Pentru a înțelege nu doar cum au fugit Enki, Marduk și Iștar de furia lui Enlil odată cu începerea Potopului, ci și adevărata istorie a Pământului, trebuie să aflăm cum ajung zeii pe planeta noastră din dimensiunile lor imateriale. „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”, spunea Iesous în Evanghelia lui Loukas. Cea mai logică variantă este că au fost transportați cu o navă, pentru a confirma cuvintele lui Iesous. Însă, din păcate pentru el, nu există niciun mit care să sugereze acest lucru. Popoarele din Mesopotamia credeau că se putea ajunge în Grădina Zeilor printr-un tunel întunecat din muntele Masu, a cărui poartă era păzită de „oameni-scorpion”. Pentru scandinavi, lumea zeilor (Asgard) era legată de Pământ (Midgard) printr-un pod păzit de zeul Heimdallr. Tot pe un pod, numit Ukibashi (păzit și el de un zeu uriaș), soseau zeii japonezilor din cer pe Pământ. În Coborârea Inannei în infern, zeița nu s-a îmbarcat într-o navă pentru a ajunge în „lumea de jos”, ci a trecut prin șapte porți, de asemenea păzite. În Cartea egipteană a morților se spune că, pentru a ajunge în regatul lui Asar (Osiris), sufletul trebuie să treacă prin mai multe porți păzite de demoni.
Acest „tunel”, „pod”, „punte” sau „poartă”, care leagă lumea noastră de cele ale zeilor, ne duce cu gândul la un portal care face legătura între dimensiuni sau, mai bine zis, o „poartă a cerului”, cum era numită în Antichitate, ori o „poartă stelară”, cum este numită în prezent. Am văzut într-un capitol precedent că Enlil și Celeștii săi vin din dimensiunea eonilor în lumea materială printr-un portal, care ar putea fi în interiorul Soarelui. Tot printr-un portal, ascuns în interiorul Pământului, se ajunge în lumea imaterială care servește ca închisoare a spiritelor malefice, numită Tartaros de grecii antici. Călătoria în timp și spațiu prin astfel de portaluri este susținută de fizica modernă, unde întâlnim „găurile de vierme”, construcții topologice care leagă zone îndepărtate ale Universului printr-o scurtătură. Au fost descrise pentru prima oară în 1935 de Albert Einstein și Nathan Rosen, din acest motiv fiind numite inițial „poduri Einstein-Rosen”, denumire care amintește de „podurile” din miturile scandinavilor și japonezilor. Numele de „gaură de vierme” provine din analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la suprafața mărului, o face prin interior, apelând la o scurtătură. „Găurile de vierme” din fizică se realizează într-un mod asemănător, curbând spațiul pentru a produce o scurtătură între două puncte. Se pare că aceste portaluri nu sunt doar un concept teoretic, cel puțin asta ne transmit diverse culturi din felurite perioade de timp. De exemplu, indienii Zuni din Mexic consideră că zeii lor, Kachinas, au venit din stele printr-un portal special, numit Sipapu. O tăbliță sumeriană îl înfățișează pe Enki într-un astfel de portal, păzit de două ființe cu aspect înfricoșător; alături se află Anu, cu mâinile în sân, expresia feței sale denotând o oarecare aversiune față de zeul înțelepciunii. Pictura Gonirea din Eden din 1445 a lui Giovanni di Paolo înfățișează, de asemenea, un portal prin care sunt goniți Adam și Hawwah. În formă de cerc și ținut de Dumnezeu, portalul are pe margini niște simboluri; în interiorul său se observă o altă lume, cu un peisaj stâncos, diferit de cel din grădină, plin de vegetație. Într-o altă pictură, același Giovanni di Paolo a reprezentat un alt portal în care se află zeul roman Mercurius. Nenumărate picturi religioase îl înfățișează și pe Iesous într-un cerc bizar, susținut de îngeri. O astfel de pictură este Judecata Finală a lui Giotto, realizată în 1305. În Tobias și Raphael, olandezul Rembrant Harmenszoon van Rijn a pictat, la rândul său, ceea ce poate fi considerat o „poartă a cerului”. Indienii îl înfățișează de multe ori în sculpturi pe zeul Șiva într-un cerc straniu, Șiva fiind numele dat de hinduși lui Enki. La Val Camonica (în Italia), într-un desen rupestru din epoca de piatră se poate vedea o ciudată creatură, asemănătoare extratereștrilor cenușii, aflată într-un cerc, pe marginea căruia se află alte ființe ciudate, oameni și broaște țestoase; nu lipsesc din imagine șerpii și Luna, simboluri ale lui Enki, alături de câteva stele. În Mesopotamia se vorbea despre „poarta lui Anu” sau „poarta cerului”, care era păzită de două zeități asociate cu același Enki. În Mitul lui Adapa, eroul a trecut prin această poartă pentru a ajunge la zeul suprem: „Când a urcat la cer, când s-a apropiat de Poarta lui Anu, la Poarta lui Anu stăteau Dumuzi și Gizzida”. Pe o stelă sumeriană este sculptat zeul Ninurta, fiul lui Enlil, în interiorul unei porți care are pe margini niște simboluri necunoscute. Acest zeu care poartă ceas la mână, cercel în ureche și un medalion în formă de cruce la gât, apasă cu degetul pe marginea porții, acolo unde probabil se află un buton. O sculptură izbitor de asemănătoare s-a descoperit pe continentul american, ce înfățișează un zeu Anasazi care se află într-o poartă asemănătoare cu cea a lui Ninurta, cu aceeași formă și simboluri localizate în aceeași poziție. La fel ca Ninurta, și acest zeu are ceas la mână și medalion la gât însă, spre deosebire de omologul său sumerian, zeul Anasazi poartă o cască în formă de animal, din care iese un tub ce se prinde în spate. Iar la aproape 1300 de kilometri sud-est de Lima, în Peru, aproape de țărmul lacului Titicaca se află „Puerta de los Dioses” („Poarta zeilor”). Conform legendelor, primul rege al incașilor, Aramu Muru (care are un nume asemănător cu cel al zeului sumerian Amar Utu), a călătorit prin acea poartă, folosind un dispozitiv special pentru a activa ușa, transformând roca solidă într-un portal; dispozitivul era un disc de aur care a căzut din cer. Aramu Muru (despre care se spunea că a venit din alte lumi) a plecat prin poartă și nu s-a mai întors niciodată. Din lacul Titicaca, aflat în apropiere de acest loc, au fost văzute des ieșind O.Z.N.-uri și umanoizi înalți, cu pielea albă.
Dacă într-adevăr există o astfel de „poartă a cerului”, unde se află? Anticii considerau că, la un moment dat, se găsea în Babilon (orașul lui Marduk, fiul lui Enki), numit de evrei Babel și de akkadieni Babili, care înseamnă „Poarta zeilor”. Potrivit tradiției, Esaggila, templul lui Marduk, a fost construit întâi în orașul Eridu. Conform poemului Enuma Eliș, zeii au înălțat acest templu după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat. Alături de Esaggila, în Babilon se găsea un ziggurat de origine necunoscută, datând dinaintea babilonienilor, restaurat în secolul VII î.e.n. de regele Nabu-apla-ușur (Nabopalassar), întemeietorul dinastiei caldeene, și de fiul său, Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II), care a impus hegemonia Noului Babilon în Orientul Apropiat. Istoricul Herodotos scria că acel ziggurat uriaș, numit Etemenanki („Casa fundației cerului și Pământului”) sau Turnul Babel, era compus din șapte etaje și avea formă piramidală, cu baza descrescătoare spre vârf. Ultimul etaj era realizat din cărămizi acoperite cu un email albastru strălucitor, care dădea impresia că turnul se pierde în nesfârșirea cerului. Cel care a început restaurarea zigguratului, regele Nabu-apla-ușur, declara într-o inscripție: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbușească, și să-i ridic vârful până la cer (…) zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat și se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină și eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit și mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, și am cărat pe umerii mei pământ și cărămizi. În ceea ce-l privește pe Nabu-kudurri-ușur, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin și untdelemn, asemeni supușilor mei”. Se spune că Nabu-kudurri-ușur a construit pentru soția sa și una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, grădinile suspendate din Babilon, probabil după modelul zigguratului lui Marduk. Turnul Babel a rezistat până în 482 î.e.n., când Babilonul aflat sub ocupație persană s-a răsculat împotriva cuceritorilor; împăratul Xșyarșa (Xerses) a înăbușit revolta și a dărâmat parțial monumentul. În 331 î.e.n., Alexandros Makedon a vrut să restaureze turnul, dar nu a apucat să-și finalizeze proiectul, murind de friguri. Mai târziu, edificiul a servit drept carieră pentru construcțiile din jur. A fost redus până la fundații, peste care a fost ridicată o clădire. Până în secolul trecut, omenirea a uitat adevăratul aspect al zigguratului. Pictorii renascentiști și l-au imaginat rotund, celebră fiind pictura din 1563 a lui Pieter Bruegel, care a servit ca model pentru clădirea Parlamentului European de la Strasbourg. Ruinele turnului au fost descoperite în 1913 de arheologul german Robert Koldewey iar fotografia fundației, realizată în 1980 de un satelit sovietic, a arătat că edificiul a fost pătrat. Latura bazei era de 91,55 metri și era conceput din șapte trunchiuri de piramidă, etajele retrăgându-se succesiv. În interior se aflau trei scări: două laterale și una centrală, perpendiculară pe structura fundației, întocmai cum îl descrisese Herodotos.
Părintele istoriei susținea că zeul Marduk își făcea apariția în fiecare an la ultimul etaj al zigguratul Etemenanki, acolo unde îl aștepta de fiecare dată câte o virgină, care îi devenea mireasă pentru o noapte. Dacă orașul Babilon era „Poarta zeilor” iar Marduk apărea în vârful Turnului Babel, este posibil ca Etemenanki să fi fost „poarta cerului”. Numele sumerian al turnului a fost tradus prin „Casa fundației cerului și pământului”. Însă, în același timp, Etemenanki poate avea și sensul de „Casa care apropie deopotrivă cerul și pământul”, o descriere perfectă a unui dispozitiv de transport între două lumi. Forma zigguratului este cea a unei scări, iar anticii ne-au lăsat numeroase descrieri ale unor „scări” cu ajutorul cărora se putea ajunge de pe Pământ în cer ori viceversa.
În capitolul 28 al cărții biblice Facerea, Ya’aqob a visat „o scară sprijinită pe pământ”, care „cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Yahweh se suiau și se pogorau pe ea”. În vârful scării i s-a arătat zeul, care i-a spus că îi lasă moștenire lui și urmașilor săi acel pământ. Trezindu-se din somn, Ya’aqob și-a spus: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Yahweh, aceasta e poarta cerului!”. Apoi a schimbat denumirea acelui loc din Luz în Bethel („Casa zeului”). Din acest loc, mult mai târziu, profetul Eliyahu a fost ridicat la cer de „carul lui Yisra’el”, conform aceluiași Vechi Testament, Yisra’el fiind numele adoptat de Ya’aqob după lupta sa cu un înger.
Despre această „scară spre cer”, Textele piramidelor spun că este „o scară pentru atingerea înălțimilor”. Treptele sale sunt descrise ca „trepte spre cer, care sunt întinse pentru ca regele să poata urca la cer”. Enunțul 478, în care se amintește de zeița Aset (Isis) ca personificare a scării, afirmă: „Pentru orice spirit sau zeu care mă va ajuta când urc la ceruri pe scara zeilor; oasele mele sunt adunate pentru mine, membrele mele sunt adunate pentru mine și urc către cer în prezența zeului scării”. Un alt enunț din Textele Piramidelor spune: „O scară este împletită de Ra înaintea lui Asar, o scară este împletită de Haru în fața tatălui său, Asar, când merge către spirite, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, iar eu mă aflu între ei”. Tot în aceste texte se găsește o rugăciune pentru permiterea accesului faraonului Pepi Meryre la „scara divină”:
„Slavă ție, scară divină,
Slavă ție, scară a lui Sutah.
Dreaptă să stai, scară a zeilor,
Dreaptă să stai, scară a lui Sutah,
Dreaptă să stai, scară a lui Haru,
Cu care Asar a ajuns în cer…
Zeu al scării
Cui îi vei da tu scara zeilor?
Cui îi vei da tu scara lui Sutah,
Ca Pepi să urce și el la cer,
Lui Ra ca servitor să-i slujească?
Fă ca scara zeilor să-i fie și lui Pepi dată,
Fă ca scara lui Sutah lui Pepi sa îi fie dată
Ca Pepi sa urce la cer în ea”.
Cartea egipteană a morților susține că demonii au scări pentru urcat la cer, însă Pământul este locul lor preferat. În drumul său, spiritul decedatului ajunge la un moment dat la un obiect numit „Cel care te urcă la cer”, despre care se spune că este „cel care l-a purtat pe Sutah la cer”. Unele texte sugerează că zeul suprem Ra pregătește acest obiect pentru „ca regele să se poată urca la cer”, iar în altele pregătirea cade în sarcina altor divinități. Această scară este ilustrată în forma unui turn cu trepte, numit de egipteni „djed” (un obiect asociat îndeaproape cu Asar), care are uneori în vârf un „ankh”, simbolul vieții. Când spiritului defunctului i se deschidea poarta, acesta exclama:
„Poarta cerului s-a deschis!
Poarta Pământului s-a deschis!
Deschizătura ferestrei cerului s-a deschis!
Scara spre cer s-a deschis,
Treptele luminii acum se văd…
Poarta dublă a cerului s-a deschis.
Poarta dublă a lui Khehhu s-a deschis
Pentru Haru de la răsărit,
În zori”.
Conform Coranului, îngerul Jibrayil (Gabri’el pentru evrei) l-a dus pe profetul Muhammad de la Mecca la lerusalim, apoi l-a ridicat la ceruri, urcându-I pe o „scară a luminii”. După ce a traversat cele șapte ceruri, profetul a ajuns înaintea zeului Allah. Muhammad a primit poruncile divine, apoi a fost adus înapoi pe Pământ, cu ajutorul aceleiași scări.
În Gyelrap este scris că șapte zei ai luminii au coborât pe Pământ pe „scara cerului”. Tot în număr de șapte sunt acele făpturi „ca niște oameni albi” care, conform Cărții lui Hanok, l-au ridicat pe Hanok „departe de neamurile Pământului”, ducându-l într-un loc înalt, unde se găseau un turn mare și coline joase. Să fie acel loc Babilonul? Iar acele făpturi să fie cei șapte mari Anunnaki adorați de babilonieni, căpeteniile Veghetorilor?
Numele akkadian pentru ziggurat era „zukiratu”. Sumerienii îl numeau „eș”, cuvânt care se traduce prin „funie”. În Cartea egipteană a morților, ajuns în zona a șasea (asociată cu Asar), decedatul care caută „poarta spre cer” întâlnește 12 zei care „țin funia în Duat” și 12 care „măsoară coarda”. Pentru tibetani, acum 3000 de ani, înțeleptul Shenrab Miwo (care a fondat tradiția Bon) a alunecat pe o frânghie din cer, direct pe vârful muntelui Kailash. Iar despre prințul indian exilat Nyathri Tsenpo, care a devenit regele celor șase clanuri tibetane, se spunea că putea oricând să ajungă în lumea zeilor datorită unei frânghii de lumină care îl lega de cer.
Dacă zigguratul Etemenanki din Babilon era într-adevăr o „poartă a cerului”, cine l-a construit și cum a ajuns în ruine? Povestea Turnului Babel a fost consemnată de preotul babilonian Berossos în secolul al III-lea î.e.n., de istoricul Lucius Cornelius Alexandros Polihistor în secolul I î.e.n. și de istoricul Hestiaios. Însă Biblia ne oferă cea mai cunoscută variantă de răspuns. În capitolul 11 din Facerea se spune că, pe vremea când „era în tot pământul o singură limbă”, oamenii de la răsărit s-au oprit în Sumer și au început să construiască un oraș și un turn „al cărui vârf să ajungă la cer”. Care era motivul construirii unui asemenea colos? „Să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul!”, au spus ei. După ce au început lucrul „s-a pogorât Yahweh să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor” și a spus: „Iată, toți sunt de un neam și o limbă au și iată ce s-au apucat să facă și nu se vor opri de la ceea ce și-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să ne pogorâm și să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul”. I-a împrăștiat pe oamenii care au renunțat astfel la ideea de a mai ridica o asemenea construcție și „de aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Yahweh limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Yahweh pe toată fața pământului”. Un turn în Babilon care să atingă cerul nu poate fi decât zigguratul Etemenanki, al cărui ultim etaj acoperit cu un email albastru strălucitor crea această iluzie, după cum povestea Herodotos. Însă povestea biblică, în loc să ofere răspunsuri, pare a fi inventată pentru a ascunde adevărul. Nu știm cine ar putea considera că, acum câteva milenii, un grup de oameni se credea în stare să construiască un colos care să atingă cerul, făcând această muncă titanică doar pentru celebritate. Iar o ființă superioară, aparent fără niciun motiv, s-a arătat deranjată de acest lucru și s-a hotărât să-i sperie pe oameni. Ba, mai mult, să le și amestece limbile. Nu se spune nimic despre vreo „poartă a cerului” și nici cine erau acei oameni. Dar poate că răspunsul se găsește în alte părți…
Călugărul Diego Duran, născut în 1537, scria în Historia de las Indias de Nueva Espana că indienii bătrâni din America i-au povestit despre „bărbați înalți cât muntele care au apărut și au pus stăpânire pe țară”. Acei uriași au hotărât să construiască un turn înalt până la cer, pentru a ajunge la Soare. Această relatare fiind foarte asemănătoare cu cea biblică, este puțin posibil să se fi întâmplat același eveniment în două locuri diferite; cel mai probabil, povestea indienilor și cea a evreilor au aceeași sursă. Există însă o mare deosebire între cele două legende, care ne poate conduce spre aflarea adevărului: constructorii turnului nu erau simpli oameni, ci unii „înalți cât muntele”. Iar după cum ne-au transmis anticii, zeii copiii lor semidivini erau de statură uriașă.
Cine erau acei giganți? Răspunsul ni-l oferă un mit mesopotamian, care susține că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile adepților lui Marduk. Într-o stelă aflată în prezent la muzeul Louvre din Paris, realizată prin 2300 î.e.n. de Naram-Sin, regele Akkadului, este înfățișat un uriaș care strivește mulți oameni adunați lângă un turn. Deși cercetătorii consideră că stela reprezintă victoria lui Naram-Sin împotriva triburilor muntenilor Lullubi, ea pare a relata, la fel ca mitul mesopotamian, legenda Turnului Babel. Acum, când știm personajele implicate în această poveste, putem stabili adevărul din spatele ei.
Cel care a comandat construirea turnului era Marduk. Tot el este cel care le-a cerut regilor Nabu-apla-ușur și Nabu-kudurri-ușur II să-l refacă după câteva milenii. Dacă acest turn era într-adevăr o „poartă a cerului”, Marduk și familia sa aveau nevoie de el pentru a ajunge în lumea imaterială a eonilor. Mai mult ca sigur, răzvrătita Sophia, închisă în corpurile lui Enki, Marduk și Iștar, era cea care își dorea să se întoarcă în lumea din care a fost izgonită. Miturile hitite și huriene susțin că misiunea lui Marduk era de a ataca tărâmul celest al zeilor. Cartea evreiască Midraș confirmă această versiune, prin declarația constructorilor turnului: „Yahweh nu are dreptul să păstreze lumea de sus pentru el însuși, și să lase lumea mică pentru noi; de aceea noi să construim un turn, cu un idol și o sabie în vârf, astfel încât ea poate apărea ca și cum ne-am propus un război cu Yahweh”. Însă Enlil, cel trimis pe Pământ pentru a-i supraveghea pe exilați, nu-i putea permite Sophiei să-și părăsească închisoarea. Prin urmare a distrus turnul Veghetorilor, adică „poarta cerului” pe care tocmai o construiau.
A fost într-adevăr construit în Babilon Turnul Babel din mituri? Se pare că nu. Babilonienii spuneau că, după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat, zeii i-au construit un ziggurat în Eridu, orașul lui Enki, identic cu babilonianul Etemenanki. Ceea ce ne face să credem că era vorba tot despre o „poartă a cerului”. Zigguratul din Eridu este mult mai vechi decât cel din Babilon, iar ruinele sale au relevat faptul că nu a fost niciodată terminat, construcția sa oprindu-se brusc, din motive necunoscute. Ceea ce susține și Biblia, unde un zeu i-a împrăștiat pe constructorii turnului înainte ca aceștia să-și termine opera. Unii autori babilonieni care au scris în limba greacă, precum preotul Berossos, au înlocuit în lista regilor antediluvieni numele Eridu cu Babilon. Ambele orașe aveau temple numite Esagila iar unul dintre titlurile orașului Eridu era Nunki („Locul măreț”), care mai târziu a devenit un titlu al Babilonului. Prin urmare, putem concluziona că Turnul Babel original a fost ridicat în orașul lui Enki, Eridu, dar și că Marduk a construit mai târziu Babilonul ca o copie a orașului tatălui său, unde a clădit și o nouă „poartă”.
Dacă Veghetorii erau capabili să construiască o „poartă a cerului” pentru a evada, de ce nu au realizat-o mai devreme? Se pare că nu era de ajuns un ziggurat, fiind nevoie de o componentă importantă, un dispozitiv de activare a „porții”. Acel dispozitiv a fost adus de Enlil în momentul în care s-a înscăunat pe tronul Terrei, alături de „me”-urile pe care zeul le păzea cu strășnicie în templul său din Nippur. Prin urmare, pentru a evada, exilații erau nevoiți nu doar să-și construiască un ziggurat, ci și să-i fure lui Enlil dispozitivul de activare a „porții”.
Așa cum ne-au obișnuit, sumerienii au consemnat și acest eveniment. În Mitul lui Zu, pasărea Zu a venit într-o zi în palatul lui Enlil. La un moment dat zeul și-a lăsat singur musafirul și a plecat să facă baie. Profitând de moment, Zu, care într-un basorelief din Mesopotamia apare ca un cocoș demonic cu al treilea ochi în frunte, i-a furat zeului furtunii sceptrul și alte câteva obiecte, luându-și zborul cu cea mai mare viteză. Observând că i-au dispărut lucrurile, Enlil le-a cerut zeilor să plece după hoț pentru a i le recupera. Însă nimeni nu a avut curajul să facă acest lucru, în afară de Ninurta, fiul lui Enlil. Tânărul zeu și-a luat zborul în „pasărea” sa neagră, l-a ajuns din urmă pe Zu și, după o luptă crâncenă, l-a învins. Apoi a recuperat lucrurile furate, pe care i le-a înapoiat tatălui său. Pentru această victorie a fost lăudat de toți zeii, care i-au oferit epitetul „Eroul”.
Cine era Zu în realitate? Numele său înseamnă în sumeriană „înțelepciune”. Mai era numit Anzu sau Enzu, ce se traduc prin „Înțelepciunea cerului” sau „Domnul înțelepciunii”, care nu putea fi decât zeul înțelepciunii, Enki. Numele akkadian al zeului Lunii, Sin, provine din Enzu. Cum în sumeriană silabele unui cuvânt își puteau schimba locul fără ca respectivul cuvânt să-și piardă sensul, Enzu a devenit Zuen sau Suen, nume din care a derivat Sin. Iar acesta, numit Nanna de sumerieni, era tot Enki. Enlil nu ar fi plecat să facă baie lăsând un străin singur în casă, cu toate „me”-urile la dispoziție. Ar fi făcut asta doar în prezența unui apropiat, poate chiar a unei rude. Al treilea ochi al lui Zu amintește de Șiva al indienilor, singurul zeu reprezentat cu al treilea ochi, nimeni altul decât Enki. Din frica zeilor Celești de a-l înfrunta înțelegem că Zu nu era un oarecare, ci un războinic feroce, deosebit de puternic. De fapt era cel mai puternic dușman pe care l-au întâlnit vreodată, conducătorul Veghetorilor.
Ce a încercat Enki să fure? În casa lui Enlil din Nippur, templul Ekur („Casa ca un munte”), printre multele obiecte de preț se afla unul misterios, numit Duranki. Deși cercetătorii nu au reușit să identifice acest obiect, putem încerca să dezlegăm misterul. În sumeriană, Duranki înseamnă „Puntea dintre cer și Pământ”; prin urmare, era un dispozitiv care făcea legătura dintre planeta noastră și dimensiunea zeilor, adică unul care activa „poarta cerului”. Probabil este vorba despre acel „disc de aur” din legendele incașilor, folosit de Aramu Muru pentru a deschide „Puerta de los Dioses” sau „Poarta zeilor”.
Acum pare să se fi făcut lumină în povestea Turnului Babel. Încercând să evadeze de pe planeta pe care a fost exilat, împreună cu restul părților Sophiei, Enki i-a cerut fiului său să construiască o „poartă a cerului” în orașul lor, Eridu. În timp ce „poarta” se construia, Enki a reușit să-i fure lui Enlil dispozitivul care o activa. Intuind planul de evadare, Enlil și-a trimis fiul, pe Ninurta, să recupereze dispozitivul, iar el a distrus „poarta” înainte de a fi terminată. Din acest motiv, sumerienii îl numeau adesea „Cel care a despărțit cerul de pământ”. Acest epitet a fost interpretat ca referindu-se la despărțirea zeilor An („Cerul”) și Ki („Pământul”), deși în realitate se referă doar la distrugerea „porții cerului”, rupând astfel legătura dintre planeta noastră și lumea zeilor. Legenda Regatul din ceruri chiar afirmă că, pentru a-l învinge pe Ullikummi, Teșub a primit din partea Consiliului Zeilor „lancea de aramă cu care cerul a fost despărțit de pământ”. Adică arma cu care Enlil a distrus „poarta” din Babilonul original, Eridu.
Distrus în orașul lui Enki și reconstruit de câteva ori în Babilonul lui Marduk, Turnul Babel și-a confirmat rolul de „poartă a cerului”, făcând o ultimă călătorie nu doar în spațiu, ci și în timp. Pe 16 martie 1905, aflat la Uruk, germanului Helmuth Muller i-a apărut deodată în față un ziggurat imens, format din șapte etaje piramidale de piatră, cel de la bază având latura de aproape un kilometru. Vârful zigguratului părea sculptat în azurul cerului. După un timp, imaginea a dispărut treptat. Turnul văzut de Muller poate fi zigguratul Etemenanki, potrivindu-se perfect atât cu descrierea lui Herodotos, cât și cu imaginea captată de satelitul sovietic în 1980. Pe lângă faptul că turnul a fost văzut în Uruk, nu în Babilon, și a apărut din neant, dispărând la fel, mai există o problemă: a fost văzut cu opt ani înainte să fie descoperit. Iar Robert Koldewey a dezgropat în Babilon doar niște ruine, pe când Helmuth Muller a văzut turnul așa cum arăta acum mai bine de două milenii și jumătate. Să fie vorba despre o „fantomă” a turnului? Sau cineva, acum foarte mult timp, l-a folosit ca pe o poartă în timp, ajungând în viitor? Dacă Turnul Babel ar fi realizat o călătorie în timp, nu poate fi vorba despre cel din Babilon. Distanța mult prea mare dintre cele două orașe (aproape 180 de kilometri) nu permite observarea lui din Uruk. Însă Eridu se afla mult mai aproape, la aproximativ 50 de kilometri, și putem presupune că, într-o anumită perioadă din trecut, turnul din Eridu putea fi zărit din locul pe care mai târziu s-a ridicat orașul Uruk. Însă Helmuth Muller nu a afirmat că l-a văzut la 50 de kilometri, ci în fața lui. Misterul se adâncește atunci când realizăm că turnul din Eridu nu a fost niciodată terminat, ceea ce înseamnă că, dintr-un motiv necunoscut, geamănul său din Babilon a apărut în Uruk pentru câteva clipe, în 1905.
Se pare că, deși Turnul Babel a fost distrus, alte „porți ale cerului” au fost construite. În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este „poarta lumii cerești”; doar cine răspunde la întrebările Lunii este autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, „poarta” a fost construită pe Lună, probabil în timpul celui de-al doilea război al zeilor, de către Enlil. Să nu uităm de „Puerta de los Dioses” din Peru, folosită de Aramu Muru pentru a părăsi Terra. Și totuși cea mai celebră astfel de „poartă” se află sub ochii noștri din cele mai vechi timpuri…
Turnul Babel a servit ca model pentru construirea zigguratelor, care au dus la apariția piramidelor în trepte atât de des întâlnite în întreaga lume. De la acestea s-a ajuns apoi la piramidele cu vârf și cu laturi netede. Prin construirea lor, strămoșii noștri încercau să creeze „porți” prin care să ajungă la zei. Urmând exemplul lui Asar (Osiris), faraonii se înmormântau în piramide pentru a trece prin „poarta cerului” și a ajunge în lumea cealaltă. Câteva texte egiptene liturgice antice arată că piramidele erau considerate dispozitive menite să „deschidă în lături ușile firmamentului și să făurească un drum” pentru ca faraonul decedat să poată „urca în compania zeilor”. Corpul decedatului era mumificat pentru a fi conservat până la întoarcerea respectivului din lumea zeilor, la fel cum a procedat Asar când s-a întors în trupul său mumificat de Inpu (Anubis). Cine i-a învățat pe oameni acest procedeu? Nimeni alții decât zeii. Conform tradiției, Inpu este cel care a inventat îmbălsămarea, pe care le-a transmis-o preoților egipteni.
Deși în toată lumea se construiau piramide în trepte, egiptenii (și alte popoare după ei) au trecut la un model îmbunătățit, cu vârf ascuțit și laturi netede. Dacă toate piramidele în trepte și zigguratele erau copii ale „porții cerului” – Turnul Babel, egiptenii nu ar fi schimbat tiparul construcțiilor decât dacă ar fi avut un alt model, de asemenea „divin”. Iar acel model nu poate fi decât Marea Piramidă de la Giza, cea mai veche din lume. Lingvistul britanic Thomas Yeates chiar scria în 1833 că „Marea Piramidă a urmat curând Turnului Babel, având aceeași origine comună”.
De mii de ani, acest colos înflăcărează imaginația oamenilor și creează încontinuu controverse. Egiptologii conservatori încearcă din răsputeri să demonstreze că Marea Piramidă a fost construită de oameni, deși nu există nicio modalitate logică prin care ar fi putut fi clădită de egiptenii de acum cinci milenii. În timp ce alte piramide și temple au pereții plini de hieroglife care descriu scopul lor, Marea Piramidă nu conține nici măcar un singur marcaj. După ce ridicau o clădire impozantă (fie ea piramidă sau templu), absolut toți faraonii aveau grijă să le fie notat numele pe pereți, pentru ca toată lumea să știe cine a fost autorul respectivei construcții. Marea Piramidă nu are nicio inscripție, prin urmare nici numele vreunui faraon. Dacă una dintre cele mari minuni ale lumii antice ar fi fost construită de oameni, de ce nici unul nu și-a atribuit meritul de a-i fi autor? Egiptologii se încăpățânează să i-l atribuie faraonului Khufu (numit Kheops de greci), fiind induși în eroare de consemnările lui Herodotos. Însă în 1850, în ruinele templului zeiței Aset (Isis) a fost găsită o stelă care se află astăzi la Muzeul Egiptean de la Cairo; inscripția de pe ea susține că faraonul Khufu a pus temeliile „casei lui Aset, stăpâna piramidei, lângă casa sfinxului”. Dacă Khufu o numea pe Aset „stăpâna piramidei”, înseamnă că respectiva construcție exista deja în timpul vieții lui. În plus, stela confirmă și existența Sfinxului în acea perioadă. Dar dacă nu oamenii au realizat Marea Piramidă, atunci cine? Și cum?
În 1979, la cel de-al doilea Congres internațional al egiptologilor, care a avut loc la Grenoble (Franța), chimistul petrograf doctor Dietrich Klemm a uimit asistența cu cercetările sale. După ce a analizat 20 de probe petrografice diferite din Marea Piramidă, a constatat că fiecare piatră provenea din altă zonă a Egiptului. Deși un bloc de granit este în mod normal omogen în densitate, rocile cercetate de el erau mai dense în partea de jos decât în cea de sus. În plus, conțineau prea multe bule de aer. Cu cinci ani înainte, Stanford Research Institute din California a efectuat împreună cu oameni de știință de la Universitatea Ain-Shams din Cairo măsurători electromagnetice la Marea Piramidă. Rezultatele au fost haotice, undele de înaltă frecvență fiind complet absorbite de rocă, de unde rezultă că blocurile piramidei conțineau mai multă umiditate decât roca naturală. În urma calculelor făcute de computer a rezultat că piramida conținea câteva milioane de litri de apă. Profesorul francez Joseph Davidovits a concluzionat: „Blocurile sunt artificiale”. Același profesor, examinând la microscop probe petrografice din Marea Piramidă, a detectat urme de păr omenesc și chiar un fir întreg, lung de 21 de centimetri. Toate acestea demonstrează că blocurile de piatră din care este formată piramida au fost create artificial, lucru imposibil de realizat de egiptenii antici. Singurii deținători ai tehnologiei care să permită realizarea blocurilor de piatră artificială erau zeii din vechime.
În noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, șeful departamentului de arheologie al Universității din Cairo, a declarat că ar putea fi adevărată ipoteza care susține că extratereștrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conține tehnologii extraterestre sau chiar un O.Z.N. în structura sa, doctorul Shaheen a răspuns vag: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparține lumii noastre”. Deși delegații la conferința privind arhitectura Egiptului antic au fost șocați de această afirmație, doctorul Shaheen a refuzat să facă alte comentarii cu privire la legătura dintre extratereștri și piramide. James Hurtak, unul dintre liderii grupului Lab Nine, care s-a aflat multă vreme în legătură cu nouă entități ce se pretindeau a fi cei nouă mari zei ai orașului egiptean Iunu (Heliopoulis), scria că Cei Nouă i-au mărturisit că au construit Marea Piramidă ca „poartă stelară”. Dacă este adevărat, atunci se explică tehnologia extraterestră despre care vorbea doctorul Ala Shaheen. Însă la ce anume se referea el? Pentru sumerieni, obiectul pe care Enki i l-a furat lui Enlil pentru a activa „poarta cerului” din Eridu se numea Duranki, adică „Puntea dintre cer și Pământ”. Duranki era depozitat în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, în casa lui Enlil din Nippur. Însă acest oraș nu se află la mijlocul Pământului, indiferent cum ne-am măsura planeta. Și nici nu avem vreo dovadă că sumerienii ar fi situat Nippurul în centrul lumii. Prin urmare, acel obiect aflat în mod obișnuit în Nippur, a ajuns la un moment dat într-un loc aflat într-adevăr în „centrul celor patru colțuri ale lumii”. În 1877, scriitorul și teologul Joseph Zeiss a demonstrat că Marea Piramidă din Egipt este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Cu alte cuvinte, la mijlocul suprafeței planetei noastre. De unde rezultă că acest Duranki a ajuns în Marea Piramidă, confirmând scrierile sumeriene, informațiile primite de James Hurtak și descoperirile doctorului Ala Shaheen.
Am văzut că, pentru antici, „porțile cerului” aveau paznici, numiți de obicei heruvimi sau sfincși. Statui reprezentând sfincși erau postate la intrările în templele sau zigguratele din toată Mesopotamia, „păzindu-le” de intruși. La rândul lor, piramidele de la Giza sunt „păzite” de Marele Sfinx, numit de Cartea Morților și Textele Piramidelor „Marele zeu care deschide porțile Pământului”. Pentru istoricul Plutarchus, cuvântul „sfinx” este pronunția grecească a egipteanului „shespanch”, care înseamnă „statuie vie”. Privirea Sfinxului este îndreptată de-a lungul paralelei de 30 de grade, pe care este construită nu doar Marea Piramidă, ci și orașul Eridu, locul în care Veghetorii au încercat să construiască prima „poartă a cerului”, Turnul Babel. Pe lângă acest gardian de piatră se pare că au existat și alții, conform culegerii Hitat din secolul al XV-lea. Aici se spune că regele care a construit piramidele a pus sub fiecare dintre ele un idol, care să se lupte cu posibilii invadatori. Unul „stătea drept și avea cu el un soi de lance. În jurul creștetului său era încolăcit un șarpe, care se năpustea asupra oricui se apropia de paznic”. Altul ședea pe un tron, purta de asemenea o lance și avea ochi sclipitori, larg deschiși. Cine îl privea rămânea ca împietrit, neputându-se mișca. Adică idolul îl paraliza dintr-o privire, la fel ca Medusa grecilor. Paznicul din a treia piramidă prindea intrușii, îi trăgea la el și îi ținea încleștați până își dădeau duhul. Din descrieri, acești „idoli” par a fi mecanisme robotizate, asemenea „oamenilor-scorpion” din Sumer sau a „demonilor” din Cartea egipteană a morților.
De ce zeii au renunțat la modelul zigguratului și au trecut la cel piramidal, pentru a-și construi „porțile cerului”? După James Hurtak, piramidele sunt dispozitive care captează energia venită din spațiu, iar una dintre entitățile grupului Lab Nine, numită Tom, spunea că Marea Piramidă era utilizată pentru a aduce pe Pământ energie de la alte civilizații. Această uriașă cantitate de energie era captată prin coridoarele înguste care pornesc din cele două camere principale, numite convențional „a regelui” și „a reginei”. După cum a demonstrat scriitorul belgian Robert Bauval, coridorul sudic al „camerei reginei” este îndreptat către steaua Sirius, cel nordic spre Kohab din Carul Mic, cel sudic al „camerei regelui” vizează steaua Zeta din Centura Orion, iar cel nordic este îndreptat spre Alpha Draconis. Aceste coridoare captau energia respectivelor stele, o canalizau într-una dintre cele două camere principale, redirecționând-o apoi către poarta propriu-zisă din cealaltă cameră. În Dirga, aflată în templul lui Enlil din Nippur, care pentru sumerieni se găsea în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, erau depozitate prețioase „tăblițe ale destinului” alături de Duranki, „Puntea dintre cer și Pământ”. Așa cum am văzut deja, nu Nippurul se afla în centrul suprafeței Pământului, ci Marea Piramidă de la Giza, construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. „Dirga” înseamnă „camera întunecată” sau „camera superioară”, ceea ce ne duce cu gândul la una dintre cele două camere principale ale Marii Piramide, „camera regelui”. Sumerienii notau că Dirga era
„Misterioasă ca eterul cel de sus,
Ca zenitul cerului.
Printre ale ei embleme…
Stelele îi erau însemn.
ME-ul e dus la perfecțiune.
Cuvintele sale sunt porunci…
Cuvintele lui sunt oracole divine”.
Embleme ale stelelor… Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Știri despre Egipt și minunile sale că, la ordinul regelui Saurid, în piramide au fost „înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele”. În plus, „în piramida estică (Marea Piramidă – n.a.) a ordonat să fie reprezentate diferite arcuri de pe cer și planetele (…) Acolo se mai găsesc stele fixe”. Adică ceea ce se găsea în Dirga sumerienilor, care nu era decât camera superioară a Marii Piramide, un fel de centru de control al „porții cerului”, plin cu hărți celeste. Tot în această cameră se găsea și Duranki, „discul de aur” al incașilor. Strămoșii noștri au păstrat amintirea acelui disc împărțit în cadrane care conțineau diferite constelații, transformându-l în cercul zodiacal. Maiașii l-au folosit ca model pentru calendarele lor, cel solar și cel venusian. Într-un basorelief egiptean, un ciudat cerc cu butoane este reprezentat lângă faraonul Nebkheperure Tutankhamun Hekaiunușema și soția sa, Ankhesenamun. Pe o tăbliță sumeriană din Sippar, de acum 5500 de ani, un cerc împărțit în opt cadrane apare lângă un zeu uriaș. Duranki, „puntea dintre cer și Pământ”, obiectul misterios de care aveau nevoie cei care foloseau „poarta”, era un dispozitiv de formare a adreselor. Poate cea mai bună reprezentare a sa este zodiacul mesopotamian, care avea forma unui cerc împărțit în 12 cadrane, în interiorul căruia se afla un alt cerc, divizat în șapte, la mijlocul căruia se afla un al treilea cerc, fiecare dintre aceste 20 de cadrane conținând câte o constelație. Dacă într-adevăr constelațiile sunt dimensiuni imateriale, așa cum am sugerat într-un capitol anterior, „porțile cerului” realizează călătorii către aceste lumi.
Ipoteza Marii Piramide de la Giza ca „poartă a cerului” a fost studiată (și parțial demonstrată) și din punct de vedere științific. În 1977 și 1987, inginerul electronist Joe Parr a efectuat experimente în Marea Piramidă. Folosind aparatură inventată de el, Parr a măsurat proprietățile magnetice, electrice și radioactive ale piramidei. Astfel, a descoperit că piramida este înconjurată de un câmp energetic. Nu doar Marea Piramidă, ci toate. Acel câmp energetic fiind slab, Parr a dezvoltat în laboratorul său o metodă pentru a-i mări puterea. Într-o mini-piramidă el a generat un nou câmp electromagnetic care, combinat cu energia piramidei, a reușit să creeze un fel de bulă energetică în jurul piramidei, care a blocat toate tipurile cunoscute de radiații electromagnetice, inclusiv razele gamma. În urma experimentelor ulterioare, Parr a observat un alt fenomen ciudat: mini-piramida sa și-a pierdut greutatea în interiorul câmpului electromagnetic. Ba, mai mult, a început să se miște într-o anumită direcție. Parr a calculat direcția câmpului energetic în care piramida sa încerca să se deplaseze, realizând că este vorba despre constelația Orion. El a concluzionat că mini-piramida avea capacitatea de a intra în hiperspațiu. Deși nu a reușit să demonstreze acest lucru, până în clipa morții sale Joe Parr a crezut că piramidele pot efectua călătorii în spațiu și în timp, dacă se descoperă cheia care le activează. Ținând cont de teoria corzilor din fizică, care susține existența unor șase dimensiuni spațiale adiționale, alți cercetători au sugerat că piramidele ar putea fi dispozitive capabile de călătorii interdimensionale. Doctorul Patrick Flanagan afirma despre Marea Piramidă: „Cred că este o poartă sau un portal spre dimensiuni multiple, ce permite transmiterea de oameni, obiecte sau conștiințe din alte dimensiuni în dimensiunea noastră”. Prin urmare, din punct de vedere științific, indiferent dacă este capabilă de călătorii în timp, în spațiu sau către alte dimensiuni, Marea Piramidă este în esența sa o „poartă a cerului”, ceea ce anticii ne-au transmis deja de mii de ani.
Djed-ul lui Asar, un turn înalt cu trepte, care simboliza „poarta cerului”, avea adeseori reprezentat în vârf un ankh, crucea egipteană. Prezent în toate încăperile funerare ale faraonilor și nelipsit în iconografia lui Asar, ankh-ul nu simboliza viața, așa cum consideră egiptologii, ci viața veșnică din lumea zeilor. Egiptenii credeau că faraonul decedat va păși prin „poarta zeilor”, unde va trăi veșnic alături de Asar. Având forma unei cruci (simbolul cerului la sumerieni) unite cu un cerc (Pământul), ankh-ul era un simbol al legăturii dintre cele două elemente, adică al „porții cerului”. Djed-ul reprezenta zigguratul sau piramida, în vârful căruia se afla ankh-ul, portalul care permite călătoria. Ankh-ul egiptenilor mai poate fi privit și ca un obiect asemănător literei grecești „omega”, aflat în vârful unui turn. Turnul este construcția piramidală, iar obiectul în forma literei „omega” seamănă izbitor cu portalul. Pe o tăbliță sumeriană este înfățișat un zeu care ține în mână acest obiect, iar lângă el se află un cerc cu opt cadrane (Duranki, dispozitivul de formare a adreselor). Numele faraonilor și ale zeilor se scriau întotdeauna într-un cartuș, format din alungirea acestui „omega”. Scrierea numelor zeilor și ale faraonilor (care se considerau semizei) în „omega” reprezenta modul egiptenilor de a sugera că „poarta cerului” era rezervată doar celor de origine divină, nu și muritorilor de rând. Din acest motiv, în Cartea egipteană a morților, faraonul decedat declară paznicilor porților că este fiul ori reîncarnarea unui zeu; altfel nu i s-ar permite accesul. Numind fiecare paznic și rostind anumite cuvinte, care par a fi parole de acces, faraonul își demonstrează originea divină. Cine ar putea ști parolele și cunoaște paznicii dacă nu un zeu sau un fiu al unui zeu? Același lucru l-a făcut și eroul Epopeii lui Gilgameș: pentru a fi lăsat să plece către casa zeilor, a fost nevoit să anunțe paznicii că este semizeu. Despre parole vorbește și Rig-Veda când afirmă că doar cine răspunde la întrebările Lunii primește autorizația de a păși prin „poarta lumii cerești”. Cartea Necronomicon, scrisă în secolul al VIII-lea de Abdul Alhazred, supranumit „Arabul nebun”, conține formulele magice necesare pentru a deschide „poarta către Dincolo”, cum ar fi: „Poartă a Marilor Porți ale Sferelor, deschide-mi-te! Stăpâne al Igigi, deschide-mi Poarta! Stăpâne al Annunaki, deschide-mi Poarta către Stele!”. Un lucru asemănător îl întâlnim și în mitul grecesc al lui Oidipous (Oedip), care a fost nevoit să răspundă la ghicitoarea Sfinxului pentru a-și putea continua drumul. Iar sfincșii, așa cum am văzut, erau gardienii „porților cerului”. Folosirea unei parole pentru a deschide o poartă a fost descrisă și în basme, cel mai cunoscut fiind cel al lui Ali Baba și cei 40 de hoți.
Obiectul în forma literei grecești „omega”, care reprezintă portalul, era simbolul zeiței sumeriene Ninhursag. Până și numele ei indică legătura cu „poarta”: Ninhursag înseamnă „Doamna muntelui înalt”, adică a piramidei / zigguratului. Pentru hitiți ea era „Zeița muntelui”, faraonul Khufu o numea „stăpâna piramidei”, iar unele texte ale piramidelor o prezintă ca pe o personificare a „scării spre cer”. Nu știm exact legătura dintre ea și „poarta cerului”, dar sunt mari șanse ca Aset / Ninhursag să fi fost cea care a proiectat-o pe vremea când făcea parte din familia Veghetorilor, înainte de a deveni consoarta lui Enlil.
Într-un mit sumerian, numit Inanna și Enki de asiriologul Samuel Noah Kramer în Sumerian Mythology: Study of Spiritual and Literary Achievement in the Third Millennium B.C. (1944), Enki era paznicul „ME”-urilor cerești, acele obiecte necunoscute care conțineau planurile zeilor. Într-o zi Inanna (Ninhursag) l-a vizitat, călătorind în Barca Cerului. Încântat peste măsură, zeul a invitat-o la masă, unde s-a servit vin din belșug. După ce Enki s-a îmbătat, Inanna i-a cerut câteva „ME”-uri. Beat și vrăjit de frumusețea zeiței, el i-a oferit șapte care, printre altele, conțineau informații despre temple, zidărie, tâmplărie, arta prelucrării metalelor, scriere și matematică. Văzându-se în posesia acelor date, Inanna s-a urcat în Barca Cerului și a fugit. Când s-a trezit din beție după câteva ore, Enki a observat dispariția prețioaselor planuri și și-a trimis un slujitor să le recupereze. Ajunsă din urmă, Inanna a refuzat să le înapoieze, susținând că zeul i le-a dat de bunăvoie. Raportându-i situația lui Enki, slujitorul a primit ordine să aducă Barca Cerului în Eridu, să recupereze „ME”-urile apoi să o elibereze pe Inanna. Ajunsă în Eridu, zeița și-a trimis pilotul navei „să salveze Barca Cerului și ME-urile dăruite Inannei”. În timp ce ea a continuat disputa cu slujitorul lui Enki, pilotul a reușit să se furișeze și să îndeplinească ordinele stăpânei sale. Nu știm cum s-a terminat povestea, însă cert este că zeița a rămas în posesia acelor „ME”-uri, după cum demonstrează numeroase imnuri care i-au fost închinate. Acest episod pare a fi continuarea Mitului lui Zu, în care Enki i-a furat lui Enlil sceptrul și alte câteva obiecte, printre care importantele „ME”-uri și dispozitivul de activare a „porții cerului”. După ce l-a învins pe hoț, Ninurta a recuperat obiectele furate. Însă nu pe toate. Se pare că Enki a păstrat câteva „ME”-uri, dispozitive care conțineau diverse informații, astfel încât Ninhursag, sora și fosta lui soție, s-a văzut nevoită să încerce să le recupereze. Ce date conțineau ele? Dacă le eliminăm pe cele despre ritualurile preoțești și arte, rămân exact cele necesare pentru a putea construi o „poartă a cerului”: arhitectură, zidărie, tâmplărie, prelucrarea metalelor, matematică. Probabil erau chiar planurile pentru construcția „porții” realizate de zeiță înainte de trecerea ei în tabăra Celeștilor. Inanna / Ninhursag a încercat să-l seducă pe Enki, ajutată fiind și de vinul servit din belșug. Pentru a-l seduce, probabil a apelat la sentimentele lui pentru ea (care încă existau, ținând cont că erau cu adevărat suflete-pereche) și la amintirile vremurilor de odinioară. După ce și-a „vrăjit” fratele geamăn, Ninhursag și-a recuperat „ME”-urile și a fugit spre Nippur. Prinsă de vizirul lui Enki și obligată să se întoarcă în Eridu, zeița i-a înmânat „ME”-urile pilotului navei ei, care a reușit să scape. Însă era prea târziu; Enki îi transmisese deja lui Marduk datele, care a și început construcția Turnului Babel în Eridu. Enlil a aflat la timp și a distrus „poarta” înainte de a fi terminată, însă Veghetorii nu s-au dat bătuți și au construit-o în cele din urmă la Giza, în Egipt, pe aceeași paralelă de 30 de grade.
Culegerea Hitat ne ajută să aflăm și perioada în care au fost construite piramidele de la Giza. Cronicarul Al Haukali spunea că au fost ridicate numai ca dig de apărare împotriva Potopului. Capitolul 33 afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Diluviului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învățaților și tot ce trebuia salvat de la dispariție. Învățatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Știri despre Egipt și minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziți, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”, ceea ce pentru prezicătorii săi însemna că va veni Potopul și o vâlvătaie, coborâtă din constelația Leului, ca să treacă lumea prin foc (ceea ce s-a întâmplat în timpul bătăliei finale dintre Enlil și Marduk, exact înainte de Diluviu). Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Giza. „În piramide și în acoperișurile lor, în pereți și coloane, au fost înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele (…) în plus și știința talismanelor, aritmetica și geometria (…), clare pentru cei care le cunoșteau scrierea”. După cum relatau copții, pe piramide se găsea următoarea inscripție: „Eu, Saurid, regele, am ridicat această piramidă în această vreme și am avut nevoie de șase ani întregi până a fost gata”. Acest rege necunoscut, Saurid, a fost identificat cu cel numit de greci Hermes Trismegistos, adică Hanok al evreilor sau Nabu al babilonienilor. Dacă piramidele au fost construite ca „porți ale cerului” înainte de Potop, fără îndoială că scopul lor era de a-i ajuta pe Veghetori să se salveze de urgia iminentă. Pentru a nu atrage din nou atenția lui Enlil la fel ca în Eridu, Marduk l-a însărcinat pe muritorul Nabu / Hanok / Saurid cu ridicarea piramidelor. Pentru curioși, Marea Piramidă era templul lui Marduk iar celelalte două, doar locuințe pentru Nabu și soția sa (după cum susține mitul biblic al lui Șelomo). I-au fost arătate planurile piramidelor (conform Cărții lui Hanok), iar Nabu a trecut la treabă, angajând în construirea lor mii de oameni și chiar Veghetori („demonii” din legendele lui Șelomo). Hitat susține că doar primele două piramide au fost construite în acea perioadă, cea mai mică fiind ridicată mai târziu. Două „porți ale cerului” înseamnă călătorii spre două locații diferite, care ar putea fi cele mai apropiate planete de Terra, Venus și Marte.
Pe 21 august 1993, N.A.S.A. a pierdut definitiv, în condiții suspecte, legătura cu sonda Mars Observer. Până în acel moment, șapte sonde americane și sovietice au fost scoase din uz complet, parțial sau temporar între Pământ și Marte. Pe 24 septembrie 1999, Mars Climat Orbiter s-a prăbușit pe „planeta roșie”, în loc să se înscrie pe orbită. Iar pe pe 8 decembrie, în același an, s-a pierdut legătura cu sonda Mars Polar Lander, care trebuia să coboare lin pe suprafața marțiană împreună cu microsondele Deep Space 2. Cauzele incidentelor au rămas în continuare necunoscute, deși răspunsul a fost dat cu câțiva ani înainte. Pe 7 iulie 1988, sovieticii au lansat către Marte sonda Phobos 1, iar peste cinci zile una geamănă, Phobos 2. După două luni s-a pierdut legătura cu Phobos 1; a doua sondă a ajuns în preajma planetei Marte, însă pe 25 martie 1989 s-a pierdut brusc contactul cu ea. La trei luni după incident, autoritățile sovietice au făcut publică ultima imagine recepționată de Phobos 2: o umbră eliptică, neagră, extrem de alungită și ascuțită la capete, cu lungimea estimată la 20 de kilometri, profilându-se pe suprafața „planetei roșii”. În 1991, la o conferință din Statele Unite despre O.Z.N.-uri, doctorul Marina Popovici a prezentat oficial ultima imagine a sondei, pe care o avea de la astronautul Alexei Leonov. Înregistrarea, arătată publicului pe 22 noiembrie 1991 în emisiunea lui Larry King, înfățișează un obiect cilindric, cu lungimea de 20 kilometri și diametrul de un kilometru și jumătate, plutind în apropierea satelitului marțian Phobos; din acel obiect a țâșnit o rază care a lovit din plin sonda pământenilor.
În 2002, sonda spațială Mars Odyssey a detectat uriașe întinderi de gheață sub solul marțian. Iar unde este apă, indiferent de starea ei de agregare, poate exista și viață. Matt Golombek, colaborator al N.A.S.A. la misiunea Pathfinder, scria că pe Marte sunt brazde apărute în urma unor inundații catastrofale. Mariner 9 a fotografiat în regiunea ecuatorială a acestei planete niște formațiuni ciudate, care seamănă cu două roți dințate, în jurul cărora apar mai multe linii duble, curbe sau drepte. Sonda rusească Phobos 2 a identificat pe Marte o zonă acoperită cu o rețea de linii drepte, scurte sau lungi, subțiri ori groase, precum și forme rectangulare. Doctorul John Becklake de la Muzeul de Științe din Londra le asemăna cu „modelul unui oraș, larg de 60 de kilometri”. Se spune că pe Marte s-au descoperit și forme de relief care se aseamănă cu piramide, ce imită constelația Pleiadelor, și alcătuiri ciudate numite „Fortăreața”, „Orașul” sau „Faleza”. La poalele vulcanului marțian Olympus Mons, înalt de 22 kilometri, există niște excavații dreptunghiulare, care au dus la presupunerea că ar fi cariere sau mine. În 1983 și 1984, profesorul Courtney Brown a făcut mai multe „călătorii de cercetare” prin clarviziune pe Marte, unde a văzut o piramidă și un vulcan care erupea în apropierea ei, supraviețuitorii trăind în subteranul complexului Cydonia; acești marțieni erau la nivelul tehnologic al Egiptului antic. Iar pe suprafața satelitului marțian Phobos s-au găsit mai multe formațiuni de origine misterioasă, între care un monolit paralelipipedic vertical, care seamănă cu un bloc turn de 30-40 de etaje, înălțimea sa fiind de trei-patru ori mai mare decât lățimea. În Two-Thirds din 1993, David P. Myers și David S. Percy scriau că extratereștri din Altea au colonizat Marte, unde au construit complexul Cydonia, iar pe Terra au ridicat piramidele de la Giza și Sfinxul. Același lucru îl afirmau și Cei Nouă, entitățile cu care grupul Lab Nine s-a aflat câteva decenii în contact.
Dacă una dintre piramidele de la Giza a fost folosită ca poartă către Marte, atunci se explică prezența pe „planeta roșie” a orașelor asemănătoare celor din Egiptul antic și piramidele. Cum rămâne însă cu cel de-al doilea refugiu al exilaților?
Venus, care se află la 108 milioane kilometri de Soare, are un diametru asemănător Terrei: 12.140 kilometri față de 12.756 kilometri. La fiecare 19 luni, Venus ajunge la distanța cea mai mică de Terra: 40 milioane de kilometri. Cu o temperatură de 460 grade celsius, vânturi de 350 km / oră și nori de acid sulfuric groși de 50 de kilometri, Venus nu pare o planetă capabilă să susțină viața. Însă George Adamski susținea că a fost luat de „frații spațiali” într-o călătorie pe Venus, unde a văzut minunile unei civilizații mult mai avansate decât a noastră. El a descris în călătoria sa cosmică efectele traversării unei centuri de radiații în jurul Pământului. Deși inițial a fost ridiculizat, câțiva ani mai târziu s-au descoperit centurile de radiații Van Allen, iar în 1962 astronautul John Glenn a semnalat efecte surprinzător de asemănătoare cu cele descrise de Adamski. Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut nenumărate contacte prin clarviziune cu ființe de pe Marte și Venus. Într-un interviu acordat sub supravegherea serviciilor militare americane, venusianul Estes Plateau susținea că strămoșii venusienilor au plecat de pe Pământ cu mult timp în urmă și că, în prezent, un guvern interplanetar își are sediul pe Venus, „planeta principală a sistemului nostru solar”. Extraterestrul Val Thorn, care în martie 1957 a stat de vorbă cu președintele Statelor Unite din acel moment, Richard Nixon, susținea că vine de pe Venus, acolo unde are o locuință subterană. Germanul Jan Van Helsing scria că, în 1943, Hitler și Stalin au primit vizitele unor venusieni, iar mai târziu la fel a pățit și Winston Churchill. Cele trei ființe înalte, ocupante ale O.Z.N.-ului prăbușit pe 7 ianuarie 1948 în Statele Unite, spuneau că vin de pe Venus pentru a observa progresul omenirii în ceea ce privește călătoriile interplanetare și războiul atomic. Prin anul 400, gramaticianul sanscrit Panini nota în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt luați adesea la plimbare de extratereștri către Venus. În secolele XVII și XVIII, un misterios satelit artificial a fost zărit lângă Venus de astronomi eminenți precum Montagne, Cassini sau Short. Iar matematicianul rus Mates Mendelevich Agrest a afirmat că într-o grotă din Kohistan (în India) există un desen care înfățișează Pământul și Venus unite prin niște săgeți. Ulterior, Reuth Reyno, fizician la Universitatea din Pundjab, a trimis o informare la N.A.S.A., în care se arăta absolut convinsă că Venus este locuită de urmașii unei vechi civilizații din Valea Indusului, care în mileniul al III-lea î.e.n. au plecat pentru a se salva de un cataclism planetar. Sondele spațiale au constatat că pe Venus a existat apă, chiar mări și oceane, ceea ce face posibilă prezența vieții. Se mai spune și că pe 6 octombrie 1952, colonelul John B. Richardson și șapte tineri piloți au primit de la președintele american Dwight D. Eisenhower un plic cu instrucțiuni pentru o dublă călătorie: în interiorul Pământului și pe Venus. În jurnalul de bord, din care doar o mică parte a ajuns publică, colonelul Richardson scria că distanța dintre Terra și Venus poate fi parcursă în ore sau zile, în funcție de viteza navei. Venus seamănă foarte mult cu Pământul, nu sunt probleme cu oxigenul și este condusă de un împărat. Venusienii sunt urmașii pământenilor, strămoșii lor venind din orașul Phantuum de sub gheața Antarcticii, ale cărui ruine au fost descoperite acum câțiva ani și cercetate de americani, englezi și canadieni. De asemenea, venusienii pot lecui orice tip de boală în 24 de ore, folosind tunuri cu laser. Maiorul canadian Lynch, adjunctul colonelului Richardson, a scris un raport complet la întoarcerea de pe Venus, din care rezultă că 90% dintre fecundările venusiene se fac în eprubetă, motiv pentru care nu există nou-născuți cu malformații și nici delicte sexuale. Conform legilor existente, cei cu însușiri nedorite nu au voie să aibă copii (tradiție întâlnită și la incași). Portul lor general este un veșmânt alb și sandale iar când plouă, venusienii umblă desculți. Alimentația lor este pe bază genetică: legumele se cultivă în sere uriașe iar sucul lor este comprimat în pastile foarte concentrate. Locuințele acestora sunt realizate aproape integral din materiale sintetice. Iar această poveste incredibilă pare a aparține mai degrabă domeniului S.F. decât realității, având mari șanse să fie doar o invenție.
Venus era singura stea adorată de azteci, marea lor venerație fiind manifestată prin sacrificii sângeroase. Maiașii foloseau două calendare: unul solar și unul venusian. În teosofie, Sanat Kumara a venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta pământenii să evolueze spiritual. Venus este planeta geamănă a Terrei, ambele fiind jumătăți ale proto-Pământului lovit acum mult timp de planeta Jupiter, ceea ce ar explica motivul pentru care a fost venerată de aproape toate culturile. Însă este posibil să fi fost și un refugiu al Veghetorilor, alături de Marte. Conform istoricului Herodotos, vârful Marii Piramide de la Giza era acoperit cu plăci de cupru cristalin, metal asociat cu Venus. Planeta Marte era asociată cu fierul, iar Hitat ne spune că regele Saurid, pe lângă diverse comori, a ascuns în cea de-a doua piramidă unelte de fier. Ceea ce ne face să credem că Marea Piramidă a fost folosită ca „poartă a cerului” către Venus, iar a doua, cea atribuită lui Khefren, către Marte. Aceste două „porți” ar putea reprezenta cele două turnuri atât de des întâlnite în arhitectura arabă, dar și cele două djed-uri (turnuri cu trepte) postate în fața templului lui Asar / Enki din Abydos. Ținând cont de existența centurii Van Allen în jurul Pământului, care împiedică trecerea organismelor vii, „porțile cerului” rămân singura modalitate de a părăsi planeta, folosind o formă de teleportare bazată pe așa-zisele „găuri de vierme”.
Fugind de Potop, Veghetorii s-au împărțit în două, o parte fiind evacuați pe Venus și o parte pe Marte. Mulțumită strămoșilor noștri, putem afla și cine conducea cele două grupuri. Enki și fiica sa, Iștar, erau asociați cu planeta Venus, în timp ce Marduk, fiul lui Enki, cu Marte. Prin urmare, oamenii au asociat divinitățile cu planetele pe care s-au refugiat. „Până și zeilor li s-a făcut frică de puhoi. Au dat înapoi, s-au urcat în cerul lui Anu și s-au chircit pe la margini”, povestea Epopeea lui Gilgameș. Campionul Veghetorilor, Marduk, a fugit după ce a fost învins de unchiul său în bătălia finală a celui de-al doilea război al zeilor. Ajunși pe Venus și pe Marte, fugarii nu au rămas prea mult timp, deoarece au fost descoperiți de Enlil, care a distrus cele două planete, forțându-i să se întoarcă în „închisoarea” lor, Terra. Condițiile de viață neprielnice pe ambele planete, care au susținut în trecut viața, sunt urmarea unui atac cu arme asemănătoare celor atomice. Pentru acest atac, Enlil și-a folosit probabil uriașa navă, Luna, adusă pentru a crea era glaciară pe Pământ. Istoria chineză chiar consemnează că intrarea lui Venus în Lună era considerată de prezicători o prevestire pentru moartea unei mari mulțimi de oameni. Matematicienii Dionos din Neapole și Adrastus din Cyzicus susțineau că, sub domnia regelui pelasg Phoroneus, unele corpuri cerești neidentificate au schimbat culoarea, dimensiunile și orbita planetei Hesperia (Venus), după care s-a declanșat Potopul. Calcule mai recente stabilesc că Venus s-a aflat cândva mai aproape de Terra cu 17 milioane de kilometri. Vechiul text astronomic chinez Sut-Șeu afirmă că, la un moment dat, „Venus era vizibilă în plină zi, și pe Pământ rivaliza în strălucire cu Soarele”. O altă lucrare chinezească, compusă din 4320 de volume, despre care se spunea că fusese moștenită din cele mai vechi timpuri și conține „toate cunoștințele”, susținea că, înainte de Potop: „planetele și-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna și stelele și-au schimbat mișcările”. În mitul norvegian al Potopului, înainte de aceeași catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Știri despre Egipt și minunile sale că, în visul care i-a prevestit Diluviul regelui Saurid, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu (Enlil) a trimis „înghețul pustiitor și necruțător”, el a și „atacat și tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În același timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”, ceea ce se referă la același eveniment: atacul lui Enlil asupra celor două planete pe care se refugiaseră exilații. „Și când lumina a o mie de sori va exploda în ceruri, voi fi eu Moartea de lumi nimicitoare”, spunea el în Bhagavad Gita prin gura lui Krșna, considerat avatarul său de hinduși.
Marea Piramidă ne mai oferă un indiciu care sprijină ipoteza deplasării planetei Venus de pe orbita sa în urma unui atac devastator. Mai mulți autori au demonstrat că Marea Piramidă ascunde date astronomice în dimensiunile sale. Fiecare latură a ei măsoară aproximativ 230 de metri. În prezent, un an venusian durează 225 de zile terestre, puțin sub numărul indicat de Piramidă. Nu cred că ar fi greșit să considerăm că 230 era numărul de zile terestre ale anului venusian înainte de modificarea orbitei planetei, ținând cont că Marea Piramidă a fost construită înainte de respectiva catastrofă, ca „poartă a cerului” spre Venus. Un alt indiciu ni-l oferă cele două calendare mayașe, cel lunar și cel venusian care, atunci când erau contopite, dădeau cicluri de câte 52 de ani – exact înclinația laturilor Marii Piramide. Acest calendar le-a fost oferit mayașilor de șarpele cu pene Kukulcan, asociat cu planeta Venus. Iar pentru egipteni, 52 era un număr asociat cu Djehuty (Thoth), zeul înțelepciunii. Atât Kukulcan cât și primul Djehuty erau nume alternative ale sumerianului Enki, cel care a folosit „poarta cerului” din Egipt pentru a se refugia pe Venus. Un alt amănunt bizar, departe de a fi o coincidență, îl reprezintă numărul 40. Cea mai mică distanță dintre Pământ și Venus este de 40 milioane de kilometri, circumferința Terrei la ecuator este puțin peste 40.000 de kilometri, iar 40 era numărul atribuit de sumerieni lui Enki.
Distrugerea planetelor Marte și Venus se poate întâlni și în povestea continentelor sau insulelor Lemuria și Atlantis (Atlantida în română). Unul în oceanul Pacific iar celălalt în Atlantic, se spune că erau locuite de civilizații extrem de avansate tehnologic. La un moment dat au fost distruse peste noapte. Tradiția spune că au fost scufundate în apele oceanelor, însă nu puțini sunt cei care pun distrugerea lor pe seama armelor nucleare. Deși căutate asiduu, Lemuria și Atlantis nu au fost descoperite. Iar forma continentelor Terrei exclude posibilitatea existenței unor alte continente ori măcar insule uriașe în Pacific și Atlantic. Ceea ce înseamnă ori că Atlantis și Lemuria sunt simple fabulații, ori că reprezintă altceva. Nu locuri de pe Pământ, ci din afara lui. Singura menționare a Atlantidei în Antichitate se găsește în dialogurile Timaeus și Kritias ale lui Platon. El spunea că preoții egipteni din Zau (Sais) i-au povestit această legendă înțeleptului Solon, unul dintre cei șapte mari înțelepți ai Greciei antice. Solon i-a împărtășit-o unei rude, Dropides, care i-a transmis-o fiului său, Kritias cel Bătrân. La rândul lui, acesta i-a narat-o nepotului său, Kritias cel Tânăr, de la care a aflat-o Platon. După spusele filosofului grec, Atlantis era un oraș format din ziduri concentrice, construit de zeul Poseidon. Forma rotundă a orașului este forma unei planete. Poseidon, constructorul Atlantidei, era Enki al sumerienilor. Scufundarea Atlantidei și Lemuriei în ape poate fi privită simbolic, nu interpretată literal. Pentru antici, spațiul era un ocean uriaș, din care au luat naștere planetele. Egiptenii, de la care a aflat Platon legenda Atlantidei, numeau acest ocean cosmic Nun. Prin urmare, oceanul în care s-au scufundat cele două locuri populate de ființe mult evoluate tehnologic poate fi spațiul cosmic care a „înghițit” cele două planete, Marte și Venus. Poziționarea celor două insule de o parte și de cealaltă a continentului american reprezintă poziționarea celor două planete de o parte și de alta a Pământului. La fel ca în cazul planetelor Marte și Venus, se spune că au existat supraviețuitori și de pe cele două insule / continente. Ba, mai mult, „extratereștrii” venusieni din zilele noastre le-au mărturisit de multe ori contactaților că sunt urmași ai atlanților.
Transformarea metaforică a planetelor în continente era des întâlnită în vremurile de demult, pentru a ascunde adevărul de publicul larg, la el având acces doar inițiații. Cel mai bun exemplu ni-l oferă tibetanii, pentru care muntele Meru, casa zeilor, se află în centrul Universului. În jurul muntelui se întinde un vast ocean cu apă sărată, pe care se găsesc patru continente. Cel de la sud, Jambudvipa, este populat de oameni care trăiesc până la 100 de ani. În acest loc, în care cerul și marea sunt albastre, alături de oameni trăiesc animale, fantome și câțiva zei. Sub ei se întinde regatul infernului. Pe continentul din est, unde solul, marea și cerul sunt albe, locuitorii au fețe în formă de lună, sunt de două ori mai înalți decât oamenii și trăiesc cam 300 de ani. Pe continentul vestic, unde peisajul este roșu, ființele au fețe rotunde și trăiesc cinci secole. Iar pe continentul nordic, care are nuanța aurului, se găsesc creaturi cu capete de cal, de opt ori mai înalte decât oamenii. Meru, casa zeilor, aflată în centrul Universului, nu este un munte propriu-zis, ci o planetă. Oceanul care o înconjoară este spațiul cosmic, o analogie identică cu cea a multor popoare din Antichitate. Cele patru continente din acest „ocean” sunt patru corpuri cerești. „Continentul” sudic (cel de jos), sub care se întinde regatul infernului, cu peisaj albastru, locuit de oameni, spirite și câțiva zei, nu poate fi decât „planeta albastră”, Terra. Cel din est (din dreapta), cu peisaj alb, pe care trăiesc uriași cu fețe în formă de lună, este Venus, albul fiind culoarea asociată cu acest corp ceresc. „Continentul” vestic (din stânga), cu peisaj roșu, este Marte, „planeta roșie”. Iar „continentul” nordic (de sus), cu nuanță aurie, nu poate fi decât Soarele. Dacă aceste continente din miturile tibetanilor sunt în realitate corpuri cerești, de ce nu ar fi posibilă această analogie și în cazul continentelor Atlantis și Lemuria? Cei care încă le mai caută prin oceanele pământene poate ar trebui să privească spre spațiu, către Venus și Marte.
Există și o mărturie recentă care sprijină ipoteza distrugerii cu arme nucleare a planetelor Marte / Lemuria și Venus / Atlantis. În anul 1996, în regiunea rusă Volgograd s-a născut Boris. Băiatul avea doar două săptămani când părinții au văzut că își poate ține singur capul, în condițiile în care, de obicei, asta se întâmplă abia când bebelușul are șase-șapte luni. A rostit primele cuvinte la patru luni. Un an mai târziu citea fără probleme titlurile din ziare, iar la doi ani a început să picteze. La scurt timp a fost înscris la o grădiniță de stat, unde educatorii au remarcat că are capacități deosebite pentru vârsta lui: făcea conexiuni extrem de rapide, stăpânea un limbaj complex și avea o memorie ieșită din comun. Conform cotidianului Pravda, băiatul merge periodic, încă de când avea doar patru ani, într-o zonă de anomalie, numită Medvedetskaya Gryada, pentru a se încărca la propriu cu energie. „Câteodată se așeza în poziție lotus și începea să ne povestească tot soiul de amănunte despre planeta Marte, sistemele planetare sau alte civilizații. Ne lăsa fără cuvinte”, declara mama lui Boris. Femeia își mai amintește că, de la vâsta de doi ani, copilul său vorbește constant despre lumea de dincolo și despre planete. Într-o zi, Boris le-a spus părinților săi că, în perioada civilizației lemuriene, acum 70.000 de ani, el a trăit pe Marte, o planetă pe care în trecut s-a produs o catastrofă care a dus la pierderea atmosferei. Băiatul susținea și că în prezent marțienii trăiesc în orașe subterane. Despre catastrofa care a dus la pierderea atmosferei planetei Marte, Boris spunea: „A fost vorba de un război nuclear. Totul a fost ars din temelii. Doar câțiva dintre aceștia au supraviețuit. Și-au construit noi adăposturi și și-au construit alte arme”. El mai adăuga că lemurienii, care aveau nouă metri înălțime, au încetat să se mai dezvolte din punct de vedere spiritual, deși dețineau o înaltă capacitate intelectuală.
Pe lângă aceste „porți ale cerului” există încă una, chiar mai aproape decât ne-am putea imagina. Dale E. Graff, fostul director al programului armatei americane de vedere la distanță, numit Stargate („Poarta Stelară”), spunea că „Poarta Stelară aflată în fiecare dintre noi poate fi descoperită de oricine dorește să o caute”. Iar unii au reușit nu doar să o descopere, ci să o și activeze. Egiptenii antici foloseau halucinogene precum opium (importat din Creta), mătrăgună și cannabis. Unele sunt menționate în Papirusul Ebers (circa 1500 î.e.n.), cel mai vechi text medical cunoscut. Conform ultimului episod al serialului Sacred Weeds de pe Channel 4, nufărul albastru era de asemenea un drog ritual antic. La fel ca preoții din Egiptul antic, șamanii de astăzi folosesc halucinogene, cel mai eficient fiind vița de ayahuasca, care în Columbia este cunoscută ca „scara către Calea Lactee”. Psihiatrul ceh Stanislav Grof descria inițierea șamanică astfel: „Cariera multor șamani începe prin experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Zeul egiptean Asar, aflat în strânsă legătură cu „poarta cerului” atât în Cartea morților cât și în multe texte ale piramidelor, a fost atacat și dezmembrat de fratele său, trimis în lumea subterană, apoi adunat la loc de soția sa și înviat, în final ajungând înapoi în lumea de dincolo. Antropologul elvețian Jeremy Narby spunea că șamanii pe care i-a studiat „vorbesc despre o scară, de o tulpină de viță, de o sfoară, de o scară în spirală ce leagă cerul și pământul și pe care o utilizează pentru a ajunge în lumea spiritelor. Ei cred că spiritele au coborât din cer și au creat viața pe pământ”. La prima sa experiență șamanică cu ayahuasca, el a întâlnit o pereche de șerpi uriași. Scară sau sfoară care leagă cerul și Pământul? Exact descrierea „porții cerului” în Antichitate. Acea tulpină de viță să fie oare ayahuasca? Sau iedera, pe care egiptenii o numeau chenosiris („iarba lui Osiris”), după cum afirmau Plutarchus și Diodoros din Sicilia? Antropologul Michael Harner, care a stat printre indienii Conibo din Amazonia peruviană în anii 1960, scria: „Câteva ore după ce am băut fiertura am fost, într-un fel, treaz, dar într-o lume dincolo de cele mai fantastice vise. Am întâlnit oameni pasăre, dar și creaturi asemănătoare dragonilor care mi-au explicat că sunt adevărații zei ai acestei lumi”. Să fie oare posibilă deschiderea „porții” cu ajutorul halucinogenelor? Preoții antici și șamanii de astăzi chiar au reușit să călătorească în dimensiunile zeilor, fie doar spiritual?
Dacă prin clarviziune sau experiențe șamanice se poate ajunge în dimensiunile zeilor, înseamnă că Dale E. Graff avea dreptate când afirma că „Poarta Stelară aflată în fiecare dintre noi poate fi descoperită de oricine dorește să o caute”. Unde se află acel ceva care permite călătoria extracorporală către alte dimensiuni? Mai mult ca sigur undeva în A.D.N., ascuns în cele 97 de procente încă nedescifrate de știința modernă. Structura A.D.N.-ului chiar arată precum o scară, fiind alcătuit din două lanțuri organice elastice, conectate prin „trepte” realizate de legăturile de hidrogen (la om sunt în număr de 3,27 miliarde de „trepte”). Astfel, înțelegem că adevărata „scară către cer” din mituri este în realitate A.D.N.-ul. În plus, cei doi șerpi încolăciți din majoritatea culturilor antice nu reprezintă decât helixul dublu al A.D.N.-ului. Totuși, călătoriile în alte lumi realizate cu „poarta” ascunsă în A.D.N. au un mare dezavantaj: se pot realiza doar temporar, nicidecum permanent. Zeii exilați pe Pământ aveau nevoie de o modalitate de a-și părăsi închisoarea pentru totdeauna. Din acest motiv au construit Turnul Babel, Marea Piramidă și celelalte „porți ale cerului”.
În februarie 1913, la Universitatea Cambridge din Anglia, profesorul de matematică Godfrey H. Hardy a primit o scrisoare cu teoreme și formule matematice complexe de la indianul Srinivasa Ramanujan, în vârstă de 26 de ani, care susținea că adeseori comunică în vise cu zeița Namagiri. După spusele indianului, formulele lui pot ajuta oamenii să creeze portaluri spre alte dimensiuni sau planete. Nu știm dacă s-au găsit aplicații practice pentru acele formule, care erau mult prea complicate pentru matematicienii din acea perioadă. Însă cert este că oamenii au încercat să deschidă portaluri. După experimentul Philadelphia, care a eșuat, a urmat proiectul Montauk, după numele bazei din Long Island unde doctorul Neumann a inventat „scaunul psihotronic” cu ajutorul căruia un medium reușea să deschidă portaluri, călătorind prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Aceste experimente nu au fost niciodată recunoscute oficial și, cel mai probabil, nici nu vor fi prea curând. Există însă zone cu „porți” naturale, în care oamenii sunt teleportați în mod accidental.
În Țara Luanei din Munții Buzăului (din România) se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că oamenii dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. De obicei teleportarea are loc după ce respectivii descoperă comori. Într-o noapte, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au văzut flăcările despre care se spune că joacă pe comori. Unii dintre ei au săpat în acele locuri și „le-au apărut spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. O altă poveste spune că „un oarecare Mătăreanu, săpând după o comoară, s-a trezit, după vreo săptămână, departe de acest loc, într-o poiană în pădure, unde l-au găsit oamenii cam zăpăcit la cap”. Dacă „porților cerului” din întreaga lume erau păzite de diferite creaturi, și în Țara Luanei se găsesc „spirite” care păzesc comorile. În anii 1980 a avut loc un experiment militar într-o zonă din Țara Luanei, în care aparatele indicau o turbulență energetică. Aici, un medium și-a folosit capacitățile extrasenzoriale pentru a afla unde se duc oamenii aspirați de acea ceață albastră. După ce a intrat în transă, a dispărut complet din fața celor care îl însoțeau. A fost descoperit după vreo oră, incapabil să vorbească, la câteva sute de metri de locul din care dispăruse. După ce și-a revenit, primele sale cuvinte au fost: „Am venit de Dincolo”. Mai târziu a povestit că a fost aspirat într-un tunel gri, la fel ca mediumurile proiectului Montauk, la capătul căruia se afla o lumină strălucitoare. „Este vorba de o radiație luminoasă pe care o apreciez având 300.000 de grade Kelvin”, a spus mediumul. A descris peisajul de „Dincolo” ca fiind asemănător cu cel pământean, însă în culori mult mai pure. Acolo a întâlnit chiar și oameni: o femeie și o fetiță asemănătoare cu ea, care părea o clonă, un bătrân și un alt bărbat, cu ten gri, „altfel decât noi”. Nu a putut să-i contacteze, deoarece păreau că rătăcesc în timp și spațiu, deși el era cel care rătăcea în spațiul și în timpul lor. Mediumul considera că a petrecut în lumea de dincolo o fracțiune de secundă, rămânând foarte surprins la aflarea veștii că a fost dispărut vreo oră.
Ce se întâmplă în Țara Luanei? Localnicii numesc această regiune „Poarta lui Dumnezeu” iar relatările duc cu gândul la o „poartă a cerului”, însă nimeni nu menționează vreun dispozitiv care să realizeze teleportările. Totul pare natural și întâmplător. Cum se poate deschide un portal fără o „poartă” propriu-zisă? Și de ce teleportările par a nu se realiza așa cum ar trebui, din moment ce călătorii se întorc „zăpăciți de cap”, la fel ca în cazul experimentului eșuat Philadelphia? Cel mai probabil în Țara Luanei este vorba despre o ruptură în timp și spațiu, cauzată de distrugerea unei „porți a cerului” în timp ce era activată. Ce fel de armă ar putea distruge o „poartă”? Tot una atomică, la fel ca în cazul planetelor Venus și Marte? Răspunsul pare a fi afirmativ.
Într-o zonă muntoasă din Munții Buzăului, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră. Cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. O legendă locală spune că demult, acolo era tărâmul Luanei, unde se afla o cetate cu ziduri imense, deasupra căreia strălucea zi și noapte un fel de „soare”. Cei din cetate erau dârji, drepți și netemători. „Mulți ani fericiți au trăit acei oameni până au venit peste ei vrăjmași în care de foc și au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zonă. Cetatea a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc. Într-o grotă din zonă este desenată o navă propulsată de un lung jet de flăcări, care atacă Terra dinspre stele. În fața navei se află un arc întins, cu o săgeată, iar de la sol pornesc spre ea două obiecte asemănătoare rachetelor din zilele noastre. Nivelul ridicat de radiații este fără îndoială cauza lipsei plantelor și a animalelor în zonă. Aceste radiații, împreună cu solul ars la o adâncime de jumătate de metru, sunt efectele unei bombe atomice, cel mai probabil lansată de nava din desenul rupestru. O cetate cu ziduri imense, construită în epoca de piatră, care conținea o „poartă a cerului”, nu putea aparține oamenilor acelor vremuri, ci zeilor.
Cine erau cei care locuiau în acea cetate? „Luana era un suveran bătrân, un mare înțelept, o ființă atotputernică”, povestesc bătrânii. Atunci când locuitorii cetății erau răniți în războaie, Luana îi tămăduia folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Pe acolo trece râul Slănic, locuitorii din zonă folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferite afecțiuni. Numele împăratului Luana se regăsește în lista regilor sumerieni sub forma Enmenluana, care înseamnă „Domnul coroanei, omul cerului”. El era conducătorul orașului Bad-tibira, locul în care regalitatea s-a mutat după ce a părăsit Eridu. Cetatea sa era înconjurată de un mare zid, chiar numele Bad-tibira însemnând „Zidul lucrătorilor cuprului”. Deși a fost identificat de cercetători cu Tell al-Madineh din sudul Irakului, este posibil ca orașul lui Enmenluana să fie cel din Munții Buzăului. Zidul înalt al Bad-tibirei ne duce cu gândul la fortăreața cu ziduri uriașe din Țara Luanei. Luana era „o ființă atotputernică”, adică un zeu în concepția anticilor. Lista regilor sumerieni susține că Enmeluana a domnit timp de 43.200 de ani, ceea ce exclude posibilitatea de a fi fost o ființă umană. Acest suveran înțelept, „omul cerului”, care avea puterea de a tămădui, nu poate fi decât zeul înțelepciunii, Enki. Miturile spun că el a fost conducătorul Veghetorilor care, prin încrucișări cu oamenii, au dat naștere unei noi specii de ființe cu statură impresionantă: uriașii din Biblie sau giganții din legendele lumii. Parcă pentru a confirma legendele locale, se spune că în urmă cu 30 de ani, la Scăieni, aproape de Valea Luanei, au fost găsite schelete de oameni cu înălțimea de 2,5-3 metri. Legendele dacilor susțin că pe pământul României de astăzi a trăit cu mult timp în urmă Zamolxis, zeul suprem al tracilor de pretutindeni, cel mai probabil același Luana. Astfel, putem trage concluzia că cetatea în care s-a mutat Enki după ce a părăsit Eridu, Bad-tibira, este cea din Țara Luanei. A ales acest loc mai mult ca sigur datorită centrilor energetici extrem de puternici de aici. În noua casă l-au urmat Iștar, fiica sa, căpeteniile Veghetorilor și, mai târziu, fiul său, Marduk. Cetatea din Țara Luanei pare a fi cea descrisă de epopeea indiană Ramayana, în care a avut loc confruntarea finală dintre Rama și Ravana, și nu cea din Sri Lanka, așa cum se consideră în mod oficial. În insula asiatică nu s-au descoperit urme ale unor bombe atomice sau ale altor arme teribile din poemul indian, în schimb acestea există pe teritoriul românesc. Legendele locale susțin că regele Luana își vindeca supușii răniți în războaie, deși nu este menționat niciun război în afara celui final, care a distrus cetatea. Prin urmare, Luana a locuit acolo în timpul celui de-al doilea război al zeilor, presărat cu lupte întinse pe parcursul a 92 de milenii. „Vrăjmașii” au venit în „care de foc”, asemănătoare vimanelor din Ramayana. În epopeea indiană, „viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui”, o descriere care se potrivește perfect cu cea narată de bătrânii din munții Buzăului. Cetatea lui Luana a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc, în timp ce în Ramayana, Hanuman a dat foc cetății lui Ravana. Arma cu care Rama a atacat Lanka din vimana sa este descrisă de indieni ca o „săgeată” care „avea adunată în ea energia tuturor ființelor”, iar desenul din grota din Buzău înfățișează o navă care are în față un arc cu o săgeată. Indienii spun că Lakșman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, în timp ce miturile românești susțin că Luana își vindeca răniții cu ajutorul unor leacuri numai de el știute, folosindu-se de apele din Valea Izvoarelor. Pentru a ajunge la cetatea lui Ravana, armata prințului Rama a construit un pod despre care se presupune că este cel ce leagă India de Sri Lanka. Însă, dacă este vorba despre cetatea lui Luana, invadatorii veniți din Mesopotamia (locul unde se afla Nippur, orașul lui Enlil) ar fi trebuit să traverseze Dunărea prin partea de sud ori de est. În sud-estul României de astăzi, în dreptul orașului Brăila există în mijlocul Dunării, la o adâncime de aproximativ doi metri, urmele unei construcții misterioase, numite de localnici „Podul Uriașilor”. Adâncimea și furia fluviului nu permit nici măcar astăzi construirea unui pod în acel loc, prin urmare nu poate fi vorba despre o construcție umană în vremurile demult apuse. Cei care trec prin zonă susțin că uneori se aud gemete din adâncuri și, după aceste sunete, întotdeauna se îneacă cineva acolo. Localnicii cred că spiritele uriașilor încă păzesc podul scufundat dar adevărul este că nimeni nu a putut descoperi originea construcției sau cauza straniilor fenomene din jurul ei.
Într-o variantă alternativă a legendei românești, Luana era o fată foarte frumoasă, venită din cer într-un car de foc. S-a îndrăgostit de un localnic și a rămas în zona din munții Buzăului. I-a învățat pe oameni medicina, scrisul și cititul. Atunci când se îmbolnăveau, Luana îi vindeca folosind apă vie și apă moartă. La un moment dat fostul ei iubit a aflat unde se afla și a pornit un crunt război împotriva localnicilor, într-o zonă numită mai apoi „Platoul Martirei”. Luana i-a învățat să se ascundă în stânci, deoarece doar acolo se puteau salva din calea flăcărilor aruncate de dușmani pe pământ. Așa s-ar explica mulțimea așezărilor rupestre din zona Carpaților de curbură, în special dintre Colți și Bozioru. Și această versiune a legendei prezintă povestea descrisă de Ramayana, de data aceasta mai evident, ținând cont de războiul dus pentru recuperarea iubitei lui Rama, care a fost răpită de demonul Ravana. „Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zona munților Buzăului despre războiul care a distrus cetatea. Sau, mai detaliat, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc”, după declarația Ramayanei. Veghetorii au încercat să scape de atac printr-o „poartă a cerului”, însă arma lui Rama / Enlil a lovit exact în acel moment, provocând ruptura în timp și spațiu care a supraviețuit după atâta amar de vreme și care încă îi teleportează pe localnicii căutători de comori.
Întorcându-ne la prima „poartă a cerului”, apare întrebarea: cum a reușit turnul Babel văzut în 1905 de Helmuth Muller să facă o călătorie nu doar în spațiu, ci și în timp? De ce pentru mediumul care investiga fenomenele din Țara Luanei în 1980 o oră a trecut într-o fracțiune de secundă? Care este legătura dintre timp și aceste dispozitive de teleportare?
„Porțile cerului” erau folosite pentru a se ajunge în multiplele lumi ale zeilor, dimensiunile imateriale paralele cu a noastră. Însă, în aceste lumi, timpul pare a se scurge într-un mod diferit de cel pământean. Pentru tibetani, pe muntele Meru, casa lui Brahma (An al sumerienilor), o zi este egală cu 100 de ani pe Pământ. Scripturile indiene Purana spun că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”. În Coran, Allah „ocârmuiește toate lucrurile, de la cer până la pământ, apoi se suie ele la dânsul într-o zi a cărei măsură e o mie de ani, cum numărați voi” (32:4). Toate acestea ne arată un timp diferit de al nostru. Folclorul mondial este plin de astfel de relatări, întotdeauna legate de locul în care locuiau divinitățile. În Vedenia lui Yeșa’yahu, profetul a fost dus de un înger în cer, în fața zeului suprem; deși pentru Yeșa’yahu trecuseră vreo două ore, îngerul i-a spus că pe Pământ s-au scurs 32 de ani. În legenda despre călătoria lui Mohammed în ceruri, când s-a întors și-a găsit așternutul cald iar din cana răsturnată în graba plecării apa nu se scursese în întregime. Într-o poveste japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și a locuit cu ea în castelul imperial de pe fundul mării; după o vreme, pescarului i s-a făcut dor de părinți, așa că a plecat în satul natal. Spre stupoarea lui, acolo a aflat că fusese dispărut pentru vreo 400 de ani. În basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Făt Frumos a plecat să caute nemurirea, aidoma sumerianului Gilgameș. Ajuns în țara zânelor, a zăbovit câteva zile în palatul lor. După ce s-a întors acasă, și-a dat seama că a lipsit câteva secole.
Nu doar trecutul îndepărtat a păstrat astfel de relatări, ci și prezentul. Travis Walton a fost răpit de un O.Z.N. pentru aproape o săptămână, însă pentru el trecuseră doar câteva ore. În aprilie 1977, în Chile, sergentul Armando Valdes a dispărut vreme de 15 minute. Când a reapărut, avea o barbă de cinci zile iar ceasul său cu calendar arăta o dată cu cinci zile mai târzie. Chiar a povestit că fusese răpit de extratereștri, care l-au ținut timp de cinci zile. În cartea L’Empire du Milieu troublé par les OVNIs din 1993, cercetătorul chinez Shi Bo relatează cazul soldatului Wang, răpit din post de extratereștri și regăsit peste câteva ore, cu părul și barba crescute considerabil. De altfel, lui Betty Andreasson-Luca, entitățile care au contactat-o i-au transmis că timpul lor nu este ca al nostru, pe care îl cunosc bine, și că ei pot inversa sensul de scurgere al timpului. Multe relatări despre întâlniri cu extratereștri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Așa s-ar explica și cercurile magice, în care fenomenele se desfășoară după alte legi iar timpul se scurge cu altă viteză.
Dacă într-adevăr pentru aceste entități timpul se scurge într-un mod diferit de al nostru, așa s-ar putea explica vârstele matusalemice ale zeilor. Pentru tibetani, zeii trăiesc 1000 de ani cerești, adică 36 de milioane de ani pământeni. În teosofie, Sanat Kumara a venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus. Preotul babilonian Berossos scria că, înainte de Potop, zece regi au domnit pe Pământ timp de 432.000 ani. Iar după egipteanul Manethon, 24.925 de ani au domnit în Egipt zeii, semizeii și Spiritele Morților. Pentru oameni, aceste entități cu durate enorme de viață păreau nemuritoare însă, așa cum ne învață adevărata istorie a Pământului, și zeii pot muri. Cel puțin trupurile lor. Timpul nostru fiind diferit de cel din lumile zeilor, un călător printr-o „poartă a cerului” ar trebui să suporte un defazaj temporal. Zeii nu par a fi afectați de acest fenomen mai ales dacă, într-adevăr, pot manipula timpul, însă creierele umane resimt acest efect. Căutătorii de comori din Țara Luanei se întorceau „cam zăpăciți la cap”, din cauza acelor „fel de fel de călugări și draci care le-au luat mințile”. Mediumul din 1980 s-a întors incapabil să vorbească, având nevoie de ceva timp pentru a-și reveni. Motivul real al eșecului experimentului Philadelphia a fost faptul că pasagerii vasului teleportat prezentau afecțiuni psihice din cauza defazajului temporal; unii dintre ei și-au revenit abia după ce au conștientizat timpul nostru. Cel mai bine a exemplificat Stanislav Grof ceea ce se petrece în creierul uman în timpul unei astfel de călătorii, vorbind despre „experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Pentru a elimina acest efect a apărut proiectul Montauk, doctorul Neumann reușind într-un final să inventeze „scaunul psihotronic” care ajută la deschiderea unor portaluri ce permit călătorii prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Și astfel apare fireasca întrebare: de ce timpul se scurge altfel pentru zei?
Pentru a putea găsi răspunsul, trebuie să încercăm să aflăm în ce lumi se poate ajunge cu ajutorul „porților cerului”. Învățăturile antice ne-au relevat că Universul este format din mai multe lumi eterice și doar una materială. Atât lumea eonilor cât și celelalte dimensiuni paralele, ale entităților pozitive și ale celor negative, sunt imateriale. Ținând cont de teoria corzilor din fizică, unii cercetători au sugerat că piramidele ar putea fi dispozitive capabile de călătorii interdimensionale. Doctorul american Patrick Flanagan afirma despre Marea Piramidă: „Cred că este o poartă sau un portal spre dimensiuni multiple, ce permite transmiterea de oameni, obiecte sau conștiințe din alte dimensiuni în dimensiunea noastră”. Inginerul electronist Joe Parr, care a efectuat experimente în Marea Piramidă în 1977 și în 1987, bănuia că piramidele pot efectua călătorii în spațiu și în timp dacă se descoperă cheia care le activează. Și egiptenii antici credeau că piramidele sunt dispozitive cu ajutorul cărora se poate călători spre lumea zeilor doar la nivel spiritual, nicidecum material. Ei îngropau în piramide corpurile mumificate ale faraonilor sau ale demnitarilor de rang înalt în așteptarea întoarcerii spiritelor defuncților care trecuseră în lumea cealaltă; pentru a fi siguri că spiritul decedatului își părăsea trupul pentru a-și începe călătoria către regatul lui Asar era oficiată ceremonia deschiderii gurii. Îmbălsămarea avea ca rol conservarea cadavrelor pentru spiritele morților care se vor întoarce la un moment dat și vor dori să-și recupereze trupurile. Mumiile erau depozitate în piramide deoarece acolo era „poarta cerului” prin care spiritul se întorcea din lumea de dincolo; defunctul trebuia să-și găsească trupul imediat cum pășea în lumea materială, pentru a nu deveni un spirit rătăcitor. Această tradiție provine din cea a zeului Asar care, de asemenea, a trecut în lumea de dincolo doar cu spiritul, lăsându-și trupul aici, pe Pământ (inițial închis într-o cutie și apoi făcut bucăți, care au fost împrăștiate în tot Egiptul). Aset, „stăpâna piramidei”, nu și-a putut readuce soțul în lumea materială decât după ce i-a refăcut trupul cu ajutorul lui Inpu, care i l-a și mumificat, pentru a-l conserva. Fără o „poartă” propriu-zisă, șamanii călătoresc spre lumea zeilor tot cu spiritul. Călătorii asemănătoare au realizat și unii clarvăzători. Ceea ce înseamnă că ipoteza prezentată anterior, referitoare la fuga Veghetorilor pe Marte și pe Venus, nu poate fi decât una falsă. În plus, informațiile despre posibilele urme ale unor civilizații pe aceste planete provin din surse obscure. Iar cele oficiale, așa cum sunt fotografiile de pe Marte, au fost supuse adesea unor interpretări fanteziste, precum și unor trucaje ieftine. De exemplu, celebrul chip de pe Marte, care pentru unii reprezintă dovada unui sfinx asemănător celui de la Giza, s-a dovedit a fi o simplă colină; umbrele căzute pe ea într-un anumit unghi creau iluzia unui chip, care nu mai există în fotografiile din alte unghiuri. Manipulatorii profesioniști au modificat fotografii de pe solul marțian astfel încât să pară că pe „planeta roșie” se găsesc urme ale unei civilizații, unele extrem de penibile, așa cum ar fi capul unei statui, un șobolan, pietre asemănătoare cu cele de la Stonehenge, silueta unei femei și chiar chipul reginei egiptene Nefertiti! Ba chiar s-a demonstrat nu demult că fotografiile prezentate de N.A.S.A. au fost realizate nu pe Marte, ci în diverse locuri de pe Pământ. În cazul lui Venus lucrurile stau la fel; singurele mărturii sunt niște povești obscure, care nu pot fi verificate, provenite aparent de la așa-ziși venusieni, foști militari sau ocultiști. Singurul adevăr este că nu avem nici măcar o singură dovadă a existenței vreunei urme de civilizație pe planetele Marte și Venus. În acest caz, unde au fugit Veghetorii la începutul Potopului folosindu-se de „porțile cerului” de la Giza? Singura variantă posibilă este cea a unor dimensiuni paralele intermediare, aflate între lumea eonilor și închisoarea entităților malefice (Tartaros al grecilor). Religiile lumii vorbesc despre existența multor lumi imateriale, prin urmare două dintre ele ar fi putut fi refugiul Veghetorilor. Acolo însă nu au petrecut prea mult timp, fiind goniți de Enlil înapoi pe Pământ. Nu știm cum funcționează lucrurile în dimensiunile imateriale însă putem bănui că niciunul dintre Veghetori nu putea fi o entitate la fel de puternică precum Enlil, fiul eonului suprem Bythos / Anu, cel care a reușit să o închidă pe puternica Sophia în lumea materială. Așadar, pentru a avea măcar o șansă de izbândă, Veghetorii s-au văzut nevoiți să evite lupta într-o lume eterică în favoarea celei din lumea noastră, unde diferențele energetice dintre spirite nu sunt la fel de accentuate, limitările materiei acționând asupra tuturor.
Sub influența ayahuasca, scriitorul american Louis Whitley Strieber a avut viziunea unor „orașe de aur” și a unor structuri exotice din altă lume. Copiii Spațiului, aflați în transa hipnotică indusă de doctorul Andrija Puharich, descriau orașe extraterestre. În timpul mai multor ședințe de clarviziune, sociologul Courtney Brown s-a văzut transpus pe o planetă, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. Șamanul Pablo Ameringo vedea sub influența ayahuasca orașe cu tehnologie sofisticată, pline de piramide, turnuri Babel și minarete. Babilonienii chiar considerau că exista în ceruri un alt Babilon, aidoma celui de pe Pământ. Lucru pe care îl confirma și ionianul Democritos în secolul al V-lea î.e.n., prin afirmația „Ce este sus, este și jos”, în conformitate cu spusele lui Iesous în Noul Testament: „Precum în cer, așa și pe Pământ”. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă se găsea pe Pământ o „poartă a cerului”, în mod cert existau unele și în lumile zeilor care, mai mult ca sigur, erau identice cu cea din Babilon. Așa se pot explica „turnurile Babel” văzute de Pablo Ameringo sau turnul imens al lui Courtney Brown. Iar dacă „porțile” zeilor erau identice cu cea din Babilon, cele șapte porți prin care a trecut Inanna / Ninhursag în Coborârea Inannei pentru a ajunge în „lumea de jos” ar putea fi cele șapte etaje ale zigguratului. Aceste etaje ar putea fi și cele șapte vămi din catolicism, corespunzătoare celor șapte ceruri (la ortodocși sunt nouă), la fel ca la musulmani, prin care sufletul trebuie să treacă în drumul său spre cer. Dar dacă „porțile cerului” nu permit decât călătorii către lumi imateriale, unde se află acele orașe așa-zis extraterestre? Din datele acumulate până în prezent sugerăm două posibilități. Una ar fi Luna care, conform Rig-Veda, reprezintă „poarta lumii cerești”, de unde înțelegem că Celeștii lui Enlil și-au mutat la un moment dat baza pe satelitul Pământului, cel mai potrivit loc pentru supravegherea Veghetorilor fără a interveni în evoluția omenirii. Acolo și-au construit o „poartă a cerului” pentru călătoriile către și dinspre lumea lor, la care Veghetorii închiși pe Pământ nu aveau acces. A doua posibilitate o reprezintă lumea subterană sau așa-numitul regat Agartha, format din mai multe orașe locuite de Veghetori; acestea ar putea fi orașele zeilor văzute prin clarviziune, transă hipnotică sau experiențe șamanice. Cercetători precum geofizicianul american Raymond Bernard, fizicianul și matematicianul elvețian Leonhard Euler sau geologul rus Vladimir Afanasyevich Obruchev susțineau existența unui mic soare în interiorul lumii subterane. Într-un capitol anterior am emis posibilitatea ca Soarele sistemului nostru solar să funcționeze ca un portal către dimensiunea eonilor, ipoteză susținută și de fizicianul amator elvețian Nassim Haramein. Prin urmare, micul soare din interiorul Pământului ar putea servi și el ca „poartă a cerului”. Miturile antice ne-au sugerat că în lumea subterană chiar există un portal care face legătura dintre lumea materială și dimensiunea în care sunt închise spiritele malefice, numită Tartaros de greci.
Deoarece mai multe O.Z.N.-uri au fost filmate îndreptându-se către Soare, Nassim Haramein susținea în 2010 că extratereștrii folosesc astrul zilei ca portal către alte locuri din Univers. El crede și că petele solare sunt de fapt găuri negre, de diferite dimensiuni, care în anumite condiții formează vortexuri ce pot rămâne deschise săptămâni sau chiar luni. Iar Nassim Haramein nu este singurul care a observat o legătură între stele (așa cum este Soarele) și găurile negre. În 1939, Robert Oppenheimer și Solomon Halbert Snyder au emis posibilitatea ca stelele neutronice de peste aproximativ trei mase solare să devină găuri negre în urma colapsului, concluzionând că este improbabil ca vreo lege a fizicii să prevină transformarea stelelor în găuri negre. Găurile negre sunt un fel de rupturi în materialul textil al spațiului și timpului, care atrag în ele tot ce le este la îndemână. La marginea unei găuri negre există o „graniță” invizibilă, numită „orizontul evenimentului”; odată depășită această „graniță”, nimic nu poate scăpa de gaura neagră, nici măcar lumina. Din acest motiv, tot ce se petrece în interiorul găurii negre rămâne invizibil. În ciuda aparențelor, se presupune că interiorul unei astfel de găuri este extrem de luminos, deoarece lumina este și ea prinsă în gaura neagră. În centrul unei găuri negre se găsește unul dintre cele mai misterioase fenomene fizice: singularitatea – un punct de volum ce tinde spre zero dar care conține o masă ce tinde către infinit. Singularitatea are o forță gravitațională colosală, ea generând forța de atracție a unei găuri negre. Materia absorbită de gaura neagră este supusă diverselor efecte fizice, precum și comprimării, ceea ce înseamnă că o gaură neagră poate îngloba extrem de multă materie. Materia atrasă de o gaură neagră nu intră în ea cu o traiectorie dreaptă, ci rotindu-se în formă de spirală. Știința modernă presupune că tot ce cade într-o gaură neagră dispare pentru totdeauna, destrămându-se în părțile sale componente. Însă o nouă teorie afirmă că găurile negre nu distrug materia, ci o trimit către alte universuri, jucând rolul unor portaluri. Această teorie a fost dezvoltată de Jorge Pullin de la Universitatea de Stat din Louisiana (Statele Unite) și Rodolfo Gambino de la Universitatea din Republica Uruguay. Cei doi oameni de știință, care au aplicat ecuațiile gravitației cuantice unei găuri negre non-rotative, au concluzionat că materia nu dispare în mijlocul găurii, ci își continuă drumul până în alt univers. Înaintea lor, Damien Easson, un fizician de la Universitatea de Stat din Arizona, a ajuns la aceeași concluzie, referindu-se la „o gaură de vierme în teoria relativității generale, care acționează ca o trecere de la exteriorul găurii negre la noul univers interior”.
O gaură neagră nu trebuie neapărat să fie de mărimi colosale și nu se formează doar din colapsul stelelor neutronice de peste aproximativ trei mase solare. Au existat rapoarte de observare a unor găuri negre microscopice pe Pământ, în acceleratoare de particule, deși nu s-a putut dovedi existența lor. Iar oamenii de știință de la Universitatea din Miami și de la ETH Zurich (Institutul Federal Elvețian al Tehnologiei din Zurich) au descoperit trăsături specifice găurilor negre în vârtejuri din sudul Oceanului Atlantic, în care apa se comportă exact ca lumina prinsă de găurile negre. Prin urmare, putem avansa posibilitatea ca în lumea din interiorul Pământului să se afle nu un soare în miniatură, ci o foarte mică gaură neagră care servește ca portal către Tartaros. Astfel s-ar putea explica forța gravitațională a Terrei, care constituie încă o enigmă pentru oamenii de știință. După patru secole de cercetări, începute de Isaac Newton, gravitația încă nu a fost înțeleasă. Ce este ea cu adevărat? Cum poate să acționeze în imensitatea spațiului gol? De ce există și ce anume o generează? Cert este că gravitația nu putea apărea lent din mutație sau selecție naturală, prin urmare este prezentă chiar de la începutul Universului, ceea ce constituie o nouă mărturie pentru o creație planificată, nicidecum una întâmplătoare. Oamenii de știință cred că gravitația Pământului este dată de metalele topite din centrul planetei. Gravitația depinde de cantitatea de materie conținută de corpul respectiv; astfel, un corp cu o masă mare de materie are și o forță gravitațională mare. Această ipoteză a oamenilor de știință ar putea fi valabilă în cazul ipotezei Pământului plin cu materie, însă nu și în cel al planetei goale în interior. Și, după cum am văzut, sunt mari șanse ca în subteran să existe într-adevăr un regat locuit de Veghetori. În acest caz, dacă miezul topit al Pământului lipsește, ce ar putea genera forța gravitațională a Terrei? Poate acea gaură neagră în miniatură, care servește ca portal către Tartaros? Știm că găurile negre atrag către centrul lor tot ce le înconjoară, inclusiv lumina, prin urmare dau naștere unei forțe gravitaționale. Albert Einstein afirma despre gravitație că nu este o forță asemănătoare cu altele, ci un efect al deformării spațiu-timp. Fizica ne învață că găurile negre deformează nu doar spațiul, ci și timpul; cu cât apropierea de o gaură neagră crește, cu atât scurgerea timpului încetinește. De asemenea, teoria relativității sugerează și ea că timpul trece mai încet cu cât gravitația este mai mare. Iar toate acestea ne indică o ipoteză sugerată încă din cele mai vechi timpuri: în interiorul planetei noastre se află nu doar regatul Veghetorilor, ci și portalul către Tartaros – o mică gaură neagră, responsabilă pentru generarea forței gravitaționale a Pământului. De ce însă unele relatări vorbesc despre un soare în lumea subterană? Fizicianul britanic Stephen Hawking afirma că „găurile negre nu sunt chiar atât de negre pe cât par”, oamenii de știință fiind convinși că interiorul unei găuri negre este extrem de luminos, ținând cont că atrage lumina. Așadar, o gaură neagră, fie ea și de mărimi reduse, este foarte luminoasă atunci când atrage lumina, ceea ce poate duce la confundarea ei cu un mic soare. În Țara Luanei din Munții Buzăului, acolo unde bănuim că s-a aflat cândva o „poartă a cerului” (sau, mai exact, o gaură neagră de dimensiuni reduse), legendele locale chiar spun că un fel de „soare” strălucea zi și noapte deasupra cetății uriașilor conduși de Luana. Mediumul care în anii 1980 a călătorit prin clarviziune „Dincolo” din Țara Luanei a fost aspirat într-un tunel gri, la capătul căruia se afla o lumină strălucitoare, „o radiație luminoasă pe care o apreciez având 300.000 de grade Kelvin”. Ceea ce ne duce cu gândul tot la un mic „soare” sau la o gaură neagră.
Această ipoteză poate explica și duratele lungi de viață ale zeilor. Conform fizicienilor, timpul încetinește odată cu apropierea de o gaură neagră. Astfel, câteva ore în capitala lumii subterane (unde, cel mai probabil, se află portalul) ar putea fi echivalente cu câteva zile (sau chiar mai mult) la suprafața Pământului. Exemple care să sprijine această teorie se găsesc în miturile lumii. Unul dintre ele îl reprezintă legenda japoneză a pescarului Urashima Taro, care s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și a locuit în palatul tatălui ei de pe fundul mării (mai mult ca sigur aflat în lumea subterană, intrarea fiind prin mare); întors în satul natal după o vreme, pescarul a aflat că a fost dispărut pentru vreo 400 de ani. În basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cules de Petre Ispirescu, Făt-Frumos a locuit „mai multe zile” în palatul zânelor; întors acasă, a aflat (la fel ca pescarul japonez) că a lipsit câteva sute de ani. Atât Urashima Taro cât și Făt-Frumos au ajuns pe tărâmul unor divinități, care nu poate fi decât cel din subteran, numit adeseori Agartha; scurgerea lentă a timpului în acea lume are sens prin ipoteza existenței unei mici găuri negre – portalul către Tartaros. Mulți dintre cei care au călătorit în lumea zeilor sau care consideră că au ajuns pe planeta extratereștrilor (fizic ori prin experiențe extrasenzoriale) au amintit și ei de modificări ale timpului. Ceea ce înseamnă că nu au fost duși pe alte planete ori în dimensiuni paralele, ci tot în lumea aflată în interiorul Pământului, zeii lăsându-le falsa impresie a unei lumi din afara planetei noastre. De exemplu, în Vedenia lui Yeșa’yahu, profetul a fost dus de un înger în cer, în fața zeului suprem; deși el a lipsit vreo două ore, pe Pământ trecuseră 32 de ani. Pentru mediumul care în anii 1980, în Țara Luanei, a călătorit prin clarviziune „Dincolo”, o oră s-a scurs într-o fracțiune de secundă. Iar pentru Travis Walton au trecut doar câteva ore la bordul O.Z.N.-ului care l-a răpit, deși a lipsit aproape o săptămână. De altfel, unii „extratereștri” (Veghetorii) le-au împărtășit adesea oamenilor pe care i-au contactat că timpul lor trece altfel, ceea ce nu poate fi înțeles fără ipoteza găurii negre / portalului din lumea subterană. Astfel putem înțelege și de ce pentru tibetani, pe muntele zeilor o zi este egală cu 100 de ani pământeni, de ce scripturile sacre indiene Purana spun că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”, iar Coranul că o zi pentru Allah „e o mie de ani, cum numărați voi”. Dar și de ce zeii au durate de viață enorme în comparație cu ale oamenilor.
Ipoteza micii găuri negre poate explica nu doar gravitația Pământului, ci și pe cele ale altor corpuri cerești. De exemplu, fizicianul amator elvețian Nassim Haramein susținea că petele solare sunt de fapt găuri negre, de diferite dimensiuni, care în anumite condiții formează vortexuri, dar și că Soarele este un imens portal care face legătura cu alte locuri din Univers. Rig-Veda susține că Luna reprezintă „poarta lumii cerești”, ceea ce înseamnă că satelitul Pământului are și el o „poartă a cerului”, posibil o mică gaură neagră responsabilă pentru gravitația Lunii. Și celelalte planete ale sistemului nostru solar ar putea conține în interiorul lor găuri negre în miniatură / portaluri către alte dimensiuni, deși nu avem nicio dovadă în sprijinul acestei ipoteze, cu excepția O.Z.N.-urilor observate în apropierea respectivelor planete. Ceea ce nu înseamnă totuși că nu merită a fi luată în seamă și această posibilitate.
Se pare că americanii nu au renunțat la căutarea „porții cerului” reprezentată de Turnul Babel. În 2003, după ce au invadat Irakul, trupele americane au ocupat ruinele vechiului Babilon. Invazia a avut loc la două decenii după ce Saddam Hussein, al cincilea președinte al Irakului, a început dezgroparea și restaurarea Babilonului. Deși orașul era deschis publicului larg, trupele americane au interzis accesul vizitatorilor, păzind ruinele cu strășnicie zi și noapte. De ce? Probabil căutau ceva. Ce ar fi putut căuta într-un oraș antic, numit „Poarta zeilor”? Cel mai probabil, „poarta” lui Marduk. Este posibil s-o fi descoperit chiar Saddam, Agenția pentru Securitate Națională (N.S.A.) a Statelor Unite publicând pe site-ul propriu o fotografie care înfățișează doi arabi într-o peșteră, aflați lângă un dispozitiv circular, asemănător „porților stelare” din seria de filme Stargate. Nu știm dacă este vorba despre un trucaj, însă știm că N.S.A. a fost implicată în celebrul program de vedere la distanță numit Stargate. Iar în 2009 în Norvegia, în 2010 în Australia și în 2012 în Orientul Mijlociu au fost văzute ciudate spirale luminoase pe cer, asemănătoare unor portaluri, fenomenul fiind numit chiar Star Gate („Poarta stelară”) de oamenii de știință. Cum „scaunul psihotronic” al proiectului Montauk realizează călătorii prin tuneluri spiralate, iar fizicienii susțin că materia atrasă de o gaură neagră nu intră în ea cu o traiectorie dreaptă, ci rotindu-se în formă de spirală, ipoteza portalurilor rămâne în picioare.
Dacă americanii ar fi descoperit într-adevăr în 2003 „poarta cerului” din Babilon, ar fi avut nevoie de cel puțin câțiva ani pentru a o studia. Apoi, pentru a o activa, ar fi fost necesară o cantitate enormă de energie. După ce ar fi descoperit modul de funcționare și ar fi rezolvat problema energiei, ar fi avut loc teste. Se pare că toate acestea s-au întâmplat, e drept, pe ascuns. În 2008 a avut loc experimentul C.E.R.N. de la Geneva, despre care nu știm mai nimic. Oamenii de știință de la Centrul European pentru Cercetări Nucleare au construit un accelerator de particule într-un tunel lung de 27 de kilometri, la circa 100 de metri adâncime sub granița franco-elvețiană. Varianta oficială este că acest imens accelerator de particule, ascuns în subteran, a fost folosit pentru realizarea primei fracțiuni de secundă de după Big Bang. Cine crede că acea fracțiune de secundă este atât de importantă încât să merite un asemenea efort, mai ales financiar, se înșeală. Criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanțarea unui astfel de proiect extravagant doar pentru crearea unei fracțiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului sugerează că se urmărea ceva foarte important. Iar acel ceva ar putea fi deschiderea „porții cerului” descoperite în Babilon cu cinci ani în urmă. Prin urmare, acele spirale luminoase din 2009, 2010 și 2012 ar putea reprezenta încercări de deschidere a „porții”. În august 2015, deasupra sediului C.E.R.N. a fost observat un straniu vârtej în interiorul unui nor. Parcă pentru a ne întări bănuiala că se încearcă deschiderea unei „porți a cerului”, în fața sediului C.E.R.N. se află statuia zeului indian Șiva (Enki al sumerienilor) într-un cerc care seamănă izbitor cu „poarta” descoperită de irakieni în Babilon. Dacă vor reuși în cele din urmă să activeze portalul, probabil vom afla cu toții…
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
