Cele două continente americane au fost populate pe parcursul câtorva milenii de diverse popoare cu credințe proprii, despre care nu ne-au rămas prea multe informații. Cunoaștem câteva civilizații importante din America Centrală și de Sud, precum cea aztecă, mayașă sau incașă, din relatările conchistadorilor spanioli și din puținele scrieri rămase, cum ar fi Popol Vuh a mayașilor sau enciclopedia despre azteci a misionarului Bernardino de Sahagun. Indigenii nord-americani nu cunoșteau scrierea, prin urmare nu au lăsat documente scrise. Din câte știm astăzi, în jurul anului 1500 î.e.n. și-au făcut apariția în America Centrală olmecii, un popor misterios cu evidente trăsături africane sau asiatice în reprezentările grafice. Aceștia s-au dezvoltat rapid, și-au construit orașe grandioase, cum ar fi La Venta, San Lorenzo Tenochtitlan și Tres Zapotes. Prin secolul al IV-lea î.e.n. a apărut civilizația maya, care timp de câteva secole a înflorit în Guatemala și în regiunile înconjurătoare, inclusiv în peninsula Yucatan. Cu câteva secole înaintea erei noastre olmecii și-au părăsit orașele și s-au răspândit în toate direcțiile, mai ales spre sud. Unul dintre ele, Teotihuacan, a fost ocupat de tolteci, care l-au părăsit și ei după câteva veacuri din motive necunoscute. Toltecii și-au construit capitala Tula / Tollan în jurul anului 700, o copie în miniatură a Teotihuacanului. Civilizația maya a atins apogeul între anii 250 și 900, după care centrele urbane mayașe au început să decadă rapid iar mayașii și-au părăsit și ei orașele sacre. În 987 toltecii au plecat din Tollan, au străbătut mai bine de 1000 de kilometri și s-au oprit în Chichen Itza, fostul oraș al mayașilor. După ce a dominat centrul Mexicului pentru câteva veacuri, civilizația toltecă s-a prăbușit în secolul al XIII-lea. Aztecii („poporul din Aztlan”), care trăiau pe teritoriul actual al Mexicului și care se autointitulau „mexica”, și-au înființat propriul imperiu în secolul al XV-lea. Capitala Imperiului Aztec era Tenochtitlan, aflată pe o insulă din lacul Texcoco, unde astăzi se găsește Ciudad de Mexico, capitala Mexicului modern. Imperiul s-a dezvoltat timp de un secol, însă sosirea conchistadorilor spanioli, bolile aduse de europeni și schimbările interne au dus la prăbușirea sa. La sosirea spaniolilor, mayașii au avut aceeași soartă ca aztecii. În America de Sud, conchistadorii au găsit aproape tot vestul continentului dominat de Imperiul Inca. A fost format în 1438, când un conducător puternic din Cuzco a cucerit celelalte triburi din Peru, integrându-le într-un sistem federal în care împăratul era considerat încarnarea zeului-soare Inti. Și acest imperiu a fost distrus, ultima fortăreață incașă fiind cucerită de spanioli în 1572.
Olmecii au dezvoltat calendarul și jocul cu mingea, care au fost preluate de mai toate popoarele mezoamericane împreună cu religia olmecilor, care includea și sacrificii rituale. Din acest motiv, după cum au observat misionarii spanioli, religia maya și cea aztecă sunt foarte asemănătoare, având în comun calendarul, sacrificiile umane și panteonul de zei cu forme de șerpi sau de păsări.
Pentru azteci, Universul conținea cerul (care avea 13 niveluri), pământul și lumea subterană (cu 9 niveluri). Universul a apărut după ce zeul hermafrodit Ometeotl s-a creat singur din întuneric. El a dat naștere celor patru zei Tezcatlipoca: Quetzalcoatl (Tezcatlipoca cel Alb), Xipe Totec (Tezcatlipoca cel Roșu), Huitzilopochtli (Tezcatlipoca cel Albastru) și Tezcatlipoca cel Negru sau doar Tezcatlipoca. Cei patru au ucis crocodilul femelă Cipactli și au creat din trupul ei lumea, pe Tlaloc (zeul ploii), pe Chalchiuhtlicue (zeița lacurilor și a râurilor) și oamenii. Pentru că Tezcatlipoca și-a pierdut piciorul în timpul luptei cu Cipactli, el a devenit primul soare. Supărat, Quetzalcoatl l-a lovit cu o bâtă de piatră, l-a aruncat din cer și i-a luat locul. Din cauză că Tezcatlipoca a preschimbat toți oamenii în maimuțe, Quetzalcoatl le-a distrus pe toate cu un uragan și a renunțat la a mai fi soare. Locul său a fost luat de Tlaloc iar acesta, la rândul său, a fost înlocuit mai târziu de Huitzilopochtli.
Într-un alt mit aztec al creației, Tonacatecuhtli, un zeu celest al fertilității, care reprezenta esența masculină a creației, trăia în Omeyocan (cel mai înalt nivel al cerului) cu soția sa, Tonacacihuatl, esența feminină. În unele mituri el a despărțit uscatul de cer iar Ometeotl – cu formă atât masculină (Ometecutli) cât și feminină (Omecihuatl) – a creat viața și oamenii pe pământul scos din ape de Tonacatecuhtli.
În universul maya, copacul lumii stă în centrul pământului și leagă cele 13 niveluri ale cerului de cele 9 straturi ale lumii de dincolo, Xibalba, întocmai ca în religia aztecilor. Fiecare strat cosmic era guvernat de câte un zeu. Acest copac, asemănător cu Yggdrasil din mitologia scandinavă, era din specia ceiba, un arbore din jungla sud-americană care ajunge până la înălțimea de 75 de metri. În mitologia maya, Universul era la început neînsuflețit, plin cu apă și învăluit în tenebre. Singura lumină existentă era o scânteie care înconjura trei zei șerpi ce stăteau în apă, înfășurați în pene verzi și albastre. Într-o zi, de ei s-au apropiat alți trei zei, numiți „Inima Cerului”: Caculha Huracan, Chipi-Caculha și Raxa-Caculha. Cele șase divinități s-au hotărât să creeze lumea. Doi dintre zeii șerpi, Tepeu și Q’uq’umatz, au strigat „Pământ!” iar lumea a ieșit din apă.
Quetzalcoatl sau Tezcatlipoca cel Alb al aztecilor, numit Kukulkan ori Q’uq’umatz de mayași, stăpânea apusul, era asociat cu planeta Venus și era descris ca un șarpe uriaș și verde cu pene. În formă umană era înfățișat cu corpul pictat, purtând o mască roșie, ca de pasăre, fiind numit Ehecailacozcatl sau Giuvaierul Vântului, simbol al răsuflării divine. În mitologia maya și aztecă el a creat lumea și focul, a dat nume câmpiilor și mărilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele și i-a învățat pe primii săi adepți muzica și dansul. Potrivit cronicarului spaniol Las Casas, „Kukulkan i-a învățat pe oameni cum să trăiască în pace și i-a pus să construiască anumite edificii importante”. În The God-Kings and the Titans, James Bailey nota părerea aztecilor despre Quetzalcoatl: „A fost un învățător – amintește o legendă – care i-a învățat pe oameni că nu trebuie să facă rău nici unei vietăți și să nu mai facă sacrificii umane, ci numai de păsări și de fluturi”. În cel mai cunoscut mit aztec despre nașterea lui Quetzalcoatl, el este fiul lui Coatlicue, care a rămas însărcinată după ce a fost lovită de o minge cu pene pe când se afla într-un templu, astfel născându-i pe Quetzalcoatl și pe Xolotl. În altă versiune, Quetzalcoatl este fiul zeului primordial Ometeotl, născut atunci când tatăl său și-a împrăștiat suflarea divină pe pământ. Fiind un zeu-șarpe asociat cu Venus și cu apusul, care a civilizat omenirea, Quetzalcoatl / Kukulkan („Șarpele cu pene”) nu poate fi decât cel numit Enki de sumerieni. Iar inamicul său, zeul furtunii, Tezcatlipoca cel Negru (despre care legendele mexicane spuneau că l-a învins la Tollan pe „Șarpele cu pene” și l-a silit să părăsească Mexicul), este rivalul lui Enki, Enlil al sumerienilor, de asemenea zeul furtunilor.
Un alt aspect al lui Enlil este Huracan al mayașilor, numit și Caculha Huracan, Tohil, Bolon Tzacab sau K’awil, zeul vântului, al focului și al fulgerului. Vântul, fulgerul și focul erau simboluri ale lui Enlil în religiile lumii. În limba spaniolă numele lui a devenit cuvântul pentru „uragan”, preluat apoi și de alte limbi europene sub forme asemănătoare, cum ar fi „hurricane” în engleză, „hurrikan” în germană și maghiară, „hurikan” în cehă sau „hurrikaani” în finlandeză. Huracan era înfățișat cu un picior de om și unul făcut din trupul unui șarpe, numele său chiar înseamnând „Cel cu un singur picior”. Acest picior diferit duce cu gândul la Tezcatlipoca al aztecilor, rămas șchiop după lupta cu crocodilul-femelă Cipactli. De altfel, între cele două divinități mezoamericane există și alte asemănări: amândoi erau zei ai furtunii, amândoi au distrus prin Potop o primă generație de oameni și amândoi aveau ca atribut o oglindă (Huracan era reprezentat cu o oglindă pe frunte, iar numele lui Tezcatlipoca în nahuatl înseamnă „Oglindă încețoșată”). Prin urmare, cei doi reprezintă una și aceeași divinitate.
Tot pe Enlil îl găsim într-o altă pereche de divinități, Tlaloc la azteci și Chaac la mayași. Chaac, zeul agriculturii, al ploii și al fertilității, era una dintre cele mai importante și mai complexe zeități din panteonul maya. Era înfățișat adesea ca un bătrân acoperit cu solzi, cu nas lung, coroiat și cu colți, care uneori purta scut și un topor de fulger, cu care lovea șerpii purtători de ploaie pentru a produce ploaia. Enlil era zeul furtunii și al ploii iar fulgerul era arma sa în multe religii ale lumii. Lovirea șerpilor semnifica rolul său de inamic al zeităților-șarpe conduse de rivalul său, Enki. În plus, în Mesopotamia se credea că Enlil este cel care i-a învățat pe oameni agricultura, motiv pentru care mayașii l-au considerat zeul agriculturii.
Similar cu Chaac era Tlaloc, al treilea soare și zeul ploii, al apei și al fertilității pentru azteci, o divinitate răzbunătoare și violentă. Domnea peste un paradis numit Tlalocan, al sufletelor care au murit din cauza apelor, iar în numele lui se făceau sacrificii umane în care erau înecați copii. Este înfățișat cu piele albastră, cu ochi bulbucați și cu colți ascuțiți. Conform mitologiei aztece, s-a născut din corpul crocodilului-femelă Cipactli când cei patru Tezcatlipoca au făcut lumea. Tlaloc s-a căsătorit de două ori: prima oară cu Xochiquetzal, zeița plantelor, a iubirii și a florilor, iar a doua oară cu Chalchiuhtlicue, zeița lacurilor și râurilor. Cu ea l-a conceput pe Tecciztecatl, zeul iepure din Lună. Și Enlil, de asemenea divinitate conducătoare a planetei și zeu al furtunii, a fost căsătorit cu Ninhursag, zeița iubirii la sumerieni. Imaginea sa hidoasă și caracterul violent în miturile popoarelor din America Centrală au o explicație cât de poate de logică: deoarece preferatul localnicilor era Quetzalcoatl / Kukulkan (motiv pentru care cel mai important calendar al mayașilor era cel venusian), rivalul divinității lor era prezentat ca o zeitate negativă.
Xipe Totec era un zeu tribal al populației indigene tlapanec din Munții Guerrero. Aztecii l-au preluat și l-au transformat într-unul dintre cei mai importanți zei ai lor, Tezcatlipoca cel Roșu, zeul războiului și al noii vegetații precum și patronul aurarilor. Guverna creșterea porumbului împreună cu Tlaloc, zeul ploii. Deși a contribuit la crearea lumii alături de ceilalți trei Tezcatlipoca, se credea că trimite omenirii și bolile. Se spunea că s-a jupuit singur pentru a le da oamenilor pielea sa ca hrană. Fără piele apare ca un zeu aurit, simbol al porumbului depănușat. La sărbătoarea Tlacaxipehualiztli, preoții lui jupuiau prizonierii și le purtau pielea. Este singurul dintre cei patru Tezcatlipoca, creatorii lumii, care nu a deținut funcția de zeu-soare. Acest zeu al războiului, care guverna creșterea porumbului împreună cu Tlaloc / Enlil și care nu a condus lumea deși făcea parte din rândul marilor zei, nu poate fi decât Ninurta, zeul războiului la sumerieni și fiul lui Enlil care, într-adevăr, nu a apucat să ocupe tronul Pământului.
Coatlicue („Fusta din șerpi”), numită și Toci („Bunica”) sau Cihuacoatl („Doamna șerpilor”), era foarte importantă pentru azteci atât ca zeiță-mamă fertilă, cât și ca divinitate a morții, care devora leșurile. Era înfățișată și drept Cihuacoatl, patroana femeilor moarte la naștere, dar și ca Tlazolteotl, zeiță sexual impură și păcătoasă. Era reprezentată grafic cu fața făcută din doi șerpi îngemănați sau decapitată, cu șerpi de sânge țâșnindu-i din gât, purtând o fustă de șerpi vii și un colier făcut din inimi și cranii umane, cu sânii goi și fleșcăiți, simbol al mulțimii de zei pe care i-a născut și alăptat. Ea le-a dat naștere lui Huitzilopochtli și celor 400 de zei ai stelelor, numiți Centzonuitznaua (ai stelelor din nord) și Centzonmimixcoa (ai celor din sud). Aceștia o urau pe Coatlicue pentru că rămăsese gravidă cu Huitzilopochtli într-un mod rușinos, fiind lovită de o minge cu pene, întocmai ca zeul Quetzalcoatl în cel mai cunoscut mit aztec despre nașterea sa. Zeii stelelor au conspirat să-și omoare mama, astfel încât Coatlicue a fost decapitată de una dintre fiicele ei, Coyolxauhqui. În acel moment Huitzilopochtli a sărit din pântecele ei deja matur și i-a ucis pe toți. Trupurile lor, aruncate de zeu pe cer, au devenit stelele, iar capul lui Coyolxauhqui s-a transformat în Lună. Iar noi o recunoaștem pe Ninhursag în această zeiță-mamă din familia divinităților-șerpi, născătoare a zeilor, fiica ei, Iștar, fiind cel mai probabil Coyolxauhqui.
Huitzilopochtli sau Tezcatlipoca cel Albastru, zeul războiului și patronul orașului Tenochtitlan, a fost ultimul soare. Era înfățișat ca un bărbat cu pene care ținea în mână o armă magică, un șarpe cu pene numit Xiuhcoatl. Era considerat egal la stat cu Tlaloc, înaintașul lui. Se credea că Huitzilopochtli se luptă neîncetat cu forțele întunericului, care voiau să scufunde lumea în noaptea nesfârșită și să distrugă omenirea. Aztecii făceau sacrificii umane în numele lui, dăruindu-i sânge și inimi de om pentru a avea putere în luptă. Ei credeau că sufletele războinicilor uciși în luptă și ale femeilor moarte la naștere îl slujeau pe Huitzilopochtli în palatul lui de pe lumea cealaltă, întocmai ca scandinavii care considerau că sufletele războinicilor ajungeau în Valhalla, alături de zei. Huitzilopochtli este cel care i-a numit pe azteci „mexica”, i-a scos din Aztlan și le-a poruncit să-și caute o altă țară. Tenochtitlan, capitala Imperiului Aztec, a fost construită din ordinul aceluiași zeu. Dacă aztecii și restul popoarelor Americii Centrale considerau pozitivă familia lui Quetzalcoatl / Enki, iar pe cea a lui Enlil negativă, Huitzilopochtli nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki și Ninhursag, de asemenea zeu războinic. Arma sa magică, șarpele cu pene Xiuhcoatl, îi demonstrează apartenența la familia lui Enki. Conform miturilor lumii, și Marduk a fost ultimul conducător al Pământului, la fel ca Huitzilopochtli. De asemenea, echivalarea lui Ninhursag cu Coatlicue demonstrează că este vorba despre același Marduk.
În religia maya îl întâlnim și pe Itzamna, marele zeu al creației, care trăia în cer, un zeu al preoților și al medicinei. În diferite reprezentări, Itzamna este asociat cu Hunab Ku, un mare zeu invizibil, cu Kinich Ahau, zeul Soarelui, și cu Yaxcocahmut, o pasăre prezicătoare divină. Itzamna le-a dat mayașilor calendarul și arborele de cacao și i-a învățat scrierea. Ca zeu pasăre apare ca șoim sau bâtlan, având pe aripi simbolurile zilei și ale nopții, ținând în plisc un șarpe cu două capete. Itzamna avea un rol important în calendarul mayaș, un an dintre cei patru rituali fiindu-i dedicat. Regii mayași îl invocau ca să le justifice dreptul de a conduce; unii adăugau la numele lor pe cel al lui Itzamna. Zeul a avut patru fii, cei patru Bacab, numiți Hobnil, Cantzichal, Saccimi și Hosanek, care susțineau cerul în cele patru colțuri ale lumii. Era căsătorit cu Ix Chel, numită și Chac Chel, zeița jaguar a moșitului și a medicinei. Acest zeu al creației care locuia în cer nu poate fi decât mesopotamianul Anu. Numele Itzamna seamănă cu cel al lui Izanagi din miturile japoneze, tot un alter-ego al lui Anu. Aspectul său de șoim este identic cu cel al lui Ra în Egipt, de asemenea același personaj. Reprezentarea sa cu un șarpe în cioc simbolizează victoria lui Anu împotriva „Marelui Șarpe” Enki, consemnată în multe mituri ale lumii.
Dacă în America Centrală era preferat Enki, zeitatea favorită a triburilor sud-americane era Enlil. Cel mai important și mai puternic zeu din panteonul incașilor era Viracocha, numit și Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca, divinitatea supremă care a creat lumea, zeul Soarelui, al furtunilor, al focului și al fulgerelor. Zeul care a distrus prima lume printr-un potop fusese venerat și de populațiile preincașe din Peru. Soția sa era Mama Qocha („Mama mărilor”), cu care a avut doi copii: Inti, zeul Soare, și Mama Quilla, zeița Lună. Se spune că Inti și Mama Quilla sunt părinții primului conducător al incașilor, Manco Capac, dar și ai surorii-soții a acestuia, Mama Ocllo. Manco Capac, fondatorul orașului Cuzco, capitala Imperiului Inca, le-a dăruit oamenilor secretele cultivării pământului și a creat un cod de legi. Împărații care i-au urmat se credeau reîncarnări ale lui Inti și îl considerau pe Viracocha tatăl lor spiritual. Astfel, cultul lui Inti a devenit cultul principal al incașilor, lui Viracocha fiindu-i dedicate puține temple. Legendelor incașilor, culese de Harold Osborne și publicate în cartea South American Mythology, susțin că Viracocha era „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară”, care „avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Cronicarul Juan de Betanyos afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, care purta o cusma (cămașă fără mâneci) ce îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. Viracocha călătorea înconjurat de adepți, care aveau rolul de a purta mesajul stăpânului lor „în toate colțurile lumii”. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”; aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. Incașii își mai numeau zeul și Illa, nume care provine din rădăcina semită El / Il, care îl desemna pe Enlil. „Atitudinea autoritară” pe care o afișa ne duce cu gândul la același zeu, sursa supremă de autoritate pe Pământ. În centrul „frizei-calendar” de pe Poarta Soarelui din complexul Kalasasaya se află o reprezentare a lui Viracocha; chipul său este aspru și dur, pe cap poartă o tiară regală, impunătoare, iar în ambele mâini ține câte un trăznet. Enlil era regele Pământului, titlu simbolizat și de tiara sa regală, dar și zeul furtunii, lucru redat și de trăznetele din mâini. Particula „ra” din numele Viracocha semnifică funcția sa de conducător iar primele litere, „vi”, sunt identice cu cele ale numelui său indian, Vișnu. Pentru incași, Viracocha este cel care a provocat Potopul, în timp ce în Mesopotamia Enlil era responsabil pentru acest lucru. În plus, într-un mit din South American Mythology se spune că, în satul Cacha din regiunea Canas, zeul a făcut să coboare foc din cer, care a ars pietrele „încât se făcuseră ca pluta, de puteai ridica bolovani mari cu o singură mână”. Și ne amintim că focul era unul dintre elementele lui Enlil. Prin urmare, identitatea celui mai important zeu al incașilor este evidentă.
În America de Nord, religiile și credințele triburilor indigene, foarte diferite, reflectă o cunoaștere sofisticată a naturii umane și a lumii înconjurătoare. Indienii hopi cred că ei sunt a patra lume, după ce trei lumi anterioare au fost distruse când oamenii s-au dedat la vicii și la lucruri rele, la fel ca în miturile din America Centrală. Majoritatea triburilor nord-americane credeau într-un zeu creator care a făcut spiritele mărunte. Universul de dinaintea creației este de obicei conceput ca o lume întunecată, pustie, de ape nesfârșite. Apoi un zeu creator apare în întuneric și creează lumea sau, în unele cazuri, dă naștere unui alt zeu care face acest lucru în locul lui. În majoritatea tradițiilor zeul creator face lumea în aceeași ordine: întâi cerul, apoi pământul și la urmă infernul. Zeul creator este imaginat uneori ca un spirit invizibil, un spirit cu atribute umane ori ca un spirit animal. Multe triburi credeau într-un mare spirit sau Manitou, o putere spirituală impersonală care se află în oameni, în animale sau în fenomene naturale. Termenul provine din cuvântul indienilor anishinaabe pentru zeu. Triburile pawnee din Nebraska venerau un mare spirit numit Tirawa, care guverna aspecte ale naturii cosmice precum Soarele, Luna și stelele, identic cu Manitou. Când misionarii creștini au intrat în contact cu indienii, după 1850, l-au echivalat pe Kitchi Manitou cu dumnezeul lor, pentru a face convertirea mai ușoară. Însă în acest zeu suprem ceresc îl recunoaștem pe An / Anu al mesopotamienilor, împăratul Universului. De altfel, numele lui An chiar se găsește în cel al lui Manitou.
Chiar dacă miturile amerindienilor sunt considerate superstiții, cele două continente americane au scos la lumină o mulțime de mistere, încă rămase fără explicații. Exceptând uriașele piramide și temple din America Centrală, despre care misionarii spanioli medievali jurau că nu puteau fi făcute de băștinași, ci de uriași sau chiar de demoni. Iată câteva dintre enigmele americane, în fața cărora societatea modernă ridică neputincioasă din umeri:
– Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experții cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut afla cum funcționează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmației că arma nu este de origine terestră”.
– În 1934, la periferia orășelului London din statul Texas a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.
– O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă orașul Treasure din statul Nevada, avea în interior un șurub de cinci centimetri lungime, vechi de câteva milioane de ani.
– Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha din California, Mike Mikesell, Wallace Lane și Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil veche de 500.000 de ani.
– În Inyo-County din California, într-o peșteră cu pereții acoperiți de picturi se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.
– O bucată de cuarț descoperită tot în California conține un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.
– În 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.
– În 1867, în mina de cărbune Hammondsville din statul american Ohio a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea două milioane de ani vechime.
– O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon (statul american Nevada) acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.
– În 1928, la ieșirea din Marele Canion din Statele Unite s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indienii hava „supai” („pereții pictați”). Falezele care flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflați la vânătoare de mamuți și bizoni se află tyrannosauri, stegosauri și iguanodoni. Știința a stabilit că oamenii și dinozaurii nu au fost contemporani, uriașele reptile dispărând cu 65 milioane de ani înaintea apariția omului.
– Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica din Peru înfățișează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.
– În 1968, în Delta din statul Utah a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porțiune de sol pietrificat, care conține un trilobit în conturul său. Trilobiții au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani și s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas care a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.
– La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de peste trei metri și jumătate. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite și îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârșitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariția omului.
– Pe platoul de la Marcahuasi, în Peru, sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struți, animale care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.
– În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în selva dintre râurile Cassiquiare și Orinoco, în munții Encaramada și în savana de lângă Cuycara, stânci uriașe pe vârfurile cărora, la înălțimi inaccesibile, sunt reprezentați tigri, crocodili, sori, stele și multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).
– Lângă orașul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile și dinozauri.
– O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei ființe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.
– Într-un basorelief din Guatemala, vechi de 4000 de ani, un om cu plete și barbă este îngenuncheat în fața unei ființe stranii, care poartă un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanți, bluză cu centură și cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuși cu un singur deget și cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.
– La Tihuanaco, în Bolivia, s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă, și statuete sau chipuri umane de piatră, unele având capetele acoperite cu căști rotunde și cu o mulțime de accesorii neidentificabile (țepi, bile, triunghiuri, cercuri). Tot aici, pe peretele de la ieșirea nordică a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toți afluenții săi.
– În deșertul San Pietro din Chile au fost găsite pe niște dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând ființe umanoide cu aripi, figuri geometrice și inscripții săpate în piatră, având litere de peste doi metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.
– În Peru, în valea dintre orașele Nazca și Palpa, a cărei suprafață măsoară 120 kilometri pătrați, se află gigantice desene și linii asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deșerturile Majes și Sihuas (la 1000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste trei milenii. Printre ele se află un șarpe lung de 72 metri. Băștinaștii spun că desenele uriașe au fost realizate cu multe mii de ani în urmă de viracochas, ajutoarele zeului Viracocha. În apropiere există două cetăți cu ziduri groase de cinci-șase metri, vechi de șase milenii.
– Un alt mister din Peru este așa numita „Bandă de Gropi”, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanță de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.
– La Mochica din Peru s-au găsit măști funerare, statuete, figurine și basoreliefuri aparținând civilizației incașe moche, de prin 1500 î.e.n., care prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale și somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci și scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conchistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măștile funerare, sunt realizate din jad verde de proveniență necunoscută.
– În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă orașul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 ani, care reprezintă figuri geometrice.
– În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat și nivelat. Acolo se află un oraș megalitic extrem de vechi.
– În Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle. La Sacsayhuaman, în Peru, sunt blocuri uriașe de piatră care arată ca și cum stâncile au fost topite, așezate la locul lor, apoi întărite. Unele legende susțin că incașii aveau abilitatea de a înmuia piatra.
– În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 și 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu patru etaje și sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoștințe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, trei bucăți gigantice de rocă sunt poziționate lângă două petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstițiilor și echinocțiilor, acele roci captează lumina Soarelui în așa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.
– În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David susținea că poziția geografică a ruinelor indienilor hopi din sud-vestul Americii oglindește cu precizie structura unor constelații. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius, iar structurile hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. De asemenea, centura Orion se oglindește în complexele mayașe de-a lungul Străzii Morților din Mexico City (îndreptate către cea mai mare piramidă din lume, Cholula) și în piramidele de la Giza (care indică orașul Helioupolis). S-a descoperit și că piramidele din Teotihuacan sunt aliniate ca planetele din sistemul nostru solar, iar piramidele din Tikal (Guatemala) imită constelația Pleiadelor.
– Perimetrul Piramidei Soarelui de la Teotihuacan (Mexic) este egal cu cel al Marii Piramide de la Giza (Egipt). Legendele spun că Piramida Soarelui și a Lunii din Teotihuacan au fost construite de zei uriași spre finalul unei ere, înainte de distrugerea civilizației. Cea mai mare piramidă din lume, veche de 3000 ani, se află la Cholula, în Mexic. Este totodată cel mai mare monument construit vreodată de oameni. Volumul ei are 4,45 milioane de metri cubi (Marea Piramidă de la Giza are doar 2,5 milioane). A fost ridicată de olmeci în secolul al III-lea î.e.n., apoi supraînălțată de tolteci. Potrivit tradiției aztece, piramida a fost construită de un gigant.
– La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoții de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1500 de ani, aparținând civilizației precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experții germani în aviatică Algund Eenboom și Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare și motor. Surprinzător, „insecta” a zburat fără probleme.
– În 1949, Alberto Ruiz Lhuillier a descoperit în Templul Inscripțiilor din Palenque mormântul lui Pacal, un rege cu o înălțime de peste doi metri, care a domnit între 615 și 683. Pe capac era gravată imaginea regelui într-o navă. Un mormânt similar este Mormântul 116 din Marea Piață din Tikal, unde se afla scheletul unui bărbat neobișnuit de înalt.
– În Matto Grosso din Paraguay, conchistadorii au găsit un stâlp înalt de opt metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” care lumina toată cetatea și alunga întunericul pe distanțe de sute de metri. În incendiul care a urmat jefuirii orașului obiectul a dispărut, nefiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldații lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populații indigene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din orașe bogate în aur, puternic fortificate și luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.
– În 1795, trei băieți din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe țărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, care a primit numele „The Money Pit”, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) și bucăți de piatră cu inscripții ciudate. În urma cercetărilor s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaș.
Nu puteau lipsi O.Z.N.-urile din „Lumea Nouă”. Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristoforo Colombo a observat o lumină ieșind din apă. Fernão de Magalhães (Fernando Magellan în română) și alți exploratori au văzut lumini asemănătoare. Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conține numeroase apariții de O.Z.N.-uri în Muddy River din Boston. În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos și foarte zgomotos, care părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”. În 1896 se semnalau pe scară largă O.Z.N.-uri în vestul Americii iar în 1991 s-a stabilit că 2% dintre americanii adulți aveau în trecutul lor o serie de experiențe care sugerau posibile răpiri de către extratereștri. În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 2000 kilometri de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 30 metri și o lungime de aproximativ 180 metri; fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn care aducea cu zeul Quetzalcoatl al aztecilor. Șamanul Bernardo Peixoto din localitatea braziliană Para povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă trei făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Creaturile i-au spus că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri, „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi. Și indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul O.Z.N. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Abduction (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri O.Z.N.” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, completa: „Învățații albi numesc asta O.Z.N. deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.
În aceste condiții, se pare că miturile americane nu sunt povești, ci istorii pierdute ale omenirii, iar Manitou, Quetzalcoatl și Viracocha aceleași zeități pe care le întâlnim în religiile întregului mapamond.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
