Creștinismul este cea mai răspândită religie la ora actuală, având peste două miliarde de adepți. Deși este considerat o religie monoteistă, în creștinism sunt venerați sute de sfinți și un dumnezeu triplu, format din trei entități diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Personajul principal al acestei religii este Iesous (Yeșu’a în ebraică), supranumit Khristos („Mașiah” în ebraică, adică „Cel uns”), considerat de cei mai mulți a fi un personaj real, care a trăit în Palestina primului secol al erei noastre. Chiar dacă nu există dovezi ale existenței lui, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe creștini, ținând cont că religia se bazează pe credință și nu pe fapte. Singurele scrieri din primul secol care îl menționează sunt cele patru evanghelii canonice și epistolele apostolului Paulos (Pavel), incluse în Noul Testament. Pe lângă acestea mai există două pasaje controversate în cartea Antichități iudaice a istoricului iudeo-roman Flavius Iosephus. Ținând cont că sunt scrise într-un stil diferit de al lui Iosephus, că Iesous lipsește cu desăvârșire dintr-o operă mai veche a autorului, Războaiele iudeilor, iar cea mai veche menționare a unuia dintre pasajele controversate este cea a lui Eusebius din anul 324, înseamnă că respectivele pasaje au fost incluse în textul original de un creștin care încerca să-și valideze credința prin falsificări. Flavius Iosephus a descris cu lux de amănunte istoria poporului său, menționându-i pe toți profeții, agitatorii și liderii rebeliunilor de până la asediul Ierusalimului, fiind necesară falsificarea lucrării sale pentru a apărea și numele zeului creștinilor printre ei. Următoarea menționare a lui Iesous este cea din Annales a istoricului roman Publius Cornelius Tacitus, scrisă în jurul anului 116. Ceea ce nu demonstrează existența zeului creștinilor la începutul primului secol, cartea fiind scrisă la 83 de ani de la presupusa lui moarte, ci doar că în Roma secolului al II-lea circula acest mit la fel ca multe alte, de la cele ale egiptencei Aset (Isis) sau ale persanului Mithras până la cele ale clasicilor Iupiter și Hercules. La începutul primului mileniu al erei noastre existau o mulțime de cronicari greci, romani și iudei în întregul Imperiu Roman (în care era inclusă și Palestina), care consemnau toate evenimentele importante; cu toate acestea, niciunul dintre ei nu l-a menționat pe iudeul Yeșu’a / Iesous, care a săvârșit în miturile creștine o mulțime de miracole. Iată câțiva dintre ei:
– Gaius Suetonius Tranquillus (cca 69-122), istoricul a 12 împărați romani, care a trecut în revistă toți oratorii și predicatorii din acea perioadă, nu a auzit de Iesous. Despre creștini scria că sunt o sectă cu o religiozitate superstițioasă, la fel cum i-au descris și alți doi contemporani ai săi, Publius Cornelius Tacitus și Plinius cel Tânăr. Într-un pasaj din Divus Claudius, biografia împăratului Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, există un pasaj care pentru creștini constituie o menționare a zeului lor: „Din cauză că evreii deranjau în mod constant la instigarea lui Chrestus, el (Claudius – n.a.) i-a expulzat din Roma”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi existat în Palestina până în anul 33 un iudeu considerat Mesia sau Khristos, ci doar că în anul 49 evreii din Roma erau instigați de un anume Chrestus. Termenul „chrestus”, care însemna „bun” sau „folositor”, era des întâlnit în acea vreme, fiind atribuit mai ales sclavilor.
– Naturalistul și filosoful roman Gaius Plinius Secundus sau Plinius cel Bătrân (23-79), care a consemnat faptele celebre din timpul său, nu a auzit de Iesous Khristos. Nici nepotul său, Gaius Plinius Caecilius Secundus sau Plinius cel Tânăr (61-113), care în epistolele sale nota tot ce se întâmpla interesant în acea vreme. Nici măcar în scrisoarea sa către împăratul Caesar Nerva Traianus Divi Nervae Filius Augustus, în care consideră creștinismul o „depravată, excesivă superstiție” derivată din iudaism.
– Fostul sclav frigian Epiktetos (cca. 55-135), devenit filosof după ce și-a obținut libertatea, un eminent orator și cunoscător al religiilor, a locuit în Roma până în 93, când împăratul Titus Flavius Caesar Domitianus Augustus a izgonit filosofii din oraș. Arrianos, discipolul său, i-a notat discursurile, considerându-le comparabile cu literatura socratică. Deși Epiktetos a studiat credințele religioase contemporane, nu a auzit de Iesous Khristos.
– Unul dintre primii geografi romani, Pomponius Mela, a scris în jurul anului 43 De situ orbis libri în stilul lui Strabon, alăturând descrierii fiecărei țări menționate principalele evenimente petrecute acolo. Deși lucrarea sa a fost redactată la doar zece ani după presupusa înviere miraculoasă a lui Iesous, Pomponius nu îl menționează în capitolul despre Iudeea.
– Istoricul, biograful și eseistul Lucius Mestrius Plutarchus (cca. 46-120) s-a născut în Chaironeia din Grecia, acolo unde legendele creștinilor susțin că s-au răspândit discipolii lui Iesous, care au înfăptuit numeroase minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea pe nerăsuflate. Nicio astfel de minune nu îi era cunoscută lui Plutarchus. A trăit 30 de ani în Roma și nici acolo nu au ajuns la urechile lui miracolele „divine”. Deși specializat în realizarea biografiilor oamenilor celebri, fără a neglija legendele din jurul lor, nu a scris nici măcar un singur cuvânt despre Iesous.
– Filosoful Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – 50 e.n.), considerat „Platon al evreilor”, care a mers atât la Roma, cât și la Ierusalim, a scris nenumărate opere din care școlile teologice creștine au preluat ulterior multe idei. Familia lui Philon avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu casa regală irodiană și cu cea imperială din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice, fiica monarhului iudeu Herodes Agrippa. Celălalt nepot al său, Tiberius Iulius Alexander, a fost procuratorul Iudeei și prefectul Egiptului. Cu toate acestea, Philon nu l-a menționat nici pe Iesous, nici pe apostolii lui.
– Filosoful și dramaturgul roman Lucius Annaeus Seneca (cca. 4-65) a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială. Se afla la Roma atunci când mitologia creștină susține că a avut loc întrecerea de miracole dintre apostolul Simon Petros (Petru) și vrăjitorul Simon din Gitta. Petros învia morți, reda vederea orbilor și a făcut Luna să coboare de pe cer pentru a lumina o încăpere, iar celălalt Simon levita, făcea statuile să danseze și o seceră să lucreze singură. Nu doar pentru Seneca cei doi și minunile lor au rămas necunoscute, ci pentru toată lumea din Roma. Asemenea miracole mai mult ca sigur ar fi uimit pe oricine și totuși nu sunt consemnate de romani. Nici măcar apostolul Paulos (Pavel) nu l-a menționat pe Petros în Roma nici în cei doi ani pe care i-a petrecut acolo, conform capitolului 28 al Faptelor Apostolilor, nici în Epistola către romani, unde salută 50 de creștini aflați în acea perioadă în capitala Imperiului Roman.
Lipsa scrierilor din primul secol al erei noastre despre Iesous, în afara celor biblice, nu constituie singurul argument în favoarea inexistenței acestui personaj. Un al doilea ar fi mulțimea de erori și inadvertențe din Noul Testament. Să luăm, de exemplu, nașterea lui miraculoasă dintr-o fecioară în care a intrat Sfântul Duh. Din patru evangheliști, doar doi i-au menționat nașterea, Matthaios (Matei) și Loukas (Luca). De ce Markos (Marcu) și Ioannes (Ioan) nu s-au obosit să noteze un asemenea eveniment incredibil? Și de ce există diferențe mari între cele două versiuni? La Matthaios, un înger i-a apărut în vis lui Ioseph (Iosif) pentru a-l anunța că se va naște Iesous; la Loukas, îngerul a anunțat-o pe Maria. La Matthaios, nașterea a avut loc într-o casă iar la Loukas într-o iesle, din cauză că Ioseph și Maria nu au găsit o locuință în care să petreacă noaptea. Cei trei magi de la răsărit, care i-au adus daruri pruncului divin, sunt amintiți doar de Matthaios; la Loukas locul lor este luat de un grup de păstori. Miraculoasa stea care i-a condus pe magi din Persia până în Bethleem nu există decât la Matthaios, deși ar fi trebuit să fie pomenită nu doar de toți cei patru evangheliști, ci și de astronomii din Iudeea și din împrejurimi. Nimeni nu a văzut-o, nici măcar regele Herodes (Irod), chiar dacă evanghelistul susține că ea a mers înaintea magilor din Ierusalim până în Bethleem. Decizia lui Herodes de a ucide toți pruncii de până în doi ani nu este relatată decât de Matthaios. Acest masacru nu numai că nu a fost menționat de niciunul dintre evangheliștii rămași, ci nici măcar de cronicarii sau istoricii vremurilor. Doar Matthaios amintește fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. Pentru Loukas, cei trei nu numai că au rămas în Iudeea, dar peste opt zile de la naștere Iesous a fost dus la Ierusalim pentru circumcizie; dacă Herodes ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor, băiatul ar fi fost aruncat direct în gura lupului. Dar Loukas nu avea habar de acea hotărâre macabră a regelui iudeilor, pe care o cunoștea doar Matthaios. La Loukas, Ioseph și Maria trăiau în Nazareth dinainte de a se naște Iesous; pentru Matthaios au ajuns în Nazareth doar după întoarcerea din Egipt, alegând Galileea în locul Iudeei de teama regelui Herodes. Loukas este singurul care pomenește episodul din templul de la Ierusalim, când Iesous avea 12 ani. Matthaios, Markos și Ioannes au rămas tăcuți și în această privință.
Dacă cele patru evanghelii canonice se contrazic între ele, nici cele gnostice nu puteau fi altfel. Evanghelia Adevărului, a Egiptenilor, a Mariei, a lui Thomas sau a lui Philippos nu vorbesc despre nașterea lui Iesous. Toate miracolele care îi însoțesc nașterea, atât de cunoscute nouă din mitologia creștină, pentru gnostici lipsesc cu desăvârșire. Nici urmă de înger care să-i vestească nașterea, stea, magi, păstori, masacru al copiilor sau fugă în Egipt. Însă, dacă pentru Ioannes Cuvântul s-a întrupat în Iesous iar la Markos Duhul Sfânt a coborât peste Khristos, gnosticii aveau legende asemănătoare. Conform episcopului Irenaeus, ei credeau că Khristos s-a unit cu sora sa, eonul Sophia, coborând apoi în Iesous, copilul născut din fecioară cu ajutorul lui Theos (Dumnezeu). În Evanghelia Adevărului, Khristos este Cunoașterea care a emanat din Tatăl. În Evanghelia Egiptenilor el este eonul Seth, fiul primului om „nestricăcios”, Adamas.
Coranul nu amintește de Ioseph și nici nu-l consideră pe Iesous fiul vreunei divinități. În schimb, susține că „Al-Masih Isa (Mesia Iesous – n.a.), fiul lui Maryam (Maria – n.a.), este trimisul lui Allah, cuvântul său pe care el l-a transmis lui Maryam și un duh de la el” (Sura 4:171). „Cuvânt” îl numea și Evanghelia lui Ioannes însă, pentru profetul Muhammad, această exprimare are un alt sens. Singurul eveniment asemănător evangheliilor canonice este nașterea lui Iesous din fecioară și vestirea nașterii sale de către arhanghelul Jibrayil (Gabriel).
Parcă pentru a contrazice și mai mult puținele relatări despre nașterea lui Iesous, Evanghelia copilăriei lui Khristos spune că s-a născut într-o peșteră, apoi a fost pus într-un staul, unde i s-au închinat un bou și un măgar. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Bethleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Nașterea zeilor în peșteri era un element comun religiilor multor popoare. Pe lângă Tammuz, se credea că și zeii Dionysos, Zeus, Hermes, Adonis, Mithra și Eon s-au născut în peșteri. Amintim că, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous s-a născut într-o casă, iar pentru Loukas într-un staul. Niciunul dintre ei nu sprijină ipoteza închinării boului și a măgarului.
Chiar dacă Iesous nu este menționat de cronicarii primului secol iar versiunile nașterii sale conțin mari diferențe, poate reușim să aflăm măcar anul nașterii lui. Pentru majoritatea, el s-a născut în anul 1. Însă, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous a venit pe lume cu puțin timp înainte de moartea regelui Herodes cel Mare, adică în anul 4 î.e.n. Loukas încearcă să ne adâncească și mai mult în ceață, susținând că nașterea a avut loc în timpul recensământului din vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei. Cum Quirinius a devenit guvernator în anul 6, acela este anul nașterii lui Iesous în viziunea lui Loukas, cu zece ani mai târziu decât preconizase Matthaios și cu cinci după data acceptată în mod convențional. Tot Loukas spune că Iesous a fost botezat în al cincisprezecelea an de domnie al împăratului roman Tiberius, când era cam de 30 de ani. Al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus înseamnă anul 29, ceea ce mută nașterea lui Khristos în anul 1 î.e.n. Așadar avem trei ani diferiți pentru nașterea zeului creștinilor: anul 4 î.e.n., anul 1 î.e.n. și anul 6 e.n. Pentru a rezolva odată pentru totdeauna această enigmă, călugărul Dionisius cel Mic, care trăia la Roma prin secolul al VI-lea, a fixat nașterea lui Iesous în anul 752 al calendarului roman, devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru. Deși problema pare rezolvată, rămân cele trei versiuni diferite ale evangheliilor canonice.
Dacă nu am putut stabili anul nașterii, putem încerca măcar să aflăm luna și ziua. Toți creștinii cred astăzi că Iesous s-a născut pe 25 decembrie. Însă, dacă ne luăm după Evanghelia lui Loukas, această dată nu poate fi adevărată. Evanghelistul ne spune că în momentul nașterii erau păstori cu turmele pe câmp, iar luna decembrie este una mult prea rece pentru a duce turmele pe câmpuri chiar și în Palestina. Puțini știu că primii creștini serbau ziua nașterii lui Iesous pe 6 ianuarie. În Grecia, această zi era considerată data nașterii zeului Dionysos, iar la Alexandria era ziua lui Eon, zeul născut din fecioara Kora. Pentru a se facilita trecerea de la aceste divinități la Iesous, primii creștini au împrumutat data de 6 ianuarie și au folosit-o pentru a sărbători data nașterii zeului lor. Cea mai veche informație despre sărbătorirea nașterii lui Iesous pe 25 decembrie se găsește în calendarul roman din anul 354. În această zi în tot Imperiul Roman se celebra nașterea zeului Mithra, împrumutat din Persia. De asemenea, zeii Adonis și Tammuz erau serbați pe aceeași dată. Pentru a facilita tranziția de la zeii păgâni la Khristos, creștinismul a păstrat datele importante din vechile religii, înlocuind doar divinitățile.
Nașterea lui Iesous se mai lovește de o problemă, de această dată de ordin genetic. Heterozomii sunt cromozomii care determină sexul unui organism. La mamifere (implicit și la oameni), masculii au perechea de cromozomi X și Y, iar femelele XX. Din cromozomul X al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei se naște un copil de sex feminin, iar din cromozomul Y al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei rezultă un copil de sex masculin. Prin urmare, sexul masculin este dat de cromozomul Y. Dacă povestea biblică ar fi fost adevărată prin nu știu ce minune complet ilogică, iar Iesous s-ar fi născut doar din Maria, fără intervenția unui individ de sex masculin, în niciun caz nu ar fi putut fi bărbat. Pentru că din cromozomii XX ai ei nu putea apărea cromozomul Y al lui. Așadar, dacă Maria ar fi reușit să-l conceapă singură, fără intervenția unui mascul cu trup material (spre deosebire de Duhul Sfânt, care nu poate transmite gene fiind imaterial), Iesous ar fi trebuit să aibă doar cromozomii XX, adică să fie de sex feminin. Dacă era de sex masculin, adică avea cromozomii XY, înseamnă că Maria nu l-a conceput singură, ci cu ajutorul unui bărbat care i-a transmis copilului cromozomul Y. Însă credincioșii rezolvă această enigmă transformând întâmplarea într-un miracol divin, iar alții preferă soluții logice, cum ar fi inseminarea artificială. Ceea ce este inutil, ținând cont de mulțimea de contradicții referitoare la nașterea lui Iesous, care duc către o singură concluzie logică legată de presupusa lui existență.
Dacă nu putem stabili cu exactitate nici când s-a născut Iesous, nici cum, poate învierea lui este mai puțin complicată. Povestea este binecunoscută: a fost crucificat, a treia zi a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.
Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea lor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Iesous dispăruse?
– Matthaios: două femei, „Maria Magdalena și cealaltă Marie”.
– Markos: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iakobos, și Salome”.
– Loukas: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, și Ioanna și Maria lui Iakobos și celelalte împreună cu ele”.
– Ioannes: o singură femeie, „Maria Magdalena”.
A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.
– Matthaios: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.
– Markos: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.
– Loukas: „foarte de dimineață”.
– Ioannes: înainte de răsărit, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”.
Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?
– Matthaios: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.
– Markos: era deschis – „ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.
– Loukas: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.
– Ioannes: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.
Doar Matthaios amintește de paznicii care aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.
– Matthaios: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.
– Markos: pe „un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb”.
– Loukas: „doi bărbați” cu „veșminte strălucitoare”.
– Ioannes: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petros și celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veșminte albe”.
Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Erau doi sau unul? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Iesous nu mai era acolo. Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției zeului lor?
– Matthaios: „cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor lui”.
– Markos: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.
– Loukas: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”.
– Ioannes: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.
Dacă tot a înviat, Iesous nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?
– Matthaios: Mariei Magdalena și celeilalte Maria, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iesous le-a întâmpinat”.
– Markos: „și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) el s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.
– Loukas: pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau și se întrebau între ei. Și Iesous însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”.
– Ioannes: rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petros și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu fața și a văzut pe Iesous stând, dar nu știa că este Iesous”.
Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Iesous după înviere?
– Matthaios: pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iesous le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”.
– Loukas: cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.
– Ioannes: Maria Magdalena „nu știa că este Iesous”, ea „crezând că este grădinarul”.
La Matthaios, Maria Magdalena și cealaltă Maria l-au recunoscut imediat. Markos nu oferă detalii despre reacția ei însă, la Loukas și la Ioannes, Magdalena și cei doi ucenici nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Iesous de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”? Dacă este așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matthaios, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?
În Evanghelia lui Ioannes, dându-și seama că Iesous trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie, însă el a oprit-o. „Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu”, i-a zis Iesous. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer femeia nu l-ar fi putut atinge, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara Iesous a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile și coasta sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate acestea, pentru apostolul Thomas interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios ci credincios” i-a spus Iesous, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Thomas, dar poate Iesous nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matthaios, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”. La Loukas, Iesous chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?
Pe lângă multiple elemente fantastice, Matthaios descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele horror cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a consemnat acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari iudei, greci și romani. Să fi fost pentru ei morții vii ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a evanghelistului Matthaios, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?
Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Iesous. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat ori s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Iesous prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Iesous le-a apărut doar discipolilor săi. Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Iesous în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilatus ori în fața regelui Herodes? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr zeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Markos, Loukas și Ioannes spun că apostolii nu i-au crezut pe cei care susțineau că l-au văzut pe Iesous, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al zeului lor, nu este logic că ceilalți ar fi crezut cu atât mai puțin? De ce ar fi ales Iesous cea mai dificilă cale? Evident, pentru că este vorba doar despre o poveste inventată.
Pe lângă aceste nereguli legate de nașterea și de învierea lui Iesous există unele și în cazul genealogiei lui. Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare îi abordează arborele genealogic: cea a lui Matthaios și cea a lui Loukas, aceleași care s-au ocupat și de nașterea lui. Markos și Ioannes nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Iesous dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matthaios își prezintă versiunea de la Abraam (Avraam) la Ioseph. Loukas o ia în sens invers, de la Ioseph până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Iesous este urmașul lui David / Dawid, sau „Iesous Khristos, fiul lui David”, cum îl numește Matthaios, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Ioseph. La Matthaios, în acest interval sunt 27 de persoane, iar la Loukas 42. Această diferență are o explicație plauzibilă: Loukas prezintă descendenții lui Nathan / Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matthaios pe cei ai lui Solomon / Șelomo, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Ioseph din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…
Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Ioseph. La Matthaios, „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph”. Loukas vorbește despre „Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui”. Cine era tatăl lui Ioseph? Eli / Heli sau Iakobos / Ya’aqob? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matthan sau Matthat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație în urmă lucrurile se complică din nou. La Matthaios, străbunicul lui Ioseph / Yosep se numea Lazaros / El’azar; la Loukas, numele lui era Leui / Lewi. Continuând până la David / Dawid, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon / Șelomo, iar cealaltă pe ai lui Nathan / Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Ioseph? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Ioseph ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.
Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Nathan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Ioseph, Matthan – Matthat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram / Yehoram, în timp ce stră-strănepotul lui Nathan purta numele Iotam / Yotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Ioseph, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matthaios spune: „Iechonias a născut pe Salathiel; Salathiel a născut pe Zorovavel; Zorovavel a născut pe Abioud”. La Loukas îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorovavel, fiul lui Salathiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorovavel / Zerubbabel și a tatălui său, Salathiel / Șe’alti’el. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Nathan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Ioseph, Matthan – Matthat și Ioram – Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Loukas a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Ioseph. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Loukas afirmând foarte clar că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matthaios spune la fel de clar că „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iesous, care se cheamă Khristos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care este considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iakobos susține că tatăl Mariei se numea Ioakeim / Yehoyaqim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume complet diferite de Eli / Heli și de Iakobos / Ya’aqob. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot nu ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Ioseph fiul lui Iakobos (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matthan – Matthat, Ioram – Iotam, Salathiel și Zorovavel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?
Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matthaios este contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Șelomo / Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matthaios. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele șase nume sunt identice: Șelomo / Solomon, Rehav’am / Roboam, Abiyyam / Abia, Asa, Yehoșapat / Iosaphat și Yehoram / Ioram. Apoi, la Matthaios dispar câteva personaje. În evanghelia lui citim că „Ioram a născut pe Ozias; Ozias a născut pe Ioatham”, în timp ce în Cronici găsim: „Fiul acestuia este Yehoram, al acestuia este Ahazyah și al acestuia este Yeho’aș. Fiul lui este Amasyahu, al acestuia este Azariah, iar al acestuia este Yotam”. Presupunând că Ozias / Uzziah și Okhozias / Ahazyah sunt același individ, dintr-un singur foc la Matthaios au dispărut trei: Yeho’aș / Ioas, Amasyahu / Amasias și Azariah / Azaris. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ah’ab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Yahweh Elohim al tău, sunt un dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe mine, până la al treilea și al patrulea neam” (20:5). Soția regelui Yehoram și mama lui Ahazyah era Atalya, fiica lui Ah’ab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, adică Ahazyah, Yeho’aș, Amasyahu și Azariah. Ultimii trei au dispărut din Evanghelia lui Matthaios, însă nu și primul. Matthaios îl numește Ozias iar Cronicile Ahazyah. Este fără îndoială același personaj, ținând cont de asemănarea lui Ozias cu Okhozias, numele dat de greci lui Ahazyah. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, cum se face că primul nu a dispărut, ci doar următorii trei? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matthaios, dar nu și din Vechiul Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor trei din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicate de zeul evreilor urmașilor lui Matthaios.
După cei trei dispăruți, din nou avem șase personaje comune ambelor liste (Yoram / Ioatham, Ahaz / Akhaz, Hizkiyyahu / Ezekias, Menașșe / Manasses, Amon și Yoshiyyahu / Iosias), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matthaios, „Iosias a născut pe Iechonias și pe frații lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Yoshiyyahu au fost: întâiul născut Yohanan, al doilea Yehoiakim, al treilea Sidqiyyahu și al patrulea Șallum. Fiii lui Yehoiakim au fost: Yechon’yah, fiul lui; Sidqiyyahu, fiul lui”. În prima, Iosias / Yoshiyyahu este tatăl lui Iechonias / Yechon’yah, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Yehoiakim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matthaios, care scria că: „toate neamurile de la Abraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Khristos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Yechon’yah a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la Dawid până la Yechon’yah sunt 15 generații (fără cei trei eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare trei grupe de câte 14 persoane (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului ebraic), Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matthaios, deoarece de la Iechonias / Yechon’yah până la Iesous au mai rămas 13 generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Yehoiakim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…
În ambele cărți, fiul lui Iechonias / Yechon’yah este Salathiel / Șe’alti’el, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Loukas. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matthaios și a lui Loukas, Zorovavel este fiul lui Salathiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iechon’yah, cel dus în robie, au fost: Șe’alti’el, Malkiram, Pedayah, Șenazzar, Jekamiah, Hoșama și Nedabiah. Iar fiii lui Pedayah au fost: Zerubbabel și Șimei”. Cartea întâi a lui Ezra, Cartea lui Nehemyah și Cartea lui Haggay din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zerubbabel, fiul lui Șe’alti’el”. Dacă ar fi un meci, Șe’alti’el ar câștiga poziția de tată a lui Zerubbabel cu scorul de 5 la 1. De la Zerubbabel, fiecare dintre cele trei cărți biblice alege un drum diferit. Loukas vorbește despre „Rhesa, fiul lui Zorovavel”, Matthaios afirmă că „Zorovavel a născut pe Abiud”, iar Cronicile spun că „fiii lui Zerubbabel au fost: Meșullam și Hannaniah, și sora lor Șelomith”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zerubbabel / Zorovavel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii…
Dacă cele două genealogii biblice ale lui Iesous sunt întortocheate, a mai apărut o variantă care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Kelsus scria în secolul al II-lea că unii evrei susțineau că Iesous a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanios din Salamis a încercat în secolul IV să repare ce a stricat Kelsus, afirmând că Iakobos (Iacov), tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios, era poreclit Panther. Se pare că nimeni nu a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanios. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au considerat pe Yeșu’a / Iesous fiul soldatului roman Pantera sau Pandera. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a nouă soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. și 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de 40 de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Iesous, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr cel puțin un soldat numit Pantera. Nu putem ști dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Kelsus, însă măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Iesous din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Iesous nu era de natură divină și că nu era nici un urmaș al lui Dawid, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.
De ce era nevoie ca Iesous să fie neapărat un urmaș al regelui Dawid? Pentru a se îndeplini profețiile Vechiului Testament referitoare la Mașiah (Mesia), salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui Dawid: „Făcut-am legământ cu aleșii mei, juratu-m-am lui Dawid, robul meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Yeșa’yahu (Isaia): „Jilțul lui se va întări prin milostivire și pe el va ședea de-a pururi în cortul lui Dawid un judecător apărător al pricinei drepte și râvnitor dreptății” (16:5), dar și la Yirmiyahu (Ieremia): „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Yehudah va fi izbăvit și Yisra’el va trăi în liniște” (23:5-6). Tot Yeșa’yahu proorocea: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Yișay (tatăl lui Dawid – n.a.) și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste el Duhul lui Yahweh, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel fără de lege (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt! (…) Și în vremea aceea, mlădița cea din rădăcina lui Yișay va fi ca un steag pentru popoare; pe ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Eprayim va înceta și dușmanii lui Yehudah vor fi zdrobiți (…) se vor avânta în latura filistenilor la apus și vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului și Moabului își vor întinde mâna lor, și copiii lui Amon vor asculta de ei. Yahweh va seca limba de mare a Egiptului și mâna lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Loukas, un înger îi spune Mariei: „Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iesous. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema și Domnul Theos îi va da lui tronul lui David, părintele său. Și va împărăți peste casa lui Iakobos în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, apostolul Paulos (Pavel) vorbește despre evanghelia lui Theos „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii săi, în Sfintele Scripturi, despre fiul său, cel născut din sămânța lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Yeșa’yahu: „Și se va arăta rădăcina lui Iessai, cel care se ridică să domnească peste neamuri; întru acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).
Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Iesous, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale profetului Yirmiyahu. Referindu-se la Yechon’yah, strămoș al lui Ioseph / Yosep în Evanghelia lui Matthaios, profetul spunea: „Așa zice Yahweh: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui Dawid și să domnească peste Yehudah!»” (22:30). La fel și despre Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, pe care Matthaios l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, așa zice Yahweh despre Yehoiakim, regele lui Yehudah: Nu va mai fi din el urmaș care să șadă pe scaunul lui Dawid; trupul lui va fi aruncat în arșița zilei și în frigul nopții” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Iesous este urmaș al lui Yehoiakim și Yechon’yah și a stat pe tronul lui Dawid (la modul figurat), ceea ce contrazice profețiile lui Yirmiyahu. Din fericire pentru creștinism s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Yechon’yah s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate acestea, apare o altă întrebare: a împlinit Iesous profețiile despre urmașul lui Dawid? Cu siguranță nu! Iar asta din cel puțin trei motive:
– Iesous nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui Dawid”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioannes, Iesous chiar spunea: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Iesous era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui Dawid, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.
– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care Dawid va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Șelomo (Solomon), conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu zeul afirma că „acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Șelomo este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același rege: „Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”. Și Yirmiyahu tot despre Șelomo vorbește: „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Yehudah va fi izbăvit și Yisra’el va trăi în liniște”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Șelomo este acel înțelept despre care auzise tot Pământul și care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, Dawid. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Șelomo regatul Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Șelomo nu este Iesous, din câte știm noi…
– Profeția lui Yeșa’yahu sub nicio formă nu se poate referi la Iesous. În timpul presupusei sale existențe, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, vacile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Iesous nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin zonele puțin populate din Palestina. În acea vreme dușmanii iudeilor nu au fost zdrobiți ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh nu a secat acum 2000 de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici nu a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada presupusei vieți a lui Iesous, așa cum interpretează creștinii.
Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Șelomo ori despre un Mașiah viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Iesous, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Hoșea (Osea): „Când Yisra’el era tânăr, eu îl izbeam, și din Egipt am chemat pe fiul meu” (11:1). Este evident că „fiul” lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Hoșea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matthaios este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Iesous și a lui Ioseph, de frica lui Herodes care începuse să măcelărească nou-născuți. „Și au stat acolo până la moartea lui Herodes, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu»”, continuă senin Matthaios, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Hoșea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție despre vreun Mesia, ci dintr-o relatare a unor evenimente de mult timp apuse despre poporul israelit.
Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Tot Matthaios spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Theos»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matthaios este Yeșa’yahu (Isaia). În cartea sa din Vechiul Testament, Yeșa’yahu nota: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul și să aleagă binele, pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16). Este evident că Iesous nu s-a numit Emmanuel și că nu există nicio legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Yeșa’yahu, observăm că și aici Matthaios a înțeles doar ce a vrut dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic, ca să fim cât mai exacți. Yeșa’yahu scria că „Rezin, regele Siriei, împreună cu Pekah, fiul lui Remaliah, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Yeșa’yahu la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Eprayim și cu fiul lui Remaliah”, regele ar trebui să știe că „așa zice Yahweh Elohim: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Yeșa’yahu l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Yahweh Elohim al tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere și nu voi ispiti pe Yahweh!”. Profetul însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția zeului: „Ascultați voi cei din casa lui Dawid! Nu vă ajunge să obosiți pe oameni, de veniți să obosiți și pe Yahweh al meu? Pentru aceasta Yahweh al meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Yeșa’yahu a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății și care nu a născut, deși vârsta îi permite să o facă. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Avraham (Avraam) căuta o soție pentru Yișaq (Isaac), el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Ribqa (Rebeca) a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă ar fi fost vorba despre virginitate, servitorul lui Avraham n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moșeh (Moise). În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Șelomo (Solomon) avea 60 de regine, 80 de concubine și nenumărate „alamot” (pluralul pentru „almah”). Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care încă nu născuseră. Pasajul indică femeile cu care Șelomo făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matthaios să înțeleagă greșit cuvintele lui Yeșa’yahu. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Emmanuel. Înainte ca acel copil să crească, „pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Yahweh cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup și îi va smulge și barba”. Așadar, Yeșa’yahu s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat în anul 734 î.e.n., pe care l-a numit Emmanuel, nicidecum la Maria și la Iesous. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matthaios și Loukas, cei doi care au întocmit controversatul arbore genealogic al lui Iesous. Evangheliile lui Markos și Ioannes și epistolele lui Paulos nu menționează nașterea dintr-o virgină. Cum și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.
Totuși descendența lui Iesous, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matthaios, cât și în cea a lui Loukas, Ioseph este urmașul regelui David / Dawid. Însă, conform doctrinei creștine, Ioseph nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Iesous. A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Iesous nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iessai”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Iesous, ci poate doar în Ioseph, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Ioseph, Iesous devenea moștenitorul lui legal, așadar urmaș al lui Dawid. Și Loukas ne spune că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Ioseph, Iesous era moștenitorul lui legal și descendent al lui Dawid. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Ioseph în concepția lui Iesous, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mașiah evreilor va avea A.D.N.-ul lui Dawid, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Iesous nu este urmașul miticului rege, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matthaios și Loukas s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Cu această ocazie, creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Iesous. Dacă era fiul vreunei zeități, nu era urmașul lui Dawid, prin urmare nu putea fi Mașiah; dacă era fiul lui Ioseph, ar fi putut fi urmașul lui Dawid (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte.
Aceste nereguli biblice legate de nașterea, învierea și genealogia lui Iesous, alături de lipsa sa din cronicile vremurilor și din profețiile mesianice evreiești, demonstrează că avem de a face cu un personaj inventat, nicidecum istoric. Un alt argument îl reprezintă mitologia.
Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Asar (Osiris) în Egipt, Dionysos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldr în Scandinavia. Des întâlnite erau și nașterile din fecioară, de genul celei descrise de evangheliștii Loukas și Matthaios. De exemplu, zeul frigian Attis s-a născut din fecioara Nana, care a rămas însărcinată după ce i-a căzut în sân un sâmbure de migdală sau de rodie. Pentru tibetani, Buddha a coborât din cer și a pătruns în trupul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori. În autobiografia sa, regele Șarru-kinu (Sargon cel Mare) scria că mama lui era o neprihănită preoteasă atunci când l-a născut. Despre Genghis Khan se spunea că purcedea dintr-o fecioară nevinovată. În Kalevala, epopeea națională finlandeză, fecioara Ilmatar a fost fecundată de vânt, născându-l astfel pe eroul Veinemeinen. Tot aici, fecioara Mariatta a născut după ce a înghițit o afină. Vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe mântuitorul Bakab, născut din neprihănita fecioară Ciribiras. Tot la indienii mexicani, fecioara Coatlicue a pus în sân o bilă cu pene, rămânând astfel gravidă.
Pe lângă aceste nașteri mai există multe altele considerate miraculoase, chiar dacă nu implică fecioare. Pe peretele templului din Luxor a fost înfățișată nașterea faraonului Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), cu aproximativ un mileniu și jumătate înainte de apariția creștinismului. Din imaginile de pe perete ies în evidență următoarele: zeul Djehuty (Thoth) o înștiințează pe Mutemwiya că în curând va naște un copil, zeul Amun pătrunde în ea luând forma faraonului Menkheperure Djehutymose (Tuthmosis IV) în prezența zeițelor Selket și Neit, iar după naștere pruncului i se închină zeii și oamenii, care îi aduc daruri. Din imagini nu lipsește ankh-ul, crucea egipteană, simbolul vieții eterne. În Grecia, când regele Oinopion le-a cerut zeilor un fiu, Zeus, Poseidon, Dionysos și Hermes au urinat în pielea boului care le-a fost sacrificat, au îngropat-o iar după nouă luni s-a născut din ea Orion. Hera se lăuda că i-a născut pe Ares și pe Hebe fără ajutor bărbătesc, iar Zeus că le-a dat naștere singur Athenei și lui Dionysos. În Egiptul antic, Neit l-a conceput singură pe Ra. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel să-i aducă unei femei Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathuștra. În China, când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Fuzi (Confucius), ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea. Odată femeia a visat niște lebede care îi cântau și când s-a trezit a născut, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Acest Apollonios a fost cinstit chiar și de creștini, împăratul roman Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus așezându-i în secolul al III-lea chipul în casa sa de rugăciuni, alături de cel al lui Iesous. Mama lui Octavianus Augustus s-a îmbătat și a adormit în templul zeului Apollon; în acest timp, un dragon s-a apropiat de ea, iar peste zece luni s-a născut Octavianus, care a devenit primul împărat roman. Atenienii credeau că Periktioni l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu zeul Apollon. Același zeu era considerat și tatăl lui Publius Cornelius Scipio Africanus. Despre Alexandros Makedon se spunea că ar fi fost fiul lui Zeus sau al lui Dionysos, care se împreuna cu Olympias, soția lui Philippos II al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon. Și exemplele ar putea continua.
Evanghelistul Matthaios ne spune că viața lui Iesous a fost pusă în primejdie încă de la naștere, când regele Herodes (Irod) a hotărât să fie uciși toți pruncii din Bethleem. Putem considera acest episod pură fabulație, mai ales pentru că nu există nici la ceilalți evangheliști, nici la istoricii vremurilor respective. Nici dacă ar fi fost o întâmplare reală nu ar fi fost una spectaculoasă, deoarece în acea vreme Bethleemul număra aproximativ 1000 de locuitori, copiii până în doi ani fiind în jur de 20. De ce a inventat Matthaios această poveste? Deoarece, pentru a sublinia măreția unui zeu sau a unui erou, povestea sa trebuia să fie presărată de pericole, peste care respectivul să treacă. Anticii au folosit această tactică de foarte multe ori. Tiparul este aproape întotdeauna același: nașterea zeului / eroului era profețită, un personaj negativ încerca să ucidă pruncul iar planul diabolic eșua. Vom enumera câteva exemple, pentru a înțelege acest procedeu de hiperbolizare menit să crească importanța eroilor umani sau divini. Povestea uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este copia episodului veterotestamentar în care faraonul din vremea lui Moșeh (Moise) a hotărât ca toți nou-născuții de parte bărbătească ai israeliților să fie uciși. Moșeh a fost ascuns de mama sa într-un coșuleț și lăsat pe apa Nilului. Această poveste este, la rândul ei, copia celei a fondatorului Imperiului Akkadian, Șarru-kinu (Sargon cel Mare), care a fost lăsat într-un coșuleț pe râul Eufrat de către mama lui, pentru a nu fi ucis. În Egipt, pruncul Haru (Horos) a fost ascuns printre trestiile de pe malul Nilului de teama unchiului său, Sutah (Seth). La greci, semizeul Perseus a fost lăsat pe mare într-o ladă, împreună cu mama lui, din ordinul bunicului său, regele Akrisios. Zeul Ouranos și-a închis copiii în Tartaros, de teamă că îl vor detrona. După ce i-a luat locul tatălui său, titanul Kronos a fost blestemat să aibă același destin; prin urmare și-a înghițit copiii, însă cel mai mic dintre ei, Zeus, a fost salvat. În Persia, când s-a născut profetul Zarathuștra, a cărui naștere fusese proorocită cu 3000 de ani înainte, niște ucigași au încercat să-l omoare, însă un înger i-a sfătuit părinții să se ascundă într-un alt ținut. Înaintea nașterii zeului Krșna se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ. S-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa, care a poruncit ca toți pruncii să fie uciși. Însă un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să treacă peste fluviul Djamna pentru a salva copilul. Astyages, regele mezilor, a avut două vise neobișnuite, care pentru ghicitorii săi însemnau că va avea un nepot ce îi va lua tronul. Copilul, numit Kuruș (Cyrus cel Mare), viitorul împărat al Imperiului Persan, a fost salvat de la moarte în mod miraculos. Strămoșii romanilor, Romulus și Remus, au fost salvați de o lupoaică. Într-o legendă arabă, regele Nimrod a văzut pe cer o stea ciudată, despre care astrologii săi i-au spus că vestește nașterea unui prunc care va deveni căpetenia unui popor ce va conduce lumea. Regele a poruncit ca toți bebelușii de parte bărbătească din regatul său să fie uciși. Viitoarea mamă a copilului a fost prevenită de pericol și a fugit în altă țară, născându-l pe Ibrahim (Avraam) într-o peșteră.
Steaua care le-a arătat magilor drumul către Iesous în Evanghelia lui Matthaios nu este unică, astfel de stele trimise de zei existând în legendele antice. De exemplu, pe lângă cea din mitul lui Nimrod, care vestea nașterea lui Ibrahim, există una în Aeneis („Eneida”), scrisă de poetul roman Publius Vergilius Maro cu câteva decenii înaintea erei noastre. În noaptea în care aheii au cucerit cetatea Troia, prințul Anchises (Ankhises în greacă) l-a rugat pe zeul Iupiter să-i salveze familia: „Atotputernice Iupiter, dacă te poate îndupleca rugăciunea cuiva, uită-te cu îndurare la noi; atât îți cerem și, dacă o merităm prin credința noastră, dă-ne ajutorul tău și întărește-ne prorocirea”. Imediat după această rugăminte „se și auzi bubuitul unui tunet la stânga și, lunecând de pe cer în întuneric, o stea căzu lăsând în urmă-i o dâră de lumină. Noi o văzurăm atingând acoperișul casei noastre și, strălucitoare încă, ea se ascunse în pădurile Idei, arătându-ne astfel drumul”. După această minune, prințul Anchises „se ridică atunci în picioare, înălță rugăciuni zeilor și se închină la steaua sfântă”. La fel ca steaua din Evanghelia lui Matthaios, cea trimisă de Iupiter avea rolul de a indica drumul cel corect. Câțiva troieni, conduși de Aeneas (Aineias în greacă), au urmat steaua și au reușit să fugă din Troia.
Chiar dacă nașterile miraculoase și învierea erau des întâlnite în religiile lumii, asta nu dovedește că povestea lui Iesous reprezintă un plagiat. Însă există dovezi. S-a observat că există asemănări între zeul creștinilor și multe divinități solare, așa cum este Sol Invictus al romanilor. Chiar și data nașterii lui Iesous, 25 decembrie, era ziua în care se sărbătoreau zeitățile solare în întregul Imperiu Roman. Ritualurile creștine sunt copii ale altora păgâne; împărtășania a fost preluată din religia zeului Mithra iar botezul din cel al divinităților acvatice, fiind practicat în Sumer, Egipt, Babilon, Canaan sau India. Mitra papală chiar poartă numele aceluiași Mithra și forma de pește a zeului Oannes. În primele veacuri ale creștinismului se indica drept loc al nașterii lui Iesous o peșteră din Bethleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Asemănările dintre legenda lui Iesous și cele ale altor zei ori eroi ai Antichității de obicei nu este comentată de reprezentanții Bisericii, care dau foarte rar explicații, de cele mai multe ori aberante. De exemplu, martirul Iustinianus a explicat asemănarea dintre istoria lui Perseus și a lui Iesous prin faptul că Diavolul, știind că Khristos va veni curând pe Pământ, a ticluit lucrurile astfel ca toate minunile să aibă loc înainte de sosirea zeului. Tot Iustinianus a explicat și asemănarea dintre împărtășania creștină și cea din religia lui Mithra: „duhurile rele, imitând acest ritual, au încetățenit împărtășania și în misteriile lui Mithra”. Cel mai evident caz de plagiat, care nu poate fi pus pe seama vreunei entități malefice, oricât și-ar fi dorit asta Iustinianus, îl reprezintă episodul învierii lui Lazaros (Lazăr) din Evanghelia lui Ioannes. Dacă ar fi fost un personaj real, Lazaros s-ar fi numit El’azar. „El” înseamnă „zeu” în ebraică, iar „azar” este o transliterare a numelui zeului egiptean Asar (Osiris); prin urmare, El’azar se traduce corect ca „Zeul Asar”. În mitologia egipteană, Aset (Isis) l-a înviat pe zeul Asar; în cea creștină, Iesous l-a înviat pe cel numit „Zeul Asar”, ceea ce nu poate fi o coincidență. Și nici asemănarea numelor lui Iesous și Isis. Povestea lui Iesous a fost inspirată și din cele ale altor personaje biblice. Episodul uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este identic cu cel al lui Moșeh, iar doi profeți veterotestamentari au înfăptuit miracole asemănătoare celor ale zeului creștinilor: Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei). Eliyahu a înmulțit făina și undelemnul unei văduve din Sarepta, încât să nu se consume până la sfârșitul secetei, i-a înviat copilul și a despărțit apele râului Iordan la fel ca Moșeh. Discipolul său, Elișa, a despărțit apa în același mod, a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea unor lucrători pe câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Însă asemănările mitului lui Iesous cu cele ale altor personaje pălesc în fața celei mai importante: zeul creștinilor este copia divinității numite de sumerieni Enlil.
Legendele incașilor din America de Sud spun că, după Potop, Pământul se afla în beznă din cauza dispariției Soarelui, societatea era sfâșiată de dezordini iar oamenii sufereau. După cum nota Harold Osborne în cartea South American Mythology (1968), atunci „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Acest personaj, care le-a oferit oamenilor cunoștințele necesare unei vieți civilizate, a fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. În secolul al XVII-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul său despre incași că acest personaj „a făcut să apară terase și câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereți de sprijin care să le susțină. A făcut și canale de irigație pentru a le uda (…) a colindat peste tot, realizând multe minunății”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă și care mânuia arme teribile a fost considerat de băștinași stăpânul științei și al magiei dar și, așa cum era de așteptat, zeu. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Un personaj care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavi, răspândea mesaje de iubire și a fost considerat zeu seamănă izbitor cu Iesous al creștinilor. Chiar și la înfățișare. Cronicarul Juan de Betanyos afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne și publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, ce purta o cămașă fără mâneci care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. La fel ca Iesous, Viracocha călătorea înconjurat de adepți. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susține că zeul era însoțit de discipoli de două feluri: „huaminca” („soldații credincioși”) și „hayhuaypanti” („cei strălucitori”). Rolul lor era de a purta mesajul zeului „în toate colțurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iesous. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia lui Loukas, unde Iesous a trimis 70 de apostoli înainte, cu el rămânând doar 12: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a trimis adepții înainte, așa cum nota în The Ancient Civilizations of Peru antropologul și lingvistul american John Alden Mason, „Viracocha însuși, cu cei doi adjuncți ai săi, au călătorit spre nord (…) Au mers de-a lungul cordilierei, unul dintre adjuncți pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene (…) Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populații să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi și-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. După părerea creștinismului, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iesous, așa cum susțin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Evanghelia lui Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Evanghelia lui Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Evanghelia lui Ioannes 6:19). Juan Diez de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni (…) Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci și la adepții săi. N-ar trebui să ne mire prea mult că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petros a mers și el pe apă dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29).
Incașii susțineau că Viracocha, zeul identic cu Iesous atât prin fapte cât și prin aspectul fizic, a venit printre ei la scurt timp după Potop, adică cu multe milenii înainte de presupusa naștere a lui Khristos. Ceea ce exclude posibilitatea ca incașii să se fi inspirat cumva din Noul Testament. Conchistadorii chiar au rămas surprinși când au descoperit similitudinile dintre religia indigenilor și cea a creștinilor. Viracocha, zeul suprem al incașilor, era numit de sumerieni Enlil, Adad sau Ișkur, Sutah și Atum de egipteni, Ramman de akkadieni, Baal Hadad și Eli de canaaneeni, Zeus de greci, Odinn de scandinavi și Vișnu de hinduși. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, Enlil era privit de strămoșii noștri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul și partea dreaptă, asociate cu Enlil, reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul și partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceiași doi zei: pământul și apa erau domeniile lui Enki, iar aerul și focul ale lui Enlil. Zeul furtunii era numit „taur” sau „leu”, epitete care îi indică rolul de zeu conducător, precum și forța și ferocitatea. Fiind un zeu celest, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, despre cel al lui Vișnu ori despre corbii lui Odinn. Rege al Pământului și moștenitor al împărăției cerurilor, asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său, conducătorul suprem al lumii. Pentru hinduși, Vișnu / Enlil s-a reîncarnat în Krșna, iar pentru budiști în Siddhartha Gautama sau Buddha, ale căror povești sunt asemănătoare pe alocuri cu cea a lui Iesous. Nașterea lui Krșna a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”, venirea sa în lume fiind profețită cu mult timp înainte. Viața i-a fost amenințată la naștere, când regele Kansa a poruncit ca toți pruncii să fie uciși, fiind salvat de un glas din cer, care a sfătuit-o pe mama lui să traverseze fluviul Djamna și să fugă. Krșna a fost un prinț devenit mai apoi rege, care a umblat prin India înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. S-a retras în deșert, unde a fost ispitit de un demon. La un moment dat a fost și păstor, așa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar și un războinic feroce. Înainte să moară a anunțat că se va întoarce pentru a distruge răul. Nașterea lui Buddha, de asemenea miraculoasă, a fost stabilită cu aproximativ cinci secole înaintea celei a lui Iesous și profețită cu mult timp înainte. Regele zeilor a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, a lăsat-o însărcinată iar ea i-a dat naștere prințului Siddhartha Gautama. Prințul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când a devenit Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara, a umblat prin țară înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. Înainte să moară și-a anunțat adepții că se va întoarce pentru a distruge răul. Dacă Buddha și Krșna erau considerați reîncarnări ale lui Vișnu, în evangheliile neotestamentare Sfântul Duh a păstruns în trupul lui Iesous. Și el a fost ispitit de un demon, a străbătut țara înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a făcut miracole și a promis că se va întoarce pentru a distruge răul. În plus, în Bhagavad Gita, Krșna spunea că se întrupează de câte ori Legea slăbește și se întărește nelegiuirea. În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (5:17), o idee asemănătoare cu cea a zeului indian. Iar aceste asemănări remarcabile în viețile celor trei nu pot fi puse pe seama întâmplării.
Pe lângă acestea, mai există câteva asemănări dintre Iesous și Enlil, zeul furtunii, fiul și moștenitorul împăratului ceresc Anu. Așa cum ar fi:
– Iesous era numit „păstorul cel bun” iar Krșna era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil în Sumer era „bunul păstor”.
– Iesous era numit „regele iudeilor”. Creștinii îl consideră Khristos, adică Mașiah (Mesia) evreilor, care înseamnă „Cel uns”, în acele vremuri fiind unși doar regii. Pentru sumerieni Enlil avea rangul de rege, simbolizat și de numărul său, 50.
– Iesous spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moștenea de la tatăl său.
– Iesous spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui său. Enlil era fiul ascultător, care urma întotdeauna ordinele tatălui său, An / Anu. Simbolul creștinismului este crucea, care în Mesopotamia era simbolul lui An.
– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous stă la dreapta puterii. La Markos, el a urcat la cer și șade la dreapta Tatălui. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta împăratului An în Consiliul Zeilor.
– Evanghelia lui Matthaios anunță că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iesous „venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal Hadad, Enlil la canaaneeni, era „călărețul norilor”.
– Evanghelia lui Markos 3:17 ne spune despre frații Iakobos (Iacov) și Ioannes (Ioan) că Iesous „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului”. Nu putem ști ce l-a determinat pe Iesous să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem ști nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul și fulgerul.
– Când era împreună cu ucenicii săi în corabie, Iesous a oprit furtuna care le amenința viețile, certând-o (Evanghelia lui Matthaios 8:26). Același episod este prezent și la Markos: „Și el, sculându-se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare” (4:39). Când Iesous a mers pe apă până la ucenicii săi, la fel ca Viracocha al incașilor, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Evanghelia lui Matthaios 14:32, Evanghelia lui Markos 6:51). Evangheliile relatează și uimirea oamenilor în fața celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?” (Evanghelia lui Matthaios 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?
– În Talmud, Iesous este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a zeului creștinilor, în egipteană „pandira” se scrie „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât care se așează întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am văzut, era An în Sumer, tatăl lui Enlil.
– După Evanghelia lui Ioannes, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul, care aici îl simbolizează pe Iesous, în general reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și la Ioannes îi este atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt.
– Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a încarnat în Iesous. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Sutah (Seth pentru greci), numit Enlil de sumerieni.
– Pentru restul gnosticilor, eonul Khristos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, și a intrat în corpul omului Iesous. În concepția lor, acest eon era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Khristos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeași entitate.
– În Apologeticus, scriitorul creștin Quintus Septimius Florens Tertullianus nota că în cadrul luptelor de gladiatori din Cartagina a fost expusă în public o pictură care îl reprezenta pe Iesous având „urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în mână ținând o carte și îmbrăcat în togă”. În cronica lui Tertullianus, creștinii erau acuzați că se închinau unui cap de măgar dar și că participau la orgii, crime și incesturi. Aceste acuzații sunt menționate și de Marcus Minucius Felix în Octavius. Pe un sarcofag din secolul al III-lea, un măgar și un bou apar lângă ieslea în care a fost așezat pruncul Iesous. De asemenea, în episodul fugii în Egipt descris de Evanghelia lui Matthaios, Maria este reprezentată de cele mai multe ori călare pe un măgar. Ceea ce indică o nouă legătură a lui Iesous cu Sutah, zeul care pentru egipteni avea capul unui animal asemănător cu măgarul.
– În capitolul 12 al Apocalipsei lui Ioannes, un balaur mare „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Copilul, identificat de creștini cu Iesous, a fost salvat la fel ca Zeus (același Enlil) în miturile grecilor. Numele nimfei Melissa, care l-a hrănit pe micuțul Zeus cu miere în legendele elene, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iesous”.
– Iesous era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Orașul egiptean Pi-Ramses, închinat lui Sutah, se mai numea „orașul leului”. La hinduși, Șiva este reprezentat cu un leu sub picioare; cum Șiva este Enki, inamicul lui Vișnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. Și Iștar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei din același motiv.
– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (10:34). În Evanghelia lui Thomas, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” și „am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește”. Enlil era un zeu războinic iar focul, unul dintre elementele sale, în antiteză cu apa lui Enki.
– Iesous susținea că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Același lucru se poate spune și despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul lui Enki pe Pământ.
– În religiile mesopotamiene, mama lui Enlil era numită adesea „Fecioara”. În creștinism, Maria, mama lui Iesous, poartă același epitet.
– Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu considerat de creștini a fi o profeție despre zeul lor, Iesous, ascunde o referire la același Enlil. „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (7:14-15), scria profetul. Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emanuel se traduce prin „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). În sumeriană „em” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel este „Zeul furtunii și al cerului”, adică nimeni altul decât Enlil.
– Dacă Iesous ar fi trăit în Iudeea primului secol, numele lui ar fi fost Yeșu’a (o variantă a numelui Yehoșu’a), care a fost tradus eronat de evrei în speranța că și creștinii le vor adopta zeul. În varianta oficială, numele lui înseamnă „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr creștinismul a adoptat divinitatea evreilor, deși nu era zeul despre care vorbea Iesous. Noul Testament nu folosește nici măcar o singură dată numele Yahweh pentru zeul suprem, ci Theos, derivat din grecescul „theoreo”, adică „a vedea, a privi, a observa”. Numele Yeșu’a / Yehoșu’a este compus din „Yah” (prescurtarea numelui Yahweh și totodată numele Lunii la vechii egipteni) și „șua”, care înseamnă „plâns”. Yeșu’a / Yehoșu’a se traduce ca „Plânsul lui Yahweh” sau, și mai corect, „Cel care îl face pe Yahweh să plângă”. Adică îl desemnează pe dușmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil. După ce Iesous a murit pe cruce, evangheliile susțin că a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului din Ierusalim, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.
– Evangheliile susțin că demonii știau cine este Iesous, iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: tu ești fiul lui Theos. Și el le certa mult ca să nu-l dea pe față” (Evanghelia lui Markos 3:11-12); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Khristosul” (Evanghelia lui Loukas 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Khristos” (Evanghelia lui Markos 1:34). „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos. Și Iesous l-a certat, zicând: Taci și ieși din el” (Evanghelia lui Markos 1:23-26). Cum de îl cunoșteau demonii? De ce le era frică de el? Și de ce nu îi lăsa să-i decline identitatea? Dacă Iesous era Enlil, devine firesc ca demonii, slujitorii lui Enki, să fi fost înfricoșați de cel mai temut dușman al lor.
În Evanghelia lui Matthaios, „venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci” (16:13-14). Aceeași evanghelie sugerează că profetul Elias (Eliyahu în Vechiul Testament sau Ilie în limba română) s-a încarnat în Iesous, spiritul său părăsindu-l pe crucificat înainte de a muri: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iesous cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta” (27:46-47). Evanghelistul Matthaios, la fel ca Pistis Sophia a gnosticilor, susține că Eliyahu / Elias s-a încarnat și în Ioannes Botezătorul. În Vechiul Testament, profetul Eliyahu a înmulțit făina și uleiul unei văduve, cât să nu se consume până la sfârșitul secetei, și i-a înviat fiul, minuni asemănătoare celor ale lui Iesous. De asemenea, profetul a făcut să coboare foc din cer atât în timpul concursului cu profeții lui Baal, cât și împotriva soldaților regelui Ahazyahu, la fel ca Viracocha în miturile incașilor. Se pare că responsabil pentru aceste minuni era un duh care, după ce Eliyahu a fost ridicat la cer, a trecut din profet în discipolul său, Elișa. După ce a primit duhul, Elișa a realizat miracole la fel ca Eliyahu și Iesous: a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea lucrătorilor unui câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Să fie același duh care a intrat în Iesous conform Evangheliei lui Matthaios? Numele profetului Eliyahu și al discipolului său, Elișa, conțin numele zeului suprem din religia canaaneană. El sau Eli este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Vechiul Testament sugerează și alte legături dintre profet și acest zeu:
– Trei căpetenii cu câte 50 de soldați fiecare au venit la Eliyahu, în aceeași poveste Obadiah a ascuns câte 50 de prooroci în două peșteri, iar 50 de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil pentru sumerieni, adică rangul de rege.
– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.
– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin” a fost o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldații regelui Ahazyahu. Profetul a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.
– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Numele Baal-Zebub derivă din cel al lui Baal Zephon (Marduk), iar Așerah din cel al zeiței Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.
– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ, motiv pentru care este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul, unul dintre simbolurile lui.
Pe Enlil îl mai găsim în creștinism nu doar sub aspectul lui Iesous, ci și sub cel al arhanghelului Mikha’el (Mihail în română), preluat din iudaism. În legenda lui Lucifer, din care Iesous lipsește, cel care s-a luptat cu îngerul răzvrătit a fost Mikha’el, ceea ce ne amintește de Enlil și Enki. În Cartea lui Hanok (Enoh), Mikha’el este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduși de Azazel. În Kabbalah se spune că sufletul omului este împărțit în două: dreapta se numește Mikha’el iar stânga Samael. Atât pentru creștini, cât și pentru evrei și musulmani, Mikha’el este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă și opoziția sa față de Lucifer / Azazel / Samael (care sunt nume ale lui Enki) îl indică pe Mikha’el ca fiind Enlil. Numele său a fost interpretat ca o interogație, „Cine este ca Dumnezeu?”, deși în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar „el” nu înseamnă doar „Dumnezeu”, ci și „zeu” sau „zeu suprem”. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „Cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moștenitorul lui Anu și reprezentantul său pe Pământ, cel care primea toate titlurile și funcțiile tatălui său, Enlil era asemenea zeului suprem. Protestanții timpurii, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea consideră că Mikha’el s-a încarnat în Iesous. În creștinism, Mikha’el este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar și al câtorva munți. În arta medievală era reprezentat ținând într-o mână o balanță, cu care judecă sufletele morților, iar în cealaltă Cartea Vieții. Toate acestea sugerează o singură concluzie: în creștinism, la fel ca în iudaism, Mikha’el este un alter-ego al zeului Enlil. Din acest motiv în legenda lui Lucifer Mikha’el este cel care a condus armata îngerilor împotriva răzvrătiților, iar în cea a Apocalipsei Iesous a preluat acest rol.
Mitul lui Lucifer este arhicunoscut în rândul creștinilor și nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulți se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în viețile lor. Puțini știu însă că Lucifer este inexistent în Biblie. Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Yeșa’yahu (Isaia) și al douăzeci și optulea din Cartea lui Y’hez’qel (Iezechiel).
Cuvântul „lucifer”, care înseamnă „aducătorul luminii”, era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineață), după cum se observă în operele lui Marcus Terentius Varro, Marcus Tullius Cicero, Plinius cel Bătrân, Publius Vergilius Maro, Publius Ovidius Naso și ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară romanii foloseau un alt nume, „vesper”. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineață Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deși era vorba despre aceeași planetă. În Biblie, Diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, șarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Yeșa’yahu 14:4-17, profetul care a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineață („helel” în ebraică), căzut în ochii Domnului. Așa cum era firesc pentru un roman, Eusebius Sophronius Hyeronimus din Stridonul Dalmației a tradus „luceafărul de dimineață” prin cuvântul latinesc „lucifer”. Unii interpreți ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului „lucifer” și faptul că Yeșa’yahu se referea la regele Babilonului, înțelegând că este vorba despre Satan și despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 1:19, același cuvânt („phosphoros” în greacă, echivalentul ebraicului „helel”) a fost tradus în latină tot prin „lucifer”, fără a fi o referire la Diavol. Iar în Apocalipsa lui Ioannes 22:16, Iesous spune: „Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, luceafărul de dimineață („helel” în ebraică, „phosphoros” în greacă și „lucifer” în latină – n.a.)”. „Înțelepții” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului, adică „luceafăr de dimineață”, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeași logică și la Yeșa’yahu. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol și răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton și Biblia regelui James, folosită și astăzi de cei mai mulți vorbitori de limba engleză.
Capitolele 13 și 14 ale Cărții lui Yeșa’yahu se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Yeșa’yahu, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune profetului: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului și vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele lui Yahweh cel puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu și cetățile le dobora și nu da drumul robilor săi?» Toți împărații popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locașul său. Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, ca rămășițele celor care au fost uciși cu lovituri de sabie, zvârliți pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău și pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la un înger răzvrătit. Acest rege, Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II), a stârnit mânia zeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe iudei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ, ceea ce l-a determinat să atace Egiptul și Levantul. Propoziția „oare acesta este omul de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o ființă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus îi este adresat regelui Babilonului, Nabu-kudurri-ușur, nu vreunui înger răzvrătit. De altfel, reformatorul protestant Jean Calvin scria în secolul al XVI-lea că „expunerea acestui pasaj, despre care unii consideră că se referă la Satan, a luat naștere din ignoranță; deoarece contextul arată clar că aceste afirmații trebuie înțelese ca referitoare la regele babilonienilor”. Și Martin Luther, inițiatorul reformei protestante, considera o gravă eroare ideea că pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu se referă la Diavol.
La fel stau lucrurile și în Cartea lui Y’hez’qel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu amenințări la mai multe popoare: în capitolul 24 la israeliți, în capitolul 25 la amoniți, moabiți, edomiți și filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tyr, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni și lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 iarăși la israeliți, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munții Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roș, Meșec și Tubal. Amenințările lui Yahweh prin gura lui Y’hez’qel erau îndreptate către oameni: israeliții care și-au pierdut credința sau dușmanii Israelului. În capitolele 26 și 27 se observă că Yahweh se referă la orașul Tyr din Liban: „Iată sunt împotriva ta, Tyrule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale”, „Și tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tyrului, și zi către el…”. Capitolul 28 continuă amenințările la adresa orașului Tyr, de această dată îndreptate către conducătorul său: „Fost-a cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domnește în Tyr: Așa zice Yahweh Elohim: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Yahweh în inima mărilor», dar tu, deși nu ești dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel ca Yahweh” (1-2). Rămâne un mister motivul pentru care cei mai mulți consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Y’hez’qel la cel care domnește în Tyr, adică la regele cetății, care era om, nicidecum înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva cronici care să ateste că, în timpul lui Y’hez’qel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înțelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se egal cu zeii. Pasajul „nu ești dumnezeu, ci om” demonstrează că acest conducător al Tyrului era om, nu înger sau zeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, pasajul ar fi specificat: „nu ești dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm și motivele aroganței regelui din Tyr: „Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniyyel și nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta s-a îngâmfat cu bogăția ta” (3-5). Pentru că a născocit o metodă de a se îmbogăți, regele (Ithobaal III, conform cronologiei istoricului iudeu Flavius Iosephus) s-a considerat foarte înțelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice demonstrează că orașul Tyr a fost unul foarte bogat în Antichitate, lucru pe care îl explică detaliat capitolul 27 al Cărții lui Y’hez’qel. Regele din Tyr s-a îmbogățit foarte mult de pe urma negoțului, lucru care i-a crescut și aroganța. Deoarece era foarte bogat și probabil foarte inteligent (cel puțin din punctul său de vedere), Ithobaal s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toți. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, așa zice Yahweh Elohim: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, și aceia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî și vei muri în inima mărilor de moartea celor uciși” (6-8). Yahweh susține că regele din Tyr va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară, conform mitologiei iudeo-creștine. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru 1000 de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susține că regele din Tyr va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, amenințând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioannes care susține că îngerul decăzut nu este mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigașului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu ești un om în mâna celui care te ucide, iar nu dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiați împrejur, căci eu am spus aceasta, zice Yahweh Elohim” (9-10). Din nou este subliniată ideea că regele Ithobaal este doar un om și că va fi ucis de oameni. În versetele 11-12 se amintește că este vorba despre regele din Tyr, un om, și nu un înger: „Și a fost cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tyrului și-i spune...”.
Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Așa zice Yahweh Elohim: Tu erai pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur; toate erau pregătite și așezate cu iscusință în cuibulețe și puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit, și eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare și te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ și te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept, ți-ai pângărit altarele tale; și eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va și mistui; și te voi preface în cenușă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toți cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază și în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate pasajele dinainte de acesta demonstrează că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a fragmentului de mai sus este următoarea: regele din Tyr era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogățit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l amenințe prin gura unui profet decât să-l pedepsească așa cum ar face o divinitate atotputernică. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de ființă ar putea fi neprihănită, în timp ce toți oamenii se nasc păcătoși. Ideea absurdă a nașterii tuturor oamenilor cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica creștină. Vechiul Testament nu susține această ipoteză, ci chiar consideră că au existat oameni neprihăniți. Iată câteva exemple: „Noah era om drept și neprihănit între oamenii timpului său” (Facerea 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptății și Yahweh să cunoască neprihănirea mea” (Cartea lui Iyyob 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepți, iar strâmbătatea prăpădește pe cei vicleni” (Pildele lui Șelomo 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găsește scăpare în neprihănirea lui” (Pildele lui Șelomo 14:32), „Mai de preț este săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene și nebun” (Pildele lui Șelomo 19:1), „Mai de preț e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat” (Pildele lui Șelomo 28:6), „…amăgind gândul bun și neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană și mincinoasă” (Cartea Esterei 8:12). Așadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniți este în contradicție cu învățăturile Vechiului Testament. Despre credincioși se spune chiar și astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care își pierd credința că s-au îndepărtat de Divinitate. Aceeași idee există și mai sus: regele din Tyr era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia nivelul ridicat de credință al regelui, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinței sale, regele era desăvârșit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai și chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credință și de zeul său, considerându-se el însuși un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit”). Pierzându-și credința s-a îndepărtat de Yahweh adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Remarcăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganța regelui din Tyr l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care Ithobaal și-l câștigase anterior prin credință.
Acestea sunt pasajele care au dat naștere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre vreun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, așa cum procedau de altfel majoritatea. Acele pasaje i-au fost atribuite ulterior noului personaj negativ din creștinism, care nu există în Biblie. Dacă Lucifer este inexistent în „Cartea sfântă”, cum a apărut legenda lui? Așa cum ne-au obișnuit deja redactorii Bibliei, plagiatul a stat și la baza acestui mit, povestea lui Lucifer fiind copia celei ale lui Adam din Vechiul Testament. Lucifer era primul înger, Adam era primul om. Lucifer era fiul lui Dumnezeu, Adam era fiul lui Yahweh Elohim. Lucifer a fost izgonit din cer pentru că a păcătuit; Adam a fost izgonit din Grădina Edenului (echivalată de creștini cu raiul ceresc) pentru că a păcătuit. Lucifer a fost exilat pe Pământ, la fel ca Adam. Lucifer s-a considerat egalul lui Dumnezeu, Adam a devenit la fel ca zeii Elohim, după cum susține chiar Biblia: „Şi a zis Yahweh Elohim: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3:22). Căderea lui Lucifer din creștinism nu este decât căderea veterotestamentară a lui Adam, ceea ce înseamnă că, pentru inventatorul acestui mit, primul om a devenit primul înger, ceea ce ar explica lipsa creației îngerilor în Geneza biblică. Gnosticii setieni sugerau și ei că Adam nu era un simplu om, ci o entitate superioară. Pentru ei, unul dintre eoni era Adama, al cărui fiu, Seth, s-a încarnat în tâmplarul Iesous; în Vechiul Testament, Adam a avut un fiu pe nume Șet (Seth în greacă), strămoșul întregii omeniri.
La rândul său, veterotestamentarul Adam a fost inventat ca o copie palidă a unuia dintre marii zei ai Antichității, primul sosit pe planeta noastră, care s-a răzvrătit împotriva zeului suprem. În miturile lumii, cel numit Enki de sumerieni și-a atacat tatăl și a fost nevoit să se lupte cu fratele său mai mic, zeul furtunii, fiind învins și exilat pe Pământ; pentru creștini Lucifer a încercat să-și detroneze tatăl, s-a luptat cu fratele său mai mic și a fost izgonit pe Terra. Pe Mikha’el și Iesous i-am echivalat deja cu Enlil. Apocalipsa lui Ioannes descrie lupta dintre cei doi frați: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Acest inamic identificat de creștini cu Lucifer, deși Biblia nu folosește acest nume, este numit „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana”; în miturile din întreaga lume, Enki este numit adesea „Marele Șarpe”. În plus, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat în 1889 că zeul Loki din miturile scandinavilor este varianta nordică a lui Lucifer, iar pe Loki l-am echivalat deja cu sumerianul Enki.
Mitologia creștină susține că, după căderea sa în păcat, Lucifer s-a transformat în Satan. Însă este vorba despre două entități diferite, cel puțin pentru inventatorii creștinismului. În Apocalipsa lui Ioannes, din mare a ieșit o Fiară cu un aspect fizic identic cu al Balaurului, adică având șapte capete și zece coarne. „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2) și „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Aspectul fizic identic al celor doi ne sugerează posibilitatea înrudirii lor. Ceea ce înseamnă că Fiara nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki, care conform legendelor lumii a preluat tronul tatălui său și conducerea Pământului. Ioannes mai spune că Fiara a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, Fiara fiind „rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremație împotriva lui Enlil, Marduk fiind învins inițial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea tatălui său, conform miturilor, Marduk a primit conducerea planetei. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iștar, marea zeiță a Babilonului, sora și consoarta lui Marduk. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă identitatea Fiarei, conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” fiind Belial, nume care provine din Bel, epitetul lui Marduk în Babilon. Dacă în Apocalipsă Fiarei i s-a dat stăpânirea acestei lumi, în Evanghelia lui Loukas Diavolul sau Satan îi spune lui Iesous: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc” (4:6), poveste confirmată și de Evanghelia lui Matthaios. În Epistola a doua către Corinteni a Apostolului Paulos, Satan este numit „Dumnezeul veacului acestuia” (4:4), iar în Evanghelia lui Ioannes „stăpânitorul lumii acesteia” (12:31) și „stăpânitorul acestei lumi” (14:30, 16:11). Așadar, Fiara din Apocalipsă și Satan din restul cărților Noului Testament sunt același personaj: Marduk al babilonienilor, fiul lui Enki / Lucifer. De altfel Nergal, unul dintre aspectele distrugătoare ale lui Marduk în Babilon, a fost echivalat de părinții creștinismului cu Satan.
Cine este Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Iesous? În varianta oficială, acceptată și de creștinism, și de iudaism, este vorba despre divinitatea Vechiului Testament, Yahweh. Cu toate acestea, Noul Testament nu folosește nici măcar o dată acest nume, preferându-l pe Theos. În plus, dumnezeul Noului Testament este unul al iubirii și iertării, total diferit de răzbunătorul și nemilosul zeu al evreilor. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). În scripturile evreiești, Yahweh își incită adesea adepții la violență, crime, jafuri și violuri în timp ce încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Pentru autorii Noului Testament, cât și pentru gnostici și esenieni, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. Atunci care este adevărata identitate a lui Theos, zeul suprem în viziunea lor și tatăl lui Iesous? Nu poate fi decât An, conducătorul panteonului sumerian, tatăl lui Enlil, numit de akkadieni, babilonieni, asirieni și hitiți Anu sau Anum. Numele său, scris în cuneiforme printr-o cruce (simbolul creștinismului), înseamnă „Cer”. El era pentru mesopotamieni inteligența divină care a creat Universul, a cărui împărăție se afla în cer, exact ca Theos al creștinilor. An / Anu și-a trimis pe Pământ fiul, pe Enlil, cu misiunea de a salva planeta de influența zeilor decăzuți ai lui Enki. o poveste similară cu cea a creștinismului.
Deși creștinismul se consideră o religie monoteistă, nu a eliminat zeii vechilor popoare, ci i-a transformat. Chiar Iesous a confirmat existența acestor divinități în scrierile creștine timpurii: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Dumnezeu, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus), „Adevărat, adevărat zic vouă: voi veți fi cei dintâi în împărăția cerurilor, înaintea tuturor celor nevăzuți, și a tuturor zeilor, și a tuturor arhonților, care se află în al treisprezecelea eon și în al doisprezecelea eon” (Pistis Sophia, capitolul 52). În genealogia lui Iesous redactată de Matthaios întâlnim două personaje numite Amon și Maat, botezate mai mult ca sigur după zeii egipteni cu aceleași nume. De fapt și evanghelistul Matthaios și-a primit numele de la aceeași zeiță Ma’at. În Evul Mediu, marele zeu al Egiptului antic, Amun, a fost transformat în demon, după cum se observă din Pseudomonarchia daemonum a lui Johan Wier din 1583. În scrierile oculte gotice din secolul al XVII-lea, Baal, unul dintre cei mai importanți zei ai Canaanului, a avut aceeași soartă. Zeul filistenilor, Baal Zephon, redenumit Beelzebub în Vechiul Testament, a devenit unul dintre cei șapte prinți ai Iadului în demonologia creștină. În Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique („Contacte supraterestre. Iluzia cosmică”) din 1995, ufologul francez Jean Sider remarca: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației (…) Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”. În aceeași carte, antropologul și egiptologul britanic Margaret Murray observa că Diavolul cu coarne al vrăjitoriei medievale nu era Satan sau Lucifer, ci reminiscența unui zeu care, mai târziu, a fost venerat de celți sub numele Cernunos. Nu toți vechii zei au fost demonizați de creștinism, unii dintre ei devenind sfinți. În începutul secolului al VIII-lea, un călugăr grec a luat din cartea indiană Lalitavistara Sutra partea referitoare la Buddha, a înlocuit numele hinduse cu unele siriene și astfel a luat naștere povestea Sfântului Iosaphatus. În cartea Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele din 1923, jurnalistul și istoricul rus Yemelyan Mikhailovich Yaroslavsky nota: „Zeitățile antice grecești ale agriculturii, Dionysos și Demeter, s-au transformat în sfinții creștini Dionisie și Dimitrie; Castor și Pollux în Cosma și Damian, iar zeul mărilor Poseidon s-a preschimbat în «cuviosul» Nicolaie”. Tot el mai spunea că zeița Diana Pudica a devenit sfântul Pudus, zeița Ceres Flavia – sfânta Flavia, gorgonele au fost preschimbate în sfânta Gorgonia iar nimfa Aura Placida s-a divizat în sfintele Aura și Placida. Mai mult, salutul de Anul Nou în Imperiul Roman, „Perpetuam felicitatem” („Îți doresc veșnică fericire”), a devenit sfintele Perpetua și Felicitas. Cum viticultorii romani erau obișnuiți să prăznuiască ziua zeului Bacchus, Biserica l-a înlocuit pe zeu cu Sfântul Vicentius, dar a fost nevoită să lase toate datinile așa cum erau. Referindu-se la arhanghelii din creștinism, împrumutați din iudaism, Yaroslavsky scria: „Terminația numelor arată că acești arhangheli au fost odinioară zei (în traducere exactă Rafail înseamnă «zeu-tămăduitor»)”.
În tradiția românilor, după cum nota Alice Dumitrescu în numărul 18 al revistei Supermagazin, Sfântul Vasile este considerat patronul viticulturii și, implicit al vinului. El este bețiv dar foarte bun. Iubește, joacă, cântă și strică fetele, iar de ziua lui se fac chefuri. Deloc surprinzător, și Vasile pare a fi copia grecului Dionysos sau a romanului Bacchus. În ziarul Evenimentul Zilei din 6 decembrie 1993, Corneliu Ciocan scria că Sfântul Nicolae este considerat cel mai apropiat sfânt de sufletul țăranului român. El stă de-a stânga tatălui ceresc, se susține că a fost „bețiv mare” înainte de a fi sfânt, este patron al marinarilor și pescarilor, ocrotitor al hoților. Se susține că el l-a salvat pe Noah (Noe) și corabia lui de la înec. De ziua sfântului, fetele iau colivă sfințită și o păstrează la icoane pentru a face vrăji viitorilor lor soți în seara zilei de Sfântul Vasile. Chiar dacă tradiția creștină îl consideră pe acest sfânt un episcop din Mira care a trăit în secolele III-IV, este menționat pentru prima oară în Martirologiul roman din secolul al VI-lea. Iar atributele sale par a fi fost copiate de la Enki, patronul beției (sub ipostazele sale de Dionysos ori Bacchus) și al magiei, cel care în Consiliul Zeilor ședea la stânga împăratului Anu și care în miturile mesopotamiene l-a sfătuit pe Utnapiștim / Atra-Hasis să-și construiască o arcă pentru a se salva de Potop. Același Enki pare să fi servit ca model și pentru Ioannes Botezătorul. Numele sfântului biblic provine din cel al lui Oannes, o divinitate acvatică menționată de preotul babilonian Berossos, pe care am identificat-o cu Enki. Fiind o divinitate acvatică, în cultele lui Enki se practica botezul, exact îndeletnicirea lui Ioannes. Într-un vechi imn babilonian, zeul Sin (același Enki) este numit „iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Chiar se poate considera că a deschis drumul zeilor pe Pământ, ținând cont că a fost primul ajuns aici, Enlil preluând de la el conducerea Terrei. Și Ioannes Botezătorul a deschis drumul lui Iesous, în evanghelii el fiind cel care a propovăduit sosirea mântuitorului înainte ca acesta să-și înceapă misiunea divină. Iar creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, ceea ce ne duce cu gândul tot la „drumul” deschis de Sin / Enki.
O curiozitate ignorată adesea de cercetătorii Bibliei este prezența și în Noul Testament a numerelor importante pentru mai toate popoarele lumii, în special pentru evreii pasionați de simbolism: 3, 7, 12, 33, 40 sau 50. De exemplu, Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa, 40 fiind numărul lui Enki în Sumer. A fost crucificat la 33 de ani, după ce a îndeplinit 33 de miracole, 33 fiind unul dintre cele mai importante numere pentru evrei și masoni. În Cartea egipteană a morților se spune că pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a zeiței Ma’at, se găseau 42 de judecători ai morților. Acești zei și zeițe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Djehuty nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății, dar și 42 de cărți ale soțului ei, Djehuty. În cinstea zeiței, Egiptul antic a fost împărțit în 42 de districte, numite nome. Conform evanghelistului Matthaios (al cărui nume provine tot din cel al zeiței Ma’at), de la Abraam la Iesous au trecut 42 de generații, tot atâtea câte s-au scurs de la David la Iesous conform evanghelistului Loukas. În Apocalipsa lui Ioannes, Fiara va domni pe Pământ 42 de luni. Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Iar Biserica Catolică consideră că apostolul Paulos a fost convertit la creștinism în anul 42. Toate repetările intenționate ale numerelor sacre din misticismul mondial sugerează că povestea Noului Testament nu poate fi una reală, ci una simbolică sau, mai exact, fantezistă.
Cine a scris Noul Testament? Părerea majorității este că evangheliștii nu pot fi decât patru dintre apostolii lui Iesous, iudei din Palestina primului secol al erei noastre. Însă din Biblie reiese că evangheliștii nu cunoșteau nici geografia, nici situația politică, nici flora și nici fauna tărâmului făgăduit de Yahweh evreilor. Iată câteva exemple:
Herodes Antipatros (Irod Antipa în română) nu a deținut niciodată titlul de rege, așa cum credea Markos (6:14), ci de tetrarh, după cum au menționat corect Matthaios și Loukas. Dacă Iesous s-a născut pe când Quirinius devenise guvernatorul Siriei și a organizat un recensământ al populației, așa cum susține Loukas, în niciun caz regele Herodes cel Mare (tatăl lui Herodes Antipatros) nu putea ordona atunci uciderea pruncilor, așa cum povestea Matthaios, pentru că era mort de un deceniu. Pontius Pilatus (Pilat din Pont) nu era „procuratorul Iudeii”, cum credea Loukas (3:1), ci prefectul Samariei, Iudeei și Idumeei. Pilatus nu era nici virtuos și nici nu l-ar fi crucificat pe Iesous de teama unei răscoale, după cum susțin evangheliile, ținând cont că nu s-a sfiit să înăbușe în sânge revoltele localnicilor. În jurul anului 30, când iudeii din Ierusalim s-au răzvrătit din cauza deciziei prefectului de a construi un apeduct cu banii Templului lui Yahweh, Pilatus a ordonat uciderea tuturor răsculaților. La jumătatea anului 36, trupele sale i-au masacrat în Samaria pe cei care au încercat să urce pe Muntele Garizim pentru a dezgropa câteva obiecte sacre. În aceste condiții, în niciun caz Pontius Pilatus nu ar fi condamnat la moarte un om nevinovat de frica localnicilor, mai ales când avea alături 4500 de soldați gata să ucidă orice răzvrătit. Iar cea mai mare astfel de eroare, pe care n-ar fi făcut-o niciun evreu din Palestina primului secol, se întâlnește în Evanghelia lui Loukas, care menționează „zilele arhiereilor Annas și Caiaphas” (3:2). În Evanghelia lui Ioannes, Iesous a fost dus întâi la Annas și apoi la Caiaphas. Însă la Ierusalim nu au fost niciodată doi mari preoți în același timp, deoarece legea mozaică interzice acest lucru, prin urmare Annas și Caiaphas nu puteau deține concomitent această poziție. Hanan sau Annas a fost mare preot din anul 6 până în anul 15 iar ginerele său, Yosep Caiaphas, din 18 până în 36. Între ei au mai fost trei mari preoți: Yișma’el ben Phiabi, El’azar ben Hanan și Șim’on ben Camithus. Autorul Faptelor Apostolilor a încurcat și mai mult lucrurile, menționându-l pe Annas / Hanan ca mare preot în locul lui Caiaphas (4:6). „Vedem, așadar, că evangheliștii nu știu aproape nimic despre situația politică a Palestinei din epoca aceea. Ei nu amintesc nici măcar cele mai însemnate fapte din istoria Iudeei. Astfel, în evanghelii nu este oglindită puternica zguduire socială care a avut loc în Iudeea în acele timpuri; nu se povestește nimic despre ura grozavă față de dominația romană de care erau animați evreii în acea vreme și care se manifesta aproape zilnic sub forma unor răzmerițe fără nicio perspectivă de izbândă”, scria E. Moutier-Rousset în Le Christ a-t-il existé? („A existat oare Iisus Hristos?”) din 1922.
Autorii Noului Testament dau dovadă de aceeași ignoranță și în ceea ce privește geografia Palestinei. În operele scriitorilor laici, precum și în Vechiul Testament, „pământul făgăduinței” este descris în amănunțime. Însă din evanghelii lipsesc denumirile orașelor și satelor care sunt indicate în alte izvoare, cu câteva mici excepții. Ținuturile prin care a călătorit Iesous sunt foarte limitate și pustii, astfel încât localitățile mai populate sunt rare. De exemplu, deși conform Noului Testament Iesous s-a plimbat timp de un an pe lângă orașul Tiberias, un centru important al țării, nu a pus niciodată piciorul acolo. În schimb, a preferat să-și desfășoare activitatea miraculoasă în Capernaum, un sat pescăresc! În drumul său spre Ierusalim, Iesous ar fi trebuit să treacă prin vreo 30 de localități în Samaria și 40 în Perea, însă evangheliștii nu menționează niciuna. Lipsesc și menționările numelor numeroșilor munți pe care a urcat Iesous sau a multelor torente și pârâuri care se varsă din Iordan, peste care Iesous ar fi trebuit neapărat să treacă în timpul peregrinărilor sale. Este limpede că evangheliștii nu cunosc nimic despre Iudeea, în afara unor toponime familiare unor greci sau sirieni, așa cum ar fi Ierusalimul, Bethleemul și încă vreo două-trei denumiri. În schimb, autorii Noului Testament menționează orașul Nazareth, care nu apare nici în Vechiul Testament, nici în scrierile celorlalți autori evrei. De fapt, nu există menționări ale lui în surse evreiești înainte de secolul al III-lea, după cum observa și arheologul american James F. Strange. Probabil cea mai clară dovadă a ignoranței evangheliștilor în privința geografiei Palestinei o reprezintă povestea judecării lui Iesous, care a fost dus în aceeași noapte din Ierusalim la reședința lui Pontius Pilatus și înapoi, deși prefectul roman își avea reședința în Cezareea, pe malul Mării Mediterane, la aproximativ 100 de kilometri de Ierusalim. Iar un drum de 200 de kilometri într-o singură noapte ar fi fost imposibil în acele vremuri. Așadar, îi dăm dreptate lui E. Moutier-Rousset care spunea în Le Christ a-t-il existé? că „toată Galileea evangheliștilor este o țară fantezistă despre care ei nu aveau nici un fel de reprezentare reală”.
Deloc surprinzător, evangheliștii nu cunoșteau nici flora sau fauna Palestinei. În Noul Testament nu apar animalele sălbatice tipice Palestinei, cum ar fi leul, pantera, pisica sălbatică, șacalul, hiena, mistrețul, cameleonul, gazela, iepurele, uliul, barza, etc. Nici un astfel de animal des întâlnit în acea regiune nu este amintit în evanghelii și nici nu este folosit ca termen de comparație în parabolele lui Iesous, unde apar numai lupul, năpârca sau corbul. Adică animale tipice pentru Italia, Grecia ori Asia mică, nicidecum pentru Galileea. La fel de inexistente sunt și animalele domestice cum ar fi capra, care este des întâlnită în Palestina. Surprinzător, Markos menționează în evanghelia sa o turmă uriașă de porci, formată din 2000 de capete (5:13), într-o țară ai cărei locuitori nutresc o aversiune profundă față de aceste animale și unde, bineînțeles, absolut nimeni nu se îndeletnicește cu creșterea lor! Chiar și în țările unde se cresc porci este greu de întâlnit o asemenea turmă numeroasă în zilele noastre, darămite acum două milenii. Mai ales într-o țară în care nimeni nu suportă porcii din motive religioase!
Flora din evanghelii este la fel de sărăcăcioasă ca și fauna. Nu este pomenit curmalul, un arbore atât de prețuit în Palestina și atât de caracteristic acelor meleaguri. Nu sunt amintiți nici cei mai obișnuiți arbori cum ar fi măslinul, portocalul, rodia sau migdalul. Doar smochinul apare la Markos (11:13), numai pentru a fi blestemat de Iesous. Iar dacă prin „grăuntele de muștar” de la Loukas se înțelege sămânța plantei de muștar, atunci evanghelistul n-a văzut în viața lui o asemenea plantă, din moment ce consideră că „a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui” (13:19). Confundarea unei mici plante cu un ditamai copacul nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței, nicidecum a „inspirației divine”, așa cum le place credincioșilor să creadă. „Această scurtă trecere în revistă a florei și faunei din evanghelii ne arată că autorii sfintei scripturi au trăit probabil într-un oraș mare, departe de Iudeea, poate la Alexandria, Roma, Salonic sau Antiochia. Aici ei se îndeletniceau cu vreun mărunt meșteșug casnic și nu ieșeau din casă decât spre a se închina. De aceea, probabil, ei nu cunoșteau nimic nu numai despre Galileea, dar nici despre satele cele mai apropiate de propriul lor oraș”, mai scria E. Moutier-Rousset în cartea sa din 1922.
Așadar, cei patru evangheliști nu puteau fi iudei din Palestina primului secol, prin urmare nici martori ai evenimentelor pe care le-au descris în Noul Testament. Concluzie la care au ajuns chiar și primii creștini. De exemplu, episcopul Papius scria în secolul al II-lea despre evanghelistul Markos: „el nu l-a auzit pe Khristos (…) el s-a alăturat mai târziu lui Petros, care propovăduia învățătura”. În prezent, părerea generală a cercetătorilor, inclusiv a teologilor, este că evangheliștii nu au fost apostolii lui Iesous, iar Noul Testament a fost scris la ceva timp după crucificarea mântuitorului creștinilor, probabil prin secolul al II-lea. Ceea ce era logic, de altfel, ținând cont că Noul Testament a fost scris în limba greacă (motiv pentru care am ales folosirea numelor grecești ale personajele biblice), nicidecum în ebraică sau în aramaică, limbi vorbite în Palestina primului secol al erei noastre. Astfel înțelegem în sfârșit de ce Iesous nu apare în scrierile primului secol, de ce există în Noul Testament o mulțime de erori și inadvertențe legate de nașterea, învierea sau genealogia lui, de ce nu apare în profețiile veterotestamentare, de ce în povestea sa se repetă numere importante din simbolismul universal, de ce personajele și întâmplările legendelor creștine sunt copiate din alte religii: creștinismul nu se bazează pe întâmplări reale, ci pe povești inventate. Noul Testament, împreună cu restul cărților care compun mitologia creștină, au fost redactate în timp de clerici cu imaginație bogată. Gregorios Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, îi scria sfântului Ieronimus, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. Iar episcopul Sinesios scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Impresionante sunt și cuvintele unui papă, adresate unui cardinal după ce, în Evul Mediu, Biserica Catolică a inventat indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iesus?”. Bine mai spunea apostolul Paulos în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Khristos n-a înviat. Și dacă Khristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Theos, pentru că am mărturisit împotriva lui Theos că a înviat pe Khristos, pe care nu l-a înviat, dacă deci morții nu înviază. Căci dacă morții nu înviază, nici Khristos n-a înviat. Iar dacă Khristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Khristos au pierit” (15:13-18). Pentru a se ascunde urmele acestei conspirații care a luat o amploare inimaginabilă, multă vreme predicile au avut loc doar în latină ori în salvonă iar credincioșilor le era interzis cu desăvârșire să atingă Biblia. Însă cine a inventat creștinismul, unde, când și de ce? Până acum am aflat că era vorba despre vorbitori de greacă, cel mai probabil locuitori ai unor orașe mari, care nu cunoșteau Palestina decât din auzite. Pentru a le afla identitatea, trebuie să înțelegem condițiile în care a apărut creștinismul.
În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiilor politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n. a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele lor politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krșna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.
Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie proprie. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.
În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedokles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.
Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.
Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:
– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionysos, vindecarea de la Asklepios, iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.
– Scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.
– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.
– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind în capitala Egiptului o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.
– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.
– Therapeutae, o sectă iudaică fondată în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.
– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.
Grecii au adus în capitala Egiptului toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul și neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.
Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimakhos, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.
Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos și Logos era la Theos și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane (deoarece, în folclorul ebraic, omul era creat după chipul și asemănarea Divinității), care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul Dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ambii se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.
Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea reprezintă tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele acestor patru personaje și al lui Philon au aceeași inițială. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.
Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil filosoful a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes, episod copiat din povestea lui Moșeh, întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe fiul meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost inclus acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.
Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.
După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, câteva tragedii, o satiră și 124 de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.
Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca necunoscutul Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.
Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără echivalent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă, în care și-a ascuns concepțiile filosofice.
De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.
Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.
Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander. În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexander Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavianus Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Mezinul său, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexander din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus cel Mare a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
