Fondat în Peninsula Arabică la începutul secolului al VII-lea, islamul este a doua religie a lumii în ceea ce privește numărul de adepți, care formează aproximativ 23% din populația totală a lumii. Conform tradiției, islamul i-a fost revelat între anii 610 și 632 profetului Muhammad ibn ’Abdullah de îngerul Jibrayil (Gavriil sau Gabriel în română), trimis de zeul Allah. Revelațiile lui Muhammad au fost notate de însoțitorii săi și compilate mai apoi în Coran (Qur’an în arabă), cartea sfântă a islamului. Să fi fost într-adevăr Coranul dictat de o entitate superioară profetului, așa cum cred aproape 1,7 miliarde de oameni în prezent? Teologii musulmani au ajuns la concluzia că versetele mai noi le contrazic pe cele vechi, ei numărând în Coran nu mai puțin de 225 de contradicții. Pe lângă acestea există numeroase dezacorduri cu poveștile biblice și confuzii, unele mult prea mari pentru a fi ignorate. Ceea ce duce la concluzia că Muhammad nu a primit învățăturile vreunui înger, ci le-a dictat adepților săi poveștile auzite de la evrei și de la creștini, așa cum le-a înțeles. Iată câteva dintre erorile lui:
– În Sura 7, versetul 171, arabii cred că Allah a făcut toți oamenii să răsară din coapsele lui Adam, cu toții fiind de mărimea furnicilor. În Vechiul Testament, Adam a făcut copii pe cale naturală, de mărime naturală.
– În Sura 11, versetele 44-45, unul dintre fiii lui Nuh (Noah în ebraică și Noe în română) s-a înecat pentru că era necredincios. Probabil Muhammad se referea la blestemul lui Noah asupra lui Canaan din Facerea 9:25, pe care nu l-a înțeles.
– În Sura 6, versetul 74, Azar este tatăl lui Ibrahim (Abraham în ebraică și Avraam în română). În Biblie este numit Terah. Muhammad i-a uitat numele, așa că l-a înlocuit cu unul arab.
– În Sura 11, versetul 77, Allah spune că Ibrahim „s-a certat el cu noi pentru poporul lui Lut”. În Vechiul Testament, profetul l-a rugat pe Yahweh să se răzgândească, nu a îndrăznit să îl certe.
– În Sura 11, versetul 74, Sara a râs înainte de făgăduința lui Allah că va avea un fiu, deși în Facerea 18:10 a râs după.
– În Sura 11, versetul 83 și Sura 29, versetul 32, îngerii l-au anunțat pe Lut (Lot) dinainte că femeia lui va fi pedepsită. În Biblie nu s-a întâmplat asta.
– Muhammad credea că Ibrahim a vrut să-l jertfească pe Isma’il (Yișma’el), nu pe Ishaq (Yișaq), așa cum susține Vechiul Testament.
– Shaitan (Satan) voia să-l seducă pe Ibrahim, pentru a-l convinge să nu-l jertfească pe Isma’il. Această întâmplare nu există în scripturile evreilor.
– În Sura 12, versetul 4, profetul islamului arată că nu știe povestea biblică cu visul lui Yusuf (Yosep în ebraică și Iosif în română) despre snopi, menționată în Facerea 37:7.
– În același verset, Yusuf i-a povestit tatălui său visul. În Vechiul Testament l-a povestit mai întâi fraților săi.
– În Sura 12, versetele 8-10, cei zece fii ai lui Ya’aqub (Ya’aqob) s-au hotărât să îl arunce pe Yusuf într-o fântână pentru a fi găsit de o caravană. În Biblie, consfătuirea a avut loc abia după ce Yosep a venit la frații lui, pe câmp, iar ei nu l-au aruncat în fântână pentru a fi găsit de o caravană.
– În Sura 12, versetul 12, cei zece fii îi cer lui Ya’aqub să-l lase pe Yusuf să se joace cu ei. În Vechiul Testament, Ya’aqob l-a trimis pe Yosep să-și iscodească frații.
– În Sura 12, versetele 13-14, Ya’aqub prevede ce se va întâmpla și pune în gura fiilor săi minciuna cu care aceștia își scuză pierderea lui Yusuf. În Biblie nu se întâmplă asta.
– În Sura 12, versetul 18, Ya’aqub nu își crede fiii când îi spun că Yusuf a murit. În scripturile evreilor îi crede.
– În Sura 12, versetele 19-20, Yusuf a fost găsit de o caravană, care l-a vândut unui egiptean. În Vechiul Testament, frații săi l-au vândut caravanei.
– Nu există în Biblie povestea din Sura 12, versetele 25-35, în care Yusuf are cămașa ruptă la spate, femeile își taie mâinile când îl văd iar Allah îndepărtează vicleșugul lor.
– Pledoaria lui Yusuf pro Allah și anti idoli din Sura 12, versetele 37-40, lipsește din Vechiul Testament și este realizată în stilul lui Muhammad.
– În Sura 12, versetele 50-51, Yusuf cere să fie curățit de acuzele femeilor care și-au tăiat mâinile la vederea lui. În Biblie nu există așa ceva.
– În Sura 28, versetele 7-8, Musa (Moșeh în ebraică și Moise în română) a fost salvat de soția faraonului. În Vechiul Testament a fost salvat de fiica regelui.
– În Sura 7, versetele 104 și 112-116, toiagul lui Musa, transformat în șarpe, le-a înghițit pe cele ale vrăjitorilor egipteni, întâmplare care nu există în povestea veterotestamentară.
– În Sura 7, versetul 105 și Sura 26, versetul 32, Musa a făcut minunea cu mâna leproasă în fața faraonului, care în Biblie nu există.
– În Sura 7, versetul 121, Sura 20, versetul 74 și Sura 26, versetul 49, faraonul din vremea lui Musa a vrut să-și răstignească vrăjitorii. În Sura 12, versetul 41, patriarhul Yusuf spune că unul dintre colegii săi de celulă va fi răstignit. Obiceiul crucificării nu exista în Egiptul antic, fiind o practică preferată de romani și uneori de perși, cartaginezi și macedoneni.
– Muhammad demonstrează că nu cunoștea plăgile trimise asupra Egiptului în povestea lui Musa / Moșeh. În Sura 7, versetul 130, ele sunt „potop, lăcuste, muște, broaște și sânge”. În Sura 17, versetul 55, Allah afirmă: „Și noi i-am dat lui Musa nouă semne răsvădite”. În Ieșirea din Vechiul Testament au fost zece „semne” sau plăgi: prefacerea apei în sânge, broaște, duhoare, tăuni, ciuma vitelor, bube, grindină și foc, lăcuste, trei zile de întuneric, moartea nou-născuților.
– În Sura 29, versetul 56, Musa a venit cu semne la faraon, Qarun și Haman. Dacă acest Qarun este Korah din Biblie, vărul lui Moșeh și Aaron, Haman nu are ce căuta în această poveste. Haman este vizirul regelui persan Akhashverosh din Cartea Esterei, nicidecum al faraonului.
– În Sura 40, versetele 38-39, faraonul i-a cerut lui Haman să-i construiască un turn care să ajungă până la cer, la dumnezeul lui Musa. Profetul islamului face aici confuzie cu povestea Turnului Babel.
– În Sura 18, versetele 59-81, Musa a întâlnit un personaj misterios care a ars o corabie, a ucis un tânăr și a ridicat un zid. În Vechiul Testament nu există nici personajul, nici faptele lui.
– În Sura 28, versetul 14, doi indivizi din tabere adverse se certau. Unul l-a chemat pe Musa în ajutor iar acesta l-a omorât pe celălalt cu un pumn. În Biblie povestea e diferită, Moșeh omorând un egiptean care bătea un israelit.
– În Sura 7, versetul 146, cât timp a lipsit Musa, israeliții au realizat din bijuterii „un vițel cu trup care putea rage”. În Biblie este vorba despre o simplă statuie din aur, nicidecum despre vreun vițel robotizat.
– În Sura 6, versetul 174, Muhammad își dovedește ignoranța cu privire la interdicția evreilor de a mânca animale cu copite nedespicate.
– În Sura 2, versetul 250, îl confundă pe Sha’ul (Șa’ul în Vechiul Testament) cu Gid’on.
– În Sura 34, versetul 12, duhurile i-au făcut lui Sulayman (Șelomo în ebraică și Solomon în română) icoane. Profetul islamului nu știa că în religiile din Canaan, inclusiv în iudaism, nu existau icoane, aceastea fiind specifice creștinismului.
– În Sura 21, versetele 81-82, scrie: „Și lui Sulayman îi dădurăm în stăpânire vântul cel puternic, să grăbească la porunca sa în țara pe care am binecuvântat-o; și noi știurăm toate lucrurile. Și pe unii din Satane îi dădurăm lui în stăpânire, ca să se cufunde pentru el și să facă și alte lucruri; și noi îl păzeam”. În scripturile evreilor, Șelomo nu avea putere asupra vântului și nici demoni în stăpânire. Acestea existau însă în legendele arabilor, care au ajuns și în Europa în Evul Mediu.
– În Sura 9, versetul 30, Muhammad îi acuză pe nedrept pe evrei că îl consideră pe Uzayr (Ezra) fiu al Divinității.
– În Sura 19, versetul 29, o numește pe fecioara Maryam (Maria în Noul Testament) „soră a lui Harun”. Deoarece în ebraică mama lui Isa (Iesous în Noul Testament) și sora lui Musa și Harun (Moșeh și Aaron în Vechiul Testament) au același nume, Miriam, Muhammad le-a confundat.
– Din cauza aceleiași confuzii, profetul susține că tatăl mamei lui Isa se numea Imran, iar Alyassabat (Elisabet în Noul Testament) era sora ei. Imran (Amram în Biblie) era tatăl lui Musa / Moșeh, Harun / Aaron și Maryam / Miriam, nicidecum al fecioarei Maryam / Maria. Deși Noul Testament nu îi specifică numele, Evanghelia lui Iakobos (Iacob în română) din secolul al II-lea consideră că tatăl Mariei se numea Ioakeim (Yehoiaqim în ebraică). Iar Biblia afirmă doar că Alyassabat / Elisabet (Elișaba în ebraică), mama lui Ioannes Botezătorul, era o rudă a Mariei, nefiind specificat gradul lor de rudenie.
– În Sura 3, versetele 37-51, îngerii i-au dat fecioarei Maryam vestea cea bună. În versetul 39 se spune chiar că au tras la sorți și s-au certat pentru stabilirea celor care vor livra mesajul. În Noul Testament, mai exact în Evanghelia lui Loukas, un singur înger a înștiințat-o pe Maria că va rămâne însărcinată: Gabriel (același Jibrayil despre care Muhammad susținea că i-a dictat Coranul). În Biblie nu există vreo tragere la sorți sau vreo ceartă între îngeri, menționându-se doar că „în a șasea lună a fost trimis îngerul Gabriel de la Theos, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazareth” (1:26).
– Muhammad nu îl considera pe Isa fiu al Divinității ori parte a vreunei trinități, ci doar un om, contrar Noului Testament.
– În Coran, Isa a vorbit încă din leagăn, ceea ce nu există în textele creștine.
– În Sura 3, versetul 49, Isa a creat o pasăre din lut, căreia i-a insuflat viață. Nici această minune nu există în Noul Testament. Însă o povestea asemănătoare circula printre creștini, fiind consemnată în Evanghelia Copilăriei din secolul al II-lea, atribuită apostolului Thomas.
– În Sura 5, versetele 112-115, profetul islamului dovedește că nu a înțeles povestea Cinei cea de taină așa că a schimonosit-o, afirmând că apostolii au cerut o masă din cer.
– În Sura 4, versetul 156, evreii nu l-au răstignit pe Isa ci pe altul, deoarece Allah l-a luat la sine pe profet. În legendele creștinilor nu există această variantă ci dimpotrivă, doctrina creștină bazându-se pe sacrificiul lui Iesous și învierea lui.
– După tradiția creștină, șapte sfinți s-au ascuns într-o peșteră în Ephesus pe vremea lui Caesar Gaius Messius Quintus Traianus Decius Augustus și au ieșit în timpul lui Flavius Theodosius Iunior Augustus, adică după vreo 200 de ani. În Sura 18, versetul 24, ei au stat în peșteră 309 ani.
– Pentru Muhammad, credincioșii vor ajunge în Grădinile Edenului în care, conform Surei 47, versetele 16-17, curg râuri de apă, lapte, vin și miere. În mitologia iudeo-creștină este o singură grădină a Edenului, nu mai multe, iar cele patru râuri ale sale sunt formate doar din apă.
– În Sura 22, versetul 23, credincioșii vor purta după moarte în grădinile pătrunse cu râuri pe dedesubt haine de mătase și brățări de aur și mărgăritare. Ceea ce ar fi cam greu de realizat dacă oamenii ar ajunge pe lumea cealaltă doar cu spiritul, nicidecum cu trupul, conform tuturor religiilor.
– În Sura 22, versetul 64, scrie: „Și el ține cerul ca să nu cadă pe pământ, doar numai cu voia sa, Allah este pentru oameni îndurător, milostiv”. Iar în Sura 34, versetul 9: „De am voi noi i-am scufunda în pământ sau am lăsa să cadă asupra lor o parte din cer”. Prin aceste concepții Muhammad își dovedește din nou ignoranța, ținând cont că cerul nu este format din materie solidă, neavând cum să cadă pe Pământ.
– În Sura 41, versetul 11, Allah afirmă: „Noi împodobirăm cerul lumii cu candele și cu o pază”. Dacă este vorba despre stele și despre Lună, o entitate superioară nu le-ar considera sub nicio formă „candele” și „o pază”.
– De remarcat este și concepția lui Muhammad despre viață, pentru el totul fiind doar un joc și o glumă: „Și noi am făcut cerul și pământul și ceea ce este între ele în glumă” (Sura 21, versetul 16), „Și această viață a lumii nu e nimic decât o glumă și un joc, însă locuința în lumea de apoi, aceea este viața!” (Sura 29, versetul 64), „Însă ce este viața lumii decât un joc și o glumă?” (Sura 6, versetul 32).
– Trebuie să specificăm și că profetul islamului credea că în Vechiul Testament au existat pasaje referitoare la el, pe care însă evreii le-au modificat. Adevărul este că oricine poate face această afirmație, care nu poate fi nici confirmată, nici infirmată. Prin urmare, valoarea ei este egală cu zero.
– Nu puteau lipsi „minunile” din povestea profetului, el susținând că a fost dus în cer de un înger sau că a băgat Luna în mânecă. La fel ca în cazul tuturor „miracolelor” religioase, nu au nicio relevanță atât timp cât sunt realizate fără martori sau aparent în fața unor martori cu credibilitate îndoielnică.
Toate aceste confuzii, contraziceri ale Bibliei, reinterpretări și aberații, alături de cele 225 de contradicții dintre versetele noi și cele vechi, demonstrează că Muhammad nu a primit nicio informație de la vreun înger sau zeu, ci a inventat totul. A auzit legendele biblice de la evreii și creștinii din Mecca, le-a amestecat pe alocuri cu elemente ale folclorului arab și le-a compilat într-o versiune proprie, plină de erori cauzate de lipsa înțelegerii sau de scăpările memoriei. Neștiind să scrie și să citească, s-a mulțumit doar să asculte respectivele legende. Chiar și teologul, filologul și orientalistul român Silvestru Octavian Isopescul se întreba acum mai bine de un secol: „Oare nu este Coranul o cârpeală făcută din Torah, Evanghelie și fabule?”. Profitând de haosul credințelor religioase ale arabilor și de lipsa unei religii centralizate, Muhammad a inventat o nouă religie, islamul. Pentru că își dorea să devină mai mult decât un simplu comerciant, s-a declarat profet al noii religii, susținând că un înger trimis de zeul Allah i-a dictat Coranul. Meccanii nu au căzut atât de ușor în plasă, dându-și seama că totul era invenția lui Muhammad. Chiar presupuneau că își compunea surele cu ajutorul altora, cum ar fi rabinul Abdallah ibn Salam. Deși nu a fost crezut în Mecca, „profetul” a avut succes în Medina, acolo unde a reușit să-și strângă o armată cu care i-a pedepsit pe meccani. În timp a reușit să cucerească întreaga peninsulă Arabică și să-și impună religia cu forța, mai ales în ultimii săi zece ani de viață. Pentru a ne face o idee despre campania de convertire a locuitorilor peninsulei menționăm că în anul 627, după ce Medina a fost asediată de meccani, Muhammad i-a asediat pe evreii din seminția Kureiza; după ce aceștia au capitulat, toți bărbații au fost uciși iar femeile și copiii luați ca sclavi.
Până să ajungă să aibă o armată de partea lui, Muhammad a încercat să-și atragă adepți pe cale pașnică, susținând că versetele lui au fost dictate de un înger trimis de Allah. Așa cum era logic, a preferat în primul rând să convertească persoane bogate și influente. Aceste încercări ale lui se văd cu ochiul liber chiar și în Coran. De exemplu:
– La început nu a hotărât o direcție pentru rugăciune. Apoi, ca să câștige favorurile evreilor, a stabilit Qibla (direcția către care se îndreaptă musulmanii în timpul rugăciunilor) spre Ierusalim. Văzând că evreii îl ignoră, a schimbat Qibla către Mecca.
– În timp ce încerca să îl convertească pe nobilul Walid ibn al-Mughira și alte căpetenii din Mecca, Muhammad a fost întrerupt de orbul Abdallah ibn Umm Maktum, care a cerut să fie inițiat în islam. Plin de ciudă pentru că era deranjat de un sărac, profetul și-a încrețit fruntea și i-a întors spatele. În Sura 80 își recunoaște fapta, susținând că pentru asta a fost admonestat de Allah.
– În Sura 53, „profetul” spunea despre zeițele Allat, al-Uzza și Manat că „acestea sunt lebede, ce zboară sus și în mijlocirea lor să se nădăjduiască”. Deși religia sa era monoteistă, nu a negat existența celor trei zeițe și nici nu le-a condamnat cultul ci a preferat să le laude, pentru a-și câștiga simpatia koreișiților. Deoarece aceștia au rămas indiferenți la laudele lui, Muhammad a declarat a doua zi că versetele despre zeițe erau de inspirație satanică și le-a înlocuit cu versetele 21-23.
Până la adoptarea islamului religiile Arabiei erau diverse, în special politeiste. Fiecare regat avea propriul său panteon format din trei până la cinci zeități. De exemplu, în Saba era venerat Almaqah ca divinitate supremă, alături de el găsindu-se Athtar, Haubas, Himyam și Dhat-Badan. Athtar era zeul principal al regatelor Ma’in și Himyar, Amm în Qataban și Sayin în Hadhramaut. Cele trei zeițe menționate de Muhammad în versetele „satanice”, Allat, al-Uzza și Manat, erau venerate în special în Mecca și la Kaaba. Pe lângă aceste culte autohtone și-au făcut loc creștinismul (în nord-vestul, nord-estul și sudul Arabiei), iudaismul, zoroastrismul (în est și în sud) și maniheismul. Zeitățile arabilor au fost împrumutate de la vecini, așa cum se obișnuia din cele mai vechi timpuri. De exemplu, Allat este varianta arabă a numelui Elat, unul dintre epitetele zeiței Așerah în Canaan. Manat provine din numele zeiței Anat, importată tot din Canaan. Al-Uzza a fost denumită după Uzza, unul dintre numele alternative ale îngerului Metatron în folclorul iudaic. Șamaș, zeul Soarelui în Babilon, a fost transformată în Șams, zeița Soarelui pentru arabi. Hubal reprezintă o combinare a termenilor „hu” („spirit” sau „zeu”) și „baal” („domn”, „stăpân”). Zeitatea solară Malakbel înseamnă în aramaică „Mesagerul lui Baal”. Athtar a fost și el adoptat din Canaan, fiind latura masculină a zeiței Iștar din Babilon.
Allah, divinitatea islamului, nu a fost inventat de Muhammad, ci exista în cultele politeiste arabe. Variante regionale ale numelui său apar în inscripții pre-islamice atât creștine, cât și păgâne. Chiar și tatăl lui Muhammad se numea Abdullah, adică „Servitorul lui Allah”. Conform versiunii oficiale, numele zeului este format din articolul hotărât arabic „al” și substantivul „ilah”, care înseamnă „zeu”. Dacă arabii au adoptat o mulțime de divinități din Canaan, același lucru s-a întâmplat și cu Allah. Particula „al” este echivalentă cu „el” din limbile vest-semitice, Allah fiind doar varianta arabă a lui Elah, un epitet al zeului biblic și, totodată, varianta aramaică a ugariticului „eloah”. Forma sa de plural, „elim”, este echivalentă cu ugariticul „elohim”, numele folosit de canaaneeni pentru a-și desemna zeitățile, adoptat de evrei ca epitet al zeului lor. Coranul chiar susține că Allah al arabilor este Yahweh al evreilor (nimeni altul decât Marduk al babilonienilor), ceea ce reiese și din simbolistica arabă; simbolul islamului este semiluna iar Yahweh înseamnă „Cel care a devenit Luna”. Stema islamului conține și o mică stea cu cinci raze lângă marea semilună, care simbolizează supremația lui Marduk în fața inamicului său, Enlil, al cărui simbol era pentagrama. Până să fie transformat de Muhammad într-un dumnezeu unic, omnipotent și omniscient, după modelul iudeo-creștin, Allah era o divinitate ca toate celelalte, care avea chiar și o familie. După cum recunoaște chiar Coranul, arabii credeau că îngerii sunt fiicele lui Allah. Numele Allat („Zeița”), una dintre cele trei zeițe venerate în Mecca, este forma feminină a numelui Allah, sugerând că era consoarta zeului, după modelul altor religii semitice în care se regăseau perechile El-Elat, Bel-Belet, Anu-Antum, Șara-Șala sau Athtart-Aștart. Ceea ce nu ar trebui să ne mire, ținând cont că și în Canaan Yahweh avea o consoartă, pe Așerah, ambele zeițe dispărând odată cu apariția iudaismului și a islamului. Iar astăzi rădăcinile politeiste ale islamului sunt ascunse, pentru a putea fi aplicată marea Shahada sau mărturia de credință a musulmanilor: „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Muhammad este profetul lui Allah”. Și totuși ele există…
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
Lasă un răspuns