Țara Luanei din județul Buzău este un tărâm magic, plin de mistere, în care se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că unii oameni dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. Cei care au urmărit misterioasele flăcări, despre care se spune că apar deasupra comorilor, au văzut „spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. Se povestește că, în anii 1980, Securitatea a efectuat experimente într-o zonă în care aparatele indicau o turbulență energetică, descoperind un portal către o altă lume. De altfel, localnicii numesc această regiune „Poarta lui Dumnezeu”. S-au descoperit aici așezări umane gigant din epoca de piatră, distruse de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. O legendă locală spune că, demult, acolo era tărâmul Luanei, unde se afla o cetate cu ziduri imense, deasupra căreia strălucea zi și noapte un fel de soare. Cei din cetate erau dârji, drepți și netemători. „Mulți ani fericiți au trăit acei oameni până au venit peste ei vrăjmași în care de foc și au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zonă. Cetatea a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc.
Luana era un suveran bătrân, o ființă atotputernică, un mare înțelept care își vindeca supușii răniți în războaie folosind apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Într-o variantă alternativă, Luana era o fată foarte frumoasă, venită din cer într-un car de foc, care s-a îndrăgostit de un localnic și a rămas în zona din munții Buzăului. I-a învățat pe oameni medicina, scrisul și cititul iar atunci când se îmbolnăveau, Luana îi vindeca folosind apă vie și apă moartă. La un moment dat fostul ei iubit a aflat unde se afla și a pornit un crunt război împotriva localnicilor, într-o zonă numită mai apoi „Platoul Martirei”. Luana i-a învățat pe oameni să se ascundă în stânci, deoarece doar acolo se puteau salva din calea flăcărilor aruncate de dușmani pe pământ.
Numele împăratului Luana se regăsește în lista regilor sumerieni sub forma Enmeluana, care înseamnă „Domnul coroanei, omul cerului”. El era conducătorul orașului Bad-tibira, locul în care regalitatea s-a mutat după ce a părăsit Eridu. Cetatea sa era înconjurată de un mare zid, chiar numele Bad-tibira însemnând „Zidul lucrătorilor cuprului”. Deși a fost identificat de cercetători cu Tell al-Madineh din sudul Irakului, este posibil ca orașul lui Enmenluana să fie cel din Munții Buzăului. Zidul înalt al Bad-tibirei duce cu gândul la fortăreața cu ziduri uriașe din Țara Luanei. Luana era „o ființă atotputernică”, adică un zeu în concepția anticilor. Numele lui înseamnă în sumeriană „omul cerului”. Lista regilor sumerieni susține că Enmeluana a domnit timp de 43.200 de ani, ceea ce exclude posibilitatea de a fi fost un simplu muritor.
Nu știm cât adevăr se găsește în spatele legendelor însă, după câțiva ani buni de așteptare, am reușit să ajung în Țara Luanei. Pe 21 iulie 2018, unsprezece oameni și doi câini am pornit la pas într-o călătorie de zece ore prin căldură, ploaie, bălți și noroi, urmând traseul numit „Drumul Luanei”.
Primul obiectiv din traseu este Poiana Cozanei, situată în Masivul Ivăneț, un ținut de basm înconjurat de dealuri, unde se spune că, în perioada comunistă, un general a înființat o subunitate cu preocupări oculte, el fiind convins că în acest loc se află câmpuri electromagnetice puternice și se petrec fenomene paranormale. Nu știu dacă într-adevăr există acele câmpuri electromagnetice, însă aici mi s-a defectat camera video. Ar putea fi o coincidență. Sau poate nu…
Prima ciudățenie care iese în evidență este o porțiune în stâncă asemănătoare unei porți uriașe. În partea de sus se vede cerul printr-o crăpătură. Mulți turiști susțin că au simțit energii puternice în timp ce stăteau sub acel orificiu. Iar ghida noastră, Diana Gavrilă, ia în calcul posibilitatea ca aceea să fi fost „poarta lui Dumnezeu” din legende.
Chilia lui Dionisie Torcătorul este atestată documentar din 1639 însă unele surse susțin că ar fi mult mai veche, cel puțin din secolele IV-V. În această grotă săpată în stâncă, la patru metri deasupra pământului, a trăit acum aproape șapte secole sihastrul Dionisie Torcătorul. După moartea lui, chilia a fost locuită de călugări încă aproximativ cinci sute de ani, fiind părăsită definitiv la jumătatea secolului al XIX-lea. La baza chiliei, pe un perete exterior se poate observa crucea malteză.
La mică distanță de Chilia lui Dionisie se află o mică peșteră în formă de vagin. Pe pereții ei se găsesc numeroase reprezentări ale unor diferite tipuri de arme, îndeosebi vârfuri de suliță sau pumnale. Se spune că, în timpul neoliticului târziu (4000-3500 de ani î.e.n.), în această bizară peșteră se practicau ritualuri pentru elitele războinice. La câțiva metri mai jos de peștera-vagin se găsește o stâncă în formă de falus.
Când i-am strigat regelui Luana că am văzut peștera nevesti-sii dar și „cucul” lui care e cam mic, a început brusc o ploaie torențială. Ori o fi o coincidență, ori Luana nu are simțul umorului…
Între Chilia lui Dionisie și peștera-vagin se află un platou de formă rotundă, plin cu pietre împrăștiate în toate direcțiile. Ținând cont și de forma ciudată a stâncilor care împrejmuiesc platoul, ghida Diana Gavrilă dă de înțeles că acestea ar putea fi ruinele uriașei cetăți pe care cercetătorul Vasile Pârvan susține că le-a descoperit în anii ’70. Însă ceva îmi spune că nu poate fi vorba despre așa ceva aici iar Diana știe mai multe decât este dispusă să le împărtășească turiștilor. Ar fi și culmea ca secretele Țării Luanei să fie la îndemâna oricărui curios.
Există însă o ciudățenie în acest loc. Dacă se trasează o linie imaginară de la Chilia lui Dionisie până la peștera-vagin, înconjurând platoul cu pietre răsfirate dintre ele, reiese litera grecească omega. Conform propriilor mele ipoteze, lansate în cartea „Secretele zeilor”, litera omega simboliza în Antichitate un portal către lumea zeilor sau o „poartă a cerului”. Iar aici se vorbește despre „Poarta lui Dumnezeu”, oameni care dispar și apar câteva zile mai târziu și experimente ale Securității cu un tunel către altă lume. Iar asta nu pare a fi o coincidență.
Bisericuța lui Iosif este o altă încăpere săpată în stâncă. La începutul secolului al XV-lea, aici a locuit sihastrul Iosif. După moartea lui, peștera a fost locuită de alți sihaștri, prima atestare documentară a Bisericuței lui Iosif fiind din 1587, iar ultima din 1733.
Pentru că începuse ploaia, aici ne-am oprit pentru a lua masa. Sau, mai bine spus, pentru a-i lăsa pe cei doi căței să mă scape de mâncare. Bine că pădurea era plină de zmeură.
Schitul Agatonul Nou, atestat pentru prima oară la 1587, este scobit într-o singură piatră. Unii cercetători cred că piatra e un meteorit; alții că a fost aruncată acolo de o explozie puternică. Oamenii locului spun că a fost plasată acolo de uriași care au ascuns cu ajutorul ei intrarea într-un tunel subpământean. În timpul năvălirilor cotropitorilor, localnicii își ascundeau aici fetele. Se povestește că tot aici s-a descoperit o mare comoară în anul 1865.
La altitudinea de 980 de metri se găsește Crucea Spătarului, care are ca motiv decorativ Soarele. Legenda spune că un spătar, pe nume Cristea, s-a refugiat aici din calea turcilor cu familia și întregul său avut, pe care l-a ascuns într-o grotă. În semn de recunoștință a adus aici crucea, trasă de doisprezece bivoli. Comoara lui nu a fost găsită nici în ziua de astăzi.
Alături, pe o stâncă, este incizat un cap de cerb. Căutătorii de comori invocă o inscripție dispărută, care preciza la câți pași de capul de cerb se află intrarea în camera-depozit de sub vârf.
Într-un final am ajuns la capătul călătoriei, adică pe Vârful Țurțudui. Se spune că, acum vreo cinci decenii, locul a fost dinamitat după dispariția a două persoane, fiind considerat periculos din cauza portalurilor care se deschid aici. De pe stâncile vârfului peisajul devine cu adevărat fascinant. Deși altitudinea este de doar 1024 metri, călătorul are senzația că se află pe acoperișul lumii. Majoritatea turiștilor vorbesc despre un sentiment de „Acasă” și, într-adevăr, senzația dominantă este cea de liniște și pace. Brusc dispar oboseala, grijile sau frământările sufletești dar și nevoia de întoarcere în civilizație. Dorința de a rămâne acolo este atât de puternică, încât cu greu se poate desprinde cineva de acel loc. Însă, în cele din urmă, rațiunea câștigă. Din fericire sau din păcate.
Întoarcerea nu a fost la fel de entuziasmantă. Nimeni nu se bucura că se întoarce, însă riscam să ne prindă noaptea prin pădure. Care părea mai tristă decât la sosire. Sau poate așa ne părea din cauză că lăsasem o parte din noi în urmă, pe Vârful Țurțudui… Din fericire Bendis, zeița Lunii, ne-a vegheat din mijlocul cerului și am ajuns cu bine înapoi în satul Aluniș. Obosiți însă plini de energie. Și puțin schimbați, fiecare dintre noi.
A doua zi am continuat explorarea. Am început cu biserica de lângă pensiunea unde am fost cazați care, bineînțeles, era tot săpată în stâncă. Deasupra ei se află „Tronul lui Dumnezeu”, pe care l-am căutat în zadar. Poate pentru că nu știam cum arată. Sau poate, fiind duminică, ziua lui de odihnă, Atotputernicul își ocupase tronul și-l ascunsese privirii mele de teamă că se va trezi cu mine în brațe. Ceea ce nu e exclus, ținând cont că voiam tare mult să mă așez pe tronul ăla de piatră. Dar nu-i nimic! Data viitoare…
Am părăsit satul Aluniș din comuna Colți și am plecat spre satul Ulmet din comuna Bozioru, pentru a găsi celebrii trovanți. De această dată doar trei oameni și niciun câine. Drumul a fost la fel de impresionant, fiind înconjurați de peisaje de basm.
Din Ulmet, drumul către trovanți este ușor de parcurs. Până la ei ne întâmpină un trovant izolat, cu forma unei carapace de țestoasă, despre care bătrânii satului spun că s-a desprins din deal… de plictiseală.
Probabil încă supărat pe gluma mea din ziua precedentă (cea cu peștera nevesti-sii și „cucul” lui mic), Luana ne-a blagoslovit cu încă o ploaie. Care însă nu ne-a oprit, ci doar ne-a încetinit puțin. Scările săpate în pământ se transformaseră în derdeluș din cauza noroiului însă, cu viteza melcului turbat (și fără să cad!) am ajuns în cele din urmă în vârful dealului.
Trovanții sunt formațiuni de tipul concrețiunilor grezoase, create în straturi de nisipuri, legate între ele printr-un ciment carbonatic, datorită apelor calcaroase. Pe scurt, sunt gresii cu o textură mai dură decât a stratului în care se dezvoltă. Sunt cunoscuți sub numele de „pietre care cresc” deoarece au tendința de creștere, cu o rată de depunere care poate atinge 4-5 centimetri în 1200 de ani. Au forme ciudate, de la discuri la OZN-uri. Localnicii îi smulg din pământ pe cei mai mici și îi pun la porți, crezând că le vor aduce noroc și sănătate. Sătenii din Ulmet cred că trovanții au puteri energetice miraculoase, care îl fac pe omul supărat să se înveselească. Nu știu dacă energia trovanților a avut vreo influență, însă am simțit o stare de bine care nu a putut fi îndepărtată nici măcar de ploaie. Ba chiar m-a făcut să călăresc vreo câțiva trovanți din motive care rămân până și pentru mine un mister.
Nici peisajul care înconjoară trovanții nu e de lepădat…
I-am mulțumit Luanei pentru ospitalitate și am pornit spre casă. Nu fără a face o ultimă oprire la Pâclele Mari din comuna Berca pentru a vedea Vulcanii Noroioși. Aceștia reprezintă formațiuni create de gazele naturale provenind de la peste 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos, în combinație cu apa din pânza freatică. Gazele împing spre suprafață apa amestecată cu argilă. Nămolul format de acestea iese la suprafață și, în acele locuri, se usucă în contact cu aerul, formând niște structuri conice asemănătoare unor vulcani. Nămolul ieșit la suprafață este rece, deoarece vine din stratele de argilă.
După peisajele de vis cu care eram obișnuiți, Vulcanii Noroioși par a fi în antiteză datorită aspectului selenar, chiar dezolant. Eram deja înnămoliți așa că noroiul de la Vulcani nu a contat prea mult. Nu pentru noi, însă vizitatorii veniți cu adidași albi sau papuci și-au blestemat puțin lipsa intuiției.
Pe drumul spre casă am avut parte de un apus maiestuos, de parcă regele Luana și-ar fi luat rămas bun. I-am promis că mă voi întoarce cândva pentru a-i descoperi și restul secretelor.
Scurta mea plimbare prin Țara Luanei s-a dovedit a fi o aventură de neuitat. M-am cățărat pe stânci prin căldură, ploaie, noroi și pietriș, am călcat într-o baltă după ce mi s-a rostogolit bușteanul de sub picioare, am rămas fără mâncare și apă, astfel încât m-am hrănit cu zmeură și ciuperci și am băut apa rămasă pe frunzele copacilor. În anumite zone am simțit o căldură puternică în zona frunții sau o durere de cap cruntă, semn că puternicele energii despre care se vorbește sunt cât se poate de reale. Am văzut copaci încolăciți unul de celălalt, crescuți în puncte energetice după spusele ghidului nostru, și am simțit furnicături puternice în tot corpul atunci când i-am atins. Nu am găsit portaluri, ruinele uriașei cetăți din legende sau apa cu care Luana își vindeca supușii, nu am văzut focurile vii și nici restul așezărilor rupestre, însă e timp pentru ele data viitoare. Doar dacă înțeleptul Luana îmi va permite să-i vizitez din nou regatul.
Ghiță și Olguța, cei mai tari căței din Țara Luanei.
