Adâncit în crepusculul vidului dintre urechile mele, scufundat în profunzimea lipsei acute de idei (m-a lovit complexul tastaturii albe cu mici influențe galbene-verzui), maltratat de sindromul postmenstrual al bolnavei mele imaginații, cu defecțiuni pe sistem nervos de ecuații fără necunoscute, mi-am propus să protestez puțin, ca să nu devin sinucigaș în serie. Ori în paralel, deși mi-e frică să nu mă tragă curentul. Drept urmare, declar oficial că de astăzi sunt în grevă de divertisment, că de avertismente se ocupă alții. Căci în sinergia exhaustivă a faptelor, când se declanșează o extorsiune a unui degajament al unei construcții din care nu mai pot să dorm împreună cu nevastă-mea în pat, mă gândesc adesea la circuitul apei sâmbetei în Mama Natură (cum aș putea să o uit pe țâțoasa aia blondă de la Antena 1?). Din păcate spațiul este limitat în limita capacității pentru care este destinat și mă trezesc din visare cu o tigaie în freză, dată de nevastă-mea din voleu, cu boltă și cu rever, de zici că m-am însurat cu Simona Halep. Ceea ce-mi amintește că trebuie să mă ocup de curățenia generală de primăvară. Norocul meu e că nu sunt singur. Din cauza incultului personalității foarte dezvoltat, am reușit performanța de a forma de unul singur un grup dezorganizat. Un fel de videochata lui Pițigoi.
Așadar, înarmat până în dinți cu un întreg arsenal de ustensile, mai ceva ca Rambo la fiecare ieșire din casă, m-am apucat de treabă. Abia am pornit aspiratorul că și-a și făcut apariția eul meu interior, un tânăr pensionar cu căderi de memorie, probleme cu prostata și apă la genunchi (unde și-a montat apometre), care își petrece timpul jucând singur table în autobuz și dialogând la fel de singur într-un dialect necunoscut. După câteva încercări nereușite de a mă nimeri cu proteza pe care o folosea pe post de bumerang, mi-a explicat printre înjurături că trebuie să respect orele de odihnă, altfel va înainta plângeri la poliție, DNA, CNA, ANAF și Trinitas TV. Pentru a evita scandalul am renunțat la aspirator și am căutat mătura. Pe care am găsit-o arzând, deoarece tripla mea personalitate s-a gândit să se joace de-a „Războiul Stelelor”. Prima dintre ele și-a dat seama că aspiratorul seamănă cu un roboțel din celebra serie și a început să-l târască prin casă, mai ales pe piciorul celei de-a doua. Care, de nervi, a șutat aspiratorul pe geam, direct la vinclu. Sau, mai exact, prin geam. Nu știu dacă a nimerit pe cineva, dar de atunci n-am mai văzut pensionarele care obișnuiau să stea pe banca de sub geamul meu. Nici cea de-a treia personalitate nu a stat degeaba ci a dat foc cozii de mătură, pe care a folosit-o pe post de sabie-laser cu care a început să atace draperiile. Iar eu m-am văzut nevoit să apelez la toate cunoștințele mele tactico-militare pentru a o atrage în baie, acolo unde dușul m-ar fi salvat de un iminent incendiu. Însă baia era ocupată de copilul din mine, care de curând a ajuns la vârsta adolescenței cu toate problemele aferente. E un tânăr puțin ciudat, autodeclarat rocker trisexual, care nu renunță la ochelari de soare nici măcar când doarme, care se îmbracă doar în negru (mai puțin la înmormântări, unde poartă roz) și care își dorește să ajungă șomer când va fi mare. E drept că l-am prins în câteva nopți cu Lună plină sacrificând gândaci de bucătărie într-un ritual cu tente zoofilice, dar bănuiesc că este doar o fază normală a adolescenței, prin care trecem cu toții mai devreme sau mai târziu.
După ce am stins în majoritatea camerelor draperiile aprinse de „mătura-laser”, am luat o cârpă și am început să șterg praful. Dar nici asta nu a durat prea mult, lovindu-mă de plânsetele laturii mele feminine, care nici anul ăsta nu a primit vreun mărțișor, deși și-a investit toată alocația în silicoane. De fapt și-a siliconat doar un sân, pentru că nu i-au ajuns banii. Chiar dacă nu are nicio relevanță, trebuie să menționez că latura mea feminină este o asistentă TV cheală care susține că este răpită des de intratereștri reptilieni, care crede numai în horoscopul din ziua anterioară și care așteaptă cu nerăbdare să vină sfârșitul lumii, pentru a deveni Miss World. Din fericire a fost calmată de prietenii mei imaginari, doi gemeni siamezi care, deși s-au născut separat, s-au hotărât să se lipească la un moment dat pentru a se ține mereu sub supraveghere (își furau jucăriile când erau mici). Ca și cum nu era destulă aglomerație, și-au făcut apariția și piticii mei de pe creier, care plănuiesc să devină stripperi de 8 martie. I-am lăsat să viseze deși bănuiesc că, din cauza crizei financiare, li se vor băga în chiloți doar cupoane de pensii, bonuri de masă, carnete de alocații, bilete de autobuz compostate și șosete tricotate.
Hotărât să iau o pauză, m-am închis în debara pentru a găsi puțină liniște. Însă nici acolo n-am putut scăpa de vocile din cap, pe care le aud tot mai des de la o vreme. Nu știu exact câte sunt, pentru că unele au ecou, însă știu că fac parte dintr-un taraf cu care speră să câștige Eurovisionul, în timpul liber se ocupă cu dublarea filmelor erotice iar când se plictisesc fac galerie tuturor echipelor de fotbal de care au auzit. Am fost salvat în ultimul moment de îngerul meu păzitor, un obez care trăiește de obicei într-o dimensiune mai mult perpendiculară decât paralelă și care are ca pasiuni salivatul în valuri, rostogolitul prin mijlocul străzii și alergatul după pietre. Abia am ieșit din debara că m-a și mușcat de picior animalul din mine, o lighioană dresată pe jumătate, care seamănă din semiprofil cu Gigi Becali și care obișnuiește să tragă pe nas praful de pe mobilă. Colac peste pupăză, m-am trezit la ușă și cu un demon sectant care insista să mă posede din când în când dar nu din răutate, ci pentru că suferă de singurătate. Ceea ce nu i-a prea convenit grupului meu, în fix 2,3 secunde iscându-se o bătaie generală, în care s-au implicat toți. Mai puțin vocile, care s-au rezumat la a face galerie. Iar casa mea arată acum ca după vizita uraganului Katrina ori a spartanilor lui Leonidas. Chiar mi se pare că una dintre voci a strigat la un moment dat „This is Sparta!”, dar nu sunt sigur. Probabil din cauza loviturilor repetate pe care le-am primit în ochi, nas și mărul lui Adam când încercam să salvez bibelourile de la bunica…
Nu am nicio șansă să termin curățenia cu un asemenea trib care locuiește clandestin în mine, fără măcar a se trece la întreținere. Așa că trebuie să îmi cumpăr un aspirator profesional, care să mă poată ajuta nu doar să termin curățenia mai repede decât aș zice „pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, ci și să mă curăț de toți acești musafiri nepoftiți. Dacă îi aspiră rapid, îi filtrează prin apă (poate cu ocazia asta îi și îneacă), îi reține în recipientul său robust și îi bate peste ochi cu periile sale de curățare, mă declar cu adevărat fericit. Numai să nu i se pară vreunuia că și acest aspirator seamănă cu vreun roboțel din „Războiul stelelor”, că o luăm de la început…