Ajuns pe tronul Pământului acum aproximativ patru milenii, Marduk nu s-a putut bucura de domnia pe care o visase. Aflat sub stricta supraveghere a Celeștilor, prin urmare limitat în a-și exercita puterea, noul rege s-a văzut nevoit să împartă conducerea Terrei cu sora sa, Iștar, a cărei sete de putere a determinat-o să încerce să-și detroneze fratele. Veghetorii s-au trezit împărțiți în două tabere și aruncați într-un nou război, nevăzut de omenire, care totuși îi simte efectele pe propria piele. Totul din cauza dorinței de putere a zeiței, pe care nu s-a sfiit să o afișeze de-a lungul întregii istorii a Pământului. Ca exemplu avem textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, unde Iștar a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile lor, și „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”. Ea a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk, textul susținând că
„A schimbat complet legile Sfântului Anu,
Nu s-a temut de marele Anu.
I-a luat lui Anu E-Anna,
Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.
Acelei case i-a adus nimicirea;
Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.
În 2048 î.e.n., Marduk a încheiat o înțelegere cu prințul akkadian Abraam, căruia i-a oferit Canaanul pentru a păzi muntele Moriah din Ierusalimul de astăzi. Un secol mai târziu prințul a murit, iar urmașii săi au ajuns, în cele din urmă, în Egipt. Uitați de zeul lor, care și-a îndreptat atenția către Babilon, orașul său de suflet, urmașii lui Abraam (numiți iacobiți sau israeliți după nepotul lui Abraam, cel care i-a dus în Egipt) au rămas în țara faraonilor aproape trei secole, până când au fost izgoniți odată cu hyksoșii. O parte dintre ei s-a întors după câtva timp, însă în jurul anului 1293 î.e.n. evreii au fost nevoiți să părăsească din nou Egiptul, conduși de fostul faraon Akhenaten, pe care l-au numit Mose. Acesta le-a adus cultul lui Enlil, numit de egiptenii acelor vremuri Aten. Ajunși în Canaan, evreii au renunțat la zeul lui Mose, oscilând între Baal Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel (Yisra’el în ebraică) se poate traduce ca „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar.
În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de babilonieni, majoritatea iudeilor fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât cel pe care îl adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de perșii lui Kuruș (Cyrus cel Mare), la ordinul divinității sale, Ahura Mazda / Marduk. Zeul a renunțat la Babilon, în care cultul lui Iștar se dezvoltase amenințător, și s-a reorientat către Ierusalim. Întors în Canaan, un grup de preoți, conduși de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, indiferent dacă erau israeliți sau iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, elita religioasă preferând-o pe Iștar, zeița-mamă a semiților. Când au compus scripturile noii religii, care au format Torah sau Vechiul Testament, preoții lui Ezra i-au ascuns pe Marduk și pe Iștar în Cartea Esterei sub numele Mordekhay și Ester (Marduheu și Estera în română). Evreul Philon din Alexandria, inventatorul creștinismului, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea sa: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda (numit Ioudas în Noul Testament) a devenit trădătorul Domnului deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk.
Am văzut că filosoful Philon din Alexandria a inventat creștinismul în urmă cu aproximativ două milenii. Pe atunci familia sa, care probabil a condus din umbră Biserica Creștină în tot acest timp, era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din întreaga lume elenistică. Despre alabarhul Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Unul dintre fiii acestuia a ales o carieră militară în Imperiul Roman, ajungând procurator ale Iudeei, prefect al Egiptului și mâna dreaptă a viitorului împărat Titus în timpul asediului Ierusalimului; cel de-al doilea s-a căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Nu se știe nimic despre strămoșii lui Philon, cu excepția faptului că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. În aceste condiții am avansat posibilitatea ca Philon din Alexandria și fratele său, alabarhul Alexander, să fi fost urmași ai regilor Palestinei din dinastia hasmoneană, ceea ce le-ar explica puterea, bogăția și influența. Dar și motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, un nume des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Hordos (Irod în română) cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneenilor pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Este posibil și ca un alt descendent să se refugiat la Roma. La scurt timp după acea perioadă, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei în 160 î.e.n. sau în anul 3600 după calendarul ebraic. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Mose, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției în problemele religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Iștar. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adoratori ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de 2000 de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.
Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Conform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72 (unul dintre ei fiind secret), 72 este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al III-lea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma.
Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Mose, israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din 70 de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Mose a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Am văzut că elita israelită l-a manipulat pe Mose / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Am presupus că respectiva divinitate era Marduk, ținând cont că arma putea fi manevrată doar de cineva cu A.D.N.-ul zeului. Dar dacă Iștar era cea din spatele elitei israelite, care i-a furat arma fratelui său? Am întâlnit de-a lungul istoriei Sanhedrinul, o elită a leviților, care respectă ordinele zeiței. Prin urmare, cea din jurul lui Mose pare a fi aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk.
Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii pe Hitler, despre care se spune că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație închinată zeiței Iștar.
Războiul dintre copiii lui Enki a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamului, o religie care păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei, fără îndoială cauzată de aversitatea zeului musulmanilor față de sora sa, Iștar. Simbolul islamului este semiluna, simbolul familiei lui Enki (și, implicit, al lui Marduk, noul cap al familiei după moartea tatălui său), lângă o pentagramă mică, ce reprezintă superioritatea zeului față de Enlil (steaua cu cinci raze semnifică a cincea planetă din sistemul nostru solar, Jupiter, zeitate echivalată cu Enlil). De aproape 16 secole, evreii lui Iștar și musulmanii lui Marduk duc o îndelungată luptă care continuă și astăzi.
În momentul în care elita evreiescă (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan (pământul făgăduit de Marduk urmașilor lui Abraam), a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem admira în New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. O țară războinică, la fel ca zeitatea sa, care în 241 de ani de existență a avut mai puțin de trei decenii de pace. În secolul al XIX-lea, adepții evrei ai lui Iștar s-au autodenumit sioniști, cei rămași credincioși lui Marduk fiind considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de cei ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. Sioniștii și-au luat numele de la muntele Sion sau Moriah din Ierusalim, cel pe care și-l dorea zeul adversarilor. Acest nume îl ascunde pe cel al zeiței: „si” inversat reprezintă prima silabă a numelui ei babilonian, iar „on” este varianta grecească a sumerianului „an”, cuvântul pentru „cer”. Prin urmare, Sion înseamnă „Cereasca Iștar”.
În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare Alex Jones s-a înfiltrat în Bohemian Grove din California, locul în care cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, și a reușit să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Această pasăre, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Putem astfel observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii.
Povestea celor doi frați divini a fost ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Ya’aqob (numit ulterior Yisra’el) și Esaw s-au luptat pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Merită menționat și că „york” este un cuvânt celtic care desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și în Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, care împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie… În 2013 sioniștii au înființat Statul Islamic al Irakului și Levantului (abreviat I.S.I.L.), numit de mass-media Statul Islamic al Irakului și Siriei (I.S.I.S.). Scopul acestei grupări este de a da naștere unui mare război în Orientul Mijlociu, pentru că doar astfel se poate îndeplini planul de cucerire a lui Iștar, așa-numita Nouă Ordine Mondială. Observăm că abrevierea numelui dat de presă este cel al zeiței egiptene Isis (Aset pentru egipteni), care în original o reprezenta pe Ninhursag. Însă, după plecarea Celeștilor de pe Pământ de acum patru milenii, Marduk a preluat toate funcțiile și atributele lui Enlil iar Iștar pe cele ale mamei sale. Așadar, I.S.I.S. o reprezintă astăzi pe zeița sioniștilor.
Sioniștii nu au scăpat nicio ocazie de a-și promova pe ascuns zeița. Unul dintre ei, masonul Zecharia Sitchin, a lansat în seria sa de volume Cronicile Pământului ipoteza existenței planetei Nibiru. Conform lui Sitchin, textele sumeriene susțin că zeii Anunnaki provin de pe această planetă, care se află mult dincolo de Pluto și care revine în sistemul nostru solar odată la 3600 de ani. Acești Anunnaki ar fi sosit pe Pământ pentru a extrage aur, pe care să îl împrăștie în atmosfera planetei lor. Bineînțeles că ipotezele lui Sitchin sunt atât de fanteziste, încât depășesc orice limită a logicii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici măcar un singur om de știință n-a fost atât de bătut în cap încât să-i dea dreptate. Însă masoneria a promovat intensiv cărțile lui Sitchin, implicit imaginara planetă Nibiru, din motive lesne de înțeles. Cum Sitchin le-a îndeplinit planul cu brio, îndepărtându-și cititorii de adevăr printr-o serie de minciuni foarte credibile, planeta inventată de el a fost prezentată ca adevăr și promovată corespunzător, pentru a intoxica cât mai eficient creierele maselor. Degeaba s-au chinuit numeroși cercetători să demaște minciunile lui Sitchin; pentru foarte mulți oameni Nibiru este o planetă reală, unde locuiesc Anunnaki, extratereștrii căutători de aur.
Vorbesc într-adevăr textele sumeriene despre planeta Nibiru? Categoric nu! Cuvântul „nibiru” nu există în limba sumerienilor. Însă există unul asemănător în akkadiană, „neberu”, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, fiind folosit în special pentru râuri. De exemplu, într-un text sumero-akkadian, un sat este numit „Nebarti Așșur”, adică „Locul de trecere al lui Așșur”. Un alt text vorbește despre un barcagiu care trecea călători peste apă contra cost, pasagerii fiind nevoiți să plătească „șiqil kaspum șa nebiritim” („argint ca taxă de traversare”). Un text akkadian se referă la o campanie militară: „Aramu nakirma bab nibiri șa GN itsbat” („Arameii au fost sfidători și au luat poziție la intrarea în vad / punct de trecere”). În altul, despre elamiți se spune că „ina ID Abani nebiru uchaduu” („au tăiat podul / locul de trecere de pe râul Abani”).
În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” era un termen care reprezenta punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, are și alte înțelesuri: sunt numite „Neberu” planetele Jupiter și Mercur, o stea și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii. E drept că toate aceste sensuri ale cuvântului akkadian pot crea confuzii, dar acesta nu este un motiv pentru a accepta varianta fantezistă a masonului Sitchin, care nu are niciun fel de acoperire.
Ideea lui Sitchin nu este una originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți astronomi au făcut speculații despre existența unei planete dincolo de Neptun, care a fost numită Planeta X de astronomul american Percival Lowell. Descoperite ulterior, nici Pluto și nici Eris nu sunt considerate a fi controversata Planetă X, care a fost echivalată cu Nibiru a lui Sitchin. Deși nu sunt puțini cei care chiar și astăzi cred în existența Planetei X / Nibiru, sondele spațiale Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 și Voyager 2 au demonstrat inexistența ei. În primul rând, acestea au determinat mult mai precis masa planetelor pe lângă care au trecut, iar conform acestor mase, discrepanțele în orbitele planetelor au dispărut. În al doilea rând, traiectoriile sondelor spațiale nu au pus în evidență niciun fel de influență care ar putea fi atribuită forței gravitaționale a unui alt obiect mare nedescoperit din sistemul solar.
Chiar dacă nu există nici planeta, nici cuvântul „nibiru”, masoneria promovează excesiv fabulația lui Sitchin. De ce? După cum spuneam, inventatul „nibiru” provine din akkadianul „neberu”, cuvânt cu o mulțime de înțelesuri și cu o origine necunoscută. Cel puțin pentru cercetătorii cu minți limitate. Spre surprinderea acestora, akkadianul „neberu” își are originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Heru / Haru (Horos pentru greci). A fost tradus convențional prin „Casa lui Horus”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „Nebheru” înseamnă „Soția lui Heru”, acesta fiind de fapt rolul zeiței Hathor. Așa cum a observat și Sitchin, anticii echivalau zeii cu corpuri cerești. Pentru egipteni, Venus era planeta asociată cu zeița Hathor. În antichitate, Venus era considerată adeseori aducătoare de nenorociri, molime și distrugeri. Miturile egiptene susțin că Hathor / Nebheru a încercat să distrugă omenirea de câteva ori, ceea ce poate fi privit ca un efect al planetei Venus.
Ar putea Venus să fie planeta Nibiru a lui Sitchin? În niciun caz. În astrologia babiloniană, Neberu este punctul cel mai înalt al eclipticii, iar în Enuma Eliș este ori o stea, ori planetele Jupiter sau Mercur, ori zeul Marduk. Nu există niciun motiv să considerăm Neberu / Nibiru a fi Venus. În plus, pentru a demonta complet minciuna lui Sitchin, pentru mesopotamieni locul nașterii zeilor Anunna era Duku, care înseamnă „Colina sfântă”. Iar această colină nu este nici planeta Venus, nici vreo planetă născută din imaginația lui Sitchin.
De ce vor masonii să credem în existența planetei Nibiru? Și de ce este atât de importantă pentru ei? Din moment ce nu există, nu poate fi importantă. Ceea ce înseamnă că nu planeta este cea care contează, ci numele ei. Sau, mai exact, numele zeității pe care o reprezintă. Zeița elitei levite este Iștar, numită Hathor de egipteni. Prin urmare, „Nibiru” nu este decât forma americanizată a lui „Nebheru”, transformat de akkadieni în „neberu”, epitetul zeiței masonilor. Promovarea intensă a acestei inexistente planete nu reprezintă decât slăvirea intensivă a zeiței Iștar / Hathor / Nebheru. Motivul este același ca în orice cult: atragerea binecuvântărilor și ajutorului respectivei divinități. Ca amănunt suplimentar, dacă la egipteni „Nebheru” era „Casa zeului Heru”, pentru Sitchin și adepții săi Nibiru este casa zeilor Anunnaki. Coincidență?
În urma celui de-al Doilea Război Mondial orchestrat de sioniștii conduși din umbră de elita levită, în 1948 a fost înființat statul Israel. A fost îndeplinită în sfârșit promisiunea făcută de Marduk lui Abraam, urmașii acestuia primind fostul Canaan. Momentul nu a fost unul întâmplător, ci bine programat. Abraam a murit în 1948 î.e.n., în folclorul iudaic s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii iar promisiunea lui Marduk s-a îndeplinit tot în 1948, însă în actuala eră. Din nou, nu putem considera că avem de a face cu o coincidență. Se pare că și această promisiune a fost îndeplinită doar pentru public, din moment ce elita închinată lui Iștar s-a stabilit de mult timp în „Noul Canaan”, Statele Unite ale Americii.
Păziți îndeaproape de Celești, Veghetorii s-au văzut nevoiți să se supună ordinului lui Anu de a nu interveni în dezvoltarea omenirii. Rămânând ascunși muritorilor de rând (cu excepția celor aleși de ei pentru îndeplinirea unor misiuni), Marduk și Iștar au fost obligați să renunțe la confruntări directe, mulțumindu-se cu luptele adepților lor. Totuși, istoria consemnează câteva bătălii între Veghetori, care nu au mai putut fi ascunse. O foaie volantă de știri din Germania, de pe 14 aprilie 1561, susținea că locuitorii orașului Nüremberg au fost treziți de un „spectacol înfricoșător”: multe obiecte ciudate se luptau pe cer la răsăritul Soarelui. Aveau forme diferite, de sfere, cruci și tuburi. Unele dintre ele au căzut pe pământ iar altele au dispărut în nori de fum sau aburi. Acea foaie volantă există astăzi în Biblioteca Centrală din Zürich (Elveția), acolo unde s-a păstrat și descrierea unui eveniment similar din 7 august 1566, petrecut deasupra orașului Basel. O bătălie aeriană de mare amploare a avut loc și în vara anului 1815 deasupra orașului belgian Verviers. Fără a ne supune la un exercițiu de imaginație prea intens, ne dăm seama că acele obiecte zburătoare care se luptau erau aparate de zbor. Cine le putea deține dacă nu zeii rămași pe Pământ?
Ca oricare alt război, și cel dintre Marduk și Iștar va avea un sfârșit. Într-un capitol precedent am avansat posibilitatea ca textele apocaliptice să descrie un eveniment din trecut, nu din viitor. Însă cum timpul pare a fi ciclic, sunt mari șanse ca aceleași evenimente să se petreacă într-un mod asemănător la intervale regulate de timp. Scrierile apocaliptice afirmă că bătălia finală dintre cele două zeități va avea loc înainte de întoarcerea lui Enlil pe Pământ. Omenirea va fi împărțită în două tabere conduse de cele două căpetenii ale Veghetorilor iar războiul va începe odată cu învierea lui Enki. Am văzut că marele conducător al Veghetorilor a fost ucis în 2051 î.e.n. de Enlil, însă spiritele nu pot fi distruse, ci doar corpurile lor materiale. În mod normal, după moartea fizică, spiritele Veghetorilor ajung într-o dimensiune numită Tartaros de greci, din care pot fi readuse în lumea materială de adepții lor prin anumite ritualuri magice. Același lucru s-a întâmplat și în 2051 î.e.n. cu Enki. Însă, pentru a fi sigur că marele său rival nu își va putea părăsi închisoarea, ci va rămâne închis pentru multă vreme, Enlil a apelat la o măsură de siguranță… mai puțin convențională. Așa cum ne-a obișnuit deja.
Betty Andreasson-Luca a devenit celebră pentru numeroasele sale întâlniri de gradul III, pe care susținea că le-a avut de-a lungul timpului cu diverși extratereștri. Sub hipnoză spunea că, la un moment dat, niște omuleți cenușii au dus-o pe o altă planetă și i-au spus: „Aceasta este adevărata ta casă!”. Acolo l-a întâlnit pe Tatăl, Unicul sau Întâiul: „sunt în afara Porții. Și e un om înalt acolo. Are părul alb și o cămașă lungă, albă. Cămașa îi strălucește. Are ochii albaștri. E strălucitor acolo și cred că mai văd încă doi. Mai înalți. Sunt foarte înalți și au niște ferigi în mâini”. Ce este Marea Poartă? „Este intrarea în cealaltă lume. Lumea unde este lumină”. Ea a mai spus: „Tatăl iubește lumea atât de mult și mulți îl resping!”. Înainte de acea întâlnire i s-a spus că „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic”. În Tatăl sau Întâiul îl recunoaștem pe Enki, primul zeu al Pământului, cel care a creat omul alături de sora sa geamănă, Ninhursag. În Evanghelia lui Ioannes din Noul Testament, Iesous chiar îl numea pe Enki tată al oamenilor: „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru” (8:44). Acea „Mare Poartă”, despre care Betty Andreasson-Luca spunea că este „intrarea în cealaltă lume”, nu reprezintă decât portalul subteran către dimensiunea imaterială în care a fost închis Enki de Enlil în 2051 î.e.n., Tartaros al grecilor. Cum acel portal, așa cum am văzut deja, este în realitate o gaură neagră în miniatură, adesea confundată cu un mic soare din cauza interiorului său extrem de luminos, care atrage lumina, înțelegem motivul pentru care Betty Andreasson-Luca se referea la „Lumea unde este lumină”. Prezența bioroboților cenușii alături de entitățile înalte și blonde confirmă că este vorba despre portalul din lumea subterană, nicidecum despre unul de pe o altă planetă, așa cum i s-a spus femeii. De asemenea, prin faptul că ea „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic” înțelegem că, într-adevăr, era vorba despre portalul către o lume imaterială, în care era închis spiritul lui Enki.
Cum ar fi putut Enki să fie reținut în Tartaros, fără posibilitatea de a fi readus în această lume? Există o singură variantă plauzibilă: o barieră energetică deosebit de puternică în dreptul portalului, care să permită accesul spiritelor într-un singur sens, doar din lumea fizică în cea imaterială. Din punct de vedere logic, acea barieră nu putea fi realizată decât dintr-o imensă cantitate de energie negativă. Dacă ar fi fost vorba despre energie pozitivă, o parte dintre Veghetori (energii negative) s-ar fi putut sacrifica pentru a distruge bariera, ținând cont că ciocnirea dintre două energii opuse și egale cantitativ duce la eliminarea lor reciprocă. Însă o barieră realizată din aceeași energie negativă ca și Veghetorii ar fi fost impenetrabilă pentru ei. Pentru a o distruge, ar avea nevoie de o imensă cantitate de energie pozitivă, care le lipsește cu desăvârșire. În acest caz, cum ar putea rezolva problema? Răspunsul îl găsim tot în legendele religioase, unde adesea se vorbește despre o bătălie pentru suflete. Multe religii susțin că demonii încearcă să obțină sufletele noastre prin diverse metode, în special prin celebrele pacte, însă niciuna nu ne oferă un motiv plauzibil pentru așa ceva. De ce au nevoie de sufletele noastre? Pentru a le chinui veșnic în cazane cu smoală? Prea puțin probabil. Unii consideră că aceste entități se hrănesc cu suflete, ceea ce este o ipoteză la fel de aberantă. Fiind entități eterice, nu au nevoie de hrană. În plus, fiecare astfel de entitate este formată dintr-o cantitate fixă de energie, care nu se poate modifica, ci doar își poate schimba polaritatea (sau procentajul de energie pozitivă ori negativă). Există în mituri cazuri în care unele zeități au fost asimilate de altele (Theletos de Sophia în gnosticism, de exemplu), însă acest procedeu nu a fost comparat de antici cu hrănirea, ci cu împerecherea; cele două entități se uneau într-una singură, formând o nouă ființă care deținea caracteristicile celor două inițiale, deși una dintre personalități era dominantă. Aceste asimilări se realizau doar în cazul spiritelor, nicidecum în cel al unui spirit cu un suflet, forme de energie diferite. Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă zeitățile au nevoie de suflete pentru a distruge bariera care îl împiedică pe Enki să se întoarcă în lumea noastră. Sufletele sunt forme de energie pozitivă care fac legătura dintre spiritele încarnate în lumea materială și dimensiunea din care provin, lumea imaterială a eonilor. O cantitate însemnată de suflete ar putea sparge bariera și l-ar putea elibera pe conducătorul suprem al Veghetorilor. Acesta să fie oare motivul colectării sufletelor din folclorul religios?
Dacă această ipoteză ar fi adevărată, procedeul nu ar fi greu de intuit. Sufletele ar fi amestecate pentru a forma o imensă cantitate compactă de energie pozitivă, care apoi ar fi aruncată în barieră cu o viteză destul de mare, pentru ca ambele forme de energie să se poată anihila reciproc. Pentru aceasta, mai mult ca sigur Veghetorii ar apela la tehnologie, ținând cont că lucrurile se întâmplă pocnind din degete doar în basme. Nu știm dacă dețin deja o astfel de minune tehnologică, însă știm că la granița dintre Elveția și Franța se află cel mai mare laborator din lume pentru generarea particulelor elementare, aparținând Consiliului European pentru Cercetări Nucleare (C.E.R.N.). Laboratorul deține un decelerator de particule și șase acceleratoare de particule, cel mai mare și mai performant fiind Large Hadron Collider („Mare Accelerator de Hadroni”), abreviat L.H.C., pus în funcțiune pe 10 septembrie 2008, situat la 100 de metri sub pământ și care are forma unui cerc cu diametrul de 27 de kilometri. Oficial, acest imens accelerator de particule ascuns în subteran, la care au lucrat peste 7000 de savanți, a fost construit pentru reproducerea primei fracțiuni de secundă de după Big Bang. Însă criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanțarea unui astfel de proiect extravagant (L.H.C. a costat peste 3 miliarde de lire sterline) doar pentru obținerea unei fracțiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului dă de înțeles că rolul lui este deosebit de important. Dacă ținem cont de faptul că în fața sediului C.E.R.N. se află statuia zeului indian Șiva (Enki al sumerienilor) într-un cerc care seamănă izbitor cu un portal, putem bănui că adevăratul rol al L.H.C. este de a sparge bariera dimensiunii în care este închis Enki, pentru a-l ajuta să se întoarcă în lumea noastră. Large Hadron Collider poate accelera atomi până la o viteză de 99,999999% din viteza luminii. În 2012, cercetătorii C.E.R.N. au anunțat că au descoperit bosonul Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu”, pe care speră să îl poată crea cu ajutorul L.H.C. prin coliziunea a doi protoni de înaltă energie. Însă celebrul fizician britanic Stephen Hawking a avertizat că descoperirea și exploatarea bosonului Higgs poate duce la distrugerea Universului. După spusele lui, „particula lui Dumnezeu” este un element destul de fragil, cu o capacitate incredibilă de distrugere, care se bazează pe comprimarea raportului spațiu-timp, ceea ce ar duce la dizolvarea Universului chiar înainte să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu adevărat. De ce ar crea cercetătorii C.E.R.N. o particulă cu o capacitate incredibilă de distrugere, dacă nu pentru a distruge bariera care îl ține pe Enki departe de lumea noastră?
Din moment ce încă nu a fost eliberat marele stăpân al Veghetorilor, putem presupune că nu s-a reușit încă strângerea numărului necesar de suflete. După ce bariera va fi distrusă, ar urma întruparea lui Enki, realizată cel mai probabil de fiul său credincios, Marduk. În poemul babilonian Enuma Eliș sunt menționate cele „50 de nume” pe care le-a primit zeul odată cu înscăunarea sa pe tronul Pământului. Cercetătorii consideră că toate puterile celorlalți zei erau incluse în acele nume, care ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra. Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin fiecare câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o Marduk. Capacitate pe care mai mult ca sigur o va folosi pentru a-și elibera tatăl din Tartaros, odată ce bariera energetică va fi distrusă. Doar dacă va reuși să depășească obstacolele surorii sale, care face tot posibilul să împiedice întoarcerea lui Enki.
Un exemplu în această privință găsim în România. În anii 1989-1990, elita levită a adepților lui Iștar a reușit să distrugă comunismul din Europa, care se opunea masoneriei. În România, comunismul a căzut în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat mascată în revoluție. Instalați la conducere, trădătorii supuși masoneriei au vândut țara pe bucăți, pentru a distruge odată pentru totdeauna fostul tărâm al zeilor. Cei care au profitat de resursele României, date de pomană străinilor, au fost, bineînțeles, tot masonii. Sărim peste toate așa-zisele privatizări și ne referim la un singur caz, probabil cel mai clar dintre ele. În 1997 s-a înființat Roșia Montană Gold Corporation S.A. (R.M.G.C.), care a primit licența de concesionare a resurselor de la Roșia Montană din Munții Apuseni, unde studiile geologice și de explorare au evidențiat existența a 314 tone de aur și 1480 tone de argint. 80,69% la sută din totalul acțiunilor R.M.G.C. sunt deținute de compania canadiană Gabriel Resources, al cărei acționar majoritar este Beny Steinmetz, un evreu sionist, prin urmare adept al lui Iștar. În septembrie 2013, guvernul României a aprobat în secret începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Trădarea s-a aflat imediat iar românii au ieșit în stradă după numai câteva zile. Se spune că organizatorul protestelor a fost miliardarul american George Soros, un evreu ortodox, deci adept al lui Marduk. A doua zi după primele proteste a avut loc moartea suspectă a unui copil de patru ani, pe nume Ionuț Anghel, pentru care s-a dat vina pe o haită de câini maidanezi. Întreaga presă românească a vuit pe marginea acestui subiect, instigând la uciderea câinilor. Politicienii s-au unit și ei în acest demers, hotărând eutanasierea maidanezilor. Deși moartea copilului prezenta urmele implicării serviciilor secrete române, ancheta oficială a fost făcută de mântuială, lăsând în urmă o mulțime de întrebări fără răspunsuri. Iar mass-media a promovat intens acest caz, în timp ce ignora protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, în speranța că ura românilor față de maidanezi îi va face să uite de străinii veniți să le fure aurul. Însă lucrurile nu au stat deloc așa. După masacrarea câtorva mii de câini, românii au continuat protestele și mai înverșunați ca la început.
Una dintre marile curiozități ale acestei afaceri o reprezintă dorința R.M.G.C. de a utiliza la Roșia Montană 13.000 de tone de cianuri pe an pentru extragerea aurului, deși în toate țările Uniunii Europene se folosesc aproximativ 1000 de tone în astfel de exploatări. Intervenția trebuia să aibă loc pe un perimetru de 1258 de hectare; se plănuiau raderea a patru munți și săpături la o adâncime de 400 de metri, ceea ce ar fi dus la formarea unui crater gigantic, cu un diametru de aproximativ opt kilometri, vizibil și de pe Lună. În urma acestui proiect, România ar fi rămas pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri) înconjurat de un baraj care ar trebui să reziste veșnic, lucru prea puțin probabil. Exploatarea trebuia să aibă loc doar la suprafață, nu în galerii ca până acum, ceea ce ar fi dus la distrugerea aproape completă a respectivei zone. Deși sunt și alte metode pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, sionistul Steinmetz nu voia nici în ruptul capului să renunțe la cea cu cianuri. În aceste condiții nu putem să nu ne întrebăm de ce se dorea varianta cea mai distrugătoare. Scopul adeptului lui Iștar era de a extrage aurul sau de a distruge? Dacă a doua variantă era planul său, ce anume își dorea să distrugă?
Grecii antici susțineau că în Munții Apuseni exista un oraș subteran, în care Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul care voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmare este vorba despre orașul său subteran. Sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăreau îngroparea intrării în orașul subteran sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încerca să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu părea să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Marduk, ambele luptând cât mai înverșunat. Sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel. Într-un final au pierdut iar lucrările de la Roșia Montană au fost sistate. Cel puțin pentru moment. Să fie acel oraș subteran al lui Marduk cel în care se găsește portalul către Tartaros? Să fi încercat astfel Iștar să împiedice întoarcerea lui Enki? Și ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și măcelărirea câinilor?
Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală care avea loc cu 40 de zile înainte de Paște și la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, care erau învârtite în aer și aruncate în apă de pe poduri. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul în 2011, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege care îl interzice. Dintotdeauna câinii au fost sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „Cea de nerostit”, Hekate, poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când o simt în apropiere, conform credinței populare. Câinii îi erau sacrificați zeiței pentru a-i respinge influența negativă dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câini erau adesea îngropați la baza fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru alungarea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea lor pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate era inițial Sophia gnosticilor și mai târziu Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât este posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei care oferă sacrificiile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele. Prin aceste jertfe, adepții zeiței nu doar se protejează de influența ei negativă, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Nu este o coincidență faptul că politicienii români de vârf, slujitori ai sioniștilor care i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii. Nici faptul că presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat poporul la ură împotriva câinilor, la modul cel mai agresiv posibil. Mai mult ca sigur Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al lui Marduk. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se găsea pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Probabil ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată spre capătul opus al țării, sud-estul României fiind lovit de viituri la scurt timp după sacrificarea câinilor. Iar Marduk pare să-și continue nestingherit planul de a-și readuce tatăl în lumea noastră.
Cel mai cunoscut text care vorbește despre învierea lui Enki este Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament. Autorul susține că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului și un lanț mare în mâna lui. Și a prins pe balaur, șarpele cel vechi, care este diavolul și satana, și l-a legat pe mii de ani. Și l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârși miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtva vreme” (20:1-3). Cum acel „balaur, șarpele cel vechi, care este diavolul și satana” este cu siguranță Enki, pasajul descrie întemnițarea lui în acea dimensiune imaterială numită Tartaros de greci imediat după distrugerea trupului său din 2051 î.e.n., acum mai bine de 4000 de ani. Ioannes mai spune că „și către sfârșitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, și să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Și s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită” (20:7-9). Apocalipsa lui Ezra susține aceeași variantă: „cel care este vrăjmașul omului va ieși din Tartaros și îi va învăța multe răutăți pe oameni”. Este posibil ca reîntâlnirea dintre Enki și Marduk să fi fost reprezentată pe Stela Bărbosului, descoperită în anii 1940 în La Venta de arheologul american Matthew Stirling. Pe această stelă de piatră, înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, a fost reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu haine bogate și încălțări elegante. Chipul unuia dintre ei a fost complet distrus. Celălalt, un bărbat cu trăsături caucaziene, cu nasul proeminent și cu o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat „Unchiul Sam”, era intact. Stela era îngropată lângă piramida conică, între 600 de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În Fingerprints of the Gods din 1995, Graham Hancock nota: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Dimensiunile stelei chiar sugerează că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi (trăsături caucaziene, barbă, înălțime și haine bogate) dă de înțeles că erau doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între 600 de coloane de bazalt înalte de trei metri, ar putea fi cea din viitor, dintre Marduk și tatăl său. Este posibil ca olmecii să fi considerat înfricoșătoare reîntâlnirea zeilor, care va cauza imense distrugeri, drept pentru care au ales să o îngroape și să o înconjoare cu 600 (6 este cifra lui Marduk) de coloane foarte înalte, pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la acea informație. Nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, Stela Bărbosului. Probabil un conducător olmec a comandat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său a ordonat ascunderea ei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.
Și în Egiptul antic existau profeții referitoare la întoarcerea lui Enki, numit aici Amun sau Amen. De exemplu, un papirus din timpul Dinastiei a XII-a, aflat în prezent la Muzeul Național Olandez al Antichităților, conține textul intitulat Mustrările lui Ipuwer, în care autorul vorbește despre „un timp care va veni”, când un zeu-rege va apărea. Despre acea divinitate „oamenii vor spune: el aduce liniște asupra inimii, el e păstorul tuturor oamenilor. Deși turmele lui pot fi mici, el își va petrece zilele îngrijindu-se de ele (…) Apoi el va doborî răul, el își va întinde brațul împotriva acestuia”. Egiptenii se vor întreba: „unde e el astăzi? E adormit? De ce nu e puterea lui văzută?” însă, scria Ipuwer, deși „strălucirea din el nu poate fi văzută, autoritatea, intuiția și dreptatea sunt cu el”. Întoarcerea zeului va avea loc într-o perioadă în care „confuzia se va instala pretutindeni, în zgomote tumultoase unul îl va ucide pe celălalt, cei mulți îi vor ucide pe cei puțini”. Iar „după ani de lupte, dreptatea și rugăciunea potrivită vor triumfa”. Acel zeu nevăzut, așteptat să salveze tărâmul faraonilor, este Amun, al cărui nume înseamnă „Cel ascuns”. Tot la întoarcerea lui Amun se referă o profeție mai veche, făcută regelui Snefru din Dinastia a IV-a de un „mare preot-clarvăzător”, pe nume Nefer-Rohu, „un bărbat de rang, un scrib priceput cu degetele sale”:
„Priviți, este ceva despre care oamenii vorbesc;
Este înspăimântător…
Ceea ce se va face nu s-a mai făcut nicicând înainte.
Pământul a pierit cu totul.
Ținutul e distrus, nu există rămășițe.
Nu există Soare să-l poată vedea oamenii,
Nimeni nu poate trăi cu norii ce acoperă totul,
Vântul de sud se luptă cu vântul de nord.
Râurile Egiptului sunt goale (…)
Apoi se va întâmpla că un suveran va veni
Triumfătorul va fi el numit.
Fiul-Om va fi numele lui pentru totdeauna…
Fapta rea va fi dată deoparte;
Dreptatea în locul ei va veni;
Oamenii timpului său se vor bucura”.
Apocalipsa lui Ioannes susține că, odată eliberat, Enki va antrena omenirea într-un crunt război mondial. Într-o inscripție apocaliptică, veche de 50.000 de ani, descoperită în vara anului 1999 de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța, se spune: „Inamicii se vor răscula ca să cucerească Pământul. Iar uriașii din vechime se vor trezi și se vor alătura armatelor care luptă împotriva fiilor Pământului. Și va urma un mare război, în care mulți vor muri. Tatăl se va întoarce”. Cine va forma cele două tabere combatante? Fără îndoială, de o parte vor fi oamenii conduși de Enki și Marduk, iar de cealaltă adepții lui Iștar. Într-un manuscris descoperit în apropierea Mării Moarte, intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, se spune că „prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Lewi, Yehudah și Benjamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. Recunoaștem în acest război state musulmane (adepte ale lui Marduk) împotriva Israelului condus de trei triburi, dintre care nu puteau lipsi „copiii lui Lewi”, adică elita levită închinată lui Iștar. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce mai multe informații: „În primul an […] vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Us, Hul, Geter și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23 – n.a.), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpakșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Yișma’el și Qetura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5 – n.a.). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor […] oriunde li s-ar afla așezările”. Și Apocalipsa lui Ioannes vorbește despre atacarea Ierusalimului; după ce va fi eliberat, Enki „va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, și să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Și s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită” (20:8-9). Același „Gog din țara lui Magog” se găsește și în Cartea lui Y’hez’qel din Vechiul Testament, unde de asemenea se spune că va ataca Israelul. Despre Magog, Facerea 10:2 susține că era unul dintre fiii lui Yapheth (strămoșul europenilor în tradiția iudaică) și nepotul lui Noah. Pentru istoricul Flavius Iosephus, Magog era strămoșul sciților (dacilor) din nordul Mării Negre, ceea ce sugerează posibilitatea ca Gog și Magog să reprezinte de fapt geții și massageții. În Talmud, Magog va duce o mare bătălie în care vor muri foarte mulți oameni, însă într-un final Yahweh va interveni și va salva evreii.
Iștar este unul dintre personajele Apocalipsei lui Ioannes. În capitolul 17, autorul a fost chemat de un înger pentru a vedea „judecata desfrânatei celei mari, care șade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împărații pământului și cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei” (1-2). El mai spunea că a văzut „o femeie șezând pe o fiară roșie, plină de nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Și femeia era îmbrăcată în purpură și în stofă stacojie și împodobită cu aur și cu pietre scumpe și cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile și de necurățiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor și a urâciunilor pământului” (3-5). Faptul că femeia era împodobită cu aur și pietre scumpe ne spune că nu era un om de rând, ci o regină sau o zeiță. Cea numită „Mama desfrânatelor” sau „Desfrânata cea mare” era marea zeiță a Babilonului, „Stăpâna prostituatelor” ori „Curtezana zeilor”, Iștar. Fiara roșie pe care o călărește este descrisă ca fiind „asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu” (13:2). De cele mai multe ori, Iștar era reprezentată în Mesopotamia stând pe un leu. În Proslăvirea zeiței Inanna (numele sumerian al zeiței Iștar), un text vechi de peste 4200 de ani, preoteasa Enheduanna o numește pe zeiță „Stăpână călărind o fiară, traduci în fapte hotărârea după a lui An poruncă sfântă”, o descriere asemănătoare celei din Apocalipsă. Ioannes susține că Iștar va fi învinsă de Marduk. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urî pe desfrânată și o vor face pustie și goală și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc” (17:16), i-a spus îngerul care i-a arătat viitorul. Un glas din cer a completat: „Fiindcă în inima ei zice: Șed ca împărăteasă și văduvă nu sunt și jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte și tânguire și foamete și focul va arde-o de tot” (18:7-8). Cum a devenit zeița „mai mare decât mama care i-a dat naștere” și „a schimbat complet legile Sfântului Anu”, după cum susține textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, îndrăznind să ducă un îndelungat război împotriva fratelui ei, regele Pământului?
Cunoaștem soarta tuturor personajelor principale ale istoriei zeilor, după 2051 î.e.n. Enki a fost ucis de Enlil iar spiritul său a fost închis în Tartaros. Ca pedeapsă, Enlil a fost luat de Anu de pe Pământ, întorcându-se în dimensiunea originară. Marduk a primit conducerea Terrei, pentru care a fost nevoit să se lupte cu sora sa, Iștar. Ninurta probabil a rămas pe Lună, împreună cu un grup de Celești, pentru a-i supraveghea pe Veghetori; din acest motiv, aztecii îl numeau Tecciztecatl, zeul iepure din Lună, fiul lui Tlaloc (Enlil) și Chalchiuhtlicue, zeița lacurilor și a râurilor. Însă despre Ninhursag nu se știe nimic. S-a întors cu Enlil în pleroma eonilor? Puțin probabil, ținând cont că era o parte din Sophia, eonul exilat. A rămas pe Pământ, alături de copiii ei? Miturile nu spun nimic. Răspunsul s-ar putea găsi în religia aztecilor, unde zeii stelelor au conspirat să-și omoare mama, pe Coatlicue (Ninhursag). Ea a fost decapitată de una dintre fiicele ei, Coyolxauhqui (Iștar). Ca răzbunare, zeul războiului, Huitzilopochtli (Marduk), i-a ucis pe toți zeii celești și pe sora sa, Coyolxauhqui. O zeiță decapitată întâlnim și în hinduism și budism, numită Chhinnamasta, simbol al energiei sexuale, întruparea energiei Kundalini și un aspect al zeiței-mamă Devi. Deși pare a fi vorba despre aceeași Ninhursag, în miturile indiene zeița s-a decapitat singură. În Egipt, Aset (Isis) / Ninhursag a fost decapitată de fiul ei, Haru (Horos), însă Djehuty (Thoth) a înviat-o după ce i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În mitologia nordică îl găsim pe Mimir, o divinitate înțeleaptă, asociată cu magia și cunoașterea, decapitată de zeii Vanir (Veghetorii); pentru a nu i se pierde înțelepciunea, Odinn / Enlil i-a păstrat capul tăiat. Chiar dacă este vorba despre o zeitate masculină, Mimir se aseamănă cu Ninhursag, care era considerată de antici o magiciană fără pereche, deosebit de înțeleaptă. Să fi fost zeița ucisă într-adevăr? Dacă da, cine a omorât-o? Să-și fi luat singură viața, așa cum susțineau indienii? Să fi fost decapitată de Marduk, ca în mitologia egipteană? Sau criminala să fi fost fiica ei, Iștar, așa cum considerau aztecii? Ultima variantă pare a fi cea mai potrivită dacă ținem cont că, în hinduism, zeița Kali (Iștar) are o centură formată din capetele unor oameni decapitați, ghirlanda ei este alcătuită din 50 de cranii și este reprezentată mai mereu cu capul unui demon într-o mână, pe care ea însăși l-a retezat. Este posibil ca indienii să fi sugerat astfel că Iștar, zeița înnebunită după decapitări, să fi fost cea care și-a ucis mama prin acest procedeu. Dacă așa au stat lucrurile, de ce Iștar a apelat la crimă?
Am văzut că Sophia a reușit să-și asimileze eonul pereche, Theletos, devenind de două ori mai puternică. După ce a fost divizată forțat de Enlil în două entități diferite, Enki și Ninhursag, Sophia s-a divizat și mai mult în copiii acestora. Enki și-a asimilat două dintre cele trei fiice, pe Ninkurra și Uttu, la fel ca Sophia pe Theletos. Iar în final eonul decăzut a rămas împărțit în patru zeități diferite: Enki, Ninhursag, Iștar și Marduk. După închiderea lui Enki în Tartaros din 2051 î.e.n. și plecarea lui Enlil de pe Pământ, Iștar a rămas cu un singur rival la tronul planetei: fratele său, Marduk. Prin urmare, pentru a avea șansa de a-l învinge, și-a asimilat mama, fiind astfel formată din două părți dintre cele patru ale Sophiei. Fiind de două ori mai puternică decât fratele ei, adepții săi au reușit să cucerească o mare parte din lume. Astfel înțelegem și de ce Marduk face tot posibilul pentru a-l elibera pe Enki: nu îl împinge iubirea pentru tatăl său, ci are nevoie de ultimul sfert din Sophia pentru a deveni egal cu rivala sa. Întoarcerea lui Enki în lumea materială ar însemna contopirea lui cu Marduk. Inițiații în secretele zeilor au simbolizat această contopire prin numărul 12. Marduk este din cele mai vechi timpuri echivalat de adepții săi cu cifra 6; Enki, egal cu el după cum susțineau miturile babiloniene, este reprezentat prin aceeași cifră. Cei doi, ca entități distincte, erau simbolizați prin numărul 66, adică cei doi zei 6 alăturați. Însă contopirea lor (6+6) a fost reprezentată prin numărul 12. Astfel înțelegem și care dintre cele două zeități era cea dominantă în acest amestec. Cifra 1 este primul dintre cei doi, tatăl, iar 2 ultimul, fiul. Dacă Marduk ar fi fost asimilatorul iar Enki cel asimilat, inițiații ar fi reprezentat contopirea lor prin numărul 21 (prima cifră fiind 2 ar fi însemnat că al doilea zeu era la conducere). Însă din numărul 12 reiese că tatăl este cel care își va „înghiți” fiul, la fel cum a făcut-o în mitologia sumeriană cu Ninkurra și Uttu sau în cea greacă unde Kronos își înghițea copiii. După această contopire, zeul 12 o va ucide pe Iștar. Fără îndoială tot pentru a o asimila, astfel încât Sophia să fie din nou întreagă. Apocalipsa lui Ioannes sugerează această ipoteză, afirmând că „cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urî pe desfrânată și o vor face pustie și goală și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc” (17:16). Dacă Fiara o va mânca pe „desfrânată”, înseamnă că o va „înghiți” la fel ca Kronos și Enki în miturile grecești și sumeriene, adică Sophia va fi din nou completă, într-un singur trup. Abia după această reîntregire a ei Enlil se va întoarce.
Reînvierea Sophiei era țelul suprem al masonilor, adepții Veghetorilor, după cum demonstrează și britanicul Jonathan Black în cartea The Secret History of the World (2007): „Pe data de 8 iulie 1794, în fața Luvrului s-a desfășurat o ciudată ceremonie. Membrii Convenției Naționale s-au așezat într-un vast amfiteatru ridicat cu această ocazie, fiecare ținând în mână un spic de grâu ce o simboliza pe zeița Isis. În fața lor se afla un altar alături de care stătea Robespierre într-o haină de un albastru deschis, cu părul pudrat alb. După ce a declarat că «întregul univers s-a adunat aici» și a invocat Ființa Supremă, a rostit un discurs care a ținut câteva ore și s-a încheiat cu fraza: «Mâine, când ne vom întoarce la lucru, vom lupta din nou împotriva viciului şi a tiranilor».
Dacă membrii Convenției speraseră că el va anunța încetarea vărsărilor de sânge, așteptările le-au fost înșelate. Robespierre s-a apropiat de o efigie acoperită și a dat foc pânzei, dezvăluind o statuie din piatră ce înfățișa o zeiță. Momentul fusese scenografiat de un membru al Illuminati-ilor francmasoni, Jean-Jacques Davide, astfel încât zeița Sophia să pară că se înalță dintre flăcări, aidoma păsării phoenix.
Poetul Gérard de Nerval avea să afirme ulterior că Sophia o reprezentase pe Isis. Dar spiritul conducător al epocii nu era Isis, ale cărei văluri ridicate ar fi dus către lumile spirituale; și nu era nici Mama Natură, divinitatea blândă, ocrotitoare, a dimensiunii vegetale a universului. Aceasta era o Mamă Natură cu ghearele și dinții pline de sânge”. Era nimeni alta decât Sophia, eonul răzvrătit.
În Apocalipsa neotestamentară, după moartea „desfrânatei celei mari” (sau reîntregirea Sophiei) se va deschide cerul (cel mai probabil un portal din dimensiunea originară a eonilor) și va veni călare pe un cal alb un personaj care „se numește Credincios și Adevărat și judecă și se războiește întru dreptate”, îmbrăcat „în veșmânt stropit cu sânge și numele lui se cheamă: Cuvântul (Logos în original – n.a.) lui Theos”, cu ochii „ca para focului și pe capul lui sunt cununi multe și are nume scris pe care nimeni nu-l înțelege decât numai el”. Acest personaj, echivalat de creștinism cu Iesous (nimeni altul decât Enlil), nu va veni singur, ci însoțit de o armată numeroasă: „și oștile din cer veneau după el, călare pe cai albi, purtând veșminte de vison alb, curat” (19:15). În Evanghelia lui Matthaios se găsește aceeași variantă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă. Și va trimite pe îngerii săi, cu sunet mare de trâmbiță, și vor aduna pe cei aleși ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31). Cartea lui Hanok afirmă și ea că „el vine însoțit de zece mii dintre sfinții săi pentru ca el să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva lui” (1:3-9). În Cartea lui Daniyyel din Vechiul Testament, Enlil este numit Mikha’el: „în vremea aceea se va scula Mikha’el, marele voievod care ocrotește pe fiii poporului tău, și va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până în vremea de acum” (12:1). Același nume era preferat și de esenieni, în textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, descoperit în apropiere de Marea Moartă, Mikha’el fiind „mâna Domnului” care „se va ridica împotriva lui Belial”. În hinduism, la finalul acestei ere, numite Kali Yuga, zeul Vișnu (același Enlil) se va reîncarna în Kalki și se va întoarce călare pe un cal alb, cu o sabie în mână, pentru a distruge demonii și păcatele din lume. În islam, salvatorul Mahdi va veni călare tot pe un armăsar alb, la fel ca în creștinism și în hinduism. Iar în zoroastrism, salvatorul care va sosi la sfârșitul timpului se numește Saoșiiant.
Toate textele apocaliptice susțin că va urma un război între cele două tabere: de o parte Sophia, Veghetorii / Igigi și majoritatea oamenilor, iar de cealaltă Enlil, Celeștii / Anunna și câțiva pământeni care le-au rămas fideli. În Apocalipsa biblică, Ioannes povestea că a văzut „fiara și pe împărații pământului, și oștirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce șade pe cal și cu oștirea lui”. Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține și el că oamenii vor lupta alături de zei: „Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Același text mai spune că „Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile lui Belial. Atunci, puterea Domnului le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă” și „El va apărea […] și va face ca adevărul […] aducând blestem asupra Fiilor Întunericului […] și ei se vor da prinși”. Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes susține că zeul Sabaoth va coborî pe Pământ cu oștile sale cerești și îi va învinge pe cei răi. „Atunci Domnul va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (2:11), este scris în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament. În Cartea lui Yeșa’yahu se spune că „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare și puternică, asupra liwyatanului, a șarpelui care fuge, asupra liwyatanului, a șarpelui încolăcit, și va omorî balaurul cel din Nil” (27:1). Același sfârșit al Sophiei este preconizat și de Apocalipsa lui Ioannes: „Și s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer și i-a mistuit. Și diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor” (20:9-10). Tot aici se spune că va urma o judecată a păcătoșilor, care vor fi aruncați în același loc: „cine n-a fost scris în cartea vieții, a fost aruncat în iezerul de foc” (20:15). Gnosticii susțineau că Sophia a fost iertată și eliberată la un moment dat, prin urmare bătălia apocaliptică lipsește din scrierile lor. În Pistis Sophia, Iesous spune că a eliberat-o din Haos „iar Gabriel și Mikhael au adus șuvoiul de lumină peste trupul materiei lui Pistis Sophia și au pus în ea toate puterile de lumină ce fuseseră luate de la ea. Și trupul materiei ei a primit lumină cu totul. Și toate puterile din ea, a căror lumină a fost luată, au primit lumină și au încetat să mai ducă lipsă de lumină, fiindcă ele au primit lumina lor care a fost luată de la ele, căci li s-a dat lumina prin mine” (capitolul 64). Apoi, mai spunea el, „am luat-o pe Pistis Sophia și am urcat-o într-un tărâm ce se află sub cel de-al treisprezecelea eon. Și i-am dat ei un nou mister al Luminii, care nu este cel al eonului ei, tărâmul celor nevăzuți. Și i-am dat ei un cânt de laudă al Luminii, ca de acum înainte arhonții eonilor să nu mai poată avea putere asupra ei. Și am așezat-o în tărâmul acela până ce voi veni după ea, ca să o duc în tărâmul ei, ce se află în înalt” (capitolul 74). Tot atunci i-a făcut și o promisiune: „voi pecetlui tărâmurile lui Authades și pe toți arhonții care te dușmănesc pe tine, căci tu ai crezut în Lumină. Și voi mai pecetlui tărâmurile lui Adamas și ale arhonților săi, pentru ca niciunul dintre aceștia să nu lupte împotriva ta, până când nu li se va plini vremea și până când nu va veni vremea hotărâtă când Tatăl meu îmi va porunci să iau de la ei lumina lor” (capitolul 75). În cele din urmă, Iesous a dus-o în cel de-al treisprezecelea eon, printre „cei douăzeci și patru de nevăzuți”. Însă, ținând cont că gnosticii o venerau pe Sophia, considerând-o cea care le-a adus cunoașterea, este normal să fi preferat un sfârșit fericit al poveștii ei. Care nu este obligatoriu unul adevărat.
Apocalipsa lui Ioannes susține că, după câștigarea bătăliei finale, Iesous / Enlil va locui pe Pământ, alături de adepții săi, care vor trăi veșnic într-o stare eternă de fericire. Cel puțin asta este interpretarea creștinilor deși, la fel ca restul textelor apocaliptice, Apocalipsa neotestamentară dă de înțeles că Pământul va fi distrus. „Iată ziua lui Yahweh, ea vine aprigă, mânioasă și întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul și să stârpească pe păcătoși de pe el. Luceferii de pe cer și grămezile de stele nu-și vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui și luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei și pe cei nelegiuiți pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfați și obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutați decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei lui Yahweh Elohim, în ziua iuțimii mâniei lui” (13:9-13), afirmă Cartea lui Yeșa’yahu din Vechiul Testament. „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni de pe fața pământului», zice Yahweh” (1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei lui Yahweh, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului” (1:18), se spune în Cartea lui Sepanya. În Apocalipsa lui Ezra, zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde brațul și voi apuca lumea din cele patru colțuri și îi voi aduna pe toți în Valea lui Iosaphat și voi șterge sămânța oamenilor ca lumea să nu mai fie (…) Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ (…) Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”. În zoroastrism, metalele din munți vor fi topite și vor umple Pământul ca niște râuri de lavă, care vor arde păcătoșii. În Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes, zeul Sabaoth anunța: „Atunci voi trimite îngerii mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”. La fel ca în Apocalipsa neotestamentară, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare se va evapora iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”. Îngerul Telemakhos va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, apoi va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți. În final, demonii și oamenii vor fi judecați.
În zeul care se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori îl recunoaștem pe Enlil. De ce însă plănuiește el distrugerea întregului Pământ, ținând cont că este apărătorul omenirii? Să se fi răzgândit în ceea ce ne privește? Apocalipsa lui Ioannes spune că Sophia, Veghetorii și restul adepților lor vor fi aruncați „în iezerul de foc și de pucioasă” și „vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor”. Adică vor fi închiși pentru totdeauna într-o dimensiune imaterială, cel mai probabil același Tartaros. Prin urmare lumea materială, prima închisoare a Sophiei, va deveni inutilă. Așadar, Enlil plănuiește să distrugă Universul material și să elibereze spiritele captive în ciclul reîncarnărilor, care astfel se vor întoarce la sursă. În cartea sa biblică, Ioannes sugerează subtil această variantă: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este” (21:1). „Cer nou și pământ nou” nu înseamnă decât o lume diferită de cea în care ne aflăm în prezent, idee care reiese și din versetul: „Și am văzut, iar, un tron mare alb și pe cel ce ședea pe el, iar dinaintea feței lui pământul și cerul au fugit și loc nu s-a mai găsit pentru ele” (20:11). În alte pasaje, Ioannes mai spune: „Iată, cortul lui Theos este cu oamenii și el va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul lui și însuși Theos va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4), „Și moartea și iadul au fost aruncate în râul de foc” (20:14), „Și noapte nu va mai fi; și nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Theos le va fi lor lumină și vor împărăți în vecii vecilor” (22:5). O lume fără moarte, suferință și Soare nu poate fi cea materială, ci doar cea din care provin toate ființele, dimensiunea eterică a eonilor. Pistis Sophia vorbește și ea despre „plinirea eonului, care este înălțarea universului; adică desfacerea universului și înălțarea completă a numărului sufletelor desăvârșite ale moștenirilor Luminii” (capitolul 86), pasaj din care reiese distrugerea universului material și întoarcerea spiritelor în lumea eonilor. În același capitol se mai spune că „toți arhonții care s-au căit vor sălășlui și ei în tărâmul în care au fost așezați, până când sufletele Luminii vor fi înălțate toate laolaltă” și că „toate sufletele oamenilor ce vor primi misterele Luminii vor fi înaintea tuturor arhonților care s-au căit și vor fi înaintea tuturor celor din tărâmul din Mijloc și a celor din întregul tărâm din Dreapta și vor fi înaintea celor din întregul tărâm al Comorii Luminii”. De aici înțelegem că, după distrugerea lumii materiale, toate spiritele se vor întoarce în lumea eonilor, inclusiv entitățile malefice care se vor căi. În zoroastrism oamenii vor deveni asemenea zeităților nemuritoare Ameșa Spentas, adică vor trăi fără hrană, foame, sete sau răni, corpurile lor vor deveni foarte ușoare și se vor uni cu marele zeu Ahura Mazda. Acesta este rolul „Judecății de apoi” din creștinism, iudaism, islam, zoroastrism și unele curente esoterice, momentul în care morții vor învia pentru a fi judecați: stabilirea dimensiunii imateriale în care va ajunge fiecare entitate, adică cea a eonilor sau Tartaros. Despre această judecată Ioannes scria: „Și am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea tronului și cărțile au fost deschise; și o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieții; și morții au fost judecați din cele scrise în cărți, potrivit cu faptele lor. Și marea a dat pe morții cei din ea și moartea și iadul au dat pe morții lor, și judecați au fost, fiecare după faptele sale” (20:12-13). Dacă spiritele au fost smulse de Sophia din Enlil se pare că, în cele din urmă, cele întoarse în lumea eonilor se vor reuni cu el. Textul Poimandres din Corpus Hermeticum susține această variantă: „Și apoi, aceștia, în grup, se duc la Tatăl, se încredințează Puterilor și, devenind Puteri, sălășluiesc în Zeu. Acesta este țelul cel bun al celor care au dobândit cunoașterea – a fi una cu Zeul” (1:26). Pistis Sophia nu specifică acest amănunt, însă îl sugerează în capitolul 96, unde Iesous anunța: „Acum, în vremea aceasta, nu doar că veți stăpâni împreună cu mine, dar toți oamenii ce vor primi misterul Inefabilului vor fi împărați împreună cu mine în împărăția mea. Și eu sunt ei și ei sunt eu”. Referitor la „fiecare om ce va primi misterul acela al Inefabilului și îl va împlini în toate felurile și în toate înfățișările sale”, Iesous spunea în același capitol: „omul acela este eu însumi și eu însumi sunt omul acela”. Identificându-se cu spiritele aleșilor, Enlil dă de înțeles că se vor uni cu toții și vor forma o singură entitate, așa cum au fost la început. Iar lucrurile vor reveni la normal în acea lume idilică, netulburată de Sophia, închisă pentru totdeauna într-o dimensiune din care nu mai poate evada. Cel puțin asta se speră…
Dacă textele apocaliptice conțin măcar un sâmbure de adevăr și lucrurile vor sta într-adevăr așa, omenirea va afla la timpul potrivit. Dacă nu, oamenii de știință ne spun că în câteva miliarde de ani Soarele se va stinge, așa că viața de pe Pământ tot va dispărea. Bineînțeles, dacă nu ne vom distruge singuri planeta până atunci.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
