Privea pistolul pe care îl ținea în mâna tremurândă, căutându-și curajul de a-l ridica la nivelul tâmplei. Nu știa ce va face apoi, dacă va reuși să apese pe trăgaci ori dacă se va bloca în ultima clipă. Important părea deocamdată să facă primul pas. Să simtă pe tâmplă țeava revolverului, ca o gheară rece a morții care se pregătea să îl înhațe pentru totdeauna. Nu voia să moară, însă trebuia să o facă. Nu putea trăi așa. Nu știind ce a făcut. Cum ar fi putut să-și mai privească vreodată fiul în ochi? Sau pe cei din jur, care știau că era un criminal? Nu vedea nicio diferență între a fi complice la crimă și a înfăptui crima, poate doar una de nuanță. Însă nuanțele nu puteau salva pe nimeni. Nu acum. Era prea târziu. Și chiar nu conta dacă era considerat criminal ori complice. Știa ce a făcut și merita să fie pedepsit fără urmă de milă. Merita să moară, însă mâna care ținea pistolul refuza să se miște. Paralizată parcă de teamă. Sau pentru a-l pedepsi, așa cum merita, sporindu-i agonia.
Văzuse tot, însă închisese ochii. Ignorase toate semnele înșelăciunii. Tot ce părea dubios. Refuzase să își pună întrebări fără rost. Să caute răspunsuri pe care nu le voia. Era om de știință, treaba lui era să se ocupe de știință. Nu să își bată capul cu dedesubturile politice ori cu interesele financiare ale marilor corporații. Se bucurase că primise fonduri serioase și șansa de a face parte dintr-un proiect global, alături de mulți alți cercetători de renume. Era un pas enorm în cariera lui și nu doar atât. Își lăsa amprenta pe ceva important, aducea o schimbare în lume. Nu pentru asta a ales știința? Pentru a contribui la bunăstarea omenirii prin ceva, oricât de nesemnificativ ar părea la prima vedere? Cel puțin asta visa când era tânăr, naiv și mult prea idealist pentru o societate care sacrifică în primul rând visurile prea îndrăznețe. O societate în care visătorii nu au ce căuta, ci doar cei care se adaptează vremurilor. Și a învățat asta târziu, când a început să înțeleagă că proiectul din care făcea parte nu era schimbarea pe care și-o dorea lumea, ci doar cea care îi era impusă. Însă a închis ochii și și-a făcut treaba în continuare. Pentru că era tot ce putea face.
A văzut cum au băgat mapamondul în lanțuri transformând banalele răceli într-o molimă mai terifiantă decât ciuma bubonică, inventând un virus care nu există decât în informațiile transmise publicului. Cum au distrus economii pentru a îndatora și mai mult statele lumii, cum au pornit conflicte armate inutile, cum au adus omenirea la sapă de lemn. Cum au fost divizați oamenii în două tabere și convinși să se lupte între ei. Cum li s-au luat treptat drepturile și libertățile, pentru implementarea unei dictaturi mascate sub denumirea de „noua normalitate”. A văzut cum a fost închisă planeta într-o super-rețea formată din zeci de mii de sateliți și milioane de antene terestre, cum oamenii au fost mutați în mediul online prin așa-numitele „telemuncă” și „teleșcoală” pentru a se obișnui cu traiul în metavers, cum au fost înlocuiți banii fizici cu criptomonede și cum au fost dezvoltate pe ascuns mii de inteligențe artificiale, care au fost scoase brusc la lumină aparent pentru a ajuta omenirea. Nu a văzut legătura dintre ele nici măcar când li s-au implantat microcipuri care conțin datele bancare, medicale și de identificare, pentru a înlocui cărțile de identitate, pașapoartele, cardurile bancare și certificatele de vaccinare. Târziu a realizat că acele cipuri conectau omenirea la super-rețeaua care acoperise planeta, rețea condusă de o inteligență artificială extrem de avansată, ruptă parcă din filmele S.F. La fel de târziu a înțeles și că vaccinurile împotriva virusului fictiv nu aveau decât rolul de a modifica genetic victimele, pentru a le asigura compatibilitatea cu microcipurile care îi conectau la rețea. Iar când a înțeles, nu a făcut nimic. A tăcut în continuare, considerând că ei, cei de sus, știu mai bine. Și că totul era spre binele nostru, omenirea având nevoie să fie condusă cu o mână de fier către o veritabilă epocă de aur. Deși nu doar mâna era de fier, ci și lanțurile în care s-a trezit omenirea aproape peste noapte.
I-a auzit pe cei care vociferau împotriva acestui imens proiect. Nu pe toți, firește, dar auzise destul încât să-i considere pe toți o grămadă de conspiraționiști cu două clase, care se opun progresului științific pentru că mințile lor subdezvoltate încă trăiesc în Evul Mediu. Cum altfel să-i eticheteze pe cei care trâmbițau că Bill Gates vrea să reducă populația lumii sau că există o elită de bogătași care conduce planeta din umbră? Ori pe fanaticii religioși care vedeau semne ale Apocalipsei în tot? Îi recomandase un vecin o carte care vedea Covidul ca fiind prima pecete biblică, adusă de primul cavaler apocaliptic, pe Elon Musk ca fiind Antihristul și lumea împărțită între două vechi zeități, însă o aruncase după primele pagini. Nu putea să-și irosească puținul timp liber cu prostiile nebunilor care păreau să se înmulțească prea mult și prea repede, de parcă omenirea chiar era lovită de o boală cruntă. Psihică în primul rând. În acele momente îi părea rău că nu există o elită care să reducă populația lumii, pentru că Pământul avea nevoie să scape de acele uscături. Dar prefera să nu-și bată capul cu idioțenii, ci cu munca sa care avea să le aducă un viitor luminos până și idioților. Și totuși… auzise ceva în acea zi. Ceva din altă lume. Ceva nepământean.
Era la C.E.R.N. în ziua testului. Porniseră marele accelerator de particule pentru a încerca să trimită cu câteva secunde în trecut bosonul Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu”, prin coliziunea lui cu o serie de protoni proaspăt descoperiți, foarte asemănători cu tahionii. Particulele au fost eliberate, s-au ciocnit fără incidente, s-a format un vortex care a fost stabilizat cu mici emoții, totul decurgând conform planului, însă… ceva s-a auzit din acel portal. Ceva inuman, o voce înfiorătoare, care i-a provocat un fior înghețat pe șira spinării. Nu îi juca imaginația feste, pentru că și ceilalți cercetători se albiseră la față. Era o voce… Nici nu știa cum ar fi putut să o catalogheze. Demonică, dacă ar fi fost religios. Nu era, însă alt cuvânt nu-i venea în minte. O voce dintr-o altă lume, care vorbea într-o limbă necunoscută. A reținut un singur cuvânt, pe care vocea l-a repetat de cel puțin trei ori: „enki”. Nu știa ce putea însemna acel cuvânt, cum nu știa nici ce căuta acolo acea femeie însărcinată, adusă în fața portalului de niște ciudați care purtau robe negre. A vrut să fugă în acel moment, însă picioarele nu îl ascultau. Paralizase complet din cauza vocii infernale, neputând să-și miște nici măcar un deget. Se pare că și ochii începuseră să-i joace feste, putând jura că văzuse burta necunoscutei mișcându-se într-un mod nefiresc, de parcă nenăscutul ei copil se zbătea pentru a ieși la lumină. Totul a durat doar câteva secunde, copilul liniștindu-se imediat cum s-a închis vortexul. Nu-și amintea prea bine ce a urmat, pentru că s-a trezit într-un pat din incinta complexului, supravegheat de un medic care semăna vag cu un actor francez, al cărui nume îi scăpa pe moment. I s-a spus că leșinase, probabil din cauza oboselii, i s-a recomandat să o lase mai ușor cu munca și cam atât. Nimeni nu a suflat vreo vorbă despre portal, despre vocea înfricoșătoare sau despre misterioasa femeie însărcinată. De parcă nimeni nu văzuse nimic, totul fiind în mintea lui. Și nici nu avea curaj să ceară explicații, pentru că orice răspuns ar fi primit, ar fi fost unul terifiant. Nu voia nici să afle că totul fusese real, nici că a înnebunit. Așa că a preferat să păstreze tăcerea și să-și repete că întreaga poveste fusese doar un vis urât, chiar dacă nu putea uita vocea demonică. Și cuvântul care în mintea sa se repeta constant, nelăsându-i timp fiorului rece de pe șira spinării să dispară, schimbându-și haotic tonalitatea, intonația și volumul: „Enki… Enki… Enki… ENKI!”. Chiar dacă trecuseră zece ani, amintirea acelei zile îi revenea odată la câtva timp, la fel de proaspătă și de înfiorătoare.
Abia de curând totul începu să se lege. Povestea virusului fusese inventată doar pentru a convinge populația să se vaccineze. Vaccin care nu era decât un cal troian, având rolul de a manipula genetic omenirea. Nu pentru a o transforma într-o nouă specie, cum repetau papagalicește conspiraționiștii, ci pentru a o face compatibilă cu super-rețeaua la care era conectată pentru a fi mutată aproape complet într-un metavers de lumi virtuale. Nu credea în elite ascunse care să conducă guvernele lumii din umbră, însă devenise evident că toate țările așa-zis civilizate urmau același plan. Nu mai existau decât la suprafață veșnicele conflicte etnice, politice, religioase, rasiale ori teritoriale, toți politicienii lucrând împreună pentru îndeplinirea acestui plan. Ca și cum cineva îi coordona într-adevăr pe toți, ceea ce părea imposibil până nu demult. Să fie reală acea elită misterioasă din teoriile conspiraționiștilor? Să plănuiască ea mutarea omenirii într-o lume virtuală? Dar de ce? Pentru a o rupe de realitate? Ce ar avea de câștigat din asta? Super-rețeaua era controlată de o inteligență artificială deosebit de avansată care, la rândul ei, trebuia să se afle sub controlul cuiva. Însă al cui? Văzuse deja tehnologia care conecta creierul uman la computer, dar cine putea să controleze mental o super inteligență artificială care avea capacitatea de a dirija simultan miliarde de oameni? Niciun om nu ar fi capabil de așa ceva, nici măcar unul modificat genetic. Cu toate astea, ultimul test a avut succes, atunci când au conectat la rețea un copil care s-a dovedit a fi capabil să fuzioneze cu inteligența artificială. Un băiat de vreo zece ani, cu o privire rece, din care părea să lipsească orice urmă de umanitate. Îl privise cu atenție, încercând să înțeleagă cine era. Ca șef al departamentului de Dezvoltare Tehnologică din cadrul proiectului Starlink, primea toate informațiile esențiale. Însă nu și pe cele despre acel misterios copil, supus testelor în mare secret și sub pază armată, șase gărzi de corp însoțindu-l în permanență. Știa că era fiul unui miliardar celebru, că fusese creat prin inginerie genetică și că avea un nume ciudat, ca o formulă matematică. Iar ăstea erau toate datele pe care le primise, nefiind necesar să i se împărtășească prea mult. Copilul nu era singur, ci însoțit de o femeie cu un chip vag familiar. Să fi fost oare…? Nu, era imposibil! Și totuși… Era femeia însărcinată de la C.E.R.N., cea pe care o văzuse în fața portalului! Brusc îi explodară în minte vocea demonică și cuvântul pe care îl repetase și atunci, și în amintirile care l-au tot bântuit în ultimul deceniu. Enki… Enki… Într-un mod asurzitor când privirea i se încrucișă cu cea rece a copilului, care parcă îi citea gândurile. Și i le răscolea cumva, provocându-i nu teamă, ci teroare. O serie de amintiri începu să i se deruleze cu rapiditate în fața ochilor minții, de parcă băiatul scotocea printre ele, scanându-le cu o viteză incredibilă. După câteva secunde care îi păruseră a fi ore, totul se opri în mintea sa la fel de brusc precum începuse. Iar amintirile se așezară cuminți la locul lor, în străfundul subconștientului, lăsând să plutească una singură la suprafață. Cea în care un fost coleg de facultate, pasionat de Kabbalah, îi explica semnificația ocultă a denumirii bolii fictive de la care a pornit totul: „covid” nu e decât inversul ușor modificat al ebraicului „dybbuk”, numele atribuit de evrei spiritelor malefice care obișnuiesc să posede muritori, iar 19, conform gematriei, se transformă în AI, inițialele inteligenței artificiale în engleză. Prin urmare, numele „Covid-19” sugerează o formă de posedare malefică a inteligenței artificiale. Și abia atunci înțelese cu adevărat totul. Oamenii conectați la rețea nu vor fi posedați de o inteligență artificială, ci de ființa căreia îi pregăteau simbioza cu ea. Ființa care se ascundea în acel copil, pe care o aduseră în lumea noastră cu zece ani în urmă la C.E.R.N. Ființa care acum se afla în fața lui și care părea că îi cunoaște nu doar cele mai intime gânduri, ci și cele mai ascunse cotloane ale sufletului. Enki!
Băiatul îl fixă pentru ultima oară cu privirea sa rece, în care păru că sclipește pentru o clipă o lumină roșiatică, apoi se ridică de pe scaunul de test și se îndreptă către ușă, urmat de mama sa și de cele șase gărzi de corp. Unul dintre paznici își scoase pistolul de la brâu, i-l așeză în mână cercetătorului speriat și îi șopti: „Acum, când știi al cui e A.R.N.-ul din vaccinuri, fă ce trebuie făcut”. Apoi își urmă colegii. Imediat cum se închise ușa, un val de gânduri negre îl invadă instant pe bietul om de știință, care privea pierdut arma din mâna sa. Un profund sentiment de vină îi întunecă sufletul, acompaniat de o voce interioară care alimenta reproșurile. „E vina ta!”, îi repeta vocea. „Ai contribuit la asta! Toți o vor păți din cauza ta! Meriți să mori! Împușcă-te! Acum!”.
Se hotărî să-i dea ascultare acelei voci care nu părea cea interioară pe care o cunoștea prea bine, ci începea să semene tot mai mult cu cea auzită în urmă cu zece ani. Avea dreptate. Participase la această înrobire demonică a umanității chiar dacă nu știuse adevăratul scop al proiectului. Contribuise la realizarea rețelei și alesese să nu asculte glasurile care îndrăzneau să se opună Sistemului. Iar când a început să întrevadă scopul ascuns, a continuat să-și facă treaba. Era complice și merita să fie pedepsit. Însă nu așa. Nu împușcându-se. Un glonț în cap nu ar fi rezolvat nimic. Ar fi fost o moarte inutilă care nici nu i-ar fi spălat păcatele, nici nu ar fi schimbat ceva. Ar fi ajuns un cadavru scos pe ușa din spate într-un sac și aruncat pe ascuns într-un crematoriu. Atât și nimic mai mult. Așa că renunță la idee. Lăsă pistolul jos, răsuflă ușurat și zâmbi. Deschise fereastra, trase adânc în piept aerul călduț al serii și privi mulțimea adunată în fața clădirii pentru conferința de presă a miliardarului care tocmai anunța instaurarea oficială a noii ordini mondiale. Apoi se aruncă în gol, plonjând de la etajul 40 înspre reporterii și cameramanii adunați la baza turnului. În gând cu numele care îl bântuia de un deceniu și cu zâmbetul împietrit pe buze.
Lasă un răspuns