
Ajunși din nou unul în brațele celuilalt, departe de Grădina Zeilor, Enki și Ninhursag și-au continuat nestingheriți povestea de dragoste. Care a dat roade, după cum susțin miturile lumii. În Facerea din Vechiul Testament, după izgonirea din Grădina Edenului, „a cunoscut Adam pe Hawwah, femeia sa, și ea, zămislind, a născut pe Qayin și a zis: «Am dobândit om de la Yahweh». Apoi a mai născut pe Hebel, fratele lui Qayin” (4:1-2). Qayin a devenit agricultor iar Hebel păstor. După un timp, frații i-au adus o jertfă zeului lor: Qayin „din roadele pământului” iar Hebel „din cele întâi-născute ale oilor sale și din grăsimea lor”. Zeul biblic a preferat friptura mezinului, ceea ce a stârnit gelozia celui mare. Astfel încât într-o zi, Qayin l-a ucis pe Hebel pe un câmp. Zeul biblic a aflat și l-a izgonit „în ținutul Nod, la răsărit de Eden”. Nu după mult timp, „Adam a cunoscut iarăși pe Hawwah, femeia sa, și ea, zămislind, a născut un fiu și i-a pus numele Șet, pentru că și-a zis: «Mi-a dat Elohim alt fiu în locul lui Hebel, pe care l-a ucis Qayin»”. Pe lângă aceștia, lui Adam și Hawwei li „s-au născut fii și fiice”. Povestea primilor doi fii nu este nici pe departe o cronică a trecutului, fiind în realitate copiată din miturile altor popoare. De exemplu, partea în care cei doi au adus ofrande zeului lor, care a preferat-o pe cea a păstorului Hebel, este identică cu legenda sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii lor; fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, zeița l-a ales pe păstor. Cei doi frați par a fi copiile biblice ale lui Enki și Enlil. În akkadiană, Abel (numele dat de greci) înseamnă „Domnul apelor”, fiind format din „a” („apă”) și „bel” („Domnul”); Enki era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. Sumerienii credeau că Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura, de unde reies exact ocupațiile celor doi frați biblici. În miturile din întreaga lume, Enlil i-a luat tronul fratelui său, pe care l-a trimis în Lumea de Jos. La egipteni, de exemplu, păstorul Asar (Osiris) a fost ucis de fratele său, Sutah (Seth); în Biblie, Qayin l-a omorât pe păstorul Hebel. Iar numele grecesc al celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Hawwei, Seth, este fără îndoială numele atribuit de greci zeului egiptean al deșertului și al furtunii. Cum aceste personaje, copiate din alte culturi, au fost incluse în povestea biblică, nu avem niciun motiv să le luăm în calcul. Rămânem cu afirmația cea mai simplă: lui Adam și Hawwei li „s-au născut fii și fiice”.
Biblia nu spune câți copii au avut Gemenii Divini, însă aflăm numărul lor din epopeea sumeriană Enki și Ninhursag. Acțiunea se petrece în Dilmun, „un loc pur (…) un loc curat (…) un loc strălucit”, unde „leul nu omora, lupul nu fura mielul, necunoscut era câinele care ucidea copii, necunoscut era mistrețul care devora grânele”. Acolo, Enki a lăsat-o însărcinată pe Ninhursag, care a născut-o pe Ninsar („Doamna vegetației”) sau Ninmu („Doamna frumoasă”) după doar nouă zile. Enki s-a împreunat și cu fiica lui, din uniunea lor ivindu-se Ninkurra („Doamna conducătoare a țării”), care a fost la rândul ei însămânțată de Enki, născând-o pe Uttu („Vegetația”). Zeul s-a culcat și cu strănepoata sa, însă Ninhursag i-a luat sămânța din Uttu și a îngropat-o în pământ, din ea crescând opt plante. Mâncând fructele acelor plante, Enki a fost atins de blestemul surorii sale și a rămas însărcinat. Deoarece nu avea organe genitale feminine, zeul nu a putut naște, astfel încât s-a îmbolnăvit, opt organe fiindu-i afectate. Văzându-l pe moarte, Ninhursag l-a iertat și, pentru a-l vindeca, i-a scos sămânța din corp, pe care și-a introdus-o în propriul său pântec. În scurt timp zeița a născut opt divinități minore (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanșe, Azimua, Ninti și Enșag), care i-au vindecat zeului fiecare organ afectat de blestem.
Dintre cei 11 copii, doar Ninsar / Ninmu a fost concepută pe cale naturală de Gemenii Divini, ceea ce înseamnă că într-adevăr Sophia a dobândit capacitatea de reproducere din unirea ei cu Anu / Bythos. Ninhursag nu a contribuit în vreun fel la nașterea zeițelor Ninkurra și Uttu, iar ultimii opt par a fi făcuți prin fertilizare în vitro. Ninsar a fost numită de sumerieni și Inanna iar de akkadieni Iștar, fiind confundată adesea cu mama ei. Pentru egipteni ea era Hathor, pentru scandinavi Hel, pentru greci Artemis, pentru hinduși Kali, pentru canaaneeni Anat, și lista poate continua. Ninsar / Iștar era copilul mult-dorit de Sophia, născut din cele două jumătăți ale ei. Dacă în animalele și plantele de pe Pământ se încarnau la naștere spirite smulse din Enlil, Iștar a fost concepută în modul obișnuit al eonilor. Se spune că în timpul sexului tantric, despre care se crede că a fost inventat de Șiva și Șakti (Enki și Ninhursag în religiile indiene), se unesc trupurile, mințile și spiritele partenerilor. Jumătățile Sophiei sau spiritele celor doi zei s-au unit, din amestecul lor născându-se Iștar. Iar Sophia a fost astfel divizată în trei entități, nu doar în două, una masculină și două feminine. Curios este că deși eonii dădeau naștere întotdeauna unei perechi, formate dintr-o entitate feminină și una masculină, Gemenii Divini au reușit să creeze un singur copil. Probabil limitarea impusă de materie nu a lăsat lucrurile să decurgă precum în lumea spirituală a eonilor.
Enki nu a fost mulțumit de primul său copil, preferând unul de sex masculin. Din acest motiv, în epopeea Enki și Ninhursag el s-a culcat cu fiica lui; văzând că una dintre cele două părți feminine ale Sophiei nu îi poate oferi un fiu, a sperat că va obține rezultatul dorit din uniunea cu cealaltă. Acesta este episodul din mitologia vedică în care Prajapati își fugărea fiica pentru a o viola. Din păcate pentru el s-a născut o nouă fată, Ninkurra. Zeul inteligenței nu s-a dat bătut și a încercat din nou, însă rezultatul a fost o nouă zeiță, Uttu. Probabil ar fi încercat la nesfârșit să obțină un fiu, dacă nu ar fi fost oprit de iubita sa soră și soție care l-a otrăvit, fiindu-i astfel afectate cele opt organe. Promițând că se va opri din acea încercarea disperată, Enki a primit antidotul. Luându-i sămânța pe care și-a implantat-o în pântec, Ninhursag a încercat să îl ajute să obțină un fiu pe cale genetică, rezultând astfel opt copii, fiii și fiicele primilor oameni, menționați de Biblie. Însă niciunul dintre aceștia nu era ceea ce-și dorea Enki. Din punct de vedere genetic erau cu toții identici cu Gemenii Divini. Însă în acele corpuri nu erau părți din Sophia, ci spirite smulse din Enlil, la fel ca toate ființele născute pe Pământ în regnul animal și vegetal. Eonul decăzut (sau, mai exact, amestecul dintre Sophia și Theletos) era în acest punct al poveștii împărțit în cinci entități distincte: Enki, Ninhursag, Iștar, Ninkurra și Uttu. Ceea ce era prea mult. Din cauză că și-a consumat pentru fiecare dintre fiicele lui o parte din propria energie care îi compunea spiritul, Enki s-a hotărât să se reîntregească. În miturile grecilor, Kronos și-a înghițit toți copiii, fiind salvat doar Zeus printr-un șiretlic, de unde deducem că zeul și-a absorbit fiicele întocmai cum Sophia l-a asimilat pe Theletos. Singura care a scăpat de acest tratament a fost Ninsar / Iștar; celelalte două nu au avut același noroc, drept pentru care nu există în miturile lumii.
Se pare că nu toți zeii celești își doreau să împiedice relațiile sexuale dintre Gemenii Divini. În Apocriful lui Ioannes, căpetenia Arhonților, adică Enlil, „a sădit dorința de împreunare în cea care îi aparținea lui Adam. Și el a produs prin aceste legături imagini ale trupurilor, și le-a insuflat duhul potrivnic”. În Vechiul Testament, un șarpe este cel care a convins-o pe Eva să guste din fructul oprit al sexualității, „Șarpele” fiind epitetul lui Enki. Însă dacă redactorii biblici nu s-au folosit în acest caz de o metaforă, ci au încercat să creeze o imagine cât mai apropiată de adevăr? Știm că entitățile energetice nu pot interacționa cu lumea tridimensională fără a avea nevoie de corpuri materiale. Despre Enlil se spune că a venit pe Pământ pentru a o despărți pe Sophia în două entități diferite, cărora le-a creat trupuri. Însă nu se specifică ce corp a posedat el în timpul acelei vizite. Cum umanoizii încă nu existau până la realizarea trupurilor Gemenilor Divini, logica spune că Enlil a intrat în trupul unui animal existent în acel moment pe planeta noastră. Astfel, devine posibil ca el să fi fost reptila care a convins-o pe Hawwah să se bucure de „fructul cunoașterii” alături de Adam, sădind în ea „dorința de împreunare”, după cum menționa Apocriful lui Ioannes. De ce și-ar fi dorit ca Gemenii Divini să se împreuneze? Fără îndoială, pentru că un copil născut din cei doi ar fi însemnat o nouă divizare a Sophiei, adică o putere scăzută pentru inamicul său, eonul răzvrătit. Dacă a divizat-o în două pentru a o putea controla, bănuim că nu ar fi avut nimic împotriva unei divizări în trei sau mai multe părți.
Restul eonilor / zeilor celești nu împărtășeau această convingere. Ținând cont că le-au interzis Gemenilor Divini să întrețină relații sexuale, apoi au încercat să-i despartă, gonindu-l pe Enki din Grădina Zeilor, înțelegem că le era teamă de un copil născut din jumătățile Sophiei. De ce? Putem încerca să aflăm motivul descoperind ce s-a întâmplat în lumea imaterială a eonilor în momentul „păcatului” eonului exilat. Pentru gnostici, eonul primordial, Autogenes, din care s-au născut toți ceilalți, era lumină „nestricăcioasă”, adică o formă de energie pozitivă. Eonii rezultați din el erau, de asemenea, forme de energie pozitivă, unii masculini iar alții feminini. Același lucru îl afirmă multe alte culturi, un exemplu în acest sens fiind Kitab al-Milal wa-al-Nihal („Cartea religiilor și sectelor”), scrisă în secolul al XII-lea de Șahrastani: „Lumina a făcut să apară ființele luminii, toate spirituale, luminoase și divine”. Pleroma spirituală funcționa după o ordine bine stabilită; eonii masculini se împerecheau cu partenerele lor, dând naștere altor cupluri formate, de asemenea, din energie pozitivă. Sophia nu a respectat regulile, săvârșind „nelegiuire sub motivul iubirii”, după cum susținea episcopul Irenaeus în Adversus Haereses. În primul rând s-a transformat într-un eon androgin prin asimilarea lui Theletos, ceea ce reprezenta o premieră. Singurul androgin existent până atunci era eonul primordial, Autogenes. Însă dacă acesta s-a divizat într-o entitate masculină și una feminină, Sophia a reușit opusul. Când a pornit spre Bythos / Anu pentru a se împerechea cu el, eonii s-au speriat. În Pistis Sophia, toți „s-au mâniat ei pe ea și au dușmănit-o”. Unii gnostici susțineau că atunci a fost făcut Horos, pentru a o opri pe Sophia. Teama eonilor era îndreptățită, ținând cont că nimeni nu știa ce efecte putea avea acțiunea răzvrătitei. Până în acel moment, împerecherile aveau loc doar între entități masculine și feminine; acum erau puși în fața uneia dintre un eon masculin și un altul androgin. Nerespectarea legilor firii putea duce la un dezechilibru universal, la o catastrofă de proporții uriașe. Neputând fi oprită, Sophia a încercat „să cuprindă măreția Tatălui”, ceea ce a avut un rezultat neașteptat: „s-a trezit prinsă într-o agonie a minții” și „a fost aruncată înapoi spre sine”. În mod normal, acea împreunare cu mult prea puternicul Tată ceresc ar fi trebuit să o distrugă. Însă, fiind parte din nemuritorul Autogenes, la fel ca toți ceilalți, nu putea fi ucisă („Atunci ea nu a putut să-și atingă sfârșitul, căci era cu neputință”), moartea neexistând la nivel spiritual. Însă „a fost în primejdie să fie absorbită de măreția lui Theos și dizolvată în esența sa absolută”, ceea ce putea provoca temutul dezechilibru universal. Când ea l-a asimilat pe Theletos, partea ei feminină a putut fi amestecată cu cea masculină a lui, dând naștere unui eon cu aceeași natură ca Autogenes. Însă amestecul dintre unul masculin și altul androgin nu putea duce la nimic bun. Din acest motiv, Horos / Enlil „a ținut-o în afara inefabilei măreții”, apoi a închis-o în materie, pentru a împiedica o eventuală repetare a episodului. Chiar dacă dezastrul cosmic a fost evitat la timp, o schimbare s-a produs. Nu la nivel universal, ci în Sophia. Momentele în care „a fost aruncată înapoi spre sine” și prinderea sa „într-o agonie a minții” au transformat o parte din lumina din care era formată în întuneric, sau o parte din energia sa pozitivă într-una negativă. Atunci a luat naștere răul, după cum susțin multe religii din cele mai vechi timpuri până astăzi. Pentru Kabbalah, distrugerea recipientelor care susțineau emanațiile divine a provocat haos și o ruptură în Univers, ceea ce ne duce cu gândul la episodul apariției energiei negative.
În creștinism, răzvrătirea lui Lucifer a cauzat apariția răului, iar el s-a transformat dintr-un înger de lumină într-o hidoasă creatură a întunericului, o evidentă aluzie la transformarea Sophiei. Nu cunoaștem proporția dintre cele două tipuri de energie din care era formată, însă intuim că, odată cu divizarea ei în Enki și Ninhursag, cantitatea de energie negativă a început să crească. O nouă divizare ar fi însemnat o nouă creștere a „întunericului”, ceea ce ar explica teama zeilor celești de nașterea unui copil al Gemenilor Divini. Din miturile lumii reiese că Iștar era identică cu mama ei, anticii chiar confundându-le adeseori; diferența majoră dintre cele două treimi feminine ale Sophiei fiind dată de latura negativă mult accentuată a fiicei. În majoritatea religiilor Iștar era prezentată ca o războinică fără scrupule, capabilă de orice pentru a-și atinge scopurile egoiste, o imagine diferită de cea a lui Ninhursag, slăvită ca mamă divină, care are grijă de toți copiii ei pământeni. Totodată, se pare că partea masculină a Sophiei era formată dintr-o cantitate mai ridicată de energie negativă, Enki fiind pus adesea de strămoșii noștri într-o lumină negativă, spre deosebire de sora și consoarta sa. Lui i-a fost transferat păcatul Sophiei, el a fost numit „marele înșelător” și tot el a comandat forțele întunericului împotriva lui Enlil. Dacă divizarea Sophiei creștea cantitatea de energie negativă din ea, în special în entitățile masculine, înțelegem de ce Enki și-a dorit atât de mult un fiu; doar un urmaș al său de parte bărbătească, rupt din Sophia, putea avea puterea de a-i ține piept zeului furtunii, Enlil. Iar dacă această ipoteză este corectă, din mitul Enki și Ninhursag reiese o transformare a zeului înțelepciunii. Fiecare divizare a eonului decăzut creștea cantitatea de energie negativă în copilul nou-născut și o scădea pe cea pozitivă; prin urmare, Ninkurra și Uttu erau formate mai mult din „întuneric” și mai puțin din „lumină”, în comparație cu Gemenii Divini. Asimilându-le, Enki și-a introdus în propriul spirit o cantitate mărită de energie negativă, ceea ce l-a schimbat semnificativ. Din acest motiv și-a izgonit jumătatea pentru care nu cu mult timp în urmă era în stare să suporte orice pedeapsă a Consiliului Zeilor. Iar această transformare a zeului înțelepciunii i-a convins pe eonii celești că lucrurile scăpaseră de sub control. Enki nu mai putea fi lăsat liber, ci trebuia întemnițat; Enlil urma să coboare pe Pământ pentru a prelua puterea din mâinile zeului înțelepciunii și a restaura ordinea în închisoarea Sophiei. Însă, ca orice entitate spirituală, pentru a putea trăi în lumea tridimensională, Enlil avea nevoie de un corp material. Nu orice fel de trup, ci unul asemănător cu cele ale Gemenilor Divini, cu un A.D.N. superior, capabil să-i susțină puternicul spirit. Un trup născut din Ninhursag.
În legenda hitită Regatul din ceruri, „Kumarbi a înghițit bărbăția lui Anu” și a rămas însărcinat. Deși „din gura sa el scuipă scuipat și bărbăția lui Anu amestecate împreună”, a născut trei zei, printre care și pe Teșub, zeul furtunii. Teogonia lui Hesiodos conține o relatare asemănătoare, Kronos castrându-și tatăl cu o seceră. Cum ambii atacatori sunt ipostaze diferite ale lui Enki, episodul prezentat de greci și de hitiți reprezintă împreunarea forțată a Sophiei cu Bythos din lumea eonilor. Anu i-a profețit lui Kumarbi că va fi detronat de unul dintre fiii săi, la fel cum a făcut-o și Ouranos cu Kronos. Spre deosebire de omologul său hitit, titanul Kronos făcea copii pe cale naturală cu soția sa, Rea, pe care îi înghițea imediat după ce erau născuți. Unul dintre ei, Zeus, a fost salvat de mama sa și ascuns într-o peșteră din insula Creta. Acolo, viitorul zeu al cerului și al furtunii a fost hrănit cu lapte de la capra Amalthea și cu miere adusă de nimfa Melissa („Albina”). După ce a crescut, Zeus și-a eliberat frații și împreună și-au învins tatăl, preluând apoi tronul Pământului.
Și în mitologia egipteană nașterea lui Sutah a avut loc pe ascuns. Când Ra i-a interzis zeiței Nut să nască în cele 360 de zile ale anului, ea a primit cinci zile suplimentare de la zeul Djehuty. În acele zile a născut pe ascuns cinci copii, unul dintre ei fiind Seth, zeul furtunii și al deșertului. Dacă pentru greci nașterea a avut loc într-o peșteră, pentru egipteni evenimentul s-a petrecut în deșert. Sutah, la fel ca Teșub și Zeus, sunt alter-ego-uri ale lui Enlil.
Înaintea de sosirea pe lume a indianului Krșna, se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ, întocmai ca în legendele lui Zeus și Teșub. Krșna s-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa. Nașterea a fost una miraculoasă, el fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală” (sau, mai exact, prin fecundare artificială). Viața lui Krșna a fost amenințată încă de la naștere, la fel ca în cazul lui Zeus și Sutah, regele Kansa poruncind ca toți pruncii să fie uciși. Copilul a fost salvat după ce un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să traverseze fluviul Djamna, acolo unde nu mai puteau fi ajunși de maleficul rege. Indienii l-au considerat pe Krșna încarnarea zeului Vișnu, adică Enlil al sumerienilor, confirmând astfel povestea grecilor, egiptenilor și hitiților. Kansa era fratele mamei lui Krșna, întocmai ca Enki și Kronos pentru Ninhursag și Rea.
Surprinzător sau nu, în Vechiul Testament există o referire la nașterea lui Enlil: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (Cartea lui Yeșa’yahu 7:14-15). Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emmanuel se traduce prin „Cu noi este Theos” (1:23). Însă în sumeriană „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel este „Zeul furtunii și al cerului”, nimeni altul decât Enlil.
Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu a fost înțeles de creștini ca fiind o profeție despre zeul lor, Iesous. Numele nimfei Melissa, care în miturile grecilor l-a hrănit pe Zeus cu miere, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iisus”. În Evanghelia lui Matthaios, nașterea lui Iesous a fost profețită de un înger care i-a apărut lui Ioseph într-un vis. Trei magi de la răsărit au văzut o stea care a mers înaintea lor până în Bethleem (un aparat de zbor?) și s-a așezat deasupra casei în care tocmai se născuse pruncul divin. Magii au intrat la el, i s-au închinat și i-au dăruit aur, tămâie și smirnă. Aflând că s-a născut Mașiah („Cel uns”, salvatorul așteptat de evrei), regele (la fel ca Enki și Kansa) Herodes a poruncit să fie uciși toți pruncii din Bethleem care aveau până în doi ani. Îngerul i-a apărut din nou lui Ioseph în vis, sfătuindu-l să fugă cu Maria și cu copilul în Egipt, unde toți trei au stat ascunși până la moartea lui Herodes. Evanghelia copilăriei lui Khristos spune că Iesous s-a născut într-o peșteră (la fel ca Zeus), mai târziu fiind pus într-un staul. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Bethleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Fuga în Egipt sugerează o legătură cu Sutah, zeul furtunii și al deșertului, mai ales dacă ținem cont că, pentru a ajunge din Iudeea în Egipt, Iesous și familia sa nu aveau de ales decât să traverseze deșertul Sinai. Între Iesous și Enlil am găsit deja o mulțime de asemănări, care ne-au dus la concluzia că personajul biblic este copia zeului furtunii. Prin urmare, celebra naștere miraculoasă din Fecioară, profețită dinainte, punerea vieții copilului în pericol și ascunderea sa nu reprezintă decât povestea lui Enlil. În Evanghelia lui Loukas, Duhul Sfânt a intrat în Maria pentru a o lăsa însărcinată după ce a fost vizitată de îngerul Gabriel, poveste care sugerează inseminarea artificială. Rea și Nut (mamele lui Zeus și Sutah) sunt ipostaze ale lui Ninhursag, cea supranumită „Fecioara”, întocmai ca mamele lui Emmanuel și Iesous din Biblie.
În Evanghelia lui Ioannes din Noul Testament, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. În mai toate culturile, cuvântul reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și aici i-a fost atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt. Reținem și că eonii gnosticilor sunt numiți „cuvinte” la episcopul Irenaeus și în Tratatul Tripartit. Mai mult, Enlil era și Logos al gnosticilor, care înseamnă chiar „Cuvântul”. Numele Khristos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna, același Enlil. În Talmud, Yeșu’a (Iesous) este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a lui Iesous, în egipteană „pandira” devine „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât așezat întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am mai spus, era sumerianul An, tatăl lui Enlil.
Confirmarea identității celei care a născut corpul material al lui Enlil vine din partea gnosticilor. Episcopul Irenaeus spunea că, în viziunea sectei setienilor, Khristos a coborât din cele șapte ceruri și s-a unit cu Sophia, născându-se în lumea materială ca Iesous. În capitolul 8 din Pistis Sophia, Iesous povestea: „Și, după aceasta, la porunca Primului Mister, am privit din nou în jos, în lumea oamenilor și am aflat-o pe Maria, care este numită maică a mea potrivit trupului de materie. I-am vorbit ei în felul lui Gabriel, iar când ea s-a întors către înalt, spre mine, am aruncat în ea puterea cea dintâi pe care am primit-o de la Barbelo, care este trupul pe care l-am purtat în înalt. Iar în locul sufletului am aruncat în ea puterea pe care am primit-o de la marele Sabaoth, Binele, care se află în tărâmul Dreptei”. În capitolul 7, tot el spunea: „Și atunci când am intrat în lume, am mers în mijlocul arhonților sferei și am luat chipul lui Gabriel, Îngerul eonilor, iar arhonții eonilor nu m-au recunoscut, ci au crezut că sunt Îngerul Gabriel”. Adică acel înger care, în Evanghelia lui Loukas, a vizitat-o pe Maria pentru a o anunța că va rămâne însărcinată, ceea ce s-a și întâmplat imediat după plecarea lui. Venind pe ascuns în lumea materială, Enlil a inseminat-o artificial pe Ninhursag. La nivel spiritual, eonul Enlil s-a încarnat în trupul bebelușului. „Și am intrat în mijlocul temniței lor, care este închisoarea trupului”, spunea el în textul gnostic Apocriful lui Ioannes.
Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament ascunde același eveniment, dar și detalii suplimentare: „iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești” (12:3). „Balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9), care a fost aruncat pe Pământ, este „șarpele” Enki. El „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște” (12:4), întocmai ca titanul Kronos. Acea femeie „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Și copilul ei fu răpit la Theos și la tronul lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Theos, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute și șaizeci de zile” (12:5-6). Deși creștinii nu au înțeles acest episod al Apocalipsei, sunt cu toții de părere că se referă la nașterea lui Iesous. Decodificând textul, înțelegem că Enki a fost foarte deranjat de întruparea lui Enlil și a încercat să-i oprească nașterea. Însă nu a reușit, băiatul fiind „răpit la Theos”, adică luat de Anu „la tronul lui”. Este puțin probabil ca băiatul să fi fost dus în lumea imaterială a eonilor imediat după ce a obținut un trup fizic în lumea tridimensională, prin urmare mergem pe varianta mai logică a altor popoare, care susțineau că a fost ascuns pe Pământ, cel mai probabil într-o peșteră. Ninhursag a fost și ea ascunsă, pentru a fi ferită de răzbunarea fratelui său, acolo unde a rămas până la întoarcerea lui Enlil. „Și femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme și vremuri și jumătate de vreme, departe de fața șarpelui. Și șarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Și pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul și-a deschis gura sa și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul din gură. Și balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, care păzesc poruncile lui Theos și țin mărturia lui Iesous” (12:14-17). Remarcăm două elemente care trădează identitatea reală a celor doi: Balaurul a aruncat apă din gura lui, Enki fiind zeul înțelepciunii și al apelor; femeia a fost salvată de pământ, Ninhursag fiind în mai toate culturile antice zeița Pământului. Și astfel s-a sfârșit povestea de dragoste dintre Gemenii Divini… Din relatarea Apocalipsei se înțelege că Enki și-a atacat sora, probabil simțindu-se trădat, deși sărmana a fost inseminată fără voia ei. Totuși, autorul ascunde în textul său o versiune diferită: ieșirea apei „ca un râu” din Balaur către femeie poate simboliza încercarea lui de a o fecunda, sperma fiind numită adesea „apă” în simbolismul antic. Știm că Enki își dorea cu ardoare un fiu, însă nu a avut parte până în acel moment decât de fiice. Știm din miturile mesopotamiene și că Ninhursag i l-a născut într-un târziu pe Marduk, mult doritul său moștenitor. În Apocalipsă, din apa mării își face apariția Fiara, un personaj cu o înfățișare identică cu cea a Balaurului, care „i-a dat fiarei stăpânirea”, Fiara fiind fără îndoială Marduk. Prin urmare, sunt șanse mari ca scuiparea „apei” către femeie să nu reprezinte decât încercarea lui Enki de a o lăsa la rândul său însărcinată. Pâmântul care s-a deschis pentru a înghiți „apa” Balaurului, precum și ascunderea femeii în pustiu, ar putea simboliza încercarea Celeștilor de a împiedica nașterea unui eventual fiu al lui Enki. Din fraza biblică „femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie” înțelegem că Ninhursag nu a plecat de bună voie, ci a fost dusă acolo probabil cu un aparat de zbor.
După ce a crescut (mai exact, după „o mie două sute și șaizeci de zile”, după cum susține Apocalipsa lui Ioannes), Enlil s-a întors. L-a închis pe Enki în Abzu, lumea subterană, după cum afirmă legendele multor culturi. De exemplu, în Egipt, Sutah l-a ucis pe Asar, care a devenit stăpânul Lumii de Jos; iar pentru greci, Zeus l-a închis pe Kronos în Tartaros, închisoarea subterană. Multe mituri mesopotamiene ni-l prezintă pe Enki „dormind” în Abzu, lumea subpământeană, deși nu explică prezența sa în acel loc. În aceeași situație se află japonezul Susanoo, neexistând vreo legendă care să motiveze mutarea zeului în subteran. Însă miturile altor popoare, precum egiptenii, grecii și scandinavii, dezvăluie că zeul înțelepciunii a fost închis acolo de Enlil, care a devenit noul conducător al Pământului. Acesta nu i-a luat doar tronul rivalului său, ci și soția. La azteci, Tezcatlipoca, zeul furtunii, i-a furat soția zeului apelor, Tlaloc. În Egipt, Sutah a luat-o de soție pe Aset, văduva fratelui său. În Canaan, Așerah, soția lui El, avusese în trecut o relație cu fratele acestuia, Dagon. Pentru greci, Hera, soția lui Zeus, a avut și ea o relație cu fratele ei, Poseidon. La sumerieni, Damgalnuna (Damkina, în akkadiană), adică Ninhursag, a fost și consoarta lui Enki, și a lui Enlil. După cum susține mitul Enlil și Sud, ea nu a devenit de bunăvoie soția fiului său pământean, ci a fost forțată, Enlil violând-o într-o barcă. Gnosticii confirmau varianta agresiunii sexuale, textul Apocriful lui Ioannes susținând că Eua (Hawwah) a fost violată de căpetenia arhonților. Același lucru se găsește și în Despre obârșia lumii, unde nu doar căpetenia a violat-o, ci și alți îngeri: „Și aceștia au făptuit lucruri fără băgare de seamă și au venit la ea. Au prins-o și și-au aruncat sămânța pe ea (…) nu au spurcat-o în mod firesc ci dezgustător, pângărind pecetea primei sale voci (…) Stăpâniile și îngerii lor au pângărit-o în toate felurile”. Pentru gnosticii setieni, nu căpetenia ci alți arhonți au violat-o, iar ea le-a născut fii, numiți îngeri. Nașterea fiilor există și în Apocriful lui Ioannes, Eua născându-i căpeteniei Arhonților doi fii: Eloim și Yave, unul drept și unul nedrept.
Devenind consoarta lui Enlil, Ninhursag a renunțat la epitetul Ninki („Doamna Pământului”), adoptând din acel moment numele Ninlil („Doamna furtunii”). De ce și-a ales-o zeul ca soție? În Pistis Sophia, referindu-se la „tiranii” conduși de Adamas, Iesous spunea: „Și am luat de la toți a treia parte din puterea lor, ca ei să nu mai lucreze răutățile lor” (capitolul 15), „Și am luat a treia parte din puterea lor, pentru ca ei să nu poată săvârși până la capăt faptele lor rele” (capitolul 16). Când Enlil a sosit pe Pământ, Sophia era împărțită în trei entități diferite: Enki, Ninhursag și Ninsar / Iștar. „A treia parte din puterea” exilaților este una dintre cele trei părți ale Sophiei. Atragerea zeiței Ninhursag de partea sa (cu forța, ce-i drept), adică despărțirea ei de celelalte două treimi, a avut ca scop slăbirea puterii Sophiei („pentru ca ei să nu poată săvârși până la capăt faptele lor rele”). Gemenii Divini începuseră se se înmulțească și să dea naștere unor noi tipuri de entități, mai puternice decât spiritele obișnuite și mai slabe decât eonii: îngerii sau demonii ori zeitățile minore din mituri. Pentru a o opri pe Sophia (pentru a câta oară?), Enlil s-a văzut nevoit să vină pe Pământ, să îl închidă pe Enki și să o ia pe Ninhursag lângă el. Doar astfel putea spera că va reuși să controleze lucrurile. Iar dacă exilații își construiau o armată, zeul furtunii nu îi putea ține piept singur. Prin urmare, avea nevoie de ajutor. Avea nevoie de propria sa armată, pe care a și obținut-o. Având nevoie și de cineva de încredere la conducerea armatei, zeul a creat o nouă ființă, formată din amestecul său cu Sophia, o zeitate mai puternică decât toate cele de până atunci. Miturile spun că Ninhursag i-a născut un fiu, pe Ninurta, numit inițial Ningirsu, Ninib sau Ninip. După miturile sumeriene, Ninurta este cel care i-a schimbat numele mamei sale din Ninlil în Ninhursag. Zeu al războiului în religiile mesopotamiene, moștenitorul și mâna dreaptă a lui Enlil, Ninurta făcea parte în Nippur dintr-o triadă sfântă, alături de părinții săi. Un număr foarte mare de imnuri și incantații i-au fost dedicate, unde este prezentat ca un erou care salvează lumea de boli și de influența demonilor. Nu orice erou, ci cel mai mare care a pășit vreodată pe Pământ, Ninurta reușind chiar performanța de a-l învinge în luptă pe Enki. Însă până la nașterea lui Ninurta, Enlil a fost nevoit să-și conducă singur armata împotriva oastei răzvrătiților.
Sophia nu a fost singură pe Pământ, ci însoțită de alte entități. În Enuma Eliș, în lupta împotriva zeilor, Tiamat i-a avut alături pe cei 12 copii ai săi. Pentru greci, Kronos și Rea au condus Terra alături de cei zece frați ai lor și de copiii acestora. Pentru tibetani, zeul cu gânduri nedemne s-a prăbușit din cer alături de câțiva complici, tot la fel de lipsiți de delicatețe ca și el. Cartea Apocalipsei din Noul Testament susține că „a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:9). Creștinismul consideră că o treime din populația angelică l-a însoțit pe Lucifer în exil, influențat de citatul din aceeași Apocalipsă: „iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ” (12:4). Episcopul spaniol Alphonso de Spina susținea prin secolul al XV-lea că 133.306.668 este numărul exact al îngerilor decăzuți, bazându-se doar pe propria imaginație. Un text de exorcizare datând din vremea celei de-a treia dinastii din Ur vorbește despre „anunna eridu ninnubi”, adică „cei 50 de Anunna ai orașului Eridu”, zeii aflați sub comanda lui Enki. Pe o tăbliță descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.e.n., Dagon (identificat deja cu Enki) era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. În conformitate cu această tăbliță, Cartea lui Hanok susține că 200 de îngeri Veghetori conduși de Azazel (același Enki) au fost pedepsiți din pricina împreunării lor cu muritorii. În Mesopotamia, pe lângă Anunna (zeii celești sau eonii gnosticilor) existau Igigi („Ochii Pământului”), numiți „zei decăzuți” în Enuma Eliș, pe care Enki i-a instigat la revoltă. În toate religiile lumii se găsesc divinități mai puțin importante, care slujesc marii zei din ambele tabere, numite de obicei „îngeri” sau „demoni”. Chiar și în literatura O.Z.N. din prezent, extratereștrii înalți și blonzi sunt însoțiți de unii mici și cenușii, cu capete mari. Fiind mai puternice decât muritorii și mai slabe decât zeii, aceste zeități nu pot fi nici eoni, nici spirite rupte din Enlil, încarnate pe Terra în plante sau animale. Nașterea lor se datorează Gemenilor Divini, după cum susțin miturile antice. În Evanghelia Egiptenilor, Sophia i-a creat pe Sakla și Nebruel, care i-au născut pe cei 12 îngeri slujitori, care domnesc peste Hades și peste Haos. Pentru gnosticii setieni, arhonții au violat-o pe Eua iar ea le-a născut fii, numiți îngeri. În folclorul iudaic, Lilit (prima soție a lui Adam) și Samael, aceiași Gemeni Divini Ninhursag și Enki, au dat naștere demonilor. În Vechiul Testament, lui Adam și Hawwei li „s-au născut fii și fiice”, împărțiți în două familii: cea a lui Șet și cea a lui Qayin. Deși îi numește „oameni”, Biblia dă de înțeles că erau entități superioare, prin durata lor neobișnuită de viață (Șet a trăit 912 ani, Enoș 905 ani, Kaynan 910 ani, Mahalalel 895 ani, Yared 962 ani, Hanok peste 365 ani, Metușelah 969 ani, Lemek 753 ani, Noah 950 ani). În epopeea sumeriană Enki și Ninhursag, acești urmași ai Gemenilor Divini sunt zeități minore create prin inseminare artificială, diferite de copiii născuți pe cale naturală (cum ar fi Ninsin, Ninkurra și Uttu). Deși cu toții împărțeau același A.D.N., diferențele erau de natură spirituală. Urmașii direcți ai Gemenilor Divini erau părți din Sophia; urmașii celor creați în laborator erau, la fel ca toate celelalte ființe de pe Terra, părți din Enlil. Unii dintre ei l-au slujit pe Enki, iar alții pe rivalul său. Această împărțire a zeităților minore este sugerată în Biblie de cele două clanuri desprinse din Adam și Hawwah. Descendenții lui Șet (Seth în Septuaginta) sunt slujitorii celui numit de egipteni Sutah (tot Seth pentru greci) iar de sumerieni Enlil; urmașii exilatului Qayin sunt adepții zeităților în care a fost divizat eonul exilat Sophia. Cel mai adesea, primii au fost considerați îngeri, iar cei din a doua categorie, demoni. Primii erau zei-păsări, asociați cu ziua, lumina, Soarele, dreapta și binele, numiți adesea Celești; rivalii lor erau zei-șerpi, asociați cu noaptea, întunericul, Luna, stânga și răul, numiți în folclorul ebraic (și nu numai) Veghetori. Cele două tabere, conduse de Enlil și de Enki, s-au aflat într-un permanent conflict de-a lungul istoriei Pământului. Primul lor război a avut loc înainte de înscăunarea lui Enlil ca rege al Terrei, Enki nefiind dispus să renunțe la tron fără luptă.
Zeii scandinavilor erau împărțiți în două familii, care au dus un îndelungat război. De o parte erau cei din clanul Aesir, zei suverani, cu caracter marțial, războinic, conduși de Odinn (nimeni altul decât Enlil). Inamicii lor erau cei din familia Vanir, divinități asociate cu fecunditatea și bogăția, adică cei ai lui Enki. După victoria zeilor Aesir, cele două tabere au făcut schimb de ostatici iar învingătorii chiar au adoptat unele zeități din tabăra opusă. Astfel, de la Vanir au trecut în tabăra opusă gemenii Freyr și Freyja, alături de tatăl lor, Njord, completând cu bogăția și fecunditatea lor atributele de suveranitate juridică și forță războinică a clanului Aesir. După această adopție a apărut în rândurile zeilor Aesir și gigantul Loki, ai cărui copii au fost închiși din cauza unei profeții: Hel a devenit regina lumii subterane, lupul Fenrir a fost înlănțuit sub pământ iar șarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Midgard, lumea oamenilor.
În hinduism, divinitățile erau împărțite în două tabere: Deva (zeii) și Asura (entități opuse zeilor, numite adeseori demoni, la fel ca îngerii lui Lucifer în creștinism). Aceste două grupuri s-au aflat într-un nesfârșit conflict, după cum relevă Vedele, cărțile sacre ale indienilor. Se spune că, înainte de crearea oamenilor, zeii Deva au vrut să-i stăpânească pe demonii Asura. Pentru asta, aveau nevoie să bea nectarul nemuririi, amrita, care se pierduse în oceanul de lapte, probabil oceanul primordial sau vidul. Deoarece era greu de scos, zeii le-au cerut demonilor să-i ajute, promițându-le și lor amrita. Când nectarul a ieșit la suprafață, zeul Vișnu (Enlil) s-a preschimbat în femeie, distrăgând atenția demonilor, ca zeii să poată fura amrita. Demonul Rahu a luat o înghițitură din ea, dar ulterior a fost decapitat. Într-un mit alternativ, zeul furtunii, Indra (tot Enlil), s-a luptat cu demonul Vritra, care avea forma unui dragon. Indra a consumat o mare cantitate de Soma, pentru a dobândi puterea de care avea nevoie, a doborât cele 99 de fortărețe ale lui Vritra și a ajuns în cele din urmă la dragonul malefic. După o lungă bătălie a ucis balaurul, zeii oferindu-i pentru această faptă titlul de rege. În prima formă a hinduismului, cel vedic, numele celor două tabere erau inversate, Asura fiind zeii benefici iar Deva divinitățile malefice. Entitățile Asura, aproape identice cu Aesir din Scandinavia, și-au luat numele de la egipteanul Asar (care în akkadiană înseamnă „Prințul apelor”), numit Osiris de greci și Așur de asirieni. Perșii au preluat cele două grupuri de divinități ale hinduismului vedic și le-au numit Ahura sau Amesha Spentas (zeii cei buni, conduși de Ahura Mazda) și Daevas (demonii supuși lui Angra Maynu sau Ahriman), după învățăturile profetului Zarathuștra. Și în religia persană cele două tabere s-au aflat într-un conflict nesfârșit, la fel ca în mai toate religiile antice.
În Teogonia, scrisă în jurul anului 700 î.e.n., poetul grec Hesiodos prezenta genealogia zeilor. Din Khaos (vidul primordial, identic cu Abzu / Apsu din Mesopotamia sau Nun al egiptenilor) s-au născut Gaia (Pământul), Tartaros (un spațiu în interiorul Pământului) și Eros (dorința sexuală, nevoia de reproducere). Din cauza acestei nevoi de reproducere a apărut lumea materială în concepția gnosticilor. Khaos, Gaia și Eros din geneza grecilor sunt asemănători cu Abzu, Tiamat și Mummu din Enuma Eliș a babilonienilor. Pe lângă aceștia s-au mai născut Erebos (întunericul), Nyx (noaptea), Hemera (ziua), Aether (aerul) și Ouranos (cerul). Într-o variantă alternativă, lumea a apărut din Kronos (timpul) și Ananke (soarta, destinul), un nume cel mai probabil derivat din Anunnaki ai mesopotamienilor. În mai multe privințe, aceste zeități sunt asemănătoare eonilor gnosticilor. Gaia și Ouranos au dat naștere mai multor copii: 12 titani, trei ciclopi și trei hekatonkheiri. Pentru că Ouranos și-a închis copiii în lumea subterană, Gaia l-a eliberat pe cel mai mic dintre titani, Kronos (o entitate diferită de zeul timpului cu același nume), care și-a castrat tatăl. Cei 12 titani (care au același număr ca odraslele lui Tiamat din Enuma Eliș sau ca îngerii care domnesc peste Hades și peste Haos din Evanghelia Egiptenilor) au ajuns conducătorii Pământului, Kronos fiind asemănător cu babilonianul Kingu. Titanul și-a înghițit copiii pe măsură ce se nășteau, mai puțin pe Zeus (Enlil) care a fost salvat la timp. După ce și-a eliberat frații și surorile, Zeus a încercat să-și detroneze tatăl, pornind primul război al zeilor, numit de greci Titanomakhia. Într-o tabără erau 16 titani (Kronos, Okeanos, Hyperion, Koeos, Krios, Iapetos, Mnemosine, Tethis, Theia, Phoibe, Rea, Themis, Atlas, Menoitios, Prometheus și Epimetheus), în cealaltă șase zei (Zeus, Poseidon, Hades, Hestia, Demeter și Hera), trei ciclopi și trei hekatonkheiri. Prometheus și Epimetheus și-au trădat familia și au trecut de partea tinerilor zei. Adoptarea acestor divinități (și a Aphroditei mai târziu) de tabăra câștigătoare se regăsește și la scandinavi, unde Freyr, Freyja (asemănătoare cu Aphrodite în multe privințe), Njord și Loki s-au alăturat zeilor Aesir. Pentru greci războiul a avut loc în Thessalia, Zeus și ai lui stabilindu-și cartierul general pe muntele Olympos (cel mai înalt din Grecia și al doilea din Balcani), iar titanii pe muntele Othrys. Războiul a durat zece ani și a fost crâncen, după cum relata Hesiodos în Teogonia: „un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și cerul deasupra”. După ce au fost învinși, titanii au fost închiși sub pământ, în Tartaros, precum copiii lui Loki în religia scandinavilor, Asar și Apep în cea egipteană și Lucifer în creștinism. După această victorie, Zeus a devenit regele zeilor și stăpânul Pământului, la fel ca Marduk în Enuma Eliș, Enlil în mitul sumerian original, Odinn în Scandinavia și Sutah în Egipt.
La fel ca grecii, celții au considerat că primul război al zeilor a avut loc în țara lor. Pentru ei, creatorii lumii erau zeii Tuatha de Danann („Triburile zeiței-mamă Danu”), nume care provine din cel al mesopotamianului Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeița Pământului. Fiind vorba despre tribul lui Anu, înțelegem că Tuatha de Danann erau Enlil și slujitorii săi, olimpienii grecilor, deva ai hindușilor ori clanul Aesir al scandinavilor. Lebor Gabala („Cartea invaziilor”) din secolul al XII-lea spune că, în Irlanda, zeii au dat peste poporul Fir Bolg, condus de Eochai, cu care s-au luptat pentru insulă. Deoarece războiul dura mult prea mult, au hotărât să lupte câte zece din fiecare tabără pe câmpia Mag Tured. Convins de Morrigan, zeița războiului, Nuada, regele zeilor, s-a hotărât să-l înfrunte chiar el pe campionul adversarilor, Streng. Nuada s-a ales cu mâna tăiată dar Eochai a fost ucis, așa că Tuatha de Danann au învins.
Miturile spun că, după ce a sosit în lumea noastră, Enlil și-a preluat armata de adepți și a dus un război împotriva exilaților. Până și Apocalipsa lui Ioannes (12:17) amintește această conflagrație: „Și balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, care păzesc poruncile lui Theos și țin mărturia lui Iesous”. După victorie Enlil s-a încoronat ca rege al Pământului, a luat-o pe Ninhursag de soție, pe Enki l-a închis în lumea subterană iar pe slujitorii acestuia i-a condamnat la muncă silnică. În unele variante Iștar și-a urmat tatăl, devenindu-i soție, iar în altele și-a urmat mama, fiind adoptată de Enlil. Dacă așa au decurs lucrurile, este posibil să existe acea lume subterană în care se spune că a fost închis zeul înțelepciunii?
Încă din școala primară învățăm că planeta noastră s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde de ani. Suprafața exterioară a planetei este împărțită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele față de celelalte. Stratul de la suprafață, numit „scoarță terestră” sau „litosferă”, este o crustă solidă, unde domină oxizii și silicații. Este alcătuit din două părți: scoarța continentală și cea oceanică sau marină, având o grosime care variază între 30 și 60 de kilometri. Sub scoarța terestră se găsește „mantaua Pământului”, care are o grosime de 2900 de kilometri, alcătuită din roci plastice. Mantaua reprezintă o treime din masa Terrei, cu o densitate care oscilează între 3¼ și aproape 5 g/cm³. În centrul planetei se află „miezul” sau „nucleul Pământului”, cu grosimea de aproximativ 3400 de kilometri, alcătuit din elemente grele (mai ales fier), unde au loc reacții atomice de fuziune în condițiile unor temperaturi și presiuni ridicate. Nucleul are 31,5 % din masa totală a Pământului și numai 16,2 % din volumul acestuia, având densitatea medie de 10 g/cm³, pe când densitatea medie a globului este de numai 5,5 g/cm³. Din cauza metalelor topite, miezul planetei generează magnetismul terestru, sub acțiunea de rotație a Pământului.
Aceste cunoștințe provin din cercetările geofizice și geologice, cum ar fi gravimetria și izostazia (care se ocupă cu densitatea și echilibrul static dintre roci), vulcanologia, seismologia, studierea meteoriților pentru realizarea de analogii și forajele de adâncime, care în Rusia au ajuns până la 12 kilometri (adică abia au zgâriat suprafața). Deși toate acestea ni se predau ca fiind adevăruri absolute încă din primii ani de școală, se pare că nu sunt acceptate de toată lumea. În 1692, astronomul Edmund Halley (cel care a dat numele cometei Halley) a emis ipoteza Pământului gol în interior, care conține sfere concentrice ce se rotesc cu viteze diferite. Fiecare dintre aceste sfere are poli magnetici, atmosferă și lumină, existând posibilitatea să fie chiar locuite. Deși ridiculizată, ideea lui Halley nu a dispărut, așa cum și-ar fi dorit oamenii de știință ai vremii. După aproximativ jumătate de secol, fizicianul și matematicianul elvețian Leonhard Euler a reluat ipoteza Pământului gol în interior, renunțând însă la sferele lui Halley. Euler a lansat ideea unui soare în interiorul Terrei, care asigură lumina și căldura unei civilizații subterane. În 1818, fostul căpitan american, John Cleves Symmes Jr., a afirmat că Pământul are în interior patru sfere concentrice iar la poli se găsesc deschizături vaste. Chiar a propus o expediție la Polul Nord, care a fost aprobată de președintele Statelor Unite de atunci, John Quincy Adams, dar anulată de următorul, Andrew Jackson. În Elemente de filosofie naturală din 1829, matematicianul și fizicianul scoțian John Leslie a prezentat, la rândul său, ipoteza Pământului gol în interior. În Călătorie spre centrul Pământului din 1864, Jules Verne a scris despre o lume preistorică aflată în interiorul planetei noastre. Ocultistul francez Alexandre Saint-Yves d’Alveydre susținea că în 1885 a fost vizitat de un grup de maeștri iluminați care trăiesc într-o lume numită Agartha, aflată sub munții Himalaya din Tibet. Societatea Teosofică a preluat numele Agartha, afirmând că este un vast sistem subteran de peșteri, aflat tot sub Tibet, locuit de niște demoni numiți Asura. În Fantoma Polilor din 1906, William Reed a promovat ideea Pământului gol, însă fără sfere concentrice sau sori interiori. Scriitoarea Walburga Ehrengarde Helena Hohenthal, prietenă intimă a reginei britanice Victoria, afirma în Întâlniri cu un prieten nevăzut (1907) că urmașii Atlantidei trăiesc în orașe subterane aflate sub un deșert și că în secolul XXI se va descoperi o intrare către acel regat subteran. Tot la începutul secolului trecut, Martin Gardner susținea că eschimoșii și mongolii au venit din interiorul Terrei printr-un tunel aflat la Polul Nord. În O călătorie în interiorul Pământului din 1913, Marshall B. Gardner vorbea despre un soare aflat în interiorul planetei noastre. În același timp, primul autor science-fiction rus, geologul Vladimir Afanasyevich Obruchev, a lansat nuvela Plutonia, în care o lume preistorică luminată de un soare central se afla în interiorul Pământului, fiind conectată cu suprafața printr-o gaură aflată la Cercul polar arctic. Exploratorul Ferdynand Ossendowski scria în Bestii, oameni și zei din 1922 despre un regat subpământean, pe care îl numea Agarthi. Douglas Baker afirma că a călătorit în astral până în interiorul Terrei, care este locuit de o civilizație avansată. Ocultiști precum Guy Ballard sau Alice Baley susțineau că au cunoscut prin clarviziune ființe din lumea subterană. La sfârșitul anilor 1920, pictorul rus Nikolai Roerich a întreprins o lungă călătorie în Asia Centrală, căutând intrarea în Agartha și în regatul Shamballa; în cartea Himalayas Abode of Light (1947), el povestea: „Îmi amintesc că, în timp ce traversam Karakorum, un servitor iadackh mi-a spus că sub noi se află numeroase cavități subterane, unde se găsesc tot felul de comori și unde locuiește un popor minunat, ce ignoră păcatele lumii. Apropiindu-ne de Hotan, sub copitele cailor se simțea golul, iar ghidul continua să ne povestească despre torenții care păzesc intrarea în Agartha și despre faptul că cei impuri, care se apropiau de intrarea în Agartha, mureau otrăviți de emanațiile de gaze toxice”. În cartea sa din 1940, Orice se poate întâmpla, scriitorul și sculptorul George Papashvily susținea că într-o peșteră din munții Caucaz s-au găsit mai multe schelete uriașe, precum și un tunel către interiorul Terrei. După părerea sa, oricine intră în acel tunel nu se mai poate întoarce la suprafață. Mulți alți autori ai secolului trecut au promovat ideea unei lumi subterane aflate ori în interiorul unui Pământ gol, ori într-un vast sistem de tuneluri, locuite de o civilizație mult avansată tehnologic și spiritual, unii lansând chiar ipoteza provenienței O.Z.N.-urilor din acea lume. Amiralul american Richard Byrd afirma că pe 19 februarie 1947 a pilotat un avion printr-un tunel la Polul Sud; o undă tractoare l-a prins și l-a lăsat lângă un oraș subteran, ființele de acolo anunțându-l că sunt gardienii omenirii și că nu sunt de acord cu armele noastre nucleare. În jurnalul său, care a fost dat publicității de fostul agent C.I.A. Virgil Armstrong, Byrd nota: „Oamenii care locuiesc aici comunică prin telepatie. De fapt, ei nu trăiesc la suprafață. Sub pământ, la câteva mile adâncime există un oraș foarte mare, cu milioane de locuitori, care se numește Agartha. Există sub pământ mai multe orașe, în mai multe părți ale globului, dar Agartha este cel mai important dintre ele”. Agentul Armstrong declara: „Amiralul descrie pe larg că în orașele subterane locuiesc oameni cu trăsături delicate, care au mii de ani de viață, dar cărora vârsta nu le marchează trăsăturile. Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi trupului. După ce consideră că au trăit destul, ei sunt cei care-și aleg momentul când să se retragă din viață. Femeile lor nasc doar o dată sau de două ori îndelungul vieții, iar gestația durează doar trei luni”. Armstrong a mai dezvăluit că guvernul Statelor Unite ale Americii a stabilt relații cu Marele Consiliu al Agarthei, că O.Z.N.-urile sunt mijloace de transport ale locuitorilor lumii subterane iar o parte din tehnologia lor de fabricare a fost dezvăluită Pentagonului, „avionul invizibil fiind o urmare a acestor cunoștințe avansate”. Și geofizicianul american Raymond Bernard a ajuns la câteva concluzii surprinzătoare, cum ar fi: nu există Polul Nord sau Sud, ci doar deschideri largi, care conduc spre interiorul gol al Pământului, O.Z.N.-urile provin din acel interior gol, iar interiorul planetei este încălzit de un soare central, care este sursa aurorelor boreale.
Oricât de ieșită din comun ar părea această ipoteză a unui Pământ gol în interior, se pare că nu este una nouă, ci face parte din credința oamenilor din cele mai vechi timpuri. Toate culturile lumii vorbesc despre o lume subterană, de cele mai multe ori asociată cu moartea, locuită de divinități. Primii despre care știm că au menționat-o au fost sumerienii. Pentru ei, absolut toate sufletele ființelor omenești erau nevoite să meargă după moarte în lumea subpământenă, numită Irkalla, în religiile sumeriene neexistând conceptul de paradis în sensul egiptean sau grecesc. Acea lume are șapte porți iar pentru a ajunge la ele sufletul trebuie să coboare ori să traverseze Fluviul Morții (conform tăbliței 10 din Epopeea lui Gilgameș). Condițiile îngrozitoare de aici sunt descrise amănunțit în Epopeea lui Gilgameș, Coborârea zeiței Iștar sau Enkidu și Lumea Subterană. Irkalla este o „casă întunecată (…) unde cei care intră sunt lipsiți de lumină, unde praful le este casă și lutul mâncare (…) unde sunt înveșmântați precum păsările, cu aripi drept straie, unde pe ușă și zăvor e risipit praf”. În Epopeea lui Gilgameș se spune că există o ierarhie în această lume, cel care are mai mulți fii o duce mai bine decât cel fără niciunul, iar cel care nu a fost înmormântat conform practicilor funerare este sortit să devină un duh rătăcitor. Irkalla este condusă de un monarh (Ereșkigal sau Nergal) care este înconjurat de numeroși oficiali, Anunnaki care confirmă sentința morții și înscriu numele decedatului într-un registru. Odată intrat în această lume și având sentința de moarte pronunțată, decedatul trebuie să rămână acolo pentru totdeauna. Tot în lumea subterană se află și Abzu sau Apsu, cuvânt tradus în mod convențional prin „Oceanul de apă dulce”, deoarece reprezintă sursa apei freatice. Abzu era casa lui Enki, zeul înțelepciunii și al apelor, templul său din orașul Eridu chiar numindu-se E-abzu.
Numele în hurită pentru lumea subpământeană este Turi („Cel adânc”), iar în hitită Dankuis dagan-zipas („Pământ întunecat”). Se spunea că acolo se găsesc apele care seacă în timpul verii, izvoarele fiind intrările naturale în acea lume. Exista de asemenea ideea unei pajiști, undeva în vest. Toate ființele omenești duc după moarte o existență întunecată și au nevoie de ofrande pentru a nu-i deranja pe cei vii. Soarta păcătoșilor era mai grea decât a celorlalți, fiind nevoiți să mănânce excremente. Printre zeii care locuiau în lumea subterană, numiți Taknas siunes („Zeii Pământului”), se află hattita Wurunșemu, hurita Allani și Kumarbi, vechiul zeu hurit al grânelor.
În mitologia vest-semitică, Mot era zeul morții. Nu ne-au rămas prea multe amănunte despre domeniul său, despre care știm doar că este „cea mai adâncă parte a pământului”, o țară de „putreziciune, murdărie, salivă și mucozități”.
Pentru egiptenii antici, tărâmul morților se compunea din Duat sau Anduat (iadul) și Amenti, reședința lui Asar. În Amenti se găseau Câmpiile Preafericiților (Sekht-Iaru ori Sekht-Ianru) și Câmpiile Păcii (Sekht-Hotep). Zona numită Re-Stau din Duat era considerată reședința lui Seker. În Amenti se afla marea Sală Dublă a lui Ma’at, unde 42 de judecători judecau sufletele morților. Zeul Inpu (Anubis) punea inima defunctului pe talerul unei balanțe și o pană pe celălalt. Dacă inima era mai ușoară decât pana, decedatul primea dreptul de a locui în Amenti. În caz contrar, era mâncat de monstrul Ammit, numit „Devoratorul de suflete”.
Lumea subterană a grecilor se numea Hades, după conducătorul ei. Păzit de Kerberos, câinele cu trei capete, Hadesul era locul în care spiritele ajungeau după moarte, invizibil pentru cei vii. Aici se găseau Câmpiile Elizee, conduse de semizeul Rhadamanthis, un loc în care spiritele duceau o viață ușoară, fără muncă. De obicei în acest loc ajungeau cei care s-au aflat în timpul vieții în apropierea zeilor, cum ar fi eroii, dar și cei drepți sau virtuoși. Ajuns în Câmpiile Elizee, un spirit trebuia să aleagă între a rămâne acolo și a se reîncarna pe Pământ. Un spirit reîncarnat de trei ori, care după fiecare moarte a corpului fizic ajungea în Câmpiile Elizee, era trimis în Insulele Binecuvântaților, paradisul în viziunea grecilor. Câmpiile Osândei erau rezervate celor care creau haos în lume și comiteau crime împotriva zeilor. Stăpânul lumii subterane, zeul Hades, îi pedepsea personal pentru eternitate pe nefericiții care ajungeau în acest loc. În Valea Plângerii erau trimiși cei care sufereau din cauza iubirii. Pajiștile Asphodelos erau rezervate spiritelor care nu au comis păcate mari, dar nici nu au realizat fapte importante în timpul vieții, ceea ce le-ar fi asigurat un loc în Câmpiile Elizee. Aceste pajiști reprezentau locul în care ajungeau cei care nu aparțineau altor locuri din Hades. Sub lumea subterană se afla Tartaros, descris ca fiind atât de departe dedesubt pe cât se afla pământul de cer. Era un loc deosebit de întunecat, folosit ca închisoare mai ales pentru zei. În Tartaros i-au închis Ouranos și Zeus pe titani, Kronos devenind, după cum nota Homeros, regele acelei lumi.
Dacă în mitologia grecilor lumea subterană purta numele conducătorului ei, Hades, același lucru se întâmpla și în cea nordică, unde teritoriul din adâncul Pământului se numea Hel, la fel ca regina sa. În Grimnismal, lumea Hel se găsește sub una dintre cele trei rădăcini ale copacului Yggdrasil. Deasupra acestei lumi se află Niflheim, una dintre cele nouă lumi ale scandinavilor, inițial un teritoriu primordial al gheții și frigului, iar mai târziu un loc în care ajungeau cei care nu mureau în luptă. În alte mituri, aceștia erau trimiși în Hel, alături de spiritele păcătoșilor. Oamenii care mureau în luptă se duceau în Valhalla, o imensă sală din Asgard a zeului Odinn, sau în Folkvangr, un câmp al zeiței Freyja.
În budismul tibetan și în hinduism, Șambhala este un regat ascuns în Asia Centrală, cu capitala la Kalapa. Pentru budiști regatul este condus de Maitreya, viitorul buddha. Profețiile Kalacakra tantra spun că, atunci când lumea va fi măcinată de război și lăcomie, al douăzeci și cincilea rege va sosi din Șambhala cu o armată imensă, pentru a distruge forțele răului și a conduce Pământul într-o Epocă de Aur. Textul hindus Vișnu Purana consideră Șambhala locul nașterii lui Kalki, ultima încarnare a zeului Vișnu, care va conduce lumea în Epoca de Aur. Ezoterismul târziu îl consideră de asemenea un loc ascuns, locuit de o frăție mistică, ai cărui membri lucrează pentru binele omenirii. Alice A. Bailey numea tărâmul Shamballa și îl considera o altă dimensiune ori o realitate spirituală din planul eteric, un centru spiritual în care trăiește Sanat Kumara, zeitatea conducătoare a Pământului. Deși inițial era descris ca un paradis terestru, identic cu Grădina Zeilor din alte culturi, în timp a ajuns să fie considerat un ținut subteran, asociat sau chiar confundat cu Agartha, un oraș subteran legendar, popular în ezoterism. În general se consideră că Agartha este numele regatului subteran, iar Șambhala al capitalei lui.
Ființe asemănătoare locuitorilor Șambhalei sunt blajinii / rohmanii / rugmanii din mitologia românească. Aceștia trăiesc sub pământ, pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei. Se spune că au luat parte la facerea lumii și că susțin stâlpii de sprijin ai Pământului. Socotiți urmași ai lui Șet (al treilea fiu al lui Adam și al Hawwei) și imaginați ca fiind blonzi, blajinii duc o viață cuvioasă, întemeiată pe virtute și pe incapacitatea de a face rău. Se credea că sunt credincioși, buni la suflet, blânzi și înțelepți, întocmai ca locuitorii Șambhalei.
În Popol Vuh a mayașilor, Xibalba este descrisă ca un regat aflat sub suprafața Pământului, asociat cu moartea, condus de 12 zei sau conducători puternici, cunoscuți ca „Stăpânitorii din Xibalba”. Primii dintre zeii mayași ai morții care au condus Xibalba au fost Hun-Came și Vucub-Came, ceilalți zece fiind demoni care au sub stăpânire diferite forme ale suferinței umane: boli, foamete, sărăcie, frică sau durere. Acești lorzi, care lucrează în perechi, sunt: Xiquiripat (Râie Zburătoare) și Cuchumaquic (Sânge Recoltat), care infectează sângele oamenilor; Ahalpuh (Demon Puroi) și Ahalgana (Demon Icter), care cauzează umflăturile corpurilor oamenilor; Chamiabac (Toiag din oase) și Chamiaholom (Toiag cu craniu), care transformă cadavrele în schelete; Ahalmez (Demon care mătură) și Ahaltocob (Demon care înjunghie), ce se ascund în zonele nemăturate ale caselor și înjunghie oamenii; Xic (Aripă) și Patan (Curea strânsă), care fac oamenii să moară tușind sânge în timp ce se află pe drumuri. Ceilalți locuitori ai Xibalbei sunt sub stăpânirea acestor Lorzi, ieșind la suprafața Pământului doar pentru a-și îndeplini atribuțiile primite. Xibalba este un loc foarte mare, Popol Vuh descriindu-i un număr de structuri individuale și locații. Piesele principale sunt locul Consiliului Lorzilor, cinci sau șase case care servesc ca prime teste în Xibalba și Curtea Xibalbană. De asemenea, sunt menționate casele Lorzilor, grădini și alte structuri care sugerează că Xibalba este cel puțin un oraș măreț. Xibalba este plin cu teste, probe și capcane pentru oricine intră în oraș. Până și drumul către această lume este plin cu obstacole, cum ar fi un râu de scorpioni, un râu de sânge și un râu de puroi. Deasupra râurilor se află o răscruce, unde călătorii aleg unul dintre cele patru drumuri pe care se încearcă înșelarea lor. După ce trec aceste obstacole, călătorii ajung în fața Consiliului Lorzilor, unde sunt nevoiți să îi salute pe Lorzii prezenți, printre care se găsesc niște manechini realistici, pentru a-i induce în eroare și a-i umili pe cei care îi salută. Apoi muritorii confuzi sunt invitați să ia loc pe o bancă, care este în realitate o plită încinsă. Lorzii din Xibalba se distrează umilind oamenii în acest mod, înainte de a-i trimite într-unul dintre testele mortale ale Xibalbei. Există cel puțin șase case pentru teste, folosite pentru a-i omorî ori doar umili pe oamenii care nu le trec. Prima este Casa Întunericului, în interiorul căreia se găsește doar beznă. A doua este Casa Zgomotoasă sau Casa Rece, plină cu frig și grindină zgomotoasă. A treia este Casa Jaguarilor, plină cu jaguari înfometați. A patra este Casa Liliecilor, plină cu lilieci periculoși. A cincea – Casa Lamelor, plină cu săbii și lame care se mișcă singure. Iar a șasea este Casa Fierbinte, plină cu foc și căldură. Conform Popol Vooh, xibalbienilor le plăcea pe vremuri să fie adulați de muritorii de la suprafața pământului, care le aduceau sacrificii umane. La scurt timp, însă, xibalbienii au fost păcăliți de oameni să accepte sacrificii false. În secolul al XVI-lea, în Verapaz (El Salvador), se credea că intrarea în Xibalba se găsea într-o peșteră din apropierea orașului Coban (Guatemala). De asemenea, sistemul de peșteri din Belize era considerat tot o intrare în această lume subterană. În 2007, arheologul mexican Guillermo de Anda a descoperit într-o peșteră din peninsula Yucatan, lângă orașul Tahtzibichen, un masiv complex templier, un drum pavat, o piramidă și oase, ceea ce în opinia lui ar putea fi Xibalba.
În folclorul iudaic, Șeol este un loc al întunericului, în care ajung spiritele tuturor morților, atât cei drepți cât și păcătoșii. Aici spiritele devin entități fără personalitate sau forță. În literatura rabinică, în creștinism și în islam, Gheena este destinația păcătoșilor, un loc diferit de neutrul Șeol, numit în Vechiul Testament Gai Ben-Hinnom („Valea fiului lui Hinnom”) iar în Talmud Gehinnam sau Gehinnom. Creștinii au numit lumea subterană Iad sau Infern, considerând-o un loc condus de demoni, în care sunt chinuite sufletele păcătoșilor, opus Raiului, destinația celor drepți. În creștinismul catolic există și Purgatoriul, lumea în care spiritele așteaptă să se purifice înainte de a se îndrepta către Rai.
Triburile de indieni din sud-vestul Statelor Unite ale Americii (navajo, zuni, pueblo, hopi, apașii) au același mit al originii lor, susținând că au venit din subteran. Hopi din Arizona spun că strămoșii lor au scăpat de o furtună de stele căzătoare cu ajutorul oamenilor-șerpi care i-au adăpostit sub pământ. O altă legendă hopi vorbește despre oameni-furnici care i-au salvat de o furtună de foc și gheață în același mod. Iar oamenii de știință par să le dea dreptate. În 1950, în timp ce cartografiau zona Californiei, echipele de cercetare ale topografiei submarine americane au descoperit că placa tectonică continentală californiană este garnisită cu multe caverne și pasaje subterane uriașe. După un timp s-a remarcat că unele dintre ele se întind până sub statele Utah și Nevada. Cercetătorii au stabilit cu acea ocazie că o mare parte din California plutește pe ocean, sprijinindu-se de câțiva stâlpi naturali formați din caverne submarine, falia San Andreas fiind rezultatul prăbușirii câtorva astfel de stâlpi de susținere. În 2010, generalul de brigadă Emil Străinu, directorul Centrului de Studii Psihotronice și Ufologice și consilier al Parlamentului României în probleme neconvenționale și asimetrice, declara că sub continentul american se găsesc între trei și cinci tuneluri care străbat continentul de la un capăt la celălalt.
Lumea subterană există și în alte culturi, purtând diverse denumiri, cum ar fi: Patala în hinduism, Naraka sau Niraya în budism, Diyu în China, Yomi sau Yomi-no-kumi în Japonia, Mictlan pentru azteci, Ukhu Pacha pentru incași, Tuonela în Finlanda ori Toonela în Estonia. De obicei, această lume este considerată casa zeilor asociați cu Enki și locul în care ajung spiritele după moarte. În unele cazuri este chiar o închisoare a divinităților. Dacă lumea subterană este reală, apare următoarea întrebare: cum ar putea entități imateriale, așa cum sunt spiritele decedaților, să fie închise într-un loc material? Până și zeii au nevoie de corpuri fizice pentru a putea interacționa cu lumea tridimensională; fără îndoială, această lege a naturii se aplică și oamenilor. În cazul în care anticii și unii cercetători moderni au dreptate, în interiorul planetei noastre există un ținut ascuns, regatul Agartha cu capitala în Șambhala / Shamballa. În ezoterism, acest tărâm subteran nu este unul doar material, ci și spiritual, existând atât în lumea noastră, cât și într-o dimensiune imaterială ori într-o realitate spirituală din planul eteric. Ceea ce depășește capacitatea noastră de înțelegere. Însă se pare că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate precum le prezintă ocultiștii. În mitologia greacă, Tartaros se găsește sub lumea subterană la o distanță egală cu cea dintre pământ și cer. Cum ar putea fi posibil acest lucru? Cerul reprezintă lumea spirituală a eonilor; distanța dintre această lume și Pământ nu poate fi egală decât cu distanța dintre o parte a Pământului, așa cum este lumea subterestră, și o lume spirituală. Prin urmare, Tartaros sau închisoarea zeilor decăzuți și a oamenilor păcătoși nu se află în interiorul Pământului, ci într-o altă dimensiune imaterială.
În anii 1920, descoperind particulele elementare și cercetând proprietățile acestora, fizicienii au avut parte de o surpriză. „Când cineva studiază proprietățile atomilor descoperă că realitatea este mai stranie decât și-ar fi închipuit oricine. Particulele au într-adevăr posibilitatea, într-un anumit sens, de a se afla simultan în mai multe locuri”, spunea Alan Guth, profesor la Institutul de Tehnologie Massachusetts (MIT) din Cambridge, Massachusetts (Statele Unite). Adică particulele nu există doar în universul nostru, ci apar și în altele paralele cu al nostru. Același profesor explica: „În esență, tot ceea ce se poate întâmpla se întâmplă într-una dintre alternative, ceea ce înseamnă că suprapus peste universul cunoscut există un univers alternativ, unde Al Gore este președinte și Elvis Presley este încă în viață”. Teoria multiversului, formulată pentru prima oară de Hugh Everett în 1957, susține că particulele cuantice pot exista simultan în două stări diferite, coexistând în universuri diferite. În fizica cuantică, multiversul este o mulțime ipotetică de mai multe universuri posibile, care împreună cuprind tot ceea ce există și poate exista: totalitatea spațiului, a timpului, a materiei și a energiei, precum și constantele fizice și legile care îl descriu. Lumile paralele se influențează reciproc printr-o forță subtilă de respingere, așadar nu evoluează independent unele de celelalte. O altă teorie, numită Many-Interacting World („Lumea Multi-Interacțională”), sugerează că universurile paralele au o legătură între ele, spre deosebire de vechea teorie a multiversului, potrivit căreia lumile paralele nu puteau interacționa în vreun fel. Iar ipoteza lumilor paralele nu este o invenție recentă, fiind întâlnită în multe culturi antice.
Kabbalah susține că, înainte de apariția lumii materiale, au existat mai multe lumi, care au fost distruse din cauza unui dezechilibru universal. Pentru a reechilibra Universul, a fost creată lumea fizică, Asiah, ceea ce permite celorlalte trei lumi spirituale (Atsilut – lumea emanațiilor, Beriah – lumea sufletelor și Yetsirah – lumea îngerilor) să existe fără pericolul de a fi distruse. Kabbalah vorbește și despre zece sephirot („emanații”), care formează Copacul Sephirotic, echivalat cu Pomul Vieții: Keter, Chokmah, Binah, Chesed, Gevurah, Tipheret, Netzach, Hod, Yesod și Malkuth. Fiecărei sephira îi corespunde un arhanghel, care conduce una dintre cele zece clase angelice. Chiar dacă pentru kabaliști Copacul Sephirotic nu are legătură cu cele trei lumi spirituale, acest „arbore” seamănă cu alții din diverse culturi. De exemplu, în folclorul șamanic din nordul Eurasiei există un copac special care se ridică printre mai multe lumi. În Mesoamerica, un copac uriaș susține 13 lumi, legându-le pe cele subterane de cele cerești. În cosmologia scandinavă, arborele Yggdrasil (tradus prin „Calul lui Odinn”) susține cele nouă lumi ale Universului: Asgard în vârf, lumea zeilor Aesir; sub ea Alfheim („Tărâmul zânelor”) sau Ljosalfheimr („Casa elfilor luminii”), lumea elfilor; la mijlocul pomului se află Midgard, lumea oamenilor, înconjurată de Vanaheim (casa zeilor Vanir), Jotunheim sau Utgard (lumea uriașilor Jötnar), Niflheim (lumea gheții și a frigului) și Muspellsheim ori Muspell (lumea focului); mai jos de ele se găsesc Nidavellir sau Svartalfaheim (tărâmul piticilor) iar dedesubt Helheim ori Hel (locuința morților).
Unele incantații din Sumerul mileniului al II-lea î.e.n. conțin referințe ale celor șapte ceruri și șapte pământuri. O astfel de incantație este: „an-imin-bi ki-imin-bi” („cerurile sunt șapte, pământurile sunt șapte”). Pe lângă această versiune, în Mesopotamia exista și ideea existenței a trei ceruri. În scrierile hinduse sunt specificate 14 lumi, șapte cerești și șapte inferioare. În miturile sectei hinduse Ayyavazhi există șapte Logas (lumi superioare): Deiva Loga, Yama Loga, Swarga Loga, Brahma Loga, Vaikunda Loga, Șiva Loga și Para Loga. În Colecția celor Șase Voci, una dintre cărțile lucrării Kandlour (care reunește textele sacre ale vechilor lama), se spune că există ceruri diferite care nu sunt accesibile tuturor divinităților, aceste șase domenii fiind împărțite în 28 de domicilii. Tradițiile Maori din Noua Zeelandă vorbesc despre diverse ceruri, cu numere cuprinse între două și paisprezece. În Talmud, Universul este compus din șapte ceruri, numite „șamayim”, locuite de Yahweh și de îngerii săi: Vilon, Raqi’a, Șehaqim, Ma’on, Makhon, Zebul și Araboth. Coranul menționează frecvent existența a șapte „samaawat” sau ceruri. Tot șapte ceruri se găsesc și în creștinismul catolic, în timp ce numărul lor crește la nouă în cel ortodox. Creștinismul vorbește și despre 24 de vămi ale cerului, prin care este nevoit să treacă orice spirit după moarte. Iar în Pistis Sophia a gnosticilor sunt menționate 13 lumi ale eonilor, având același număr ca în miturile mesoamericane.
Din cauza datelor contradictorii, nu putem ști numărul exact al acestor lumi paralele. Cum nu știm nici când sau de ce au fost create. Kabbalah vorbește despre o catastrofă universală și despre crearea lumilor spirituale pentru menținerea echilibrul cosmic, ceea ce poate fi o variantă posibilă, considerând „catastrofa universală” apariția energiei negative, ceea ce a dus la încarcerarea Sophiei. Nu știm nici rolul acestor lumi paralele, însă putem intui, din datele obținute până în prezent, că adăposteau entități diferite. Una dintre ele este cea a eonilor, împărțită în mai multe dimensiuni; una este rezervată zeităților pozitive mai mici, adică îngerii sau zeitățile minore; o alta este casa entităților negative; într-una spiritele muritorilor își așteaptă următoarea reîncarnare; alta reprezintă o închisoare de maximă siguranță rezervată entităților extrem de periculoase. Se pare că aceste lumi paralele spirituale nu sunt așezate ca în copacul Sephirotic al evreilor, ori ca în cei ai scandinavilor și mesoamericanilor. Puținele date ajunse la public de la inițiații diverselor misterii antice sugerează că lumile spirituale au forma unor sfere concentrice. În interiorul celei mai de jos sfere a fost creată lumea materială – sistemul nostru solar (care are și el forma unei sfere), ce conține, la rândul său, sfere concentrice spirituale. În miturile scandinave, la mijlocul copacului cosmic Yggdrasil se afla lumea oamenilor; în crengi se găseau cele ale zeilor iar la rădăcini cele ale morților. În interiorul Pământului (mai exact, în lumea subterană) se găsește portalul către cea mai de jos lume spirituală, închisoarea zeilor. Mitologia greacă spune că Tartaros se afla la o distanță de lumea subpământeană egală cu cea de la cer la pământ; cum cerul reprezintă o lume spirituală, o distanță egală cu cea dintre ea și lumea materială nu poate reprezenta decât o distanță către altă lume imaterială. În urmă cu câteva capitole am avansat ipoteza existenței în Soare a unui portal către o lume spirituală. Miezul sau nucleul Pământului are o temperatură egală cu cea de la suprafața Soarelui iar mai mulți cercetători, printre care fizicianul și matematicianul elvețian Leonhard Euler, geologul rus Vladimir Afanasyevich Obruchev sau geofizicianul american Raymond Bernard, susțin existența unui soare în interiorul planetei noastre; în ambele cazuri devine posibilă existența în subteranul Terrei a unui portal către o lume imaterială, asemănător celui din Soare. Această ipoteză ne poate ajuta să înțelegem miturile sumeriene, unde se spune că Enki dormea într-o lume subterană diferită de Irkalla, locuința morților, fiind „trezit” atunci când ceilalți zei aveau nevoie de sfatul lui. Cu alte cuvinte, trupul său era păstrat într-un anumit loc, în timp ce spiritul îi era închis într-o lume imaterială, Tartaros al grecilor; când era nevoie de el, Enki era înviat, spiritul fiindu-i adus înapoi în trup. Cel mai bine înțelegem aceasta din mitologia egipteană, unde Asar a ajuns în lumea cealaltă după ce a fost ucis de fratele său. Aset a adunat bucățile trupului soțului ei iar Inpu le-a asamblat, apoi a mumificat cadavrul, ceea ce i-a permis lui Asar să învie pentru a-și lăsa soția însărcinată. Urmând exemplul zeului, trupurile neînsuflețite ale personalităților Egiptului antic erau mumificate, pentru ca spiritele lor să se poată reîncarna în viitor.
Pistis Sophia a gnosticilor ne poate ajuta să înțelegem lumile spirituale care formau „cerul” eonilor. În această lucrare, lumile sunt numite „eoni” iar entitățile spirituale care purtau de obicei acest nume, „arhonți” sau „emanații”. Ni se spune că „Pistis Sophia se afla în al treisprezecelea eon, în tărâmul tuturor fraților ei nevăzuți – adică, cele douăzeci și patru de emanații ale marelui nevăzut”. Această a treisprezecea lume spirituală era cea mai de jos, Bythos / Anu locuind în prima, cea mai de sus. Sophia „văzu lumina vălului Comorii Luminii și dori să se ducă în locul acela. Și ea încetă să mai săvârșească misterul celui de-al treisprezecelea eon și proslăvi lumina din înalt, pe care o văzuse în lumina vălului Comorii Luminii”. Astfel, își părăsi propria dimensiune și urcă în prima, pentru a se împerechea cu Tatăl ceresc: „ieși din tărâmul ei, al treisprezecelea eon, și se duse în cei doisprezece eoni. Arhonții eonilor o prigoniră și se mâniară pe ea, fiindcă ea se gândea să aibă măreție”. Pe măsură ce trecea prin fiecare dimensiune, Sophia lua cu ea o parte din puterea celorlalți eoni. Doar Nous / Enlil „nu a dat nici ceea ce era purificat din a sa lumină în vremea în care arhonții și-au dat purificarea lor”, el dorindu-și „să fie stăpân peste întreg eonul al treisprezecelea”, adică dimensiunea Sophiei. După ce a despărțit-o de Anu / Bythos, el i-a pregătit o capcană în propria ei dimensiune, acea lumină asemănătoare Tatălui ceresc, ce a dat naștere materiei care a încarcerat-o: „a prigonit-o pe Sophia în cel de-al treisprezecelea eon – pentru ca ea să privească către părțile de jos, și ca în acel tărâm să vadă puterea sa de lumină ce are chip de leu, și să râvnească aceasta, și să meargă în acel tărâm pentru ca lumina ei să fie luată de la ea”. A treisprezecea lume spirituală a devenit lumea materială (sistemul nostru solar), închisoarea Sophiei. După Teogonia lui Hesiodos, odată cu materia s-a născut în adâncul Pământului și Tartaros, acea dimensiune imaterială folosită ca închisoare pentru zei. Conform Pistis Sophia, eonii săvârșeau „mistere” în lumile lor, o exprimare ambiguă, din care nu înțelegem decât că acționau într-un anumit fel asupra dimensiunilor lor. Când a trecut prin fiecare dintre cele 12 dimensiuni, Sophia „încetase misterele lor”, iar „arhonții care continuau sau stăruiau în săvârșirea misterului o dușmăneau”. Cu alte cuvinte, luându-le o parte din putere, Sophia le-a oprit misterioasa influență asupra dimensiunilor imateriale. După ce ea a fost încarcerată în materie, eonii și-au recăpătat influența asupra lumilor lor și, mai mult, au început să influențeze și lumea materială, pentru a o slăbi pe răzvrătită. Enlil „s-a alăturat și el arhonților celor doisprezece eoni” și, împreună cu acea „mare putere cu chip de leu” pe care a creat-o în lumea fizică (Soarele), „o prigoniră” pe Sophia ca „să ia puterea din ea”. Pentru a înțelege influența eonilor asupra universului nostru tridimensional trebuie să realizăm că cele 12 dimensiuni imateriale, care formează lumea eonilor sau „cerul”, sunt cele 12 constelații zodiacale din astrologie. Anticii au realizat încă din cele mai vechi timpuri o hartă a cerului, pe care l-au împărțit în 12 părți, fiecare corespunzând unei constelații, astfel luând naștere zodiacul. Deși în prezent cercetătorii au identificat 88 de constelații, doar cele 12 principale sunt cuprinse în zodiac. Principala preocupare a astronomilor și a astrologilor este observarea traiectoriei Soarelui pe sfera cerească (numită ecliptică) și trecerea lui prin dreptul celor 12 constelații. Astrologia susține că cele 12 constelații zodiacale influențează viața de pe Pământ; influența unei constelații este mai puternică atunci când Soarele se află în dreptul casei ei zodiacale. Dacă Soarele este într-adevăr un portal care leagă lumea noastră de cea a eonilor, înseamnă că fiecare dimensiune este guvernată de câte o pereche de eoni (sunt 12 lumi și „douăzeci și patru de emanații ale marelui nevăzut”) care stăruiește „în săvârșirea misterului” pentru a „o prigoni” pe Sophia ca „să ia puterea din ea” atunci când Soarele ajunge în dreptul dimensiunii / constelației sale. Astfel, realizăm că universul pe care îl vedem de pe Pământ nu este o imensă hologramă, menită să inducă în eroare exilații din închisoarea materială, nici o adunătură de corpuri cerești fără viață, care plutesc prin spațiul cosmic. Religiile lumii spun că dimensiunile imateriale sunt populate de diferite ființe eterice, nu doar de eonii principali, așa numiții „îngeri”, cel mai probabil spirite care au reușit să evadeze din ciclul reîncarnărilor și să se întoarcă în lumea spirituală. Adesea divinitățile erau considerate stele; cel mai bun exemplu îl reprezintă Cartea lui Hanok, unde îngerii sunt numiți „stele”, iar cei decăzuți, „stele căzătoare”. În Pistis Sophia, eonul răzvrătit a crezut că „puterea de lumină ce are chip de leu” creată de Enlil, adică Soarele, este Tatăl Bythos / Anu; prin urmare, pentru Sophia nu exista nicio diferență între eonul suprem și o stea. De altfel, pentru gnostici eonii erau „lumini nestricăcioase”, adică forme de energie pozitivă. Dacă cele 12 dimensiuni imateriale, populate de ființe eterice, sunt cele 12 constelații zodiacale, este posibil ca stelele care compun acele constelații să fie în realitate zeii celești din lumea spirituală, eonii și îngerii care îi slujesc. Este o ipoteză îndrăzneață, care la prima vedere pare fantezistă. Însă dacă ar fi adevărată? Dacă visul suprem al omenirii, de a ajunge la stele, nu este decât dorința ascunsă în subconștientul colectiv de întoarcere Acasă? Astfel s-ar putea explica obsesia omului de a studia intens cerul prin astronomie și astrologie, ridicarea construcțiilor megalitice ori în funcție de echinocții sau solstiții, ori pentru a oglindi cu precizie structura unor constelații, dar și construirea unei multitudini de observatoare astronomice încă din Epoca de Piatră, cum ar fi de pildă cel de la Stonehenge (vechi de peste 4000 de ani), de la Nabta Playa (7000 de ani) sau de la Carahunge (aproape 7500 de ani). Anticii studiau corpurile cerești pentru a-și da seama cum le influențează zeii viețile. Își petreceau mare parte a timpului cu ochii pe cer și își guvernau viețile în funcție de mișcările corpurilor celeste, pe care preoții le interpretau ca mesaje ale zeilor. Să fie oare o superstiție sau stelele erau într-adevăr zeii celești?
Pe lângă cele 12 dimensiuni imateriale principale se pare că mai există multe altele mai mici, cel mai probabil tranzitorii. În unele religii, printre care și creștinismul, între pământ și cer (lumea eonilor, formată din 12 dimensiuni) există câteva părți / vămi / tribunale locuite de diverse entități minore. Numărul lor este incert, variind de obicei între 20 și 40. Ceea ce este de înțeles, ținând cont că există mai mult de 12 constelații, cercetătorii identificând până în prezent 88. Nu știm nici numărul acestor dimensiuni, nici rolurile lor, nici ce fel de entități le locuiesc. Însă putem afla detalii despre cel puțin una: Orion, una dintre cele mai importante constelații pentru antici. Cea mai veche reprezentare a ei a fost găsită în 1979 într-o peșteră din Germania de Vest, sculptată într-un fildeș de mamut vechi de 32-38.000 de ani. Ruinele indienilor hopi din sud-vestul Americii oglindesc centura Orion, fiind îndreptate către Chaco Canyon la fel cum centura este îndreptată către steaua Sirius. Centura se oglindește și în complexele mayașe de-a lungul Străzii Morților din Mexico City, și în piramidele de la Giza. Pentru greci Orion era un vânător uriaș, fiu al zeului Poseidon și al unei gorgone, care a ajuns pe cer după moarte. În astronomia musulmană medievală constelația era cunoscută ca „al-Jabbar” („Uriașul”). Pentru maghiari era Arcașul, înlocuit ulterior cu vânătorul biblic Nimrod. Tot vânător îl consideră și eschimoșii din Alaska. Sigla misiunilor Apollo conține cele trei stele ale centurii Orion iar următoarele misiuni ale N.A.S.A. se vor numi Orion, la fel ca modulul lunar al misiunii Apollo 16. Poate că avea dreptate scriitorul american Richard Charles Hoagland când spunea că N.A.S.A. este condusă de o elită secretă formată din adoratori ai lui Osiris. Pentru egiptenii antici, constelația Orion îl reprezenta pe Sah, echivalat cu zeul-păstor Asar (Osiris). Și babilonienii făceau trimitere la aceeași divinitate, numind constelația „Păstorul ceresc”. Ce legătură este între zeul egiptean și constelația Orion? „Orion a fost învăluit de Duat în timp ce acela care trăiește la orizont se purifică”, spune un text funerar, din care înțelegem că această constelație era pentru vechii egipteni Duat, lumea de dincolo în care a fost trimis Asar după moarte. Unul dintre epitetele zeului era „cel care sălășluiește în Orion cu un anotimp în cer și un anotimp pe Pământ”, ceea ce întărește această ipoteză. „Am trecut de căile lui Asar; acestea sunt la limita cerului”, afirmă unul dintre Textele Sarcofagelor, manuale pentru călăuzirea sufletelor în viața de apoi, confirmând că lumea zeului-păstor se afla în cer. Sau, mai exact, „la limita cerului”. Iar Asar, după cum știm, era sumerianul Enki, cel care a fost închis de Enlil într-o dimensiune imaterială după terminarea primului război al zeilor.
Pedeapsa zeului înțelepciunii nu a fost una permanentă, după cum relevă miturile lumii. Epitetul lui Asar, „cel care sălășluiește în Orion cu un anotimp în cer și un anotimp pe Pământ”, nu are nicio explicație pentru egiptologi, însă răspunsul se găsește în legendele sumeriene, unde Inanna l-a salvat parțial pe Dumuzi, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Adică jumătate de an în lumea materială și cealaltă jumătate în închisoarea sa eterică, cel mai probabil constelația Orion. Din acest motiv, în unele texte mesopotamiene Enki „doarme” în lumea cealaltă, iar în alte mituri este cât se poate de treaz și de activ. O poveste asemănătoare întâlnim și la vechii greci unde Persephone, zeița lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama sa, și jumătate în lumea de jos, alături de soțul ei, Hades. Grecii au preluat mitul lui Asar / Dumuzi și l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, ci soției acestuia.
Încarcerarea lui Enki nu a durat la nesfârșit, zeul înțelepciunii reușind în cele din urmă să se elibereze, folosindu-se de inteligența sa superioară. Pentru a-și putea recăpăta tronul Pământului, ocupat de uzurpatorul Enlil, vechiul dușman al Sophiei, Enki avea nevoie de o armată. Iar pentru asta trebuia să apară pe Pământ omul.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.