În 1773, Mayer Amschel Rothschild, împreună cu câțiva dintre prietenii săi, a pus la cale un plan pentru a conduce lumea. Doi ani mai târziu l-au trimis pe Haym Salomon în America, pentru a finanța o revoluție împotriva britanicilor. Erau deja infiltrați acolo mulți masoni, majoritatea grupați în organizația secretă Fiii Libertății, care aveau rolul de a porni revoluția. După începerea conflictului, Rothschild i-a ajutat pe britanici să angajeze mercenari din Hessen. Urmând planul, pe 1 mai 1776, Johann Adam Weishaupt, profesor de drept și filosofie la Universitatea din Ingolstadt, a înființat în Bavaria organizația Illuminati care, în opt ani, a ajuns la aproximativ trei mii de mebri. Două luni mai târziu, în America se semna Declarația de Independență, mulți dintre semnatari fiind masoni. În 1777, Adam Weishaupt s-a înfiltrat în loja masonică Theodor zum guten Rath din München. În 1782, între 16 iulie și 29 august a avut loc Congresul Masonic de la Wilhelmsbad, în Germania, unul dintre cele mai importante ale societăților secrete. Masoni de grade înalte din toată Europa s-au întâlnit pentru a stabili soarta și ierarhia organizației. Tot atunci, congresul a acceptat în rândul masoneriei organizația Illuminati și a acceptat planul ei de a se infiltra în cele mai înalte cercuri politice pentru a domina lumea. Sau, mai exact, planul lui Rothschild și al celorlalți bancheri evrei. Nu a fost greu de realizat contopirea dintre masonerie și Illuminati deoarece, așa cum spunea în 1866 rabinul Isaac Wise, președintele lojei B’nai B’rith din Cincinnati, „francmasoneria este o instituție evreiască, ale cărei istorie, grade, taxe, parole și explicații sunt evreiești de la început până la sfârșit”. În 1786, Illuminati controlau deja toate lojele masonice. În 1785, un curier plecat din Frankfurt spre Paris a fost lovit de un trăsnet, poliția bavareză descoperind asupra lui documente care demonstrau implicarea Illuminati în organizarea revoluției franceze. În același an, prințul elector Karl Theodor a interzis societățile secrete în Bavaria iar împăratul Joseph II a limitat printr-un edict lojele masonice în Sfântul Imperiu Roman (cu excepția orașelor Viena, Budapesta și Praga, nu putea exista mai mult de o lojă în orice provincie a imperiului). Deși autoritățile franceze au fost alertate de cele bavareze cu privire la planul organizației Illuminati, revoluția franceză s-a declanșat în 1789. Nu putem ști dacă Rothschild și-a dorit această revoluție ca răzbunare pentru templierii uciși de casa regală franceză, pentru a da jos ultimii membri ai clanului de’ Medici (Ludovic al XVI era urmașul Mariei de’ Medici) sau pentru a implementa o nouă formă de guvernare în cel mai populat stat european, testată în Statele Unite. Știm că revoluția a instaurat republica în locul vechiului regim și că a fost plină de simbolism. Liderii revoluției au implementat o serie de simboluri pentru a fi celebrate în locul celor vechi, religioase și monarhale, pentru a insufla publicului un simț al noilor tradiții și respect pentru iluminism și pentru republică. Iată câteva dintre ele:
– Fascia (un mănunchi de bețe, uneori cu o secure deasupra), care își are originea în civilizația etruscilor, de unde a fost împrumutată de romani, care au folosit-o ca simbol al puterii și jurisdicției magistraților. În Republica Franceză, fascia reprezenta puterea statului, justiția și unitatea.
– Cocarda tricoloră, care a dat culorile drapelului Franței (roșu, alb și albastru).
– Boneta frigiană roșie, simbolul libertății, a fost folosită pentru prima oară în mai 1790 în Troyes (pe o statuie care reprezenta Franța) și în Lyon (pe
lancea purtată de zeița Libertas). Emblema națională a Franței și personificarea Republicii, Marianne, nu este decât o reprezentare a zeiței romane Libertas, divinitatea libertății. Libertas s-a dezvoltat din Libera, unul dintre epitetele Proserpinei (zeița lumii de dincolo, numită Persefona de greci). Varianta americană a Mariannei (și, implicit, a zeiței Libertas) este Columbia, personificarea Statelor Unite ale Americii, identică cu Britannia (personificarea Marii Britanii) și Italia Turrita (personificarea Italiei). Numele Marianne este format din Marie și Anne, cele mai răspândite nume feminine în Franța, și este conectat cu câteva societăți secrete republicane. În timpul celui de-Al Doilea Imperiu Francez, una dintre aceste societăți, ai cărei membri au jurat să răstoarne monarhia, i-a preluat numele.
– Copacul Libertății, adoptat oficial în 1792, simbol al republicii eterne, al libertății naționale și al revoluției politice. Acest simbol a fost folosit și în Revoluția Americană.
– Elefantul Bastiliei, care simboliza căderea Bastiliei, unul dintre cele mai importante momente din istoria francezilor. Statuia elefantului a fost demolată în 1846 și înlocuită cu Columna Iulie pentru a celebra revoluția din iulie 1830 și reinstaurarea monarhiei.
– Semizeul Hercule, care în timpul Vechiului Regim reprezenta monarhia. Revoluționarii l-au adoptat ca simbol al noului conducător, poporul. A fost propus pentru a apărea pe Sigiliul Franței, însă a fost preferată în cele din urmă Marianne.
– Ghilotina, simbolul principal al Revoluției Franceze, inventată atunci ca metodă de execuție mai rapidă și mai eficientă decât cele de până în acel moment.
Simboluri antice, plus un semizeu și o zeiță, folosite într-o revoluție orchestrată de o societate secretă închinată unei zeițe… Nici nu poate fi pusă la îndoială identitatea acelei zeițe din moment ce Marianne, personificarea Republicii Franceze, este o reprezentare a zeiței romane Libertas care, la rândul ei, este un aspect al Persefonei, nimeni alta decât Iștar. Adică zeița elitei iudaice care conduce masoneria. Ceea ce explică de ce, pe 8 iulie 1794, revoluționarul Maximilien Robespierre a organizat în fața Luvrului o ciudată ceremonie în care a dezvăluit statuia unei zeițe, cuprinsă de flăcări.
Revoluția nu a scăpat poporul francez de monarhie, pentru că i-a deschis drumul primului împărat al Franței, Napoleon Bonaparte (1769 – 1821). Născut într-o familie de nobili italieni din Corsica, Buonaparte, Napoleon a luptat ca ofițer de artilerie în armata regală a Franței. Li s-a alăturat revoluționarilor iar la numai 24 de ani a devenit general. La 26 de ani și-a început prima campanie militară împotriva monarhilor austrieci și italieni aliați cu habsburgii în Războiul Primei Coaliții, câștigând toate bătăliile, cucerind Peninsula Italică într-un an și devenind în Franța erou de război. În 1798 a condus o expediție militară în Egipt, care l-a propulsat în politică. Un an mai târziu a organizat o lovitură de stat, în urma căreia a devenit primul consul al Franței (conducătorul guvernului). În 1802 a devenit președinte al Republicii Italiene, în 1804 împărat al Franței, în 1805 rege al Italiei iar în 1806 – protector al Confederației Rinului. Dorința sa de a-și extinde imperiul a dus la numeroase războaie împotriva multor state, inclusiv împotriva marilor puteri europene: Marea Britanie, Imperiul Rus, Sfântul Imperiu Roman, Suedia, Napoli, Sicilia, Prusia, Austria, Spania. În primăvara anului 1814, Rusia, Prusia și Austria au capturat Parisul și l-au obligat pe Napoleon să abdice. A fost exilat pe insula Elba de pe coasta Toscanei iar dinastia Bourbon a fost readusă la putere. Însă Napoleon a evadat în februarie 1815 și a preluat din nou controlul Franței. O nouă coaliție a Austriei, Rusiei, Prusiei și Marii Britanii a pornit un război împotriva lui, terminat la Waterloo. Învins din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic, unde a murit în 1821, pe când avea aproape 52 de ani.
Cum a ajuns Napoleon să dețină asemenea putere încât să-și înființeze un imperiu? Acum câțiva ani circula o știre care susținea că în craniul său s-a găsit un microcip, fără îndoială implantat de extratereștri. O știre inventată de un ziar de scandal, care nu are acoperire istorică. Adevărul este că a fost sprijinit, însă de forțe pământene. În 1806, Napoleon a convocat o adunare a liderilor evreilor, după care a permis reînființarea Marelui Sanhedrin. Apoi și-a declarat public suportul pentru evrei, ceea ce a determinat Biserica Ortodoxă Rusă să-l considere „Antihristul și inamicul lui Dumnezeu”. Pe 17 martie 1808, Napoleon a instituit câteva legi care restricționau cetățenia oferită evreilor cu 17 ani înainte (dubioasă repetare a acestui număr), însă după un an au fost eliminate, în ciuda presiunilor venite din partea comunităților creștine. Negocierile duse de împărat cu conducătorii Sanhedrinului dau de înțeles că Napoleon a primit sprijinul acestora. În plus, a avut parte și de sprijinul Francmasoneriei, el numindu-și frații în funcții de conducere ale acestei organizații: Louis a primit titlul de Mare Maestru Adjunct în 1805, Jerome titlul de Mare Maestru al Marelui Orient de Westfalia, Joseph titlul de Mare Maestru al Marelui Orient al Franței, iar Lucien a fost membru al Marelui Orient al Franței. Însă Napoleon a fost trădat de aliații săi. Nathan Mayer Rothschild, fiul lui Mayer Amschel și membru al Primei Mari Loje masonice a Angliei, a finanțat trupele britanice în lupta împotriva lui Napoleon. De altfel, a câștigat milioane de lire numai din bătălia de la Waterloo. Ceea ce înseamnă că elita iudaică s-a folosit de el pentru a-și vedea propriile interese, iar când scopurile le-au fost atinse, s-au debarasat de el. Exact cum au făcut și cu Hitler mai bine de un secol mai târziu. Nu întâmplător Hitler și Napoleon au avut un parcurs asemănător, scenariile lor fiind scrise de același grup ocult. Să menționăm și că Napoleon era considerat superstițios, el crezând în blesteme, demoni, numere norocoase sau zile nefaste. Ba chiar avea o stea norocoasă. Se pare că nu erau superstiții credințele lui, el luând contact cu o entitate misterioasă, pe care o numea Omul Roșu, după cum se spunea încă din februarie 1815. Pe 1 ianuarie 1814, dis de dimineață, Napoleon s-a închis în cabinetul său din Paris, cerându-i contelui Molé, consilier de stat, să nu permită nimănui să-l deranjeze. La un moment dat a apărut un bărbat înalt, îmbrăcat complet în roșu, care l-a anunțat pe contele Molé că vrea să vorbească cu împăratul. Când i s-a spus că este imposibil, bărbatul a răspuns: „Trebuie să vorbesc cu el. Du-te și spune-i că Omul Roșu vrea să-i vorbească și mă va primi”. Uimit de tonul autoritar al necunoscutului, contele l-a anunțat pe Napoleon, care i-a ordonat să îl lase să intre. Fiind foarte curios, contele Molé a ascultat la ușă discuția dintre Bonaparte și Omul Roșu. Necunoscutul i-a spus împăratului: „Este a treia oară când apar înaintea ta. Prima oară ne-am întâlnit în Egipt, în timpul bătăliei piramidelor. A doua oară după bătălia de la Wagram. Atunci ți-am mai acordat patru ani ca să termini cucerirea Europei sau să închei o pace generală. Te-am amenințat că, dacă nu faci unul dintre aceste două lucruri, nu te voi mai proteja. Acum am venit pentru a treia și ultima oară ca să te avertizez că mai ai trei luni să-ți termini punerea în aplicare a planurilor ori să fii de acord cu propunerile de pace oferite de Aliați. Dacă nu-l obții pe primul ori nu-l accepți pe celălalt, se termină cu tine. Ține minte asta”. După aceste cuvinte, Napoleon a încercat să îl convingă că nu îi ajunge un timp atât de scurt pentru a recuceri ce a pierdut ori pentru a încheia o pace în termeni onorabili. „Fă cum dorești”, i-a răspuns Omul Roșu, „dar decizia mea nu se schimbă prin implorări ori altfel și am să plec”. A ieșit din cabinet iar împăratul l-a urmat, continuând să îl implore. Omul Roșu nu s-a lăsat înduplecat și și-a continuat drumul, repetându-i pe un ton sever: „trei luni, nu mai mult”. Furios, Napoleon s-a întors în cabinetul său, unde a stat închis toată ziua. O altă versiune a legendei spune că Omul Roșu l-a sfătuit pe Bonaparte să nu invadeze Rusia, făcându-și apariția în ziua încoronării sale și în ajunul bătăliei de la Waterloo.
Într-o poveste publicată de rusul Alexander Amphiteatrof în Gazeta Sankt Petersburg pe 13 decembrie 1901, tradusă de exploratorul american George Kennan și inclusă un an mai târziu în cartea sa, Povești populare ale lui Napoleon, Bonaparte avea puterea de a-și aduce de dincolo de mormânt soldații care au murit luptând pentru el. Bătălia împotriva armatei ruse de la Borodino din 7 septembrie 1812 a avut un rezultat indecis, deși muriseră 108.000 de oameni. Napoleon le-a cerut soldaților săi să intoneze un cuvânt magic și, după un cutremur puternic, pe câmp au apărut mii de fantome. Văzând stafiile, rușii au fost cuprinși de teroare iar francezii i-au învins cu ușurință. Și Honore de Balzac, în cel de-al treilea capitol al cărții Medicul de la țară (1833), susținea că Napoleon a fost ajutat de puteri supranaturale pentru a obține gloria, un spirit cu forma unui om roșu sfătuindu-l și dirijându-l. În timpul campaniei militare din Rusia, Omul Roșu a apărut și l-a anunțat pe Napoleon că avansează prea repede, prin urmare va rămâne fără soldați iar prietenii lui îl vor trăda.
Cine era acel misterios Om Roșu? În acea vreme se spunea că Micul Om Roșu era o fantomă care bântuia Palatul Tuileries din Paris. Încă de pe vremea Caterinei de’ Medici, Micul Om Roșu și-a făcut apariția înainte de evenimentele importante. Se spune că regele Henry IV l-a văzut în dimineața zilei în care a fost asasinat. Regina Anna a Austriei l-a zărit cu câteva zile înainte de începerea Frondei. Regina Marie Antoinette l-a observat pe coridor cu o zi înainte ca mulțimea revoluționară să invadeze palatul și să pună capăt monarhiei. Însă această fantomă nu poate fi Omul Roșu al lui Napoleon în primul rând datorită înălțimii, Micul Om Roșu neavând cum să fie bărbatul înalt care l-a vizitat pe împărat. În al doilea rând, nu poate fi o fantomă care bântuia un palat din Franța din moment ce i-a apărut lui Bonaparte prima oară în Egipt. Napoleon era fascinat de misterele Egiptului și a ordonat excavații masive în țara faraonilor, punând bazele egiptologiei. Se spune că a și petrecut o noapte în Marea Piramidă în 1799, imitându-l pe Alexandru Macedon, de unde a ieșit tremurând și refuzând să spună ce l-a înfricoșat în asemenea hal. Nu știm ce mistere egiptene a dezgropat Bonaparte, însă nu pare o coincidență faptul că acolo i s-a înfățișat pentru prima oară misteriosul Om Roșu. Să fi eliberat din greșeală în timpul săpăturilor un spirit captiv, după obiceiul egiptenilor de a închide spirite în mormintele regilor, pentru a le păzi? Să fi aflat vreo metodă antică de invocare a vechilor zei? Superstițiosul Napoleon a fost înconjurat de ezoterism, soția sa, Iosefina, fiind fascinată de ocultism (tarot, necromanție și alte arte oculte, ea însăși fiind considerată profetă în cercuri intime), frații lui fiind în conducerea lojelor masonice principale ale Franței iar el având o înțelegere cu kabbaliștii evrei din Marele Sanhedrin. Ar fi aproape imposibil ca, în aceste condiții, să nu aibă și el o înclinație către ocultism, prin urmare pare tot mai probabil ca el să fi invocat în Egipt Omul Roșu, care l-a ajutat să-și înființeze un imperiu. Nu putem ști identitatea reală a acestei misterioase entități, însă știm că vechii egipteni considerau că roșul este culoarea răului. Să fi fost unul dintre supușii zeiței stacojii din Apocalipsa lui Ioan? Ar avea sens, ținând cont că Marele Sanhedrin, aliatul lui Napoleon, este format din adepții ei. La fel și clanul Rothschild, care a finanțat Aliații pentru a deveni adversari pe măsura lui Bonaparte, încât războaiele lui să nu se încheie prea curând. Și partea stângă a masoneriei, în conducerea căreia s-au aflat frații lui Napoleon. Prin urmare, este evident cine a conceput planul din care a făcut parte împăratul Napoleon Bonaparte.
După căderea lui Napoleon, Franța a devenit din nou regat. A fost adus pe tron Ludovic XVIII din dinastia Bourbon, căruia i-a urmat Charles X, ambii fiind frați ai regelui Ludovic XVI, executat de revoluționarii republicani în 1793. Revoluția din iulie 1830 l-a adus pe tronul Franței pe Louis Philippe I din casa de Orléans, care a domnit până în 1848. În acel an, o mare parte a Europei a fost lovită de revoluția așa-numită „pașoptistă” sau „Primăvara națiunilor”, cel mai răspândit val revoluționar care a cuprins continentul. În peste 50 de țări au izbucnit aparent spontan revoluțiile care cereau în principal înlăturarea monarhiei și instaurarea democrației, sfârșitul feudalismului și începutul republicanismului. Chiar dacă în mod oficial nimeni nu a coordonat aceste mișcări revoluționare, istoria neoficială sugerează altceva. În toate aceste țări, organizatorii revoluțiilor au fost membri ai francmasoneriei, boieri sau intelectuali școliți la Paris sau la Viena, acolo unde au fost cooptați în loji masonice. Ceea ce înseamnă că masoneria a regizat noua ordine continentală, organizând valul de revoluții din Europa. Sau, mai exact, elita iudaică din fruntea organizației, care punea în aplicare în întregul continent ceea ce testase cu mai bine de jumătate de secol înainte în Statele Unite și în Franța. Înlăturând regimurile de atunci, evreii din spatele masoneriei și-au instalat propriii oameni în funcții de conducere, asigurându-și astfel controlul statelor respective. De exemplu, primul președinte al Franței și apoi împărat a fost Napoleon III (Charles-Ludovic Napoleon Bonaparte), nepotul împăratului Napoleon I și, bineînțeles, mason. Și în principatele dacice a fost ales un mason, Alexandru Ioan Cuza, să unească Moldova cu Valahia, silit apoi să abdice pentru a lăsa locul unui domnitor străin, germanul Carol I (Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen), înrudit cu Napoleon III, care după 15 ani s-a încoronat ca rege. La începutul secolului XX, masoneria se infiltrase în mai toate instituțiile europene și americane. În Anglia, regele și premierul erau masoni. În Franța, mai toți miniștrii erau masoni. În Statele Unite, masonii controlau toate instituțiile statului. Numai în Franța, masoneria număra 10.000 membri în 1802, 20.000 în 1889, 32.000 în 1908, 40.000 în 1926 și aproximativ 60.000 în 1936. Evreii au profitat de curentul schimbării așa că, la sfârșitul secolului XIX a apărut sionismul în Europa Centrală și Răsăriteană, o ideologie care susținea înființarea statului Israel. Evreii s-au împărțit atunci din nou în două tabere, majoritatea (în special cei din diaspora) trecând la sionism iar cei puțini rămânând la iudaismul tradițional. Împărțire care există și în Marele Sanhedrin, unde găsim atât sioniști, cât și evrei ortodocși, după modelul francmasoneriei, în care există masoni de stânga (închinați zeiței ascunse) și de dreapta (rămași fideli Marelui Arhitect).
Prin valul de revoluții și războaie pe care le-au organizat, scenariștii din umbră nu au făcut decât să remodeleze lumea după planul zeilor lor malefici. S-a slăbit puterea unor imperii ale vremii, au fost distruse unele (Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German, Imperiul Rus), au fost create altele (Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică), s-au înființat state noi (România, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia) și au fost desființate altele (Prusia, Bavaria, Statele Unite ale Insulelor Ioniene etc.). Această nouă ordine mondială a înlăturat monarhiile din unele state, rămânând doar cele ale Sistemului. S-a demonstrat că familiile regale din Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Spania, Luxemburg și Monaco sunt înrudite, provenind toate dintr-un strămoș comun: George II, regele Marii Britanii și Irlandei. Mai mult, casa regală britanică, Windsor, este în realitate casa germană Saxe-Coburg și Gotha, o ramură a casei de Wettin, una dintre cele mai vechi din Europa. În 1917, numele casei regale britanice s-a schimbat din Saxe-Coburg și Gotha în Windsor din cauza antipatiei britanicilor față de germani în timpul Primului Război Mondial, patru monarhi purtând acest nou nume: George V, Edward VIII, George VI și Elizabeth II. Familiile regale din Portugalia, Belgia și Bulgaria proveneau din aceeași casă de Saxe-Coburg și Gotha. Iar în cartea sa, The Forgotten Monarchy of Scotland („Monarhia uitată a Scoției”), prințul Michael de Albany a publicat documente heraldice vechi care demonstrează că monarhii britanici sunt urmași ai triburilor evreiești din Vechiului Testament. Se pare că, în timpul domniei ei, regina Elizabeth I numea Anglia „Israel” sau „Ierusalim”. De altfel, numele Britaniei provine din ebraicul „b’rith”, care înseamnă „legământ”. Astfel înțelegem de ce în secolul XVIII, când a apărut francmasoneria în Anglia, Imperiul Britanic a devenit cel mai mare imperiu din istorie. Înțelegem și cine sunt cu adevărat monarhii europeni, cei care fac parte dintr-o singură familie împărțită în multe ramuri, condusă de aceeași elită iudaică. De altfel, în 1770, fostul prim-ministru al Marii Britanii, sir William Pitt, declara: „Există ceva în spatele tronului mai mare decât regele însuși”. Un alt fost prim-ministru britanic, Benjamin Disraeli, spunea și el în 1844: „Lumea este guvernată de personaje foarte diferite de ceea ce își imaginează cei care nu sunt în spatele scenei”. Idee confirmată în 1933 și de Franklin D. Roosevelt, fost președinte al Statelor Unite ale Americii: „Adevărul real este că un element financiar din marile centre a deținut guvernul încă de pe timpul lui Andrew Jackson”.
Dacă monarhia a fost păstrată în unele state, în altele s-au încercat alte sisteme politice, unele totalitariste iar altele democratice (socialismul, fascismul, comunismul, capitalismul, liberalismul etc.), pentru a se găsi cea mai bună metodă de control al maselor. În sistemele așa-zis democratice, oamenilor li s-a oferit iluzia libertății, impregnându-li-se ideea că ei guvernează prin aleșii lor, în realitate aleși ai Sistemului. În timp, iluzia libertății a fost intensificată și mai mult, de la abolirea sclaviei și emanciparea femeilor până la o completă libertate religioasă, rasială ori sexuală, libertate care există doar teoretic. Deoarece, atât timp cât nu văd lanțurile, sclavii nu se pot răscula împotriva stăpânilor. Revoluția industrială începută în anii 1760 și-a adus și ea contribuția la modificarea societății, evoluția tehnologică ducând și la dezvoltarea armamentului, implicit la cea a războaielor. Astfel, secolul XX a adus în mod firesc omenirii două războaie mondiale plus multe alte conflicte militare. Dar și crize economice și sanitare, regizate de aceeași elită ascunsă care și-a înfipt în sfârșit ghearele în cea mai mare parte a lumii. Totul coordonat din noul său cartier general, transformat în cea mai mare putere economică și militară a lumii, Noul Canaan sau Statele Unite ale Americii.
Apărută în 1717, francmasoneria s-a răspândit din Marea Britanie în toate coloniile britanice, inclusiv în America de Nord și India. În America a organizat o revoluție pentru independența față de Marea Britanie, ceea ce demonstrează și faptul că nouă dintre cei 55 de semnatari ai Declarației de Independență erau masoni. Mayer Amschel Rothschild l-a trimis și pe Haym Salomon în America, pentru a finanța revoluția. Inițial, noua nație americană era formată din 13 state, un număr deosebit de important pentru evrei, care reprezintă cele 12 triburi israelite plus kohaniții, elita descendentă din Aaron, fratele lui Moise. Masonii nu erau singuri, ci supravegheați de aproape și ajutați la nevoie de un personaj misterios. În The Secret Destiny of America („Destinul secret al Americii”) din 1944, canadianul Manly Palmer Hall scria despre un misterios filosof vegetarian, prieten și profesor al lui George Washington și Benjamin Franklin, care a jucat un rol important în fondarea Statelor Unite ale Americii. Nimeni nu cunoștea identitatea sau originea acestui personaj cunoscut ca „Profesorul”. În 1775 a creat modelul steagului american, care a fost acceptat de revoluționari. Pe 4 iulie 1776 a apărut brusc în Sala Independenței pentru a le ține un discurs celor cărora le era frică să semneze Declarația de Independență, convingându-i fără prea mult efort. În cartea sa din 2016, Our Flag („Steagul nostru”), profesorul Robert Allen Campbell menționa și el misteriosul individ numit „Profesorul”, care povestea întâmplări vechi de mai bine de un secol ca și cum le-ar fi trăit, care nu mânca decât cereale și fructe, educat, bogat, manierat, cu informații extinse din multe domenii și care își petrecea timpul traducând sau rescriind manuscrise foarte vechi, pe care nu le arăta nimănui. Această descriere ne sugerează că ar putea fi misteriosul conte de Saint-Germain, cel care și în Europa s-a infiltrat pe lângă multe case regale pentru a porni războaie și revoluții. Scopul independenței Statelor Unite era crearea unui Nou Canaan pentru Elita evreiască, care și-a îndeplinit acest ideal cu ajutorul masoneriei pe care o conducea din umbră. În 1798, masonul George Washington, primul președinte al Statelor Unite, scria: „Nu intenționam să mă îndoiesc că doctrina Illuminati și principiile iacobinismului nu s-au împrăștiat în Statele Unite. Dimpotrivă, nimeni nu e cu adevărat mai mulțumit de acest fapt decât mine”. În mod oficial, 15 dintre cei 45 de președinți americani au fost masoni, deși este clar că nimeni nu ar fi ocupat această funcție fără acordul Elitei din umbră.
Capitala Statelor Unite, orașul Washington D.C., a fost construită la scurt timp după Războiul de Independență. Cel care a realizat planurile orașului a fost francezul Pierre l’Enfant, un camarad de arme al lui George Washington. La o privire atentă pe harta capitalei, găsim simboluri masonice formate din străzi, cum ar fi: un compas pe coridorul Casei Albe, un echer reieșind din Union Square și o pentagramă cu Casa Albă în vârful de jos. Să ne amintim că pentagrama este unul dintre simbolurile zeiței Iștar; centrul pentagramei este un pentagon, exact forma sediului Departamentului Apărării din Arlington County, Virginia (care, de altfel, chiar este numit „Pentagonul”). Orașul Washington D.C. a fost împânzit de statui ale unor vechi zeițe, de clădiri asemănătoare celor antice iar în fața Casei Albe a fost așezat un imens obelisc egiptean, Monumentul Washington, cu o înălțime totală de 666 picioare. Piramida cu un ochi în vârf, simbolul principal al masoneriei, a fost inclusă în sigiliul Statelor Unite iar din 1935 pe spatele bancnotei de un dolar, la ordinul președintelui Franklin D. Roosevelt (mason de gradul 33). A fost extins și orașul New York, încât a ajuns în timp cel mai mare oraș din lume dar și capitala financiară, culturală și media a lumii, influențând semnificativ comerțul, divertismentul, cercetarea, tehnologia, arta, politica, moda și sportul. În New York, care a fost capitala Statelor Unite ale Americii între 1785 și 1790, își are sediul Organizația Națiunilor Unite. Pe Insula Libertății din New York a fost așezată în 1886 Statuia Libertății, realizată de sculptorul mason Frédéric Auguste Bartholdi. Statuia, care o reprezintă pe zeița romană Libertas luminând lumea cu făclia ei, a devenit simbolul Statelor Unite ale Americii, fiind reprezentarea zeiței elitei evreiești care conduce o mare parte a lumii din noul său imperiu. Cu două decenii înainte, Bartholdi încercase să realizeze o statuie asemănătoare în Egipt, o uriașă zeiță cu o
torță, dar ideea sa nu s-a concretizat, deși fuseseră pregătite schițe și modele. Zeița și-a condus imperiul către dominarea lumii mai ales prin războaie, Statele Unite având doar 19 ani întregi de pace din 1776 până astăzi. După cum anunța chiar ea în textul Liber 49 din Cartea lui Babalon, scrisă în 1946 de Jack Parsons: „Așezați-vă steaua mea pe stindardele voastre și mergeți înainte în bucurie și victorie. Nimeni nu vă va respinge și nimeni nu vi se va opune, datorită sabiei fratelui meu. Invocați-mă, chemați-mă în convocările și ritualurile voastre, chemați-mă în iubirile voastre și în bătăliile duse în numele meu, Babalon, în care este dată toată puterea!”. Războiul nu este doar cea mai eficientă cale de expansiune a unui imperiu, ci și cea mai profitabilă afacere. Iar Statele Unite au făcut tot posibilul să profite din plin de conflicte militare. La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, SUA și-a asigurat statutul de lider militar prin detonarea celor două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki, prin care și-a arătat puterea în fața întregii lumi. După încheierea războiului, a „importat” oamenii de știință ai lui Hitler prin proiectul Paperclip, cu ajutorul cărora și-a dezvoltat tehnologia militară și nu numai. A început Războiul Rece împotriva URSS-ului, în realitate o scuză pentru cele două mari puteri de a se înarma mai mult decât restul statelor și de a-și împărți lumea. Când nu a avut motive să intre în război, a inventat unele, după cum s-a demonstrat numai în ultima sută de ani. Se știe că atacul japonezilor de la Pearl Harbor, care a împins în 1941 Statele Unite în Al Doilea Război Mondial, nu a fost o surpriză pentru americani, care știau despre el din timp și au permis desfășurarea lui, pentru a avea un motiv de a intra în război. Incidentul din 1964 din Golful Tonkin, care dus la începerea războiului din Vietnam, nu a existat, după cum au dovedit rapoartele Pentagonului, raportul din 2005 al Agenției Naționale pentru Securitate (NSA) și confesiunea lui Robert McNamara, fost secretar al Apărării. Ceea ce demonstrează că guvernul Statelor Unite a mințit pentru a-și justifica războiul împotriva Vietnamului. Mai mult, regulile de luptă cu Vietnamul, publicate în 1975, au demonstrat că scopul americanilor nu era câștigarea războiului, ci prelungirea conflictului. De exemplu, înainte de a ataca forțele inamicului, soldații americani erau nevoiți să îi avertizeze cu voce tare; nu aveau voie să tragă decât de aproape și numai dacă inamicul era identificat concret; piloții avioanelor nu aveau voie să răspundă la focul inamicului decât dacă erau siguri că vor lovi sursa; chiar dacă identificau inamicul, nu aveau voie să îl atace decât după ce primeau aprobarea de la superiori; bazele inamicului, aflate în interiorul unei raze de 11,5 mile de orașe, nu puteau fi atacate decât cu aprobarea șefilor Statului Major. Și multe alte reguli aberante, menite să protejeze soldații vietnamezi, ceea ce a dus la un conflict armat de 19 ani extrem de profitabil în special pentru industria de armament. În 2003, Statele Unite au atacat Irakul sub acuzația deținerii unor arme de distrugere în masă, arme care nu s-au găsit nici în ziua de astăzi. În 2018 s-a folosit aceeași tactică, Statele Unite acuzând Siria că deține arme chimice, pentru a-și motiva intrarea în război. Însă cea mai perfidă scuză a fost cea din 2001, când conducerea Statelor Unite ale Americii a organizat un atentat terorist în New York pentru a putea declara război Afganistanului și altor state musulmane.
În Statele Unite ale Americii, alegerile prezidențiale din anul 2000 i-a adus față în față pe vicepreședintele țării, democratul Al Gore, și pe republicanul George Walker Bush, guvernatorul statului Texas și fiul fostului președinte al Statelor Unite, George Herbert Walker Bush. În noaptea alegerilor prezidențiale, posturile TV (CNN, NBC, CBS etc.) l-au anunțat câștigător în Florida pe Al Gore. Apoi, Fox News l-a declarat câștigător pe Bush și, brusc, toate celelalte posturi au făcut la fel. În acel moment, John Prescott Ellis, vărul lui Bush, era cel care decidea rezultatele electorale prezentate de Fox News, după cum a recunoscut chiar el într-un interviu pentru revista The New Yorker din anul 2000. Astfel înțelegem de ce Bush a fost declarat câștigător în Florida de către postul TV influențat de vărul său. Să remarcăm și faptul că fratele lui George W. Bush, John Ellis Bush, era în acel moment guvernatorul Floridei. Deși a primit cu 543.895 voturi mai puțin decât oponentul său, Bush Jr. a câștigat 271 colegii electorale, față de 267 ale lui Gore. Era pentru prima oară din 1888 când cineva a ajuns președintele Statelor Unite cu mai puține voturi decât contracandidatul său. Anchetele au arătat că Gore a fost adevăratul câștigător, însă Curtea Supremă a decis în favoarea lui Bush.
Degeaba au protestat afroamericanii din Congres și au semnat numeroase petiții. Conform legii, petițiile trebuiau semnate de cel puțin un senator pentru a putea fi dezbătute de Congres și, în mod surprinzător, nici măcar un senator nu a acceptat să semneze acele petiții, așa că W. Bush a fost declarat președinte. Nemulțumirea americanilor față de această fraudă evidentă a scos în stradă mii de oameni în ziua inaugurării noului președinte. Unii chiar au aruncat cu ouă în limuzina lui, ceea ce a scurtat procesiunea, coloana prezidențială demarând în trombă. A fost pentru prima oară în istoria Statelor Unite când s-a întâmplat așa ceva. Iar juniorul Bush și-a început mandatul cu o „binemeritată” odihnă îndelungată; conform The Washington Post, în primele opt luni de mandat a petrecut 42% din timp în vacanțe. Totul s-a schimbat practic peste noapte, când atentatele de la 11 septembrie 2001 i-au adus lui George W. Bush o încredere a populației de 90% și, câțiva ani mai târziu, un nou mandat prezidențial.
Lucrurile aveau să se schimbe pe 11 septembrie 2001 nu doar pentru Bush, ci pentru întregul mapamond. Mileniul III al erei noastre nu a început prea bine, primul său an aducând cel mai crunt atac terorist din istoria omenirii. Pe 11 septembrie 2001, două avioane deturnate (zborul 11 al American Airlines și zborul 175 al United Airlines) s-au lovit de turnurile gemene World Trade Center din New York, unul (zborul 77 al American Airlines) a lovit sediul Pentagonului din Washington D.C. iar al patrulea (zborul 93 al United Airlines) s-a prăbușit pe un câmp în Stonycreek Township, Pennsylvania. Cele patru atacuri teroriste au cauzat 2977 morți, peste 25.000 de răniți și distrugeri de cel puțin 10 miliarde de dolari. Pentru acest atentat s-a dat vina pe organizația teroristă al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden. Pe 7 octombrie 2001, americanii au invadat Afganistanul sub acuzația că l-ar fi ascuns pe bin Laden, pe care l-au ucis abia după zece ani. După două luni de război, americanii au înlăturat regimul taliban de la putere, pe care l-au înlocuit cu afgani care le erau fideli. Abia pe 29 februarie 2020 s-a semnat un tratat de pace între Statele Unite și talibani, după aproape 19 ani de război, care nu are nicio valoare, conflictul continuând în forță. Acesta este rezumatul atentatelor de la 11 septembrie, care însă prezintă numeroase nereguli.
Pe 11 septembrie 2001, la ora 8:46, zborul 11 al American Airlines (un Boeing 767-223ER) s-a lovit de turnul nordic al World Trade Center. La 9:03, zborul 175 al United Airlines (un Boeing 767-222) a intrat în turnul sudic. Turnul sudic s-a prăbușit la 9:59 iar cel nordic la 10:28. La 17:21 s-a prăbușit și clădirea 7 aparent din cauza resturilor turnului nordic. Căderea turnurilor este extrem de dubioasă, deoarece nu are niciun motiv logic. Miezul fiecărui turn era format din câte 47 de coloane din oțel masiv. Dacă etajele ar fi căzut, coloanele ar fi rămas în picioare. Turnurile erau proiectate să reziste la impactul nu doar cu un Boeing 707, ci chiar cu mai multe. S-a spus că de vină a fost combustibilul avioanelor, care s-a scurs la baza turnurilor și a topit coloanele. Însă, din imaginile de atunci se observă că acele coloane par tăiate, nicidecum topite. La șase săptămâni după atentat, în ruine încă mai erau locuri fierbinți, cu temperatura de aproximativ 1100 grade celsius, mult mai mare decât temperatura de ardere a kerosenului. Oțel topit s-a găsit și sub clădirea 7, deși niciun avion nu s-a lovit de ea. Ce a făcut-o să cadă? Comisia de Investigație a dat de înțeles că nu poate fi explicat colapsul acestei clădiri așa că a ignorat-o complet, nemenționând-o în raportul său oficial. Conform experților în demolări, cele două turnuri și clădirea 7 se încadrează perfect în tiparul clădirilor distruse prin demolare controlată. De altfel, mai mulți martori au declarat că au auzit la ora 8:26 o explozie în subsolul World Trade Center. Mai mult, pe filmarea care a făcut înconjurul lumii se observă o luminiță sub cel de-al doilea avion, care se aprinde înainte de impactul cu turnul. Ca și cum avionul ar fi explodat cu o secundă înainte de impact. Să menționăm și că mulți dintre cei care lucrau la World Trade Center (câteva mii) nu erau în acea zi la serviciu, pentru că li se ceruse cu o zi înainte să stea acasă.
La ora 9:37, zborul 77 al American Airlines (un Boeing 757-223) a lovit partea vestică a sediului Pentagonului din Arlington County, Virginia. Și aici au apărut câteva semne de întrebare. În primul rând, nimeni nu a văzut avionul, ci doar gaura pe care se spune că a lăsat-o în clădirea Pentagonului. Imediat după impact au apărut agenți guvernamentali care au adunat rapid resturile și au acoperit pajiștea cu pământ și pietriș, încât nu a mai rămas în urmă nicio dovadă. Înregistrările video ale celor peste 80 de camere de supraveghere din zonă au fost confiscate de FBI. Abia în 2006 Guvernul a făcut publică înregistrarea unei camere de supraveghere a Pentagonului, care însă este neclară. Avionul din filmare a fost descris de BBC ca fiind „o pată albă” și „o dungă albă”, de The Associated Press ca „o umbră albă subțire” iar de The Washington Post ca „o pată argintie la nivelul solului”. Prin urmare, se poate spune în continuare că nimeni nu a văzut avionul. Mai mult, gaura pe care a lăsat-o în Pentagon este mult prea mică. Cum a reușit un avion lat de 38 metri și lung de 47 să lase o gaură de numai 18 metri? Și unde sunt scaunele, bagajele și cadavrele din avion, care nu se văd pe imaginile de la fața locului? Ni s-a spus că au fost vaporizate de căldura intensă a combustibilului aprins, însă această variantă oficială are câteva lacune. În primul rând, în interiorul găurii se văd birourile din Pentagon fără urme de ardere, multe având obiectele din ele intacte. Cum de s-au vaporizat doar obiectele din avion dar nu și cele din birourile lovite de avion? În al doilea rând, zborul 77 avea două motoare Rolls Royce făcute dintr-un aliaj de oțel și titaniu, fiecare cântărind câte șase tone, care nu puteau fi vaporizate. În al treilea rând, s-a spus că au fost identificate cadavrele din avion, ale pasagerilor și ale teroriștilor, după amprente sau după ADN. Cum de nu s-au vaporizat și cadavrele, la fel ca restul obiectelor din avion? S-a spus și că avionul, după ce a fost deturnat de teroriști, a efectuat o întoarcere în spirală la un unghi de 330 grade. Însă Hani Hanjour, teoristul care pilota avionul, era cunoscut ca un pilot foarte slab, care nu ar fi reușit să piloteze în linie dreaptă un astfel de avion, darămite să îl supună la asemenea manevre extrem de complicate. Mai mult ca sigur, Pentagonul a fost lovit de o rachetă, astfel explicându-se toate golurile din povestea oficială. Să menționăm și faptul că pe 11 septembrie 1941 a început construirea Pentagonului, cu exact 60 de ani înainte de a fi atacat. Ceea ce reprezintă o „coincidență” extrem de improbabilă.
Al patrulea avion, zborul 93 al United Airlines (tot un Boeing 757-223, la fel ca cel de la Pentagon), s-a prăbușit pe un câmp în Stonycreek Township, Pennsylvania. Ni s-a spus că nu a ajuns la destinație, teroriștii prăbușindu-l după ce pasagerii s-au revoltat. Însă în fotografiile de la fața locului se vede doar o groapă, fără resturi ale avionului și fără cadavre. S-a spus că resturi din avion s-au găsit împrăștiate pe o rază de opt mile dar, conform postului CNN, resturile erau doar materiale ușoare, care au fost împrăștiate de vânt. Un articol din Pittsburgh Post-Gazette de pe 14 septembrie descrie acele materiale ca fiind „majoritatea hârtii”. Unde a dispărut acel avion și de ce în urma lui au rămas doar o groapă în flăcări și hârtii împrăștiate de vânt?
Curiozitățile nu se opresc aici. Când un avion deviază de la traseu, se cere ajutorul NORAD, care trimite avioane de luptă de la cea mai apropiată bază, ce ajung în maxim 10 minute. Pe 9 septembrie, avioanele militare au ajuns după 80 de minute. În anul 2000, NORAD reușise 67 de interceptări din 67, adică o acuratețe de 100%. Pe 9 septembrie 2001 a ratat într-o singură zi patru avioane. O „coincidență” e faptul că în acea zi a avut loc un exercițiu militar bazat pe scenariul avioanelor deturnate, opt avioane militare (care zburau în formații de câte două) având 22 de ținte. Adică 18 false, parte din simulare, și cele patru reale. Neștiind că unele ținte erau reale, militarii nu le-au putut diferenția de restul, așa explicându-se faptul că avioanele deturnate nu au fost interceptate la timp de cele militare. Cam mare „coincidența” ca avioanele militare să fi fost ocupate în acea zi, încât să nu le poată opri pe cele deturnate…
Imediat după atacuri s-a descoperit că generalul Mahmud Ahmed, șeful serviciilor secrete din Pakistan, i-a cerut lui Ahmed Omar Saeed Sheikh să-i expedieze 100.000 dolari lui Mohamed Atta, liderul celor 19 teroriști. Generalul Ahmed nu a fost nici măcar acuzat, darămite condamnat pentru această faptă, ci doar concediat de către președintele Pakistanului. Cei 19 teroriști, despre care ni s-a spus că au deturnat cele patru avioane, erau agenți plătiți de guvernul american. Pentru a fi considerați răspunzători pentru atentate, s-au plantat dovezi împotriva lor, cum ar fi pașaportul unuia din zborul 11, găsit în grămada de moloz de la World Trade Center. Kerosenul încins și explozia avionului au distrus cam tot, ba chiar au dărâmat cele două turnuri și încă o clădire din apropiere, însă pașaportul din buzunarul teroristului a rămas intact din motive necunoscute? Partea cea mai interesantă este faptul că cel puțin șase dintre cei 19 erau în viață după atentate, deși ni s-a spus că toți au murit în explozii. Unii dintre ei au apărut în interviuri televizate, în care au afirmat că nu au fost în acele avioane și, prin urmare, nu au avut nicio legătură cu atentatele teroriste. Cu toate astea, FBI nu a revizuit lista așa-zișilor teroriști, lăsându-i acolo pe cei șase „nemuritori”. Nu s-a găsit nici măcar o singură legătură între cei 19 și Osama bin Laden, liderul organizației teroriste al-Qaeda găsit responsabil pentru atentatele de la 11 septembrie. Pe 17 septembrie, bin Laden a apărut într-o înregistrare difuzată de postul Al Jazeera, în care a declarat: „Guvernul Statelor Unite m-a acuzat constant că aș fi în spatele fiecărui atac al inamicilor săi. Doresc să asigur lumea că nu am planificat atacurile recente, care par să fi fost plănuite de oameni cu motive personale”. Această declarație a fost ignorată și, dacă nu exista nicio dovadă a implicării lui bin Laden, a apărut una ca prin minune. În decembrie 2001 s-a găsit o casetă video în Afganistan, în care Osama bin Laden recunoștea că el era autorul atentatelor. Însă, în comparație cu celelalte imagini ale lui Osama, personajul din această înregistrare avea pielea mai închisă la culoare, obrajii mai plini și nasul mai lat. Adică nu era el. Ceea ce a contat prea puțin; lumii i s-a spus că Osama bin Laden era autorul atentatelor, așa că lumea întreagă a ajuns să ceară capul lui Osama. La propriu sau la figurat.
Imediat după atentate, președintele W. Bush a declarat: „Nimeni din guvernul nostru cel puțin, și cred că nici precedentul guvern, nu ar fi putut să prevadă avioane zburând în clădiri”. Condoleezza Rice, consilierul prezidențial pe probleme de securitate națională, a declarat, la rândul ei: „nimeni nu putea să preconizeze că vor încerca să folosească un avion pe post de rachetă”. Un general al Forțelor Aeriene a catalogat atacul astfel: „ceva ce nu am mai văzut până acum, ceva la care nu ne-am fi gândit niciodată”. Directorul FBI, Robert Mueller, anunța că „nu au existat avertismente din câte știu, care să indice acest tip de operațiune în țară”. Și se pare că toți aceștia au mințit. Publicația USA Today a raportat că, în 1999, NORAD a efectuat exerciții militare utilizând avioane deturnate pe post de arme, una dintre ținte fiind World Trade Center. Până și coperta manualului de ripostă la un atac terorist, publicat de FEMA în 1997, arată o țintă desenată pe unul dintre turnurile gemene. Operațiunea Mascal din octombrie 2000 a reprezentat simularea ciocnirii unui avion deturnat de sediul Pentagonului. Cel puțin 12 țări l-au avertizat pe Bush de un iminent atac (printre care Marea Britanie, Italia, Franța, Israel, Egipt și Rusia). Chiar pe 6 august 2001 a primit un raport care susținea că Osama bin Laden plănuia să atace Statele Unite, însă Bush nu a luat măsuri, preferând să plece într-o vacanță de o lună. În aceste condiții, de ce au mințit că nu se așteptau la asemenea atentate? Poate intuim răspunsul dacă ne amintim și că președintele Bush a încercat să împiedice anchetarea atentatelor atât de către Congres, cât și de către o comisie independentă. După ce a apărut raportul comisiei Congresului, Casa Albă a cenzurat 28 de pagini înainte de a-l face public. Bush și vicepreședintele său, Dick Cheney, au fost investigați de Comisia 9/11, însă după regulile lor: au depus mărturie împreună, fără jurământ, nu s-au înregistrat depozițiile lor, nu există nicio transcriere a acelor depoziții iar accesul presei și al membrilor familiilor victimelor în sală a fost interzis. Totul s-a desfășurat pe ascuns, fără ca nimeni să știe ce au discutat cu membrii comisiei președintele și vicepreședintele Statelor Unite. Probabil cea mai dubioasă rămâne reacția lui Bush când a primit vestea ciocnirii
avioanelor de World Trade Center. În acea zi se afla la școala generală „Emma E. Booker” din Sarasota, Florida. Când a fost anunțat că primul avion a lovit un turn, a decis să-și continue ședința foto, ca și când nu s-a întâmplat nimic. Când a lovit al doilea avion, a fost anunțat imediat de șeful său de personal. Bush a părut dezorientat, ca și cum aștepta să îi spună cineva ce să facă, după cum se observă din imaginile filmate atunci. A luat apoi o carte pentru copii și a început să o răsfoiască, The Pet Goat („Capra de companie”), o poveste menită să-i învețe pe copii cuvinte care se termină în litera E. Timp de șapte minute Bush nu a făcut decât să se bucure de povestea cu capra. Într-o situație excepțională de criză, din postura de președinte al Statelor Unite ale Americii. Ce spune asta despre el? Cam tot.
În 2004, Casa Albă a făcut public dosarul militar al lui George W. Bush, pentru a demonstra că președintele Statelor Unite nu a fost dat afară din armată, așa cum se zvonea. Numai că era o diferență între acest dosar și cel prezentat în 2000: două nume fuseseră cenzurate. În 1972, doi aviatori fuseseră suspendați pentru că nu-și făcuseră testele medicale, numele lor fiind cele cenzurate. În dosarul din 2000 se vede că unul dintre ei era George Walker Bush, iar celălalt James Reynolds Bath, managerul texan al finanțelor familiei bin Laden. Pe când Bush Sr. era șeful CIA, Bath a devenit broker de aeronave și i-a vândut un avion lui Saleem bin Laden, moștenitorul celei de-a doua afaceri ca mărime din Arabia Saudită, Saudi Binladin Group. Apoi, Saleem, fratele vitreg al lui Osama bin Laden, l-a angajat pe Bath să se ocupe de investițiile familiei în Statele Unite. Bush Jr. nu s-a lăsat mai prejos și în 1977 și-a fondat și el o companie petrolieră, Arbusto Energy, în Texas. De unde a avut bani pentru această afacere? Tatăl său era bogat, însă nu i-a finanțat afacerea. Bush a primit bani de la prietenul său, Bath, angajat de familia bin Laden să investească în afaceri petroliere profitabile în Texas. Cu alte cuvinte, Bush și-a deschis compania cu banii familiei bin Laden. Deși oficial Bath a investit doar 50.000 de dolari în compania lui Bush, Charles White, partenerul de afaceri al lui Bath, a declarat în 2003 că banii au venit din partea familiei bin Laden și a altor afaceriști saudiți, suma ridicându-se la peste un milion de dolari. Bush a ruinat Arbusto și celelalte companii ale sale, până când una dintre ele a fost cumpărată de Harken Energy Corporation, care i-a oferit în 1986 un loc în consiliul director al corporației. De ce saudiții, care aveau petrol, investeau în Harken? Pentru că această companie îl avea în consiliu pe fiul vicepreședintelui Statelor Unite, George H. W. Bush ocupând această funcție între 1981 și 1989 (și președinte din 1989 până în 2003). În 1990, Bush Jr. a primit un memo de la avocații companiei Harken, care îi sfătuiau pe directori să nu vândă acțiuni dacă au informații nefavorabile despre companie. După o săptămână, Bush a vândut acțiuni în valoare de 848.560 de dolari. După două luni, Harken a anunțat pierderi de 23 milioane de dolari. Bush a fost investigat de Comisia de Securitate și Comerț, însă a scăpat ușor. Avocatul care l-a salvat era Robert W. Jordan care, când W. Bush a ajuns președinte, a fost numit ambasador al Statelor Unite în Arabia Saudită (din 2001 până în 2003). După scandalul de la Harken Energy, juniorul Bush a găsit un loc în consiliul director al unei companii care aparținea corporației The Carlyle Group. Nu doar el, ci și tatăl său a lucrat pentru această companie care număra familia bin Laden printre investitori. Bush Sr. a călătorit în Arabia Saudită în 1998 și în 2000 pentru a se întâlni cu familia bin Laden, în numele corporației The Carlyle Group. În ianuarie 2001, administrația Bush a cerut Biroului Federal de Informații să renunțe la investigarea familiei bin Laden, inclusiv a celor două rude ale lui Osama care locuiau în Falls Church, Virginia, chiar lângă sediul CIA. Pe 11 septembrie 2001, The Carlyle Group își ținea întâlnirea anuală cu investitorii la hotelul Ritz Carlton din Washington D.C. Era prezent acolo și Shaafi bin Laden, fratele vitreg al lui Osama, dar și George H. W. Bush, tatăl președintelui Statelor Unite. După atentate, aeroporturile din Statele Unite au fost închise și, implicit, toate zborurile au fost anulate. Mai puțin șapte care, pe 13 septembrie, au scos din Statele Unite 140 de saudiți, dintre care 24 erau membri ai familiei bin Laden. Familie care, conform revistei Forbes, în 2009 era a cincea în topul celor mai bogate familii saudite, cu o avere de 7 miliarde de dolari. Pe 26 septembrie, o divizie a The Carlyle Group a încheiat un contract de 665 milioane de dolari cu armata americană. În octombrie, corporația s-a transformat într-o companie publică iar în decembrie a făcut un profit de 237 milioane de dolari. Datorită atenției publice, familia bin Laden a fost nevoită să se retragă din rândul investitorilor corporației; Bush Sr. a mai rămas doi ani consilier senior al consiliului director asiatic. Ținând cont de aceste legături dintre familiile Bush și bin Laden, nu ne mirăm că americanii au atacat Afganistanul la o lună după 11 septembrie și că au trimis doar 11.000 de soldați, care au ajuns după două luni în zona în care se bănuia că se ascundea Osama. Parcă pentru a-i da timp să dispară și să își ascundă bine urmele. Să menționăm și că familiile a 500 de victime ale atentatelor au dat în judecată familia regală saudită și pe alții, saudiții angajând firma de avocatură a lui James A. Baker, confidentul familiei Bush. Este evidentă conexiunea dintre familiile Bush și bin Laden, ceea ce ridică un mare semn de întrebare, mai ales privind toate neregulile din cazul 11 septembrie: nu cumva cele două familii au lucrat împreună pentru a pune la cale atentatele? Astfel s-ar găsi răspunsuri la întrebările jurnalistului Robert Scheer de la Los Angeles Times, adresate într-un documentar realizat de BBC:
– Dacă Osama bin Laden este capul unei organizații internaționale teroriste cu grupuri operative antrenate în peste 40 de țări, așa cum afirma Bush, de ce nu s-a găsit nicio dovadă că dărâmarea World Trade Center a fost opera islamiștilor?
– De ce în Marea Britanie au fost reținuți 664 de suspecți de terorism, doar 17 dintre ei au fost găsiți vinovați de participare la organizarea atentatelor însă nici măcar unul nu este membru al organizației al-Qaeda?
– De ce Donald Rumsfeld, secretarul Apărării, afirma în 2001 că al-Qaeda a avut cartierul general în zona peșterilor din Afganistan, însă forțele militare americane și britanice nu au găsit nicio urmă de așezare umană în zona indicată?
Mohammed bin Awad bin Laden s-a născut în 1908 pe coasta sudică a Yemenului. Era fiul lui Awad bin Aboud bin Laden, nepotul lui Aboud bin Laden și strănepotul lui Ali bin Laden din satul al-Rubat. Sărac și needucat, Mohammed a emigrat în Arabia Saudită înainte de Primul Război Mondial, inițial lucrând ca portar în orașul Jeddah. În 1930 și-a înființat o firmă de construcții și în scurt timp a ajuns în atenția lui Abdul Aziz Ibn Saud, primul monarh al Arabiei Saudite. După o vreme, familia lui Mohammed a devenit cea mai bogată familie non-regală din regat mulțumită prințului Faisal, care i-a oferit lui cele mai importante contracte. Compania lui Mohammed a restaurat toate moscheele și alte clădiri religioase din Arabia Saudită și din alte țări arabe, ocupându-se inclusiv de restaurarea moscheei al-Aqsa din Ierusalim. A avut 22 soții și 56 copii și a murit pe 3 septembrie 1967, când avionul său s-a prăbușit. Fiul său cel mai mare, Salem bin Mohammed bin Awad bin Laden, a preluat afacerea familiei și a redenumit compania în Frații bin Laden pentru contractări și industrie. Salem a murit în 1988, tot într-un accident aviatic. Cei mai mulți membri ai familiei au părăsit Arabia Saudită, stabilindu-se în Statele Unite și în Europa. În mai 1990, sub conducerea unuia dintre frații lui Salem, Bakr bin Mohammed bin Awad bin Laden, compania a fost renumită Saudi Binladin Group și a continuat să se dezvolte în diverse domenii. Cel mai cunoscut membru al clanului rămâne Osama bin Mohammed bin Awad bin Laden, fondatorul organizației teroriste al-Qaeda.
Rădăcinile familiei Bush sunt europene, primul membru născut în America fiind Samuel Bush (1647). Arborele genealogic începe cu englezul John Bush Sr., conform genealogiei oficiale:
– John Bush Sr. (1510 – 1590)
– John Bush Jr. (1535 – 1595)
– Reynold Bush (1566 – ?)
– John Bush III (1593 – 1670), născut în Messing, Essex – ultimul strămoș englez
– Samuel Bush (1647 – 1733)
– Richard Bush (1676 – 1742), născut în Bristol, colonia Plymouth
– Timothy Bush (1728 – 1821), născut în Springport, New York – căpitan în miliția revoluționară
– Timothy Bush Jr. (1761 – 1850), născut în Penfield, New York – fierar
– Obadiah Newcomb Bush (1797 – 1851), născut în Pennfield, New York – afacerist, vicepreședinte al Asociației Americane Anti-Sclavagism, a luptat în războiul din 1812
– James Smith Bush (1825 – 1889), născut în Rochester, New York – avocat și preot în New Jersey, California și New York
– Samuel Prescott Bush (1863 – 1948), născut în Orange, New Jersey – senator
– Prescott Sheldon Bush (1895 – 1972), născut în Columbus, Ohio – bancher și senator
– George Herbert Walker Bush (1924 – 2018), născut în Milton, Massachusetts – președinte și vicepreședinte al Statelor Unite, director al CIA, ambasador ONU
– George Walker Bush, născut în 1946 în New Haven, Connecticut – președinte al Statelor Unite, guvernator al statului Texas
Familia Bush a început să caute bogăția din timpul lui Obadiah Newcomb Bush, în timp ajungând să facă parte din elita Americii. În 1849, în timpul „febrei aurului”, Obadiah a plecat în California pentru a se îmbogăți și a decedat pe drum, la întoarcere. Fiul său, James Smith Bush, a studiat Dreptul la Universitatea Yale, a devenit avocat dar și preot. Familia s-a îmbogățit datorită fiului acestuia, Samuel Prescott Bush, care în 1901 a ajuns director general al companiei Buckeye Steel Castings, condusă de Frank Rockefeller, fratele magnatului petrolier John D. Rockefeller. Rockefeller s-a retras în 1908 iar președinte al Buckeye a devenit Bush, deținând această poziție până în 1927. Samuel Prescott a fost primul președinte al Asociației Ohio Manufacturers și cofondatorul Academiei Columbus. În 1918, bancherului Bernard Baruch i s-a cerut să reorganizeze industria de armament a Statelor Unite, iar acesta a promovat în funcții cheie afaceriști proeminenți, printre care și Bush, care a devenit șeful secțiunii Ordonanță, Arme mici și Muniție. A făcut parte și din consiliul de conducere al Rezervei Federale din Cleveland, și din cel al Băncii Naționale Huntington din Columbus. S-a căsătorit cu Flora Sheldon, urmașă din partea mamei a familiei Livingston, descendentă directă a lui William, cel de-al patrulea lord de Livingston din Scoția. Fiul lor cel mai mic, James Smith Bush, a fost unul dintre directorii Băncii de Export-Import a Statelor Unite și președintele Băncii Northwest International. Primul lor fiu, Prescott Sheldon Bush, a fost bancher și senator. Acesta s-a căsătorit cu Dorothy Wear Walker, fiica lui George Herbert Walker din proeminenta familie de bancheri și afaceriști Walker. A fost unul dintre directorii și vicepreședintele Union Banking Corporation din New York, care în 1942 a fost acuzată că a finanțat naziștii și i-a ajutat să spele milioane de dolari. Bunurile corporației au fost confiscate pentru încălcarea legii comerțului cu inamicul. Fiul său cel mai mic, William Henry Trotter Bush, a fost om de afaceri. Fiul mijlociu, Jonathan James Bush, a fost bancher, furnizând în Washington D.C. servicii bancare discrete ambasadelor multor state. Fiul cel mare al lui Prescott, George Herbert Walker Bush, a fost președinte și vicepreședinte al Statelor Unite, director al CIA și ambasador ONU. George s-a căsătorit cu Barbara Pierce, fiica lui Marvin Pierce (președintele Corporației McCall), care l-a avut ca strămoș pe colonistul Thomas Pierce, al cărui urmaș, Franklin, a fost al paisprezecelea președinte al Statelor Unite. Cei patru fii ai lor au urmat tradiția familiei, fiind afaceriști și politicieni: Marvin Pierce Bush și Neil Mallon Bush – afaceriști, John Ellis Bush – guvernator al statului Florida și secretar al Comerțului în Florida iar George Walker Bush – guvernator al statului Texas și președinte al Statelor Unite. Pe lângă aceștia mai sunt mulți membri ai familiei care, prin poziții influente, au contribuit la prosperitatea, influența și puterea clanului.
Latura ascunsă a familiei Bush a ieșit la lumină în cele din urmă. În autobiografia sa din 1999, George W. Bush scria: „În ultimul an (la Universitatea Yale – n.a.) m-am alăturat Skull and Bones, o societate secretă; atât de secretă încât nu pot spune mai multe”. Contracandidatul său la alegerile prezidențiale din 2004, John Kerry, fusese inițiat în aceeași societate secretă. Mai mult, era vărul lui Bush de gradul al nouălea. Întrebat într-un interviu ce înseamnă faptul că el și contracandidatul său, Bush Jr., făceau parte din Skull and Bones, Kerry a răspuns: „nu multe, pentru că este secret”. În timpul campaniei prezidențiale, jurnalistul Tim Russert i-a întrebat pe amândoi despre statutul lor de membri ai acestei societăți secrete. Bush i-a răspuns: „E atât de secretă încât nu putem vorbi despre asta”, în timp ce răspunsul lui Kerry a fost: „Vrei să scapi de mine aici?”.
Societatea Skull and Bones (Craniu și oase) mai este cunoscută și ca „Ordinul”, „Ordinul 322” sau „Frăția morții”. Din Skull and Bones nu a făcut parte doar juniorul Bush, ci și alți membri ai familiei sale: tatăl său, George Herbert Walker Bush, unchiul său, Jonathan James Bush, vărul său, Alexander Ellis, bunicul său, Prescott Sheldon Bush și cumnatul acestuia, George Herbert Walker Jr. Conform folclorului societății, Prescott Sheldon Bush a făcut parte din grupul care a dezgropat în 1918 craniul faimosului indian Geronimo (unul dintre liderii tribului apașilor), pentru a-l aduce în sediul ordinului. În cadrul societății Skull and Bones, George H. W. Bush a primit în 1946 numele „Magog” iar mai târziu fiul său, George W. Bush, numele „Gog”. În folclorul iudaic, creștin și islamic, Gog și Magog sunt doi dintre dușmanii lui Dumnezeu, care la sfârșitul zilelor vor porni un crunt război. În Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament, „către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, și va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării” (20:7-8). În cartea Bush (2016), profesorul Jean Edward Smith (considerat „cel mai important biograf de astăzi al figurilor redutabile din istoria americană”) scria că, înainte de invazia Irakului din 2003, președintele american George W. Bush i-a spus președintelui francez Jaques Chirac: „Gog și Magog lucrează în Orientul Mijlociu (…) Această confruntare este voia Domnului, care vrea să folosim acest conflict pentru a șterge inamicii poporului său înainte de începerea unei noi ere”. Juniorul Bush-Gog chiar și-a început lucrarea, pornind patru războaie în Orientul Mijlociu. Iar președinții de după el, Barrack Obama și Donald Trump, au continuat lupta împotriva musulmanilor, dușmanii tradiționali ai „poporului lui Dumnezeu”, israeliții.
Deși nu existau dovezi că Osama bin Laden ar fi fost responsabil pentru atacurile de pe 11 septembrie, Statele Unite ale Americii au atacat Afganistanul, acolo unde se presupunea că s-ar fi ascuns liderul organizației teroriste al-Qaeda. La ordinul lui Bush, care a ignorat Congresul Statelor Unite și Organizația Națiunilor Unite, soldații americani, însoțiți de cei britanici, au invadat Afganistanul pe 7 octombrie 2001. În timp li s-au alăturat soldații altor state din Alianța Nord-Atlantică iar americanii au reușit să-și construiască baze lângă majoritatea orașelor importante din țară. Pe 17 decembrie, talibanii au fost dați jos de la conducere. Au fost puși la conducerea statului afgani fideli Statelor Unite iar războiul a durat mulți ani. În septembrie 2001, președintele Bush chiar a declarat că „această cruciadă, acest război împotriva terorismului, va dura ceva timp”. În februarie 2020, chiar dacă Statele Unite și talibanii au încheiat un acord de pace, luptele au continuat, spre norocul americanilor. Pentru că războiul este cea mai profitabilă afacere, ceea ce au demonstrat deja cu vârf și îndesat. De exemplu, în 1980, Afganistanul aproape că nu exista pe piața mondială a producătorilor de opiu. După ce mujahedinii sprijiniți de Statele Unite au câștigat războiul sovieto-afgan, Afganistanul a ajuns să producă 40% din producția mondială de heroină. În doar câțiva ani a ajuns la 80%. Apoi au venit la putere talibanii, care până în anul 2000 au distrus majoritatea câmpurilor de opiu, producția scăzând cu 99%. În 2008, Afganistanul controlat de Statele Unite producea peste 90% din heroina mondială. Conform datelor oficiale, heroina din Afganistan reprezintă 95% din heroina ajunsă în Europa, 90% din cea ajunsă în Canada și doar 1% din cea ajunsă în Statele Unite (care preferă furnizorii din Mexic și America de Sud). Iar ăsta este doar unul dintre câștigurile celor care orchestrează războaie, pe lângă multe altele.
Americanii nu s-au mulțumit doar cu războiul din Afganistan. În ianuarie 2002, 1200 de soldați americani au ajuns în Filipine, pentru a sprijini Forțele Armate Filipineze împotriva forțelor teroriste din insula Basilan. În 2003 au invadat Irakul, războiul durând în teorie doar opt ani. În 2004 li s-au alăturat Forțelor Armate Pakistaneze în războiul din nord-vestul Pakistanului împotriva talibanilor și a organizației al-Qaeda. Și-au oferit ajutorul limitat în războiul civil din Somalia, început în 2007. Între 2009 și 2016 au participat la Operațiunea Ocean Shield („Scutul oceanic”), o operațiune a NATO împotriva pirateriei din Oceanul Indian, Canalul Guardafui, Golful Aden și Marea Arabică, Forțele Navale Americane contribuind cu cele mai multe nave de război. În 2011 au făcut parte din coaliția NATO care a atacat Libia pentru a-l înlătura de la putere pe dictatorul Muammar Gaddafi. Între 2011 și 2017 au luptat în Uganda împotriva Armatei de Rezistență a Domnului. În 2014 s-au întors în Irak pentru a lupta împotriva teroriștilor. În același an au intervenit în Siria, pentru a sprijini rebelii sirieni răzvrătiți împotriva Guvernului. În 2015 au intervenit în Yemen și în Libia tot împotriva teroriștilor.
Pe 19 martie 2003, americanii au invadat Irakul, avându-i alături pe principalii lor aliați, britanicii, dar și pe australieni și polonezi. Războiul a început după o campanie acerbă de manipulare în masă, prin care au convins poporul american că președintele irakian Saddam Hussein se pregătește să atace Statele Unite ale Americii. Oamenilor li s-a băgat în cap ideea că Saddam deține arme de distrugere în masă, că sprijină terorismul și că poporul irakian cere să fie eliberat. Conform unui sondaj realizat de postul de televiziune CBS în ianuarie 2003, 64% dintre americani erau de acord cu acțiuni militare împotriva lui Saddam. Însă aliați ai Statelor Unite, incluzând guvernele Franței, Canadei, Germaniei și Noii Zeelande, s-au opus invaziei, argumentând că nu există dovezi ale prezenței armelor de distrugere în masă în Irak. Pe 15 februarie 2003 au avut loc în toată lumea proteste împotriva invadării Irakului; numai în Roma s-au adunat 3 milioane de protestatari care au intrat în Cartea Recordurilor (cel mai mare eveniment anti-război). Conform academicianului francez Dominique Reynie, între 3 ianuarie și 12 aprilie 2003 au avut loc pe tot Globul aproape trei mii de proteste împotriva acestui război, la care au participat 36 milioane de oameni. Ceea ce l-a lăsat rece pe juniorul Bush. A început recrutările masive în armată, trimițând recrutori în orașele americane lovite grav de criza financiară din 2001-2002. Neavând acces la alte locuri de muncă, mulți tineri americani au fost nevoiți să se înroleze, o parte dintre ei ajungând pe frontul din Irak. Președintele Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti a fost capturat pe 13 decembrie 2003, judecat, condamnat pe 5 noiembrie 2006 și executat pe 30 decembrie în același an. Americanii și aliații lor au ocupat Irakul din 2003 chiar dacă nici până astăzi nu s-au găsit armele de distrugere în masă ori legăturile lui Saddam cu al-Qaeda, așa cum a acuzat Bush pentru a-și justifica invazia. Aceeași tactică s-a folosit câțiva ani mai târziu: americanii și aliații lor au acuzat Siria că ar deține și ar folosi împotriva populației arme chimice, așa că au bombardat țara. Însă un raport din 1 martie 2019 al Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice atestă că nu a existat nicio substanță chimică interzisă în atacul din 7 aprilie 2018, folosit ca pretext pentru bombardarea Siriei, prin urmare atacul Statelor Unite, Marii Britanii și Franței este nejustificat. Dar nu i-a păsat nimănui de rapoartele oficiale, politicienii mergând în continuare pe această variantă falsă iar Presa promovând-o intens. Nu degeaba spunea dramaturgul Eschil acum vreo două milenii și jumătate: „în război, adevărul este prima victimă”.
Imediat după atentatele din 2001, lumea a fost aruncată într-un „război contra terorismului”, după cum l-a numit George W. Bush pe 16 septembrie 2001 într-un discurs în fața Congresului american. Pentru acest război s-au alocat fonduri imense din bugetul de stat. De exemplu, numai în 2007 Departamentul american de Apărare a primit 161,8 miliarde de dolari pentru „războiul contra terorismului”. Lui Bush i s-au oferit puteri aproape nelimitate, transformându-se într-un dictator neoficial. Pe 14 septembrie 2001, Congresul Statelor Unite a votat o lege care îi oferea președintelui Bush autoritatea de a folosi „forța necesară și adecvată” împotriva cui decidea el că a „plănuit, autorizat, comis sau ajutat” atacurile din 11 septembrie, ori a adăpostit suspecți. Singurul membru al Congresului care a votat împotriva acestei legi a fost Barbara Lee, care a atras atenția că este un cec în alb care îi oferă guvernului puterea nelimitată de a porni războaie fără dezbatere sau acordul Congresului. În octombrie 2002, Congresul a votat o lege asemănătoare, care autoriza folosirea forței armate împotriva guvernului lui Saddam Hussein. În ianuarie 2003, legea a fost contestată în instanță, în încercarea de a opri invazia Irakului. Decizia finală a Curții de Apel a fost că Instanța nu poate interveni decât în cazul unui conflict între președinte și Congres, așa că legea a rămas în vigoare. Congresul a votat și legi care încălcau drepturile individuale și civile ale cetățenilor, așa cum ar fi Legea Patriot, promulgată de Bush Jr. pe 26 octombrie 2001, care oferea agențiilor federale dreptul de a supraveghea suspecții de terorism, inclusiv de a le asculta convorbirile telefonice după plac, fără a mai fi nevoie de un mandat judecătoresc. În documentarul Fahrenheit 9/11, câțiva membri ai Congresului au recunoscut că niciun senator nu a citit proiectul acestei legi, pentru că cititul „încetinea procesul legislativ”, dar au votat-o cu toții fără a ști ce conține. Despre această lege, Jim McGee, redactor al ziarului The Washington Post, afirma: „împuternicește guvernul să modifice misiunea principală a FBI-ului, adăugând la soluționarea crimelor adunarea de informaţii domestice (supravegherea populației). În plus, Departamentul de Finanţe a fost însărcinat cu construirea unui sistem ce va reuni toate informaţiile din domeniul financiar, ale cărui date pot fi accesate de către CIA. Şi lucrul cel mai important, CIA va avea pentru prima dată dreptul de a influența operațiunile de supraveghere ale FBI-ului pe teritoriul SUA, va avea acces la dovezile adunate de către Marele Juriu Federal şi la monitorizarea convorbirilor telefonice”. În numele „războiului contra terorismului”, guvernul american a obținut mână liberă pentru monitorizarea oricărei mișcări suspecte, colectând informații despre orice cetățean, Marele Juriu Federal putând furniza informații FBI-ului și CIA-ului. După 11 septembrie 2001, serviciile secrete americane înregistrează zilnic 1,5 miliarde de convorbiri telefonice. Abia pe 29 noiembrie 2015, Agenția Națională pentru Securitate (NSA) din Statele Unite a oprit programul său de supraveghere în masă, prin care a colectat zilnic date despre convorbirile telefonice a milioane de americani, pentru a-l înlocui cu un alt program cu proceduri de supraveghere mai bine țintite. Nu doar americanii, ci majoritatea cetățenilor lumii și-au pierdut o parte din drepturi și libertăți, guvernele primind puteri sporite. Totul sub aplauzele oamenilor de rând, cărora li s-a plantat frica de teroriști cu ajutorul massmediei, care a apelat la trucuri de manual. Imediat după 11 septembrie s-a vorbit pentru multă vreme mai mult despre teroriști, atentate și războaie, aceste cuvinte fiind repetate obsesiv, pentru a se întipări bine în subconștientul colectiv, pentru a semăna frică și pentru ca oamenii de rând să aprobe necesitatea măsurilor drastice antiterorism. Toți suspecții de terorism au fost eliberați fără acuzații, dar numai după ce au apărut pe prima pagină a ziarelor și la știrile televizate, pentru a se amplifica teama generală de teroriști și, indirect, de musulmani. Teamă care într-adevăr s-a amplificat; oamenilor le era frică să zboare cu avionul, priveau cu suspiciune orice musulman (nu puține au fost cazurile de violență gratuită), poliția primea mii de telefoane de la oameni care își acuzau de terorism vecinii cu pielea ceva mai închisă la culoare. A fost o isterie generală care s-a potolit abia după mulți ani. Însă prea târziu: lumea căzuse într-o capcană care a reprezentat începutul sfârșitului iluziei democrației, pe care o avuseseră până atunci cetățenii statelor așa-zis libere și democratice. Totodată, era începutul Noii Ordini Mondiale.
Termenul „Noua Ordine Mondială” a fost folosit în public de câteva ori în ultimul secol, însă cel mai des acum trei decenii. În timpul discuțiilor ruso-indiene de pe 21 noiembrie 1988, prim ministrul indian Rajiv Gandhi a folosit aceste termen, Noua Ordine Mondială fiind caracterizată de „non-violență și principiile unei coexistențe pașnice”. Trei zile mai târziu, The Guardian a publicat declarația secretarului general al NATO, Manfred Wörner, cu privire la faptul că sovieticii se apropie de acceptarea doctrinei stabilității militare a NATO. În opinia sa, acest fapt ar naște „un nou cadru de securitate” și un pas către „o nouă ordine mondială”. Pe 7 decembrie, în același an, în discursul său din Adunarea Generală a Națiunilor Unite, președintele sovietic Mihail Gorbaciov a prezentat o listă de idei pentru crearea unei noi ordini mondiale. „Pentru ca un nou tip de progres în lume să devină realitate, toată lumea trebuie să se schimbe. Toleranța este alfa și omega unei noi ordini mondiale”, a declarat tot el în iunie 1990. Pe 6 martie 1991, în discursul său din Congres, președintele american George H. W. Bush a afirmat: „Acum putem vedea o nouă lume care începe să ia naștere. O lume în care există perspectiva reală a unei noi ordini mondiale (…) Războiul din Golf a pus acestă nouă lume la încercare”. Într-un alt discurs în fața Congresului, pe 11 septembrie 1991, Bush Sr. proclama zorii Noii Ordini Mondiale, care va fi mai eliberată de amenințarea terorii, mai puternică în căutarea dreptății și mai sigură în căutarea păcii. Acest discurs avea loc cu exact zece ani înainte de atentatele de la World Trade Center, care au adus lumii o nouă ordine mondială prin fiul lui George H. W. Bush. Pe 23 septembrie 1991, într-un discurs pentru ONU, Bush a amintit din nou de „drumul nostru către o nouă ordine mondială”. După ce Boris Elțîn l-a înlocuit pe Gorbaciov iar Bill Clinton pe Bush, termenul „Noua Ordine Mondială” a dispărut din discursurile politicienilor, fiind înlocuit cu concepte similare, cum ar fi „era globalizării”. Toată lumea s-a gândit că acei lideri politici se refereau la căderea Cortinei de Fier și a comunismului în Europa de Est, la sfârșitul Războiului Rece, la începutul războiului din Golf și la destrămarea Uniunii Sovietice, cu adevărat o nouă ordine a lumii, așa cum au mai fost câteva în istorie (Iluminismul care a sfârșit Evul Mediu, Era Revoluțiilor din secolele XVIII-XIX, Revoluția Industrială etc.). Însă termenul „Noua Ordine Mondială” a fost folosit mult prea des în discursuri în această formă pentru a fi doar o expresie neînsemnată. În realitate, Noua Ordine Mondială reprezintă planul Elitei de a conduce întreaga lume printr-o guvernare totalitaristă și un guvern unic. Însă nu oricând, ci la „sfârșitul vremurilor”, adică va fi parte din apocalipsa profețită de numeroase texte religioase când, conform folclorului creștin, va apărea Antihristul și Satan va fi eliberat. Conform Apocalipsei biblice, această perioadă nu va fi una de pace, ci dimpotrivă, dominată de războaie mondiale. Ținând cont că unul dintre principiile de bază ale masoneriei este „Ordo ab chao” („Ordine din haos”), este de așteptat ca Noua Ordine Mondială să se implementeze după un haos mondial care să includă și conflicte armate. Cum marile puteri sunt controlate de Elită iar liderii lor sunt doar marionete manevrate de păpușarii din umbră, nu ne miră că Bush, Gorbaciov și alții au anunțat că omenirea se îndreaptă către Noua Ordine Mondială. În anii ’90 a început să se construiască fundația ei (căderea comunismului și a Cortinei de Fier, destrămarea URSS, sfârșitul Războiului Rece, începutul globalizării), iar în mileniul III a început construirea ei propriu-zisă (controlul strict al populațiilor și eliminarea unora dintre drepturile lor fundamentale, terorism, războaie contra musulmanilor). Așa se explică faptul că, pe 11 septembrie 1991, Bush Sr. proclama în fața Congresului american zorii Noii Ordini Mondiale, iar după exact zece ani au avut loc atentatele care l-au ajutat pe fiul său să așeze omenirea pe drumul către Noua Ordine Mondială.
Elita sionistă a pus la cale planul, pe care l-a implementat familia Bush cu ajutorul familiei bin Laden (prietenii și partenerii lor de afaceri saudiți). Americanii au regizat atentatele și l-au ales ca țap ispășitor pe Osama bin Laden, pe care tot ei l-au finanțat la sfârșitul mileniului trecut. Prin Operațiunea Ciclon a CIA-ului dintre anii 1979 și 1989, Statele Unite și Arabia Saudită au oferit ajutoare financiare și arme în valoare de 40 miliarde de dolari mujahedinilor și arabilor afgani din 40 de țări musulmane pentru a lupta împotriva sovieticilor. Cu o parte din acești bani, Osama a fondat al-Qaeda pe 11 august 1988, conform informațiilor oficiale. „Adevărul este că nu există o armată islamică sau grup terorist numită al-Qaeda și orice ofițer informat al serviciilor de informații știe asta. Dar există o campanie de propagandă pentru a face publicul să creadă în existența unei entități identificate. Țara din spatele acestei propagande este Statele Unite ale Americii”, afirma Robert Cook, fost ministru de Externe al Marii Britanii. Și are dreptate, neexistând nicio dovadă a existenței acestei organizații. În principiu s-a creat pentru public o grupare teroristă, în spatele căreia au fost puse atentatele organizate de marionetele Elitei. O tehnică folosită și în trecut când, pentru a se crea un pericol care să sperie populațiile, s-a inventat un inamic. Această tactică a fost prezentată publicului și în filmul Iron Man 3, unde Mandarinul, liderul unei organizații teroriste care opera mai ales în Afganistan, era în realitate un actor plătit pentru a interpreta acest rol; astfel, nimeni nu putea bănui că atentatele erau opera unei agenții rămase în umbră, în timp ce falsul Mandarin lua totul asupra sa. Americanii aveau experiență în organizarea de atentate. De exemplu, FBI este autorul atentatului de la World Trade Center din 23 februarie 1993. L-a plătit pe informatorul Emad Salem cu un milion de dolari pentru a face o bombă pe care să le-o livreze teroriștilor. Au murit doar șase oameni atunci, prea puțini pentru a se crea isteria generală. Drept pentru care, pe 19 aprilie 1995, clădirea Murrah din Oklahoma City a fost distrusă într-un nou atentat. Au fost 168 de morți, așa că s-a aprobat legea anti-terorism. După cum spunea Robert Cook, al-Qaeda („Baza” sau „Fundația”) reprezenta de fapt baza de date a miilor de mujahedini recrutați și antrenați cu ajutorul CIA pentru a-i învinge pe sovietici. Pentru că suna bine, având rezonanță și fiind ușor de reținut, numele listei mujahedinilor a devenit numele organizației teroriste fictive, inventate pentru a fi blamată pentru faptele marionetelor Elitei.
Pentru că simbolismul este o parte extrem de importantă pentru Elită, nu putem să îl ignorăm pe cel din povestea atentatelor. De exemplu, în atentatele de pe 11 septembrie au fost alese avioane care să se lovească de clădiri, aceasta fiind metoda prin care și-au pierdut viețile câțiva dintre membrii familiei bin Laden. Mohammed bin Awad bin Laden, tatăl lui Osama, a murit pe 3 septembrie 1967, când avionul său s-a prăbușit. Fiul său cel mai mare și fratele vitreg al lui Osama, Salem bin Mohammed bin Awad bin Laden, care a preluat afacerea familiei, a murit pe 29 mai 1988 tot într-un accident aviatic. Pe 31 iulie 2015 s-a prăbușit avionul în care se afla una dintre surorile vitrege ale lui Osama, Sana, și mama ei, Rajaa Hashim. Atentatele din 2001 au avut loc în ziua de 11 septembrie 2001. Bin Laden a înființat al-Qaeda pe 11 august 1988 și a fost ucis în 2011. Tot în 2011 s-a terminat oficial și războiul din Irak. Primul avion care s-a prăbușit în 2001 a fost zborul 11 al American Airlines, care avea un echipaj format din 11 persoane. În Afganistan au fost trimiși inițial 11.000 de soldați. Cele două turnuri gemene aveau câte 110 etaje fiecare. Forma turnurilor este cea a numărului 11, unul dintre numerele zeiței sioniștilor, Iștar, alături de 8 și 17, după cum recunoștea chiar ea în Cartea lui Babalon, scrisă de Jack Parsons: „Adunați-vă în sabaturi ca în vechime, al căror număr este 11, care este și numărul meu”. Importanța lui 11 reiese cel mai bine din finalul Primului Război Mondial, care s-a încheiat printr-un armistițiu intrat în vigoare pe 11 noiembrie 1918 la ora 11, adică în a unsprezecea oră a celei de-a unsprezecea zile a celei de-a unsprezecea luni a acelui an. Prezența repetată a acestui număr în povestea atentatelor din 2001 reprezintă o semnătură a zeiței venerate de cei care au pus planul în aplicare. Îi întâlnim aici și numărul 17, de exemplu în închiderea bursei americane de pe 11 până pe 17 septembrie, în ora prăbușirii clădirii 7 (17:20), în ziua în care a apărut prima declarație a lui bin Laden după atentate (17 septembrie) sau în ziua căderii regimului taliban (17 decembrie). Se mai găsește ascuns și în numerele zborurilor celor patru avioane deturnate și prăbușite pe 11 septembrie: 11, 77, 93 și 175. Unind câte o cifră din zborurile 11 și 77, reiese de două ori numărul 17. Eliminând ultima cifră din zborul 175 rămâne tot 17; dacă adunăm această cifră cu cele ale
ultimului zbor, 93, suma lor este 17. Tot simbolică este și înlocuirea turnurilor gemene de la World Trade Center cu unul singur, One World Trade Center, exact la începutul mileniului III. Lumea este împărțită între cei doi frați („Gemenii divini”, cum erau numiți uneori) Marduk și Iștar, simbolizați prin turnurile gemene. Prin dărâmarea turnurilor și înlocuirea lor cu unul singur, Iștar și-a făcut publică intenția supremă: din mileniul III, lumea să nu mai fie condusă de două zeități, ci de una singură. Așa cum declara tot în Cartea lui Babalon, scrisă de Jack Parsons: „Da, vom cuceri moartea și iadul împreună. Și Pământul este al meu”. Războaiele care au urmat, dintre adepții ei și musulmanii lui Marduk, au demonstrat că mesajul de pe 11 septembrie nu a fost o amenințare deșartă, ci un plan concret, pus în aplicare. Să remarcăm și că turnul One World Trade Center are laturile triunghiulare (două cu vârful în sus și două cu vârful în jos), astfel încât, privit de jos din două direcții are aspectul unei piramide. Înălțimea lui este de 1776 picioare (541 metri), 1776 fiind anul înființării Statelor Unite ale Americii dar și a organizației bavareze Illuminati. Reversul Marelui Sigiliu al Statelor Unite conține o piramidă cu un ochi în vârf (unul dintre simbolurile principale ale francmasoneriei), introdusă și pe spatele bancnotei de un dolar în 1935, așa că putem considera turnul One World Trade Center piramida lui Iștar, mai ales că în apropiere se află gigantica ei reprezentare, Statuia Libertății. Merită menționat și că „york” este un cuvânt celtic care desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și în Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, care împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie, începând cu 2001.
În timp s-a diminuat considerabil frica oamenilor de al-Qaeda, așa că în 2014 a fost inventată o nouă grupare teroristă, mai puternică și mai fioroasă: Statul Islamic al Irakului și Siriei (abreviat ca ISIS) sau Statul Islamic al Irakului și Levantului (ISIL). Observăm că abrevierea numelui acestei organizații este numele zeiței egiptene Isis (Aset pentru egipteni), care în original o reprezenta pe Ninhursag, mama fraților Marduk și Iștar. Însă, după plecarea Celeștilor de pe Pământ de acum patru milenii, Marduk a preluat toate funcțiile și atributele lui Enlil iar Iștar pe cele ale mamei sale. Așadar, gruparea ISIS o reprezintă pe zeița sioniștilor. ISIS / ISIL nu este o organizație care pune la cale atentate din când în când, precum al-Qaeda, ci o adevărată armată teroristă, înarmată până în dinți, care nu se îndeletnicește doar cu atentate, ci și duce războaie, cucerind teritorii însemnate. Lumea nu s-a întrebat de ce al-Qaeda a început să dispară pe măsură ce ISIS era promovată tot mai mult, darămite să vadă dedesubturile. Fostul agent NSA și CIA, Edward Snowden, a dezvăluit că liderul Statului Islamic, califul Abu Bakr al-Baghdadi, a fost antrenat în Israel iar CIA-ul american, British Intelligence și Mossad-ul israelian au creat o organizație teroristă care să atragă toți extremiștii lumii într-un singur loc. Chiar și președintele cecen Kadirov a declarat că „al-Baghdadi ar trebui să-și dea masca jos și să declare tare și clar că este un agent CIA”. Pentru că începuseră se se adune dovezile care să demaște această mascaradă, agentul al-Baghdadi a trebuit să dispară din joc, așa că s-a „sinucis” în octombrie 2019. La fel ca Osama bin Laden, și acesta putea să fie ascuns într-un loc în care să trăiască fericit până la adânci bătrâneți, cu o nouă identitate, cu un aspect diferit și sub atenta privire a agenților CIA. Apariția Statului Islamic a dat occidentalilor posibilitatea de a continua războaiele începute de Bush și de a porni altele noi. Iar din 2001, atentatele împotriva lumii occidentale s-au înmulțit considerabil, pentru a menține constantă atât starea de alertă care scuză controlul populațiilor prin măsurile antiteroriste, cât și teama oamenilor de rând, alături de ura lor pentru musulmani. Iată doar câteva dintre atentatele care au ajuns în atenția publicului:
– 12 octombrie 2002, Indonezia – bombardamentul din Bali – 202 morți și 240 răniți.
– 11 martie 2004, Spania – bombardamentul de la metrou din Madrid – 192 morți și 2050 răniți.
– 1-3 septembrie 2004, Rusia – luarea de ostatici într-o școală din Beslan – 385 morți, 783 răniți.
– 7 iulie 2005, Anglia – bombardamentul de la metrou din Londra – 56 morți și 700 răniți.
– 11 iulie 2006, India – bombardamentele de la metrou din Mumbai – 209 morți, peste 700 de răniți.
– 29 martie 2010, Rusia – bombardamentele de la metrou din Moscova – 40 morți, 102 răniți.
– 11-12 martie 2012, Franța – împușcăturile din Montauban și Toulouse – 7 morți, 5 răniți.
– 3 mai 2012, Rusia – atacul de la Makhachkala – 14 morți, 130 răniți.
– 15 aprilie 2013, SUA – bombardamentul de la maratonul din Boston – 3 morți, 264 răniți.
– 14 februarie 2014, Nigeria – masacrul din Borno – peste 200 morți.
– 7 ianuarie 2015, Franța – crimele de la Charlie Hebdo – 12 morți, 11 răniți.
– 20 iulie 2015, Turcia – bombardamentul de la Suruc – 33 morți, 104 răniți.
– 10 octombrie 2015, Turcia – bombardamentul de la Ankara – 102 morți, peste 400 răniți.
– 13 noiembrie 2015, Franța – atacurile din Paris – 137 morți, 368 răniți.
– 2 decembrie 2015, SUA – atacul din San Bernandino – 14 morți, 22 răniți.
– 22 martie 2016, Belgia – bombardamentul de la Bruxelles – 35 morți, peste 300 răniți.
– 12 iunie 2016, SUA – împușcăturile din Orlando – 49 morți, 53 răniți.
– 14 iulie 2016, Franța – atacul din Nice – 87 morți, 434 răniți.
– 19 decembrie 2016, Germania – atacul de la Berlin – 12 morți, 56 răniți.
– 22 martie 2017, Anglia – atacul de la Podul Westminster – 6 morți, 49 răniți.
– 3 aprilie 2017, Rusia – bombardamentul de la metrou din Saint Petersburg – 5 morți, 15 răniți.
– 7 aprilie 2017, Suedia – atacul din Stockholm – 5 morți, 15 răniți.
– 22 mai 2017, Anglia – bombardamentul de pe Manchester Arena – 22 morți, 129 răniți.
– 3 iunie 2017, Anglia – atacul de pe Podul Londrei – 11 morți, 48 răniți
– 17-18 august 2017, Spania – atacurile din Barcelona – 15 morți, 120 răniți.
– 2 noiembrie 2020, Austria – atacurile de la Viena – 4 morți, 15 răniți.
Din 2001 până în prezent au avut loc mult mai multe atentate teroriste, în special în Asia și în Africa. Multe dubioase, în care teroriștii sinucigași își luau cu ei actele pe care ori le „pierdeau” pe drum, ori acestea „supraviețuiau” miraculos exploziilor. Dacă ar fi puse sub lupa unui ochi critic, mai mult ca sigur se vor găsi și mai multe nereguli în poveștile oficiale. Să luăm un exemplu: atentatele de pe 7 iulie 2005 din Londra. Patru teroriși au aruncat în aer trei metrouri și un autobuz. În acea dimineață avea loc un exercițiu antiterorism exact cu acel scenariu, exact în acel loc și exact la acea oră. Peter Power, specialist în managementul situațiilor de criză, a descris această situație ca fiind doar o coincidență. O explicație prin care suntem luați de proști din nou, pentru a nu știu câta oară. Să analizăm pe larg încă un caz dubios: atentatele de la Charlie Hebdo.
Pe 7 ianuarie 2015, doi frați musulmani, Said și Chérif Kouachi, înarmați cu mitraliere, au luat cu asalt sediul revistei Charlie Hebdo din Paris, unde au ucis 12 persoane și au rănit alte 12. Frații făceau parte din gruparea teroristă al-Qaeda iar motivul atacului au fost niște caricaturi ale revistei, în care apărea profetul Mohamed. După două zile, Amedy Coulibaly, un alt musulman, a luat 19 ostatici într-un supermarket, dintre care a ucis patru evrei. Acesta făcea parte din gruparea ISIS și era un prieten al celor doi frați. Lumea întreagă a fost bulversată de aceste atacuri teroriste și și-a arătat susținerea față de jurnaliștii uciși, care au fost numiți „eroi”, prin mesajul devenit viral „Je suis Charlie” („Eu sunt Charlie”). Când în 1999 trupele NATO au bombardat sediul radio-televiziunii sârbe, ucigând 16 oameni, nu s-a scandalizat nimeni, nu a protestat nimeni, nu au apărut sloganuri de susținere. Din păcate, nu este vorba despre ipocrizia politicienilor și a presei pe care o controlează, ci de interese ascunse.
Pe 26 ianuarie 2014, francezii au protestat în Paris și Lyon împotriva evreilor sioniști și a francmasonilor din conducerea țării, cerând Armatei să preia controlul statului pentru a salva poporul. Printre scandările celor peste o sută de mii de oameni se numără: „DA pentru Faurisson (un francez revizionist – n.a.)! Holocaustul e o făcătură!”, „Jurnaliștii sunt pișat de curvă”, „Francmasonii la pușcărie!” sau „Evreilor, dispăreți, Franța nu este a voastră!”. „Ne-am săturat de finanțe internaționale, loji masonice și sionism, poporul francez a fost lobotomizat de către mass-media”, declara atunci unul dintre protestatari într-un interviu televizat. Nemulțumirile francezilor sunt de înțeles: economia țării era la pământ, căsătoriile homosexuale le-au fost impuse prin lege iar o mulțime de activiști au ajuns la închisoare pentru că au negat Holocaustul. Ultimii doi președinți ai Franței, Sarkozy și Hollande, prezintă caracteristici fizice evreiești, după părerea multor francezi. Președintele din 2015, François Hollande, întrunea în sondaje dezaprobarea a 80% dintre francezi, deși avea susținerea a 87% dintre membrii Parlamentului. La fel ca în Germania interbelică, francezii au dat vina pe evreii care îi conduc pentru situația dezastruoasă în care se afla țara lor. Un sondaj arată că 37% dintre ei își exprimau atunci în mod deschis opiniile antisemite. O altă statistică din 2014 spune: „cu 40% au crescut actele de violență cu caracter antisemit în primul trimestru al anului 2014, comparativ cu acelaşi trimestru al anului trecut”. Legea care interzice libertatea de exprimare cu privire la problema Holocaustului este „legea Fabius-Gayssot”, aprobată de Parlamentul francez în 1990 și redactată de bogătașul evreu Laurent Fabius, cel care a provocat moartea a mii de hemofilici francezi prin importul de sânge contaminat cu SIDA de la afro-americanii din Atlanta, Georgia. Nemulțumirile francezilor față de dictatura evreiască s-au aplificat și din cauza unui actor de comedie foarte popular în Franța, pe nume Dieudonné, căruia i-a fost interzis să mai glumească pe seama evreilor și a Holocaustului. El inventase în 2009 un nou tip de salut, numit „la quenelle” („supozitorul”), adresat evreilor, care semnifică un fel de „ba pe-a mă-tii!”. Acel salut a prins în special în rândurile imigranților musulmani, care simpatizează cu cauza palestiniană și sunt împotriva evreilor și a statului Israel. Francezii nu s-au lăsat înrobiți și au continuat sfidarea evreilor, cu riscul de a încălca legea. De exemplu, a prins la public un activist comunist, pe nume Alain Soral, care și-a bătut joc de camerele de gazare în parodia sa, intitulată „Camere de gazare pentru idioți”. Să menționăm și că Franța găzduiește cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa (la fel ca Germania în perioada interbelică), formată din aproximativ 600.000 de evrei. În Germania lui Hitler erau cu doar 100.000 mai puțini…
Chiar și celebra publicație Charlie Hebdo s-a lovit de problema antisemitismului. În 2008, revista a concediat un caricaturist care făcuse mișto de familia prezidențială franceză. Fiul președintelui de atunci, Sarkozy, s-a căsătorit cu o tânără evreică, iar caricaturistul a insinuat că fiul președintelui a trecut la mozaism din considerente materiale. Editorul revistei, Philippe Val, i-a cerut caricaturistului Siné (pe numele real Maurice Sinet) să-și prezinte scuzele printr-o scrisoare. Siné a refuzat, astfel încât a fost concediat, fiind acuzat de antisemitism, poziție la care s-a raliat și intelectualitatea franceză în frunte cu filosoful evreu Bernard-Henri Lévy. Mai mult, caricaturistul a primit amenințări cu moartea de la Liga Pentru Apărarea Evreilor, mesajul lor fiind: „20 de centimetri de oțel inoxidabil în intestine ar trebui să-l oprească pe bastard”. Siné a dat în judecată publicația Charlie Hebdo pentru concediere abuzivă și a primit în 2010 despăgubiri în valoare de 40.000 de euro. În decembrie 2012, Curtea de Apel din Paris a confirmat sentința împotriva publicației, ridicând despăgubirea caricaturistului la 90.000 de euro. Urâte dedesubturi ale unei publicații care consideră că libertatea de exprimare îi conferă dreptul de a-și bate joc de orice religie, în special de islam și creștinism, însă își concediază angajații care îndrăznesc să-i deranjeze pe evrei…
În iulie 2014, în toate marile orașe ale Franței au avut loc proteste împotriva masacrului comis de israelieni în Fâșia Gaza. Deși interzise de Guvern, manifestațiile nu au putut fi oprite, mii de oameni scandând: „Israelul asasin, Hollande complice!” sau „Suntem cu toții palestinieni!”. În Paris, manifestanții au încercat să spargă barajul ridicat de polițiști, situația degenerând în conflicte extrem de dure. Liderii comunității evreiești din Franța au declarat că evenimentele petrecute atunci au fost de o gravitate extremă, nemaivăzută până în acel moment în Franța, mai multe sinagogi fiind atacate de oameni care strigau „Moarte evreilor!”. „Conflictul din Orientul Mijlociu este doar un pretext. Are loc o acțiune care vizează excluderea evreilor din comunitatea națională. Noi suntem acum primele victime și urmează atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetățeni francezi de alte religii. Franța este în pericol!”, declara Roger Cukierman, președintele Consiliului Reprezentativ al Instituțiilor Evreiești din Franța (CRIF). Să reținem ultima parte a declarației lui, o adevărată „profeție” demnă de un veritabil urmaș al lui Nostradamus: „urmează atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetățeni francezi de alte religii. Franța este în pericol!”. În urma acelor proteste, fără îndoială pentru a-și calma populația, conducătorii Franței și-au modificat politica de apărare a evreilor. La sfârșitul lunii iulie, autoritățile franceze au făcut apel la încetarea imediată a focului în Orientul Mijlociu. La începutul lunii august, ministrul francez de externe, Laurent Fabius, a criticat atacurile lansate de Israel în Fâșia Gaza. „Relațiile tradiționale de prietenie între Israel și Franța sunt vechi și dreptul Israelului la securitate este total, dar nu justifică uciderea copiilor și masacrarea civililor”, a afirmat el într-un comunicat dat publicității la Paris. Alături de Germania și Marea Britanie, Franța a cerut atunci redeschiderea unei misiuni de monitorizare aparținând Uniunii Europene în Fâșia Gaza. Mai mult, în decembrie 2014, Parlamentul francez a recunoscut independența statului palestinian, ceea ce a enervat Israelul. Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a calificat drept o „greșeală gravă” acea decizie a Franței. Comentariu care cam sună a amenințare.
În noiembrie 2014, fostul consilier economic al președintelui rus Vladimir Putin, Andrei Ilarionov, declara pentru televiziunea poloneză TV Republika: „țările și națiunile europene nu ar trebui să fie surprinse dacă, să spunem, la anul, în primăvară, apare o masivă mișcare politică islamistă, o primăvară islamică în Europa, care va destabiliza țările europene și va consuma energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale”. Declarația lui Ilarionov a trecut neobservată, chiar dacă era o completare indirectă a celei din iulie a președintelui CRIF, care anunța „atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii”. La începutul lunii decembrie 2014, după o vizită în Kazahstan, președintele francez François Hollande a făcut o escală la Moscova, unde s-a întâlnit cu omologul său rus, Vladimir Putin. După cum scria site-ul 4thmedia.org pe 9 decembrie 2014, Hollande l-ar fi anunțat pe Putin că regimul Obama pregătește un atentat terorist în Franța, pentru care va da vina ulterior pe Rusia. Previziunea s-a îndeplinit parțial, atacurile teroriste având loc la Paris după o lună. Pentru a-și arăta susținerea, Putin s-a oferit să sponsorizeze împodobirea celui mai mare brad de Crăciun din Paris, amplasat în fața Catedralei Notre Dame, achitând și costurile transportului bradului din Rusia. Cu acea ocazie, Alexander Orlov, ambasadorul Rusiei în Franța, a evidențiat prietenia dintre cele două popoare: „Cu acest gest vrem să arătăm că, în ciuda eforturilor occidentale de izolare a Rusiei, prietenia dintre țările noastre este atât de puternică și de profundă încât niciun joc politic nu o poate distruge”. Prietenie care se observă și din faptul că Franța a livrat Rusiei în octombrie 2014 o navă de luptă, dar și din declarația președintelui Hollande de pe 5 ianuarie 2015, când a cerut ridicarea embargoului aplicat Rusiei. Este binecunoscut conflictul de fațadă dintre Rusia și Statele Unite ale Americii, americanii având grijă dintotdeauna de interesele statului Israel.
Previziunile s-au îndeplinit. Pe 7 ianuarie 2015, 12 persoane au fost ucise de niște teroriști islamiști, frații Chérif și Said Kouachi. A doua zi, un prieten al celor doi frați, Amedy Coulibaly, a atacat un magazin evreiesc. Au urmat alte victime, numărul persoanelor ucise ridicându-se la 20. Presa din întreaga lume și-a făcut datoria, repetând obsesiv cuvântul „teroriști”, pentru a ne intra bine în capete, și subliniind la fel de obsesiv dreptul la liberă exprimare a ziariștilor francezi de la Charlie Hebdo. Însă povestea are câteva lacune, care nu pot fi ignorate. Atacul a fost unul atipic. Teroriștii musulmani apelează de obicei la bombe, pistoale sau sticle incendiare; aceștia au avut armament de război: arme automate și un lansator de rachete, pe care nu l-au folosit nici măcar când au fost încercuiți de polițiști. Specialiștii care au analizat imaginile cu atacatorii au remarcat imediat că acțiunea trăda un antrenament militar. Felul în care foloseau armele, felul în care acționau ca echipă, totul demonstra că a fost vorba despre profesioniști din trupe de elită. Teroriștii musulmani întotdeauna încearcă să se sinucidă în astfel de cazuri, considerând că pierzându-și viața în lupta cu „infidelii” le garantează un loc în rai. Cei din Paris nu au făcut acest lucru, ci au încercat să scape. Nu foarte bine însă. În loc să dispară rapid din țară, ei s-au plimbat haotic prin Franța, s-au lăsat văzuți într-o benzinărie pe care au și jefuit-o, apoi s-au baricadat într-o tipografie. Mai mult, unul dintre ei și-a uitat actul de identitate în mașină. Cum ar putea niște profesioniști, așa cum au demonstrat că erau, să facă astfel de greșeli? De ce și-ar lua cineva la el actul de identitate atunci când s-ar duce să ucidă niște oameni? Pe care l-a mai și pierdut, atât de convenabil pentru autorități. De ce nu a apelat la acte false, așa cum procedează teroriștii de obicei? Ce voia al treilea terorist, care a luat ostatici? Doar ca polițiștii să înceteze urmărirea primilor doi? Pare pueril, ținând cont că o asemenea revendicare nu putea fi sub nicio formă aplicată. De ce a lăsat telefonul deschis, pentru ca Poliția să știe în orice moment ce se întâmplă? De ce le-a dat ostaticilor ocazia să evadeze atunci când a început să se roage? De ce Poliția franceză a dispus o asemenea desfășurare de forțe pentru capturarea a doi oameni? Cumva pentru a se accentua amploarea evenimentului în ochii publicului? Să presupunem că jurnaliștii au fost uciși din cauza caricaturilor la adresa profetului Mohamed. De ce ar fi așteptat musulmanii câțiva ani pentru a se răzbuna? De ce n-au făcut-o mai devreme, ci la o lună după recunoașterea independenței statului palestinian de către Parlamentul francez și la două zile după ce președintele Franței cerea eliminarea sancțiunilor impuse Rusiei? De ce au făcut-o într-o țară solidară cu musulmanii, în care antisemitismul atinsese cote maxime, în loc să se bucure de acel sprijin împotriva dușmanilor lor tradiționali? De ce declarațiile oficiale sunt diferite? De exemplu, presa franceză a relatat că ostaticul de la tipografia din Dammartin-en-Goele a fost eliberat, iar președintele Hollande a anunțat că toți ostaticii au murit. De ce nicio grupare teroristă nu a revendicat oficial atentatul, al-Qaeda și ISIS preferând doar să salute gestul celor doi frați musulmani? Abia după două zile frații au declarat că sunt membri al-Qaeda, iar un cleric al Statului Islamic a revendicat atentatul în numele grupării sale. Până la urmă, cei doi erau membri al-Qaeda sau ISIS? Statul Islamic sau ISIS a continuat teroarea din Franța spărgând site-urile primăriilor a două orășele, Ezanville și Goussainville, pe care au postat mesajul: „Statul Islamic rămâne cu voia lui Allah. Eliberați Palestina. Moarte Franței. Moarte lui Charlie”. Atât?!? Ăsta e un mare act terorist din partea celei mai fioroase grupări teroriste din lume? De ce n-au apelat la bombe, mașini-capcană, avioane deturnate sau grenade, așa cum fac de obicei? Cu ce i-a ajutat să posteze un mesaj pe site-urile obscure ale primăriilor unor orășele? De ce s-a sinucis Helric Fredou, unul dintre polițiștii care anchetau atentatul de la sediul publicației Charlie Hebdo, fără să lase în urmă măcar un bilet de adio? De ce presa mondială nu a spus nimic despre îngrădirea dreptului la opinie a francezilor în privința evreilor, însă i-a transformat pe jurnaliștii uciși în simboluri ale libertății de exprimare? De ce presa a continuat să înfricoșeze populația subliniind amenințarea teroristă a islamiștilor și ignorând mesajele pașnice ale comunității islamice? Liderul partidului francez de extremă dreapta, Marine Le Pen, a anunțat că „islamiștii au declarat război Franței”, deși Consiliul Musulman al Franței și cel al Marii Britanii au condamnat atacurile din Franța, la fel ca mii de musulmani în mediul online. De exemplu, Mohammed al Binatee afirma: „Coranul spune: Oricine ucide un suflet inocent este ca și cum ar fi ucis întreaga omenire”. Pentru Emre Soncan, „un musulman nu poate fi terorist și un terorist nu poate fi musulman”. Un alt musulman, Zainab Akhtar, nota că uciderea unor oameni nevinovați „este mai josnică și ofensatoare decât ar putea fi orice caricatură”. Iar acestea sunt doar trei dintre miile de opinii ale musulmanilor din întreaga lume, ignorate de mass-media care a preferat înfierarea islamului. De ce? Cine are de câștigat de pe urma acestor evenimente nefericite?
În primul rând, totul pare o răzbunare a evreilor, o plată pentru acea „greșeală gravă” de a recunoaște independența statului palestinian, după cum anunța prim-ministrul Israelului. Nu ar fi prima oară când Israelul s-ar răzbuna. La sfârșitul anului 2013, un tribunal din Malaezia a găsit statul Israel vinovat de genocid. În 2014, trei avioane malaeziene au dispărut sau s-au prăbușit. În 2011, aripa tânără a Partidului Muncii din Norvegia a inițiat o campanie agresivă pentru ca guvernul de la Oslo să impună o blocadă totală asupra Israelului. Nu după mult timp, întreaga conducere a aripei tinere a Partidului Muncii a fost măcelărită printr-o operațiune atribuită unui nebun, Anders Breivik. Să fie vorba despre niște coincidențe? Dacă Franța este într-adevăr condusă de evrei, așa cum bănuiesc francezii, acest atentat ar fi rezolvat măcar parțial problema antisemitismului. Multă vreme francezii au solidarizat cu musulmanii împotriva evreilor. Atentatele din ianuarie 2015 au făcut poporul să își schimbe părerea. La scurt timp după 7 ianuarie, trei grenade folosite pentru exerciții militare au fost aruncate înspre o moschee din Mans, două focuri de armă au fost trase împotriva unei săli musulmane de rugăciune din Port-la-Nouvelle iar un restaurant din apropiere de Lyon, care vindea kebab, situat lângă o moschee, a fost ținta unei explozii. Practic peste noapte s-a schimbat totul iar evreii nu mai erau dușmanii francezilor, ci musulmanii, inamicii tradiționali ai evreilor.
Doctorul Paul Craig Roberts, fost asistent al secretarului Trezoreriei americane în administrația Reagan și editor asociat al Wall Street Journal, susținea că atacurile teroriste din Franța au fost o operațiune a serviciilor secrete americane, având ca scop „asigurarea statutului Franței de vasal al Statelor Unite”. „Amintiți-vă toate situațiile create de FBI pentru a transforma amenințările teroriste la adresa americanilor în realitate”, nota el pe site-ul personal. Doctorul Roberts a amintit solicitarea președintelui Hollande de a se ridica sancțiunile impuse Rusiei. „A fost mai multă independență manifestată de Franța decât putea suporta Washingtonul”, a comentat fostul funcționar al Casei Albe. Bineînțeles că nu putem crede pe cuvânt un fost funcționar al Casei Albe, care a ieșit din sistem de cel puțin 26 de ani. Cât timp nu știm de unde își lua informațiile, afirmațiile lui au rămas la stadiul de ipoteze, precum toate celelalte. Însă ipoteza lui o confirmă pe cea din decembrie 2014, în care se spunea același lucru. Dacă într-adevăr a fost totul regizat de americani, datele problemei nu se schimbă deloc. Statele Unite ale Americii sunt și ele conduse de sioniști, prin urmare prea puțin contează dacă atentatele au fost organizate de CIA ori de Mossad, cât timp ambele îndeplinesc ordinele acelorași stăpâni.
Câștigul cel mai mare al celor care ne conduc este implementarea legilor care permit controlul mai sever al cetățenilor. Procurorul general al României, Tiberiu Nitu, a declarat imediat după atentatele din Paris că sunt imperios necesare legi eficiente, care să permită prevenirea actelor de terorism, așa cum este legea 82/2012, cunoscută ca „legea Big Brother”. Șase asociații civice au cerut implementarea acestei legi, subliniind faptul că tragedii precum cele din Franța readuc aminte de nevoia esențială a cetățenilor de a se simți protejați de statul în care trăiesc. Evident că România nu a fost singura țară care a implementat astfel de măsuri ce îngrădesc libertatea cetățenilor. Sub pretextul luptei împotriva terorismului ne-am pierdut tot mai mult dreptul la viață privată, activitatea noastră de orice tip fiind atent supravegheată de serviciile secrete, așa cum s-a întâmplat și după atentatele de la World Trade Center din 2001. Iar acesta nu este decât un nou pas pentru instituirea Noii Ordini Mondiale. După atentatele din ianuarie 2015, europarlamentarul liberal Renate Weber a declarat la Radio France International că se așteaptă ca autoritățile române să încerce să ia măsuri care îngrădesc drepturile omului, pe fondul atacurilor din Franța, dar și că vor exista încercări similare și în alte țări. O altă „lege Big Brother”, legea 235/2015, a fost promulgată pe 9 octombrie 2015. O lună mai târziu a fost atacată la Curtea Constituțională, dar degeaba: în octombrie 2016, Curtea a declarat-o constituțională.
Pentru a înțelege că și atentatele din ianuarie 2015 au fost planificate din timp și orchestrate de elita sionistă care conduce marile puteri ale lumii, să ne amintim de scrisoarea masonului american Albert Pike, trimisă italianului Giuseppe Mazzini pe 15 august 1871: „Al treilea război mondial va trebui creat prin exploatarea disensiunilor create de agentura Illuminaților între sioniștii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie condus în aşa fel încât islamul și sionismul politic să se distrugă reciproc. În acest timp celealte naţiuni ca întotdeauna divizate în această chestiune vor fi obligate să lupte până la completa lor epuizare fizică, morală, spirituală și economică”. Oare nu asta se întâmplă din 2001? Conflictul dintre evrei și musulmani a luat amploare iar națiunile lumii au fost împărțite în două tabere, fără să-și dea seama că astfel au ajutat la implementarea Noii Ordini Mondiale. Pentru acest lucru, jurnaliștii de la Charlie Hebdo au fost declarați eroi care și-au dat viața în numele libertății de exprimare, martiri cu care s-au identificat mii de oameni ce au postat mesajul „Je suis Charlie”. Revista Charlie Hebdo a primit titlul de cetățean de onoare al Parisului. În numele jurnaliștilor uciși s-a organizat un miting de solidaritate la Paris pe 11 ianuarie 2015, printre cei un milion de participanți aflându-se și președintele Franței, François Hollande, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, premierul Marii Britanii, David Cameron, premierul Spaniei, Mariano Rajoy, șeful guvernului italian, Matteo Renzi și președintele Consiliului European, Donald Tusk. Politicienii de elită ai lumii au mărșăluit separat de milionul de manifestanți, grupul lor având, în mod surprinzător, forma unui triunghi. În mijlocul acelui triunghi, după cum se observă din fotografii, a fost lăsat un mic spațiu liber de forma unui cerc. Triunghiul cu un cerc nu reprezintă decât triunghiul cu un ochi în interior, vârful piramidei masonice. Mai exact, este simbolul divinităților lor și astfel, prin această „semnătură”, avem confirmarea că totul a fost orchestrat de către masonerie, care ne târăște către Noua Ordine Mondială. De altfel, pe 9 ianuarie 2015, președintele francez François Hollande a făcut la televiziunea națională o dezvăluire șocantă: „Cei care au comis aceste acte, acești teroriști, acești iluminați, acești fanatici, nu au nimic de-a face cu religia musulmană”. Illuminati (adică „iluminații” în limba latină) sunt o facțiune a francmasoneriei, considerați a fi elita acestei organizații malefice. Prin această declarație, Hollande a confirmat ceea ce deja bănuiam, că atentatele au fost organizate de masonerie! O altă confirmare a venit în timpul marșului solidarității din partea liderilor politici. Implicarea francmasoneriei se vede și din „semnătura” pe care o lasă întotdeauna în urmă. Au fost ucise 12 persoane și rănite alte 12 în primul atac terorist, 12 fiind unul dintre cele mai importante numere ale masonilor și, implicit, ale sioniștilor care îi conduc. Numerologia fiind extrem de importantă pentru masoni, ar fi o greșeală să o ignorăm. Drept pentru care, analizând data primului atentat, 7.01.2015, observăm că suma cifrelor anului este aceeași cu suma cifrelor zilei și a lunii, adică 8. Departe de a fi o coincidență, 8 este cifra zeiței masonilor, Iștar. Cei trei teroriști au ucis 17 persoane și au rănit alte 22. 17 este numărul aceleiași Iștar iar 22 semnifică sfârșitul în simbolismul iudeo-masonic. Data atentatelor, 7 ianuarie, reprezintă inversul lui 17. Nici orașul nu pare să fi fost ales la întâmplare; dacă troianul Paris a cauzat un îndelungat război în miturile elene, întâmplările din Paris pot da startul unui război al Franței împotriva islamului, mascat sub forma unui război împotriva terorismului. Legendarul Paris i-a oferit mărul Discordiei zeiței Afrodita; administrația de la Paris pare să fi făcut același lucru, alegând să o slujească pe zeița sioniștilor care, la fel ca Afrodita grecilor, era considerată zeița frumuseții și a iubirii. Parisul are multe porecle, cea mai cunoscută fiind „Orașul Luminilor”, nume care se datorează în primul rând faptului că a fost un centru de educație și al ideilor în epoca iluminismului (fiind orașul care a dat naștere acestei epoci) și mai târziu datorită adoptării iluminatului stradal. Orașul Luminilor, iluminismul și organizația Illuminati ne duc cu gândul la iluminarea adusă de Lucifer, al cărui nume înseamnă „aducătorul luminii”. La fel ca îngerul decăzut, Parisul le-a adus și el oamenilor iluminarea în secolul al XVIII-lea, eliberându-i de îndelungata dictatură a creștinismului. Eliberându-i doar în aparență, evident.
Nu încape nicio îndoială că atentatele din Franța nu au avut loc pe fond religios, ci politic. Nu încape nicio îndoială că totul a fost regizat conform planului elitei ascunse. Cine erau acei caricaturiști și de ce ar trebui sau nu să îi considerăm eroi ori simboluri ale libertății de exprimare? În primul rând, nu erau jurnaliști, ci caricaturiști, adică altă mâncare de pește. Acei oameni nu își informau cititorii, nu luptau pentru adevăr și dreptate, nu încercau să schimbe ceva în bine, ci doar se rezumau la caricaturi, cele mai multe fără pic de umor. Și făceau asta de mulți ani, fără să ia în seamă rugămințile, amenințările sau procesele intentate de cei care le cereau să se oprească. Pentru a înțelege cât mai bine cu ce fel de caricaturi avem de a face, nu trebuie decât să aruncăm o privire pe câteva dintre cele pe care mass-media le-a tot ignorat. Cele care i-au jignit cu adevărat pe musulmani nu sunt cele care apăreau atunci la TV, ci două cu adevărat insultătoare. Într-una dintre ele, profetul Mahomed este înfățișat în patru labe, gol, cu organul sexual la vedere și cu o stea în fund. Desenul este însoțit de cuvintele: „Mahomed: o stea s-a născut!”. În altă caricatură, profetul islamului este tot gol, întins pe burtă, și îi cere unui cameraman să-i filmeze fesele. Nici creștinismul nu a scăpat de batjocură. Pe coperta unui număr al revistei apare Maria în timp ce îl naște pe Iisus, care are față de porc. Prima pagină a unui alt număr este dedicată Sfintei Treimi a creștinismului, prinsă într-un act pornografic homosexual: Dumnezeu Tatăl este penetrat pe la spate de Iisus, căruia i s-a înfipt în anus Sfântul Duh. Ce rost au aceste desene care nu au nici măcar umor? Care este rolul lor? Unde este acea exprimare liberă pentru care meritau acei oameni să fie transformați în eroi? Este o diferență enormă între libertate de exprimare și bătaie de joc, între critici aduse pe bună dreptate și caricaturi pornografice cu zei sau profeți. Din câte se observă, acei caricaturiști nu erau pamfletari, nu încercau să facă umor și nici nu poate fi vorba despre o critică decentă a religiei, ci par să fi căutat să provoace scandaluri. Se așteptau la represalii, dovada fiind polițistul pe care îl aveau mereu în redacție. În acest caz, ce urmăreau prin jignirile repetate aduse religiilor? Revista Cațavencii chiar scria: „Am senzația că au murit la fel cum ar muri unii care vor să demonstreze că dacă umbli noaptea prin savană cu un platou de mici în mînă, la un moment dat te mănîncă leii”. Sunt sigur că erau conștienți de efectele acțiunilor lor. Să înțelegem că exact acesta era scopul pe care îl urmăreau? Au fost puși să lovească în religii cât mai josnic cu putință, pentru a atrage represalii de care să profite alții? Înainte de a deveni Charlie Hebdo, revista se numea Hara-Kiri. A apărut prima oară în 1960 și a fost interzisă temporar de guvernul francez în 1961 și în 1966. Pentru că a luat în râs moartea fostului președinte Charles de Gaulle, publicația a primit în 1970 o interdicție permanentă a publicității și a vânzării către minori. În aceste condiții, Hara-Kiri a dispărut și a apărut Charlie Hebdo, numită după același Charles de Gaulle, fiind în principiu aceeași revistă cu un nume diferit. Revistă care și-a făcut un obicei din a jigni creștinismul și islamul, dar nu și iudaismul. Ceea ce s-a văzut cel mai bine în cazul caricaturistului Siné, care a fost concediat pentru că și-a permis să insinueze că fiul președintelui Sarkozy s-a căsătorit cu o evreică pentru bani. Pentru a păstra aparențele, caricaturiștii au făcut glume și pe seama evreilor însă mult mai rar, în moduri decente în comparație cu cele pe seama creștinilor și musulmanilor și, cel mai important, doar pe seama evreilor ortodocși, nicidecum a sioniștilor. De altfel, în redacția revistei s-au aflat încă de la început evrei, doi dintre ei fiind uciși în ianuarie 2015 (Georges Wolinski și Elsa Cayat). Astfel putem înțelege că Charlie Hebdo a avut rolul încă de la început de a provoca creștinii și musulmanii, pentru a isca o reacție violentă, precum cea din 2015, care să ajute la înfierarea dușmanilor tradiționali ai evreilor. Nu a făcut asta gratuit, proprietarii revistei fiind compensați corespunzător. Dacă la finalul anului 2014 revista avea grave probleme financiare, confruntându-se cu o pierdere de 100.000 euro, atenția internațională de după atentat i-a adus 4 milioane de euro numai din donații și 15 milioane din vânzări și abonamente. În anul 2015 a câștigat peste 60 milioane de euro, încasările scăzând până la 19,4 milioane în anul următor. Din 2018, Charlie Hebdo cheltuiește 1-1,5 milioane de euro anual pe servicii de securitate și nu pare să mai aibă prea curând probleme financiare, deoarece reclama este sufletul comerțului. Astfel înțelegem cât valorează viețile unor oameni pentru cei care conduc lumea din umbră și pentru slugile lor care își vând semenii.
Noua Ordine Mondială se bazează pe producerea haosului, după cum susține unul dintre principiile de bază ale masoneriei, „ordo ab chao” („ordine din haos”). Prin urmare, nu se poate implementa doar prin atentate și războaie, ci și prin crize financiare. În secolele XIX și XX, multe astfel de crize au fost provocate ori de panicile bancare, ori de căderea burselor. Bineînțeles, controlate de cei care dețin băncile și bursele. Cea mai gravă criză financiară a fost Marea Recesiune dintre 1929 și 1939, când bursa din New York s-a prăbușit, ducând multe state în pragul falimentului. În mileniul III am avut parte de câteva astfel de crize financiare, cum ar fi:
– criza care a afectat Uniunea Europeană între 2000 și 2001 și Statele Unite între martie și noiembrie 2001. Bursa s-a prăbușit din nou în 2002, revenindu-și un an mai târziu. 2,35 milioane de americani și-au pierdut atunci locurile de muncă, rata șomajului crescând de la 4,2% în februarie 2001 la 6,3% în iunie 2003.
– criza financiară globală dintre 2007-2008
– crizele financiare din Islanda dintre 2008-2011
– criza financiară din Spania dintre 2008-2014
– criza financiară europeană din 2010
– criza financiară din Rusia dintre 2014-2015
– criza financiară din Grecia dintre 2010-2018
– criza financiară din Turcia, începută în 2018
– căderea bursei din 2020, cauzată de pandemia de Covid-19
Care sunt rezultatele crizelor financiare, indiferent dacă vorbim despre recesiune, depresiune sau criză economică? Reducerea investițiilor, stagnarea afacerilor, declinul activității economice, restrângerea producției industriale, creșterea ratei șomajului, restricționarea creditelor bancare, deflația prețurilor, hiperinflația, falimente bancare și comerciale, schimburi comerciale semnificativ reduse, un curs valutar volatil și impredictibil, reducerea cererii de mărfuri și servicii, majorarea costurilor de producție, diminuarea volumului de producție, scăderea ratei profitului și, cel mai important, reducerea nivelului de trai al populației.
Dacă alăturăm multitudinea de crize financiare, războaie și atentate teroriste din acest început de mileniu, în număr mult mai ridicat decât în trecut, rezultă un drum sigur al omenirii către Noua Ordine Mondială. Care nu este complet fără crizele medicale cauzate de epidemii sau, mai grav, de pandemii, toate împletindu-se perfect în acest plan malefic. În 2016, o comisie a Cadrului Global al Riscului Sănătății pentru Viitor estima că pandemiile vor costa economia globală peste 6 mii de miliarde de dolari în secolul XXI – adică peste 60 miliarde pe an. Aceeași comisie recomanda cheltuirea anuală a 4,5 miliarde de dolari pentru prevenirea pandemiilor, sumă pe care Grupul Băncii Mondiale a crescut-o la 13 miliarde într-un raport din 2019. Nu am dus lipsă nici de epidemii în acest început de mileniu, în care am fost loviți de holeră, ciumă bubonică, malarie, leishmanioză, febră Dengue, hepatită, gripă, pojar, Ebola, SIDA, meningită, boala mână-gură-picior, virusul Zika, gripă porcină, gripă aviară, SARS, MERS-CoV și Covid-19. Totul încât omenirea să trăiască într-o teamă constantă pe drumul către Noua Ordine Mondială. Totul în umbra terorii, singurul sentiment capabil să înrobească o lume întreagă.
Lasă un răspuns