precum și metode de purificare a exorciștilor, reguli pentru realizarea ritualurilor și ce sacrificii trebuie înfăptuite pentru entitățile invocate. Ajungând aceste informații în mâinile europenilor medievali, nu ne miră explozia de apariții religioase, demonice ori ale O.Z.N.-urilor, ele fiind doar rezultatul invocărilor numeroase din acea perioadă. Astfel, vechii zei decăzuți, uitați vreme de multe secole, s-au întors în lumea noastră. Ceea ce a explicat cel mai bine în zilele noastre Paul Gregor, un european ajuns la cel mai mare grad de inițiere în macumba braziliană (toate formele religioase afro-braziliene): „Pot fi aduse pe această lume, ca niște copii vii, nu doar un singur spirit, ci o întreagă legiune. Lumea întreagă poate fi dominată (…), se poate face astfel încât lumea toată să devină regatul spiritelor subterane”. Iar „darurile” acestor „spirite subterane” pentru cei care i-au readus aici sunt acele informații care au dus la transformarea Europei, sfârșind Evul Mediu și dând startul Renașterii. Au existat apărători ai magiei, care au încercat să o transforme în opinia publică doar într-o ramură neînțeleasă a științei, așa cum a fost Picatrix, un medic arab din secolul XII, care scria că „numim magie, în general, orice lucru care este ascuns simțurilor, când majoritatea oamenilor nu înțeleg cum se obține și ce-l produce”. Însă primii scriitori creștini, precum Augustin din Hippo, considerau că magia se opune religiei deoarece se bazează pe cooperarea cu demoni. Chiar și alchimistul Albert Magus, în tratatul De anima, vorbea despre „forțe existente în corp pe care le numim îngeri sau demoni”. Între 22 decembrie 1581 și 23 mai 1583, unul dintre discipolii lui Albert Magus, John Dee (astronom, astrolog, ocultist, alchimist și sfetnic al reginei Elizabeth I), a notat mesajele pe care le primea aparent de la îngeri prin intermediul mediumului Edward Kelly. Notițele sale au fost găsite pe fundul unui cufăr și publicate în 1659 de eruditul Meric Casaubon sub titlul Dr John Dee’s Actions with Spirits (A True and Faithful Relation of What Passed for Many Years Between Dr John Dee and Some Spirits), Casaubon considerând că îngerii lui John Dee erau în realitate spirite malefice. Astfel putem înțelege de ce Ioana d’Arc se afla în contact cu sfinți iar companionul ei, baronul Gilles de Rais, încerca să invoce demoni: era vorba despre aceleași entități, înșelătoare în cazul Ioanei, unde au apelat la vechiul truc de a se prezenta ca pozitive.

Din apariția lui Satan în Europa, în mijlocul creștinismului, invocat de diverse culte satanice și de sabaturile vrăjitoarelor, înțelegem că Marduk și-a făcut apariția în teritoriul condus de sora sa, pentru a-i slăbi influența. Explozia de apariții religioase, în special ale Fecioarei Maria, ne arată că Iștar nu a stat cu mâinile în sân, ci și-a făcut și ea apariția, încercând să contracareze atacurile fratelui său. Înființarea Inchiziției și vânătoarea de vrăjitoare reprezintă tot metodele ei de luptă cu rivalul său, răspunzător pentru răspândirea ocultismului. Luptă care s-a dus uneori și la propriu. De exemplu, pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) și pe 7 august 1566 în Basel (Elveția) s-au luptat pe cer sfere și discuri mari, colorate în roșu, albastru și negru; unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme. Astfel înțelegem că multitudinea de O.Z.N.-uri apărute la mijlocul mileniului II aparțineau ambelor tabere. Luptele s-au dus și prin adepții lor umani, având ca exemplu numeroasele cruciade dintre 1096 și 1271, dintre creștinii lui Iștar și musulmanii lui Marduk. Musulmanii au reușit să se infiltreze în Europa întâi prin maurii ajunși în sudul continentului (Spania, Portugalia, Sicilia, Malta) din nordul Africii în secolele VIII-X. Apoi, în secolele XIV-XV, Imperiul Otoman s-a extins în sud-estul Europei invadând și cucerind porțiuni din Serbia, Bulgaria și rămășițele Imperiului Bizantin. Marduk și-a băgat coada în creștinism și din interior, slăbindu-i influența prin Marea Schismă din 1054 dintre catolicism și ortodoxie, prin schisma apuseană dintre 1378 și 1417 (când catolicismul a fost împărțit între doi sau trei papi) și prin apariția protestantismului din catolicism în secolul XVI. Ceea ce a dus la o serie de războaie creștine în secolele XVI-XVIII, care au diminuat în unele țări puterea religioasă și politică a catolicismului. Slăbirea puterii creștinismului (implicit a lui Iștar) s-a realizat și prin Renașterea din secolele XIV-XVI, apoi prin Iluminismul din secolele XVII-XVIII, la care au avut o majoră contribuție revoluția științifică și dezvoltarea ocultismului. Cu toate încercările disperate ale Bisericii (și a zeiței din spatele ei) de a-și păstra puterea politică în Europa, Vaticanul și-a diminuat drastic influența, pe care în timp și-a pierdut-o aproape complet. Avem ca exemplu Revoluția Franceză, care nu a dărâmat doar monarhia pentru a se înființa Republica Franceză în 1792, ci a și înlocuit creștinismul cu cultul Ființei Supreme, transformat de Maximilien Robespierre în religie națională. După ce a ajuns la putere cu ajutorul Marelui Sanhedrin, Napoleon Bonaparte a interzis acest cult și a restaurat catolicismul. Poate această slăbire a influenței sale în Europa a determinat-o pe Iștar să-și mute la sfârșitul secolului XVIII cartierul general în noul Canaan, America.

Pentru a înțelege cum a influențat magia cursul istoriei, să privim o legendă chinezească despre originea Triadei. În 1674, sub domnia celui de-al doilea împărat din dinastia Manchu, China a fost invadată de triburile mongole ale eleuților, care au trecut țara prin foc și sabie. Odată ce armata i-a fost învinsă, împăratul a lansat un apel către toți vitejii. Abatele mănăstirii Chao-Lin din Fu-Kien, în fruntea a 800 dintre călugării săi, a venit în slujba împăratului. Călugării și-au scos săbiile împotriva invadatorilor însă nu pentru a lupta, ci pentru a efectua ritualuri magice. Care s-au dovedit a fi foarte eficiente, deoarece s-a stârnit un uragan, cerul s-a întunecat iar un potop de pietre și nisip s-a abătut asupra armatei eleuților care, orbiți și înnebuniți, au început să se ucidă între ei, puținii supraviețuitori reușind să fugă. Înainte de a se întoarce la mănăstire, călugării i-au cerut împăratului ca recompensă inelul său de jad și pecetea imperială. În 1734, sub domnia lui Yung-Cheng, fiul împăratului K’ang-Hi, mandarinul Ching, care râvnea la inelul și pecetea imperiale, i-a acuzat pe nedrept pe acei călugări că ar fi incitat poporul la revoltă. Convingându-l pe împărat să trimită soldați, Ching a ordonat încercuirea mănăstirii și incendierea clădirilor. Călugării erau pe punctul de a pieri, când a avut loc un miracol: dintr-un nor gros s-a format un pod, pe care 18 călugări au reușit să fugă de flăcări. Urmăriți de soldați, doar cinci au reușit să scape cu viață. Când soldații i-au ajuns din urmă, s-a întâmplat un alt miracol: învăluiți într-un nor, călugării au fost ridicați la cer, apoi s-au întors la sol pe locul mănăstirii incendiate. Deși aceste miracole au fost puse pe seama lui Buddha, este posibil să fi fost rezultatele magiei practicate de călugări, la fel ca în 1674. Un episod asemănător a avut loc în 1475, la Podul Înalt, lângă Vaslui. Înainte de lupte, domnitorul Ștefan cel Mare avea obiceiul de a-l vizita pe pustnicul Daniil Sihastrul, care avea puterea de a vindeca, de a prezice viitorul și de a alunga demoni. Într-un interviu din 2005, parapsihologul Aliodor Manolea susținea că Ștefan cel Mare a câștigat bătălia de la Vaslui cu ajutorul… magiei. Conform unui cronicar turc, după declarația lui Manolea, „Ștefan și curtea lui, cu vreo 200 de lefegii polonezi, stăteau pe un deal. Surle și trâmbițe peste tot. Sultanul dă ordin: să atace infanteria! Între Ștefan și armata turcă apare un mic norișor. Infanteria începe să atace. Intră în nor. Și au intrat. Și au intrat. Trei regimente au intrat, dar nu ajungeau pe cealaltă parte! Sultanul ordonă spahiilor să atace și ei. Și au intrat în nor și spahiii, dar nici ei nu mai ieșeau pe cealaltă parte! Cronicarul povestește cum toată oastea românească era așezată pe deal, în genunchi. Ștefan, ținea sabia ridicată în sus, ca o cruce. Se auzeau sunete de surle, tulnice și țimbale. Atunci sultanul a ordonat retragerea (…) Ștefan a încercat să facă același lucru și la Războieni. Erau aceleași condiții prielnice ale terenului: pădure, dealuri. Ștefan i-a trimis acasă pe oameni și a rămas singur cu cei 200 de oșteni apropiați  și cu boierii curții. Dar de data asta turcii găsiseră antidotul și norul nu a mai funcționat! Ce a urmat cunoaștem cu toții de la istorie”. Dacă cele două legende conțin măcar un sâmbure de adevăr, înțelegem că magia a avut capacitatea de a influența cursul istoriei, hotărând rezultatele multor bătălii decisive și chiar organizarea geopolitică a lumii.

Pe lângă Leonardo da Vinci, multe alte personalități, care au influențat cursul istoriei, au practicat ocultismul, implicit comunicarea cu entitățile non-umane care le-au împărtășit informații, majoritatea făcând parte din societăți secrete. De exemplu, Dante Alighieri (1266 – 1321), celebrul autor al Divinei comedii, făcea parte dintr-un ordin secret, cel al „Credincioșilor iubirii”, depozitar al unui ezoterism hristic de filiație templieră. Ordinul rozicrucian susține că lordul Francis Bacon (1561 – 1626), filosof, procuror general și cancelar al Angliei, a fost lider al ordinului în Anglia și în Europa continentală. John Dee (1527 – 1608), matematician, astronom, astrolog, ocultist și alchimist, sfetnicul reginei Elizabeth I, invoca îngeri cu ajutorul unui medium. Conform filosofului evreu Leo Strauss (1899 – 1973), diplomatul Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) a ascuns în scrierile sale tehnici ezoterice pe care doar inițiații puteau să le înțeleagă. Despre artistul Michelangelo Bunoarroti (1475 – 1564), al cărui prenume înseamnă „Îngerul Mihail”, se spune că ar fi făcut parte din aceeași societate secretă ca Leonardo da Vinci. Și el a ascuns informații în operele sale, cum ar fi coarnele lui Moise din statuia de marmură comandată de Papa Iulius II sau Dumnezeu pictat într-un creier pe tavanul Capelei Sixtine. Rafael Sanzio (1483 – 1520) a ascuns și el simboluri ezoterice în picturile sale (de exemplu, în Căsătoria Fecioarei, Iosif are 6 degete la un picior). Matematicianul, astronomul, fizicianul și teologul Isaac Newton (1642 – 1726), o figură-cheie în revoluția științifică, a studiat alchimia și Kabbalah (pe care și-a bazat multe din descoperirile științifice), fiind convins că există un cod al Bibliei și considerându-se parte din grupul de indivizi aleși de Dumnezeu pentru a înțelege scripturile. Deși s-a declarat creștin, prenumele său îi indică originea evreiască. La fel și astronomul, fizicianul și inginerul Galileo Galilei (1564 – 1642), ale cărui nume și prenume provin din latinescul „Galilaeus”, adică „din Galileea” (regiune din nordul Israelului). Ceea ce nu ar trebui să ne mire, ținând cont că mulți evrei au trecut la creștinism (cel puțin aparent) pentru a nu cădea victimele persecuției antisemite. Filosoful, matematicianul și poetul Giordano Bruno (1548 – 1600), cunoscut pentru teoriile sale cosmologice, era un adept al hermetismului. Iar în Fama Fraternitatis se găsește legenda tradițională a lui Christian Rosenkreutz (1378 – 1485), fondatorul Ordinului Rozicrucienilor, un german dintr-un neam ales, care a plecat de tânăr la Mormântul Sfânt, devenind la 16 ani elevul preferat al marilor înțelepți de la Damcar, care l-au recunoscut ca fiind o ființă predestinată unei misiuni ezoterice foarte înalte în lumea creștină. De la ei a plecat în Egipt, apoi în Fez, capitala Marocului, unde a intrat în contact cu ființe invizibile: „La Fez, el intră în legătură cu locuitorii numiți elementari (așa cum sunt numiți în mod uzual), care i-au dezvăluit multe dintre secretele lor”. De la Fez a plecat în Spania, de unde s-a întors în Germania, unde a devenit maestrul unui număr restrâns de discipoli. Tradiția le atribuie vechilor rozicrucieni deținerea pietrei filosofale și a elixirului vieții îndelungate, pe lângă arta de a deveni invizibil, puterea de a comunica cu lumile nevăzute și o serie impresionantă de secrete taumaturgice. Dintre toți acești iluminați, probabil cel mai misterios este Nostradamus.

Medicul, astrologul și clarvăzătorul Michel de Nostredame, latinizat ca Nostradamus (1503 – 1566), s-a născut într-o veche familie israelită stabilită în Provence și convertită la creștinism înainte de nașterea lui. A devenit cunoscut pentru profețiile sale, o colecție de 942 de catrene, publicate începând cu anul 1555. După epidemia de ciumă a început să se îndepărteze de medicină și să îmbrățișeze din ce în ce mai mult ocultismul. „Studiul atent al anumitor catrene ne arată faptul că Nostradamus a cunoscut îndeaproape nu doar înalta magie și astrologia, ci și o altă știință secretă tradițională – alchimia”, scria Serge Hutin în L’ésotérisme de l’histoire („Ezoterismul istoriei”). Printre prietenii lui se găseau poetul Ronsard, care avea reale cunoștințe ezoterice, și Rabelais, un înalt inițiat ermetic. Era pasionat și de mitologia egipteană, după cum demonstrează un manuscris pe care l-a scris înainte de 1555, numit Orus Apollo Fils de Osiris Roy de Aegypte Niliacque. De Notes Hieroglyphiques („Horus Apollo, fiul lui Osiris, regele Egiptului de pe Nil. Note hieroglifice”). Spunea că poate vedea viitorul datorită luminii interioare, însă știm deja că viitorul le era arătat anumitor inițiați (precum Leonardo da Vinci) de către entitățile malefice ale lui Marduk și Iștar. Cel mai bine explică acest lucru teologul Toma d’Aquino (1225 – 1274) în Suma theologiae (scrisă între 1265 și 1274): „Când răspund la o chemare explicită, demonii au multe moduri de a anunța viitorul. Uneori, se prezintă ei înșiși sub forme înșelătoare vederii oamenilor și își rostesc predicțiile. Asta se numește seducție, pentru că în astfel de cazuri ochii oamenilor sunt ca orbiți. Alteori, se folosesc de vise, și atunci e vorba de divinație prin vise, sau fac să apară și să vorbească morții. Aceasta este necromanția… Demonii anunță evenimentele viitoare și prin intermediul oamenilor vii, după cum se vede la posedați”. Concluzia sa, în privința invocării spiritelor, era: „Asta înseamnă într-adevăr să închei un pact cu demonul pe care îl invoci”. Pentru a ne da seama cărei tabere îi erau fidele entitățile invocate de Nostradamus, trebuie să îi privim în primul rând numele. „Nostradamus” este varianta latină a franțuzescului „Nostredame” sau „Notre dame”, adică „Doamna noastră”. Blazonul lui Nostradamus era o roată cu 8 spițe, fiecare alcătuită din câte o cruce în formă de T, cu un cap de vultur alături. Roata cu 8 spițe, echivalentă cu steaua cu 8 raze, adică planeta Venus (a opta din sistemul nostru solar), este un simbol al zeiței Iștar. Adică „Doamna noastră” din numele pe care și l-a ales familia evreiască a lui Nostradamus.

Ce au în comun unii dintre acești iluminați care au influențat istoria cu ajutorul informațiilor primite de la entitățile pe care le invocau? Lorenzo de’ Medici, supranumit „Magnificul”, a patronat artiști precum Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Sandro Botticelli, Andrea del Verrocchio (maestrul lui da Vinci) și Domenico Ghirlandaio. Fiul său, Giovanni di Lorenzo de’ Medici, devenit Papa Leon X, l-a finanțat pe Rafael Sanzio. Niccolo Machiavelli a fost finanțat de Giulio de’ Medici (devenit ulterior Papa Clement VII) și i-a dedicat versiunea finală a operei sale, Il principe („Prințul”), ducelui Lorenzo di Piero de’ Medici. Fiica lui Lorenzo, regina Caterina de’ Medici, etichetată drept o „regină sinistră”, interesată de artele oculte, a fost patroana lui Nostradamus și a fraților Ruggeri, astrologi renumiți pentru implicarea lor în necromanție și magie neagră. Papa Clement VII a finanțat și el artiști precum Rafael, Michelangelo și Benvenuto Cellini. Galileo Galilei a fost patronat de Cosimo II de’ Medici, Marele Duce al Toscanei, în onoarea căruia a numit patru dintre lunile planetei Jupiter „stelele mediceene”. Ducele Ferdinando II de’ Medici, fiul lui Cosimo, i-a fost și el lui Galileo patron, aliat și prieten. După ce a murit tatăl său, în 1482, exploratorul Amerigo Vespucci (cel care a dat numele Americii) a lucrat pentru bancherul Lorenzo di Pierfrancesco de’ Medici, cu care a rămas prieten. Așadar, toți aceștia s-au aflat în preajma familiei de’ Medici, una dintre cele mai puternice și influente din istorie.

Casa de’ Medici a fost o familie italiană care a început să capete proeminență în Republica Florența în prima jumătate a secolului XV, sub conducerea lui Cosimo de’ Medici. Banca Medici a fost una dintre cele mai respectate instituții din Europa din 1397 până în 1494, familia de’ Medici fiind considerată în acea vreme cea mai bogată din Europa. În timpul lui Cosimo, banca și-a deschis filiale în multe locații, precum Roma, Veneția, Napoli, Geneva, Milano sau Londra, Vaticanul fiind unul dintre cei mai importanți clienți ai săi. Bogăția acestui clan, inițial provenită din comerțul de textile, a adus Florența sub influența familiei, care a creat un mediu propice artelor și științei, dând startul Renașterii în Italia. A finanțat inventarea pianului și a operei, construirea Catedralei Santa Maria del Fiore și a bazilicăi San Pietro din Roma și a patronat mulți artiști ai vremurilor. Familia a condus Florența până în secolul XVI, însă a dat și papi, regine și conți. Mai exact, două regine ale Franței, Caterina de’ Medici (1547 – 1589) și Maria de’ Medici (1600 – 1630), și patru papi ai Bisericii Catolice: Leon X (1513 – 1521), Clement VII (1523 – 1524), Pius IV (1559 – 1565) și Leon XI (1605). În 1532, familia a primit titlul ereditar de Duce al Florenței, ridicat în 1569 la rangul de Mare Duce al Toscanei (titlu păstrat până la moartea lui Gian Gastone de’ Medici din 1737). Pentru că Gian Gastone nu a avut copii, dinastia a dispărut după trei secole în care a influențat masiv Europa pe plan cultural, politic și bancar. În urma unei înțelegeri între puterile europene, urmaș al lui Gian Gastone a fost declarat Francis, ducele Lorenei, care a devenit ulterior regele Sfântului Imperiu Roman și tatăl reginei Maria Antoaneta. Familia de’ Medici a dispărut în 1737, chiar dacă linia sa sanguină a supraviețuit în alte case, inclusiv în cea regală franceză, Bourbon. De exemplu, fiul Mariei de’ Medici a fost regele Franței între 1610 și 1643 (sub numele Ludovic XIII) și al Navarrei între 1610 și 1620 (sub numele Ludovic II). Fiul acestuia, Ludovic XIV, supranumit „Regele Soare”, a fost regele Franței din 1643 până în 1715. Acestuia i-a urmat la tron strănepotul său, Ludovic XV, care a domnit din 1715 până în 1774. Nepotul acestuia, Ludovic al XVI, a fost ultimul rege al Franței până la căderea monarhiei din timpul Revoluției Franceze. Și-a pierdut titlul pe 21 septembrie 1792 iar pe 21 ianuarie 1793 a fost executat. În prezent, din 14 ramuri secundare ale familiei de’ Medici mai există doar trei.

Dacă finalul acestui clan este clar, nu același lucru se poate spune despre rădăcinile sale. Familia provine din regiunea agricolă Mugello din nordul Florenței, fiind menționată pentru prima oară într-un document din 1230. O legendă spune că descinde dintr-un cavaler al lui Carol cel Mare, numit Averardo, care a trăit în secolul VIII. Ajuns în Mugello, cavalerul Averardo a ucis un uriaș care înspăimânta populația. Scutul său, găurit de buzduganul uriașului, a devenit stema familiei de’ Medici, pe care se pot observa șase bile pe un scut. Primul strămoș documentat al clanului este Medico di Potrone (1046 – 1102) iar primul care a folosit numele de’ Medici este Giambuono de’ Medici (1131 – 1192). Potrone (numit în prezent La Torre – Petrona) este un sătuc aflat lângă Mugello, în nordul Florenței. Numele clanului înseamnă „medicii” și nu știm să fi fost o familie de medici, ci de politicieni, bancheri, comercianți, papi și duci. Ceea ce înseamnă că și-au ales numele de familie după primul lor strămoș documentat, Medico di Potrone, nume care înseamnă „Medicul din Potrone”, adică doctorul satului. Prin urmare, nu este un nume real, ci reprezintă o funcție, așadar rădăcinile clanului rămân ascunse în anonimat. De ce membrii acestei familii și-au ascuns originea? Știm că evreii obișnuiau să adopte nume specifice țărilor în care locuiau și să se declare creștini, pentru a evita posibile persecuții. Să fie oare de’ Medici o familie evreiască? Să fie una dintre cele 24 conducătoare ale Sanhedrinului? După cucerirea Ierusalimului de către romani din primul secol al erei noastre, cele 24 de familii au fugit inițial în regiunile din apropiere. Apoi, dându-și seama că nu au nicio șansă să se întoarcă în capitala lor, au emigrat în Roma. În timp, unele s-au împrăștiat în alte regiuni din Italia și în alte țări, precum Germania, Franța sau Anglia. Fiecare dintre cele 24 de familii avea rolul ei, însă una era cea supremă. Familia de’ Medici a fost cea mai puternică cel puțin din Europa timp de trei secole, la fel cum a fost clanul Rothschild după dispariția ei. Ba chiar pare o predare de ștafetă, familia Rothschild luând locul familiei de’ Medici nu doar pe partea bancară, ci și pe cea politică. Mai exact, influențând politica europeană (și nu numai) din umbră. Familia de’ Medici a dispărut în 1737, odată cu moartea lui Gian Gastone; ascensiunea clanului Rothschild a început în timpul lui Mayer Amschel, născut în 1744. Acesta a preluat afacerea familiei sale în 1763 și a devenit rapid distribuitor de monede rare inclusiv pentru Wilhelm, prințul de Hessen. Zece ani mai târziu a pus la cale un plan împreună cu câțiva dintre prietenii săi, pentru a conduce lumea. Ar putea fi o coincidență faptul că Mayer Amschel Rothschild a preluat afacerea familiei sale la 26 ani (1763) de la moartea ultimului membru al clanului de’ Medici (1737) și că a pus la cale planul de a conduce lumea la 36 ani de la acel deces (1773). Însă nu pare o coincidență faptul că 26 este dublul numărului 13 iar 36 triplul lui 12, ambele numere fiind foarte importante în numerologia evreilor. La fel și faptul că 73 (anul planului) este inversul lui 37 (anul dispariției familiei de’ Medici).

Se știe că și familia de’ Medici avea o înclinație pentru ocultism. În primul rând, datorită obsesiei „reginei sinistre” Caterina de’ Medici pentru ocultism și astrologie, preocupată de talismane, previziuni, astrologie și ritualuri magice, care i-a patronat pe Nostradamus și pe frații necromanți Ruggeri. În familie a existat și un alchimist, Francesco de’ Medici, care avea o cameră secretă în Palazzo Vecchio, în care ținea ascunse tot felul de ciudățenii din toată lumea. Se spune că Lorenzo Magnificul deținea secretele Kabbalei, pe care le-a împărtășit celor mai geniali apropiați ai săi, cum ar fi Leonardo da Vinci sau Michelangelo Buonarotti. Lorenzo le-a primit de la bunicul său, Cosimo, cel care a înființat Banca Medici și, cel mai probabil, cel care a înființat societatea secretă din care au făcut parte Lorenzo, Leonardo, Michelangelo și mulți alții, în cadrul căruia se puneau în aplicare învățăturile secrete kabbalistice. Să nu-l uităm pe Papa Clement VII, născut Giulio di Giuliano de’ Medici, nepotul lui Lorenzo și fost membru al Ordinului Cavalerilor Ospitalieri, care a protejat evreii de Inchiziție și care și-a dat acordul ca Malta să devină proprietatea Ordinului Cavalerilor de Malta. Sau că hermetismul a fost reintrodus în Europa după ce unul dintre agenții lui Cosimo de Medici a adus Corpus Hermeticum în Italia.

Chiar dacă din rândurile sale au ieșit patru papi, este evidentă opoziția familiei de’ Medici față de Biserica Catolică. A avut un rol extrem de important în sprijinirea artelor și a științei, ceea ce a dat startul Renașterii și, implicit, a dus la slăbirea puterii Bisericii. Lorenzo Magnificul chiar a dus un război cu papalitatea, Sixtus IV excomunicându-l. Cei patru papi din rândurile clanului au avut rolul de a conduce lumea creștină după ordinele familiei. Ținând cont că creștinismul este condus de adepții zeiței Iștar, înțelegem din opoziția sa că familia de’ Medici îndeplinea ordinele fratelui și rivalului ei, Marduk. Ceea ce reiese și din numărul bilelor de pe stema familiei, 6 fiind numărul lui Marduk. Iștar a reușit să-și învingă definitiv și acest adversar în secolul XVIII; la exact douăzeci de ani de când și-a înființat masoneria, ultimul de’ Medici a decedat iar puterea lumii ebraice a fost preluată de o familie fidelă ei, Rothschild. Însă războiul cu Marduk era departe de a fi câștigat, fiind necesare multe alte mutări pe tabla de șah a lumii.