„Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor, Mircea Eliade. Herodotos, părintele istoriei, este primul care a scris despre religia dacilor, centrată în jurul unei singure divinități, Zamolxis. Herodotos susținea că Zamolxis a fost un sclav al lui Pythagoras, zeificat de dacii cărora le-a adus o mulțime de cunoștințe din diferite domenii, de la astronomie la medicină. Herodotos mai spunea că Zamolxis a cerut să i se facă o locuință subterană, unde a stat trei ani, iar dacii sacrificau un om la fiecare cinci ani, ca sol pentru Zamolxis.
Din fericire, nu toți sunt de acord cu părerea celui supranumit „părintele istoriei”. Jean Baptiste Bourguignon d’Anville în Mémoire sur la nation des Getes et sur le pontife adoré chez cette nation (1759) susținea că Zamolxis era un profet divinizat, nicidecum un sclav al lui Pythagoras, iar muntele sacru al profetului, Kogaionon, s-ar fi aflat în Carpații Moldovei, în regiunea Cașin (Bogdănești, județul Bacău). Conform lui Erwin Rohde în Psyche (1894), povestea lui Herodotos, care susținea că Zamolxis a fost sclav al lui Pythagoras, este „o deformație euhemerizantă a unei legende miraculoase”, iar pentru Vasile Pârvan „întreaga poveste e o naivitate raționalistă grecească”. Deși nu puțini sunt cei care îl consideră pe zeul dacilor un profet divinizat, majoritatea cercetătorilor cred că era vorba despre o zeitate în toată regula. Gheorghe Mușu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Pentru Athanasios Sergiou Rhousopoulos în De Zamolxide (1852), Zamolxis era o putere subpământeană. În Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu nota că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geți, nu poate fi decât «zeu al pământului», ca personificare a generosului fundament și izvor al vieții”. Carl Clemen susținea în Zalmoxis (1939) că acesta a fost la început zeul morților, din acest motiv fiind numit de greci Kronos, devenit mai târziu și un geniu al vegetației, un fel de Dionysos traco-getic. În Psyche din 1894, Erwin Rohde afirma că geții aveau un singur zeu, pe Zamolxis, care era comparat cu Kronos deoarece amândoi stăpâneau asupra morților. O idee asemănătoare se întâlnește și în Les images thraces de Zeus Keraunos: Zbelsurdos, Gebeleizis, Zamolxis din 1913 a lui Georges Seure, pentru care Zamolxis este fie Zeus Keraunos, fie Kronos-Hades. Echivalarea lui Zamolxis cu Kronos al grecilor nu este o inovație a autorilor secolelor XIX-XX, ci o ipoteză preluată din antichitate. În secolul al II-lea î.e.n, Mnaseas din Patras nota că „Geții îl adoră pe Kronos, pe care-l numesc Zamolxis”. Iar în secolul al III-lea, Diogenes Laertios amintea de „Zamolxis, care este adorat de geți, fiind socotit drept Kronos”.
Dacă Zamolxis (numit adeseori și Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis) a fost identificat încă din Antichitate cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, ar putea fi această echivalare corectă? Putem căuta răspunsul în numele zeului. Lingvistul german Paul Kretschmer tâlcuia numele lui Zamolxis ca „rege, stăpân al oamenilor”. Nicolae Densușianu credea că Zalmoxis înseamnă „Zeul Moș”, fiind format din „zal” („zeu”) și „mox” („moș”). În De rebus Geticis, Guilielmus Bessell afirma că Zamolxis privine din grecescul „zemar” („sub pământ”) și „ksi” („a trăi”), „zemarski” sau „zamarski” transformându-se în Zamolxis („Cel care trăiește sub pământ”). Totuși, răspunsul corect poate fi găsit în limba frigienilor, tracii din Anatolia (Turcia de astăzi). Este posibil ca numele lui Zamolxis să provină din cuvântul „zemel”, care a dat numele Semele (o zeiță a Pământului pentru greci, mama lui Dionysos). Deosebirea de vocală, „a” în geto-dacicul „zamol” față de „e” în frigianul „zemel” și în grecescul „semeli”, este un amănunt fonetic local tracic, indo-europeanul „e” sau „o” fiind transformat în „a” la tracii septentrionali și menținut ca „e” la cei meridionali și la frigieni. Prin urmare, „zamol” la tracii de nord (dacii) și „zemel” la tracii de sud și la frigieni înseamnă același lucru, adică „pământ”. Partea finală a numelui lui Zamolxis, „xis”, a fost explicată prin influența iraniană ca însemnând „stăpânitor, prinț, rege, încercare”. În același timp, ar putea fi un corespondent scurtat al sciticului „xais”, care se traduce prin „rege” sau „stăpân”. În concluzie, sensul corect al numelui Zamolxis este „Stăpânul Pământului” sau „Regele Pământului”, nume identic cu cel al sumerianului Enki („Domnul Pământului”). Să nu uităm că, în Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu declara că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geți, nu poate fi decât «zeu al pământului»”, iar Gheorghe Mușu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul ipostaziat ca divinitate. Ținând cont și de echivalarea zeului dacilor cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, adevărata identitate a lui Zamolxis iese la lumină. În plus, Enki era și Prometheus al grecilor, cel care a fost crucificat pe vârful Omu, pe teritoriul zeului dacilor. Ca un amănunt suplimentar, Brașovul (oraș aflat în apropiere de vârful Omu) a fost numit de sași Kronstadt, adică „Orașul lui Kronos”.
După cum remarca și Mircea Eliade, informațiile despre religia dacilor sunt într-un număr extrem de redus, majoritatea provenind din scrierile lui Herodotos. Acest lucru i-a făcut pe cei mai mulți cercetători să concluzioneze că dacii aveau o religie monoteistă, Zamolxis fiind unicul zeu venerat în spațiul carpato-danubiano-pontic. Însă acest lucru nu poate fi sub nicio formă adevărat. Dacii făceau parte din neamul tracilor, despre care știm că erau politeiști. În plus, în Dacia s-au descoperit câteva statuete ale zeiței Bendis, adorată de tracii de pretutindeni. În Herodot și pretinsul monotheism al Geților din 1944, Constantin Daicoviciu scria că în textul lui Herodotos se găsesc două divinități: zeul htonic Zamolxis și zeul tunetelor și al cerului, Gebeleizis. Numeroși autori antici greci susțineau că Apollon venea adeseori în Dacia, acolo unde s-a născut Ares, iar Artemis își petrecea și ea o mare parte din timp printre daci. Au supraviețuit din Antichitate câteva referiri la Gemenii Zamolxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia dacilor și o zeitate feminină numită Zamolxis. Prin urmare, dacii nu erau monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul tracilor, în religia cărora trebuie să căutăm zeitățile dacice dispărute din istorie.
Descoperind urme ale unei divinități celeste în religia dacilor, câțiva cercetători au considerat că nu poate fi vorba decât despre Zamolxis. Însă în Religia geto-dacilor, Ioan Iosif Rusu scria despre zeitatea htonică Zamolxis: „de o evoluție a lui în putere uraniană, cerească, nu poate fi vorba, căci spațiul ceresc aparținea în mitologia getică altui zeu, stăpânul fulgerelor: Gebeleizis”. Pentru a-și simplifica ipotezele, apărătorii teoriei monoteismului dacic l-au identificat pe Zamolxis cu Gebeleizis. Unii cercetători au refuzat această ipoteză, considerând că Zamolxis era marele preot care a preluat numele zeității pe care o slujea, Gebeleizis. De exemplu, în Das vorrömische Dacien din 1864, Eduard Robert Roesler scria că Gebeleizis și Zamolxis nu pot fi unul și același nume, Zamolxis fiind cel dintâi preot al zeului național Gebeleizis. În La colonne Trajane din 1865, Wilhelm Froehner considera că un om cu inteligență superioară și profet al Daciei, Zamolxis, s-a identificat cu zeitatea locală Gebeleizis. Iar în Zamolxis din 1852, C. Cless nota că marele preot Zamolxis și-a luat numele de la zeul pe care îl servea, fiind consacrat ca daemon și divinitate protectoare sub numele Gebeleizis. Am văzut însă că Zamolxis nu era un simplu muritor, ci chiar primul conducător al planetei noastre, Enki al sumerienilor. Prin urmare, nu putea fi un preot care a preluat numele zeului furtunii. Dacă este vorba despre divinități diferite, cine era Gebeleizis?
Plecând de la afirmația lui Herodotos, cum că tracii trăgeau cu săgeți spre cer în timpul furtunilor, Erwin Rohde nota în Psyche (1894) că entitatea care tuna și fulgera nu era Zamolxis, ci un duh rău. Însă varianta sa nu a fost acceptată, Gebeleizis fiind o zeitate tracică în toată regula. În lucrarea Die alten Thraker II din 1893, Wilhelm Tomaschek scria că Gebeleizis era „aruncătorul fulgerelor”, forma originală a numelui fiind Sibeleizis sau Zibeleizis. Pentru Eduard Robert Roesler era zeul Soarelui iar pentru Schneider o zeitate orientală, adorată în chip de taur pe înălțimi de munți. Acest zeu al fulgerelor a fost numit Gebeleizis în nordul Traciei, iar în sud Zbelsurdos sau Zbeltiurdos, nume care au fost traduse ca „Strălucitul”. Pentru Nicolae Densușianu, Gebeleizis înseamnă „capul-lui-zeu”. Ioan Iosif Rusu afirma în Religia geto-dacilor: „se pare că Gebeleizis era considerat zeu suprem într-un sens deosebit, în timp ce, în Tracia, Zbelsurdos apare adesea precedat de numele lui Zeus, fiind așadar un epitet al acestuia, cu care era echivalat, poate considerat identic”. Zeul furtunii, care avea ca simboluri Soarele și taurul, numit Zeus de greci, era Enlil al sumerienilor. Numele său, Gebeleizis, este format din „ge” (preluat și de greci, însemnând „Pământ”), „bel” (epitet des întâlnit la akkadieni, având sensul de „Domn”), „ei” („și”) și „zis” (echivalent cu „xis”, adică „rege” sau „stăpân”). Prin urmare, Gebeleizis înseamnă „Regele și Domnul Pământului”, titlu care i se potrivește ca o mânușă celui de-al doilea conducător al planetei noastre, Enlil, căruia sumerienii îi atribuiseră numărul 50, adică titlul de rege. Fiind cunoscută aversiunea dintre Enki și Enlil, înțelegem de ce dacii, slujitorii lui Zamolxis / Enki, trăgeau cu săgeți spre cer în timpul furtunilor: pentru a-l goni pe inamicul divinității lor, Gebeleizis / Enlil, zeul furtunii.
Pentru traci, Bendis (al cărei nume a fost tradus prin „Cea care leagă”) era zeița Lunii, a codrilor, a nopții, a fertilității, a dragostei și a farmecelor. Apelativul ei era Basileie în greacă sau Regina în latină. În cele câteva statuete descoperite pe teritoriul dacilor, zeița poartă o suliță în mâna stângă și o cupă de sacrificiu în cea dreaptă. Bendis, marea zeiță-mamă a tracilor, nu poate fi decât Ninhursag a sumerienilor, fosta consoartă a lui Enki și mama lui Marduk, de asemenea zeiță a Lunii și a nopții (simboluri ale familiei lui Enki), a dragostei, a farmecelor și a fertilității, considerată personificarea Pământului. Bendis a fost echivalată cu Cybele, Kybele sau Kybebe, mama zeilor și marea zeiță a Pământului, a roadelor și a iubirii. În Lexikon, Photius scria că la lidieni și frigieni Aphrodite se numea Kybebe, Aphrodite a grecilor fiind Ninhursag a sumerienilor.
Grecii antici au identificat-o pe Bendis cu Artemis, Hekate și Persephone (Iștar a popoarelor semite) în mod eronat. Într-adevăr, cultul lui Iștar se întâlnește și în teritoriile tracilor, însă sub aspectul zeiței vegetației, Cotys (după care a fost denumit Cotiso, unul dintre regii dacilor). Se bănuiește că numele ei înseamnă „bătălie”, „plăcere”, „dorință” sau „energie”, deși niciuna dintre aceste interpretări nu este sigură. În cultul zeiței Cotys se practica „scufundarea în apă”, rit de rodire, vrajă de ploaie la începuturi și botez al adepților de mai târziu (conform Encyclopedia Pauly-Wissowa). Cultul ei mai practica și „travestirea bărbaților în veșminte femeiești”, care a atras acuzațiile de „nerușinată efeminare” (după cum nota Scholia în Satire), aduse practicanților cultului, numiți de asemenea „semifemei și destrăbălați” (conform lui Synesius în Epistulae). Travestiul și prostituția erau părți importante din cultul lui Iștar în Mesopotamia, zeița numită adeseori „curtezana zeilor” și „vulva cerului”, orașului ei sumerian, Uruk, chiar fiindu-i acordat epitetul „Orașul curtezanelor sacre”.
Un alt zeu important al tracilor sud-dunăreni era Sabadios sau Sabazios, zeul vegetației în turgescență, al formelor pline, al războiului și al Soarelui, care avea formă de șarpe bucălat. Aristophanes, numit „Tatăl comediei”, scria în Viespile că „tracii numesc Sabazios pe Dionysos”, nimeni altul decât zeul-șarpe Enki / Zamolxis. Dacă „dios” sau „zios” înseamnă „zeu”, prima parte a numelui său se poate interpreta cu ajutorul limbii egiptene, unde „sa” înseamnă „protecție” iar „ba”, „suflet” sau „spirit”. Prin urmare, Sabazios se poate traduce ca „Zeul-spirit care protejează”. Evreii au preluat epitetul tracic al lui Enki și l-au transformat în Sabaoth, devenit Savaot în creștinism, una dintre multiplele zeități din Vechiul Testament, unite într-una singură. De asemenea, sabatul evreilor și al vrăjitoarelor și-a primit numele de la aceeași divinitate.
Pe Enki îl întâlnim în religia tracilor și sub alte aspecte. De exemplu, Dabatopeios era zeul focului și al făurarilor, un personaj identic cu Hephaistos al grecilor sau Ptah al egiptenilor. Pentru traci, Derzelates, Derzelas sau Derzis era zeul numit de greci Theos Megas („Zeul mare”), al cărui nume înseamnă „ascunsul, învăluitul”, întocmai ca Amun al egiptenilor și Pluton al romanilor. La frigieni (tracii din Anatolia), Men era zeul Lunii, stăpânul apelor, domnul ploilor, paznicul jurămintelor și legămintelor, stăpânul ținutului morților, numit adeseori și Tyrannos ca expresie a puterii sale, exercitată asupra sorții muritorilor. Pe lângă numele aproape identic cu Menu al egiptenilor (zeul războiului și al fertilității), Luna, apa și ținutul morților îl echivalează cu același Enki. De altfel, calendarul tracilor a avut multă vreme un caracter lunar, fără îndoială o influență a cultului primei lor divinități.
Dacă anticii susțineau că Marduk a locuit în Dacia, el fiind după Potop zeitatea supremă a rasei albe, cultul său nu putea lipsi din religia tracilor. Numit de greci Apollon, Marduk apare la traci sub diferite nume. Ca zeu al războiului, tribul apsintilor din Chersones îl numea Pleistoros, iar tribul crestoni din Mygdonia, Candaon sau Candaios. Marele Călăreț trac, al cărui cult era foarte răspândit în Tracia, purta numele Heros sau Heron, din care a luat naștere Heru (Horos) al egiptenilor. De multe ori lângă el era reprezentat un copac în jurul căruia se încolăcea un șarpe. Unul dintre epitetele sale, „Epekoos” („Cel care aude, care împlinește”) amintește de Apollon, care era înfățișat în Sparta cu patru mâini și patru urechi, pentru mai buna ascultare și ajutorare a credincioșilor. Iar Heru / Apollon este nimeni altul decât zeul-șarpe Marduk, fiul lui Enki și Ninhursag.
Dacă dacii venerau aceleași zeități ca restul tracilor, cum se face că doar numele lui Zamolxis a supraviețuit din întregul lor panteon? Răspunsul ignorat de toți cercetătorii nu este atât de complicat pe cât s-ar crede: dacii le atribuiau tuturor divinităților lor același epitet, Zamolxis. Știm deja că ei credeau în Gemenii Divini Zamolxis, la fel cum știm că exista și cel puțin o zeiță cu acest nume. Astfel s-ar explica și diferitele variante ale acestui nume, cum ar fi Zamolxis, Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis; nu era vorba despre un singur zeu cu un nume scris în multiple moduri, ci despre mai multe zeități cu același epitet. În plus, astfel înțelegem și diferitele descrieri ale lui Zamolxis, de la zeu htonic la unul uranian sau doar simplu profet divinizat după moarte. Ca exemplu, Eduard Robert Roesler scria în Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens („Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a românilor”) din 1871 că Ares poate fi Zamolxis sau Zalmoxis, iar ființa lui Zamolxis nu poate fi net deosebită de cea a zeului Soarelui, Gebeleizis. De asemenea, Carl Goos în Skizzen zur culturgeschichte der mittleren Donaugegenden din 1877 afirma că zeitatea specific getică era Zamolxe, care ar putea fi identică și cu Ares al grecilor. Despre Zamolxis știm că era Enki, Gebeleizis era Enlil iar Ares, Ninurta. Cei trei nu pot fi unul singur însă acceptând ideea că Zamolxis era doar un epitet aplicat tuturor marilor divinități, aceste relatări diferite (doar în aparență) capătă sens. Enki era Zamolxis care locuia într-o peșteră din apropierea Sfinxului din Bucegi, care a construit o uriașă cetate în Țara Luanei din Buzău și care a fost crucificat pe vârful Omu, Marduk era Zamolxis – Apollon care locuia printre daci / hyperboreeni și Typhon care a fost închis în Tartaros de sub Munții Apuseni, iar Iștar era Zamolxis – Artemis / Cotys care vizita adeseori Grădina Zeilor din Ardealul dacilor. Pe lângă acești zei ai dacilor mai exista încă un Zamolxis, pierdut în negurile trecutului.
Miturile mesopotamiene spun că Nabu / Noah a fost dus de Enlil după Potop în Grădina Zeilor / Ardeal, acolo unde a locuit vreme îndelungată aproape de urmașii săi, dacii, care au populat inițial ținuturile din jur. Epopeea lui Gilgameș ne oferă indicii prețioase în încercarea de a afla unde locuia zeul. După ce a traversat muntele Masu (vârful Omu) printr-un tunel subteran, Gilgameș a ajuns în Grădina Zeilor (Ardealul), unde i-a întâlnit pe zeul-soare Șamaș (Marduk) și pe zeița viței-de-vie, Siduri (Iștar). A mers spre nord până la o mare întindere de ape, pe care a traversat-o cu ajutorul timonierului Urșanabi, până a ajuns „la obârșia apelor”, acolo unde locuia supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim. Privind harta României, marea apă pe care a întâlnit-o Gilgameș în drumul său nu poate fi decât râul Olt. Acesta izvorăște din munții Hășmaș, aflați în Carpații Orientali, din același loc din care izvorăsc și râurile Mureș, Bicaz și Trotuș, o adevărată „obârșie a apelor”, așa cum o numește Epopeea lui Gilgameș. Este posibil ca în zona munților Hășmaș să se fi stabilit Nabu după Potop? În acel loc se află Cheile Bicazului, o zonă geografică lungă de aproximativ opt kilometri, care leagă Moldova de Ardeal. Cheile sunt însoțite de stânci impresionante, turnuri și piramide aparent naturale. O astfel de structură este Piatra Altarului, un masiv stâncos de 1120 metri altitudine, despre care legendele spun că era folosit de daci pentru ceremonii de cult. Biblia, precum și epopeele lui Gilgameș și a lui Atra-Hasis, susțin că, imediat după Potop, supraviețuitorul Diluviului a construit un mare altar în locul în care a debarcat, pentru a aduce jertfe zeilor. Dacă Nabu a locuit în Carpații Orientali după inundația globală, dând naștere poporului dacilor, interesant este că istoricul Herodotos sugerează același lucru. El scria că tracii adorau în mod special zeitățile numite de greci Ares, Dionysos și Artemis, adică Pleistoros / Candaon, Sabazios și Bendis (Marduk, Enki și Iștar), însă regii îl cinstesc cel mai mult pe Hermes (Nabu), jură pe el și spun că se trag din el. Ne amintim că tracii sunt urmașii direcți ai pelasgilor, primul popor al lumii, din care a luat naștere omul modern, Homo sapiens sapiens. „Și a binecuvântat Yahweh pe Noah și pe fiii lui și le-a zis: Nașteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!” (Facerea 9:1), iar tracii au procedat întocmai, colonizând o mare parte a mapamondului.
Dacă Nabu a venit după Potop în munții Hășmaș, care era locul exact în care a locuit? Singurul care poate fi considerat casă a zeului este masivul Ceahlău, aflat în apropiere de Cheile Bicazului și de munții Hășmaș. Din motive necunoscute, Ceahlăul este unul dintre cei trei munți sfinți ai creștinismului, alături de Tabor din Israel și Athos din Grecia. Deși nu are altitudinea altor munți din România, masivul Ceahlău este considerat un loc incredibil și chiar magic, care poate fi văzut în zile senine de pe țărmul Mării Negre (aflat la o distanță de 500 de kilometri) sau de pe malul la fel de îndepărtat al Nistrului. Pentru Emilia Arcan, vicepreședintele Consiliului Județean Neamț, Ceahlăul „este locul care îți asigură o relaxare deplină, unde chiar dacă zăpada te înțeapă cu acele ei, nu simți durerea. Este comuniunea omului cu natura, orice suferință sufletească e alinată de cântul păsărilor și aerul curat. Muntele Ceahlău înseamnă viață, liniște, împlinire, înseamnă altceva. Noi nu conștientizăm toate frumusețile de care suntem înconjurați. Piscurile semețe îți oferă posibilitatea de a vedea viața de dincolo de nori. Privești în jos, iar vălătucii de ceață te învăluie și te fac să te simți copleșit și mic în fața unei minuni a naturii, a imensității”. Dincolo de măreția peisajului care taie respirația vizitatorului, Ceahlăul este cunoscut și pentru misterele care îl înconjoară. La orele răsăritului, deasupra muntelui se produc jocuri de lumini inexplicabile și unice în lume. Localnicii au observat deseori apariții misterioase pe cer și au descoperit pe pășunile din jur cercuri perfect trasate (asemănătoare cu cele din lanurile din toată lumea, atribuite O.Z.N.-urilor), pe care le-au pus dintotdeauna pe seama unor ființe misterioase. Călugării de la schitul Durău susțin că văd noaptea, atunci când se duc la rugăciune, ploi de luminițe albastre coborând deasupra piscurilor muntelui. Vârful Toaca de pe masivul Ceahlău are aspect piramidal, baza sa fiind pătrată, iar unghiul pantei nordice de 52 de grade, identic cu cel al Marii Piramide din Egipt. De asemenea, raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al vârfului Toaca, cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declarând că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră și jumătate, o imensă hologramă naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și „Umbra Piramidei”. În aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, „Calea cerului”. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, care se pierde în imensitatea cerului, mărginit pe laturi de două benzi întunecate. Unii cercetători consideră că aceste fenomene se datorează trecerii prin vârful Toaca a uneia dintre axele energetice ale Pământului. Iar la doar 30 de kilometri de Ceahlău a existat, acum aproape șapte milenii, celebra cultură Cucuteni.
Într-o legendă, Dochia, fiica regelui Decebalus, a ales muntele Ceahlău ca loc de refugiu din calea romanilor. Înconjurată de soldații împăratului Traianus, ea l-a rugat pe Zamolxis să o salveze, iar zeul a prefăcut-o într-o stană de piatră. Într-o altă legendă, baba Dochia și turma ei au înghețat pe munte, transformându-se și ea, și oile, în stane de piatră. Stâncile respective pot fi văzute și astăzi, constituind o mărturie vie a acestui mit. O altă legendă spune că demult trăia un căpcăun într-o văgăună a Ceahlăului. El ademenea adesea tinere fete, pe care le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră. Într-o zi, sătenii s-au înarmat cu coase, topoare, paloșe și buzdugane și s-au așezat la pândă în Gura Bistricioarei, așteptându-l pe căpcăun. Acesta i-a zărit din vârful muntelui și, furios, a dezlănțuit o furtună teribilă. Apoi a smuls din creștetul muntelui o stâncă uriașă și a pornit în zbor cu ea către răzvrătiți. Însă duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care localnicii și-l închipuiau ca pe un bătrân, s-a prefăcut într-un voinic chipeș și, călare pe un cal înaripat, a pornit în urmărirea căpcăunului. După ce l-a ajuns din urmă, duhul Ceahlăului a lovit căpcăunul peste gheare cu paloșul, uriașa stâncă prăbușindu-se departe de oameni, pe malul Bistriței, acolo unde poate fi văzută și astăzi. Localnicii de la poalele Ceahlăului consideră și în prezent că acele plaiuri au fost locuite în trecut „de un neam de uriași, grozav de înalți și de tari, care au fost în cele din urmă înfrânți de urgia cerească”. Ca o completare, în primul secol al erei noastre, poetul latin Marcus Valerius Martialis povestea despre „muntele cel faimos din țara hyperboreenilor (Dacia – n.a.) unde zeii olimpici se legaseră cu jurământ în fața altarului cel mare să lupte contra giganților”. În capitolul al șaselea al Cărții Judecătorilor din Vechiul Testament există o referire la un asemenea altar. Aici, zeul Yahweh îi cere lui Gid’on (Ghedeon în română) să-i ridice un altar pe munte, în locul jertfelnicului închinat lui Baal și al stâlpului acestuia de închinăciune (sau copac sfânt, după interpretarea Bibliei ortodoxe). Chiar dacă acțiunea biblică se petrece în Israel, pe muntele Ceahlău există un loc numit „Altarul lui Ghedeon” sau „Piatra Lată a lui Ghedeon”. Iar numele vechi al Ceahlăului este Pion sau Peon, cuvânt care, în greaca veche, înseamnă „casa stâlpului”, o referire la acei stâlpi de tip obelisc, ridicați de antici ca locuri de închinare.
Cine era „duhul” Ceahlăului din legendele locale? Ținând cont că dacii considerau muntele sălașul zeului Zamolxis, putem presupune că este vorba despre acest personaj. După ce dacii au trecut la creștinism, referirile la zeii antici nu mai aveau ce căuta într-o religie monoteistă. Așa că, în legendele locale, vechiul mare zeu a fost transformat într-un duh benefic. Iar acest Zamolxis nu este decât Nabu, cel care s-a stabilit pe muntele Ceahlău după Potop, devenind strămoșul dacilor. Se știe că, el s-a aflat inițial în tabăra Veghetorilor, fiind fiul lui Marduk. La început Mare Preot al lui Enki, bunicul său, Nabu și-a părăsit zeul fiind dezamăgit de faptele Veghetorilor. A început să-și slujească tatăl până după Potop, când Enlil i-a acordat nemurirea și i-a permis să locuiască în Ardeal – Grădina Zeilor, ceea ce l-a determinat să treacă de partea Celeștilor. Cercetările arată că pe muntele său, Ceahlăul, s-a făcut tranziția de la zamolxianism la creștinism (religia lui Enlil, sub forma lui Iesous), aici fiind ridicate primele altare creștine din Dacia. În prezent, pe Ceahlău există un număr impresionant de biserici și mănăstiri, fiind unul dintre cei mai importanți munți ai creștinismului ortodox. Interesant este și că munții Daciei par să fi fost împărțiți la un moment dat între cei trei Zamolxis. Nabu se afla în Carpații Orientali, Enki în cei Meridionali iar Marduk în Munții Apuseni. Dacă unim cele trei sălașuri ale acestor zeități, muntele Ceahlău, Vârful Omu și Roșia Montană (acolo unde se presupune că există intrarea în orașul subteran al lui Marduk), rezultă un triunghi echilateral. Nu doar munții Carpați au fost împărțiți între aceste divinități, ci întreg pământul dacilor, cele trei mari regiuni (Ardealul, Valahia și Moldova) fiind teritoriile zeilor Marduk, Enki și Nabu. După cum spuneam, Nabu a trecut de partea lui Enlil după Potop, lucru care se observă și din simbolurile teritoriului său, Moldova: bourul, acvila și steaua cu cinci raze sunt elemente asociate cu zeul furtunii. Deși nu cunoaștem prea multe amănunte despre religia dacilor, se observă trecerea de la un Zamolxis la altul în anumite momente ale istoriei. Pe vremea lui Herodotos, dacii se închinau unui zeu care a murit și a înviat, în numele căruia se realizau sacrificii umane. În anul 47 î.e.n, Burebistas și Deceneus au reformat religia dacilor, readucând la viață cultul Gemenilor Divini Zamolxis. După ce în 258 a recucerit Dacia ocupată de romani, Regalianus a realizat, la rândul său, o reformă religioasă. În tăblițele de la Sinaia el este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Observăm că salvatorul Daciei purta atât numele lui Nabu (numit și Șelomo în folclorul ebraic, care a fost tradus de greci ca Solomon), cât și pe cel al lui Enlil (care mai era numit și Raman în Mesopotamia), prin urmare putem intui cine era zeul din centrul religiei pe care le-a impus-o dacilor. Trecerea de la acest cult la creștinism s-a realizat fără probleme, ținând cont că ambele erau închinate aceleiași zeități.
În timpul șederii în Dacia, Nabu a înființat un ordin secret, al solomonarilor. Se spune că acești preoți ai lui Zamolxis au puterea de a controla vântul și ploaia, de a aduce grindină, de a vedea viitorul și de a vindeca diverse afecțiuni. Trăiesc departe de lume, asemenea pustnicilor, în ascunsa cetate a Babariului, dar coboară uneori prin sate pentru a cerși. Nu de nevoie, ci doar pentru a verifica moralitatea oamenilor. Acolo unde nu sunt bine primiți abat grindina peste sat. Sunt descriși ca fiind înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice. Mitologia populară susține că solomonarii, numiți zgriminteși în Țara Moților, învață magia dintr-o carte care conține toată știința și puterea lor. Uneori călătoresc prin văzduh, călărind balauri, fiind invizibili în această postură. Conducătorul lor se numește Omul Alb sau Uniilă, care nu poate fi decât Nabu, ținând cont și de denumirea preluată din dacicul So Lomonius sau ebraicul Șelomo / Solomon. Puterea de a controla vremea sugerează că sunt adepți ai lui Enlil, zeul furtunii. În ziua de astăzi, mai ales în zonele rurale, se consideră că ordinul solomonarilor încă există, aceștia trăind ascunși în tunelurile de sub munți. Unii merg și mai departe, susținând că serviciile secrete române ar colabora cu acești enigmatici preoți magicieni.
Se pare că solomonarii nu își făceau apariția doar printre oamenii de rând, ci și în anturajul conducătorilor noștri. Într-un interviu din 2005, Aliodor Manolea (parapsihologul folosit în campania electorală de fostul președinte al României, Traian Băsescu) susținea că Ștefan cel Mare a câștigat bătălia de la Vaslui cu ajutorul… magiei. Conform unui cronicar turc, după declarația lui Manolea, „Ștefan și curtea lui, cu vreo 200 de lefegii polonezi, stăteau pe un deal. Surle și trâmbițe peste tot. Sultanul dă ordin: să atace infanteria! Între Ștefan și armata turcă apare un mic norișor. Infanteria începe să atace. Intră în nor. Și au intrat. Și au intrat. Trei regimente au intrat, dar nu ajungeau pe cealaltă parte! Sultanul ordonă spahiilor să atace și ei. Și au intrat în nor și spahiii, dar nici ei nu mai ieșeau pe cealaltă parte! Cronicarul povestește cum toată oastea românească era așezată pe deal, în genunchi. Ștefan, ținea sabia ridicată în sus, ca o cruce. Se auzeau sunete de surle, tulnice și țimbale. Atunci sultanul a ordonat retragerea (…) Ștefan a încercat să facă același lucru și la Războieni. Erau aceleași condiții prielnice ale terenului: pădure, dealuri. Ștefan i-a trimis acasă pe oameni și a rămas singur cu cei 200 de oșteni apropiați și cu boierii curții. Dar de data asta turcii găsiseră antidotul și norul nu a mai funcționat! Ce a urmat cunoaștem cu toții de la istorie”. Se știe că Ștefan cel Mare, un om evlavios, care a construit numeroase biserici și mănăstiri, avea obiceiul de a-l vizita pe misteriosul Daniil Sihastrul (la sfatul căruia a fost construită mănăstirea Putna). Acest pustnic era considerat sfânt încă din timpul vieții sale, deoarece avea puterea de a vindeca, de a prezice viitorul și de a alunga demoni. Dacă episodul relatat de Aliodor Manolea este adevărat, nu ar fi de mirare ca Ștefan cel Mare să se fi ajutat în lupte de cunoștințele primite de la Daniil. Și nu ar fi de mirare ca acest pustnic cu puteri miraculoase să fi fost chiar unul dintre solomonari. Un personaj asemănător este Deceneus, vicerege și Mare Preot al lui Zamolxis în timpul lui Burebistas și, mai apoi, rege al dacilor. Inițial și el a trăit retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns. Geograful antic Strabon îl descria ca fiind „un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”. Deceneus le-a oferit dacilor o importantă reformă socială și religioasă, opunându-se cu îndârjire pătrunderii în Dacia a cultelor străine. Din descrierea sa constatăm că nu era vorba despre un simplu preot ci, la fel ca în cazul lui Daniil Sihastrul, probabil de un solomonar. Fără doar și poate, tot un solomonar era și Regalianus / Romanh / Romansie / Lomanh / So Lomonius, eliberatorul Daciei din secolul al III-lea. De asemenea, tăblițele de la Sinaia susțin că Horea, Cloșca și Crișan, conducătorii răscoalei țărănești din 1784, au fost tot solomonari.
Se pare că membrii acestui ordin secret, înființat de Zamolxis / Nabu, nu au apărat doar în trecut pământul Daciei de cotropitori, ci și în ziua de astăzi. În 2010 a fost organizat un exercițiu militar comun româno-israelian în Carpații Meridionali, în apropiere de Sfinxul din Bucegi și de vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercițiu nu au participat doar militari israelieni, ci și un număr destul de mare de rabini. În același timp, în acea zonă era organizată o tabără pentru 65 de copii israelieni, peste 40 la sută dintre cei din tabără fiind parapsihologi. Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prăbușit inexplicabil în zona Colții Țapului, deasupra Poienii Gutanu, situată în partea vestică a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau șase (numărul sacru al evreilor) militari israelieni și un român, media lor de vârsta fiind puțin peste 33 de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Dacă zeița sioniștilor este Iștar, personaj simbolizat adeseori printr-o felină, operațiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonată de una dintre cele mai celebre unități de elită israeliene, așa-numita Unitate 669, ai cărei componenți sunt supranumiți „pisicile”, după emblema unității (o pisică înaripată). Martorii susțin că în acea zi, înainte de accident, toată zona cuprinsă între Babele-vârful Omu-muntele Gaura a fost survolată de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zărite echipe de soldați care păreau că păzesc ceva. Un cioban s-a plâns că nu a fost lăsat să treacă cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ăla ce parcă măsura curentul”. Exact în acea zonă se află celebra „Gură de Rai”, o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o „anomalie magnetică atipică”, așa cum o definesc specialiștii, care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare că scopul israeliților în munții Bucegi nu era un exercițiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe. Despre copiii din tabără se presupune că fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum celebrii „copii Geller”. Surprinzătoare este și prezența rabinilor la aceste „exerciții militare”, buni cunoscători ai magiei kabalistice. Unii consideră că elicopterul s-a prăbușit din cauza „Gurii de Rai”, acea zonă de anomalie magnetică care face praf orice aparat electronic. Totuși, zona a fost survolată de mai multe elicoptere care nu au pățit nimic, prin urmare magnetismul muntelui nu poate fi răspunzător pentru accident. După cum afirma Nirmod Shefer, șeful Statului Major al forțelor aeriene israeliene, starea tehnică a elicopterului era „excelentă”, așadar accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defecțiuni tehnice. Șeful Serviciului Salvamont Bran, Fănica Boboc, declara pentru Mediafax că „elicopterul s-a înfipt într-o stâncă, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însă este greu de crezut că un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi făcut o asemenea greșeală, înfigând aparatul într-o stâncă. Cu opt zile înainte de accident, alte două elicoptere israeliene erau cât pe ce să se prăbușească din cauza unor „defecțiuni tehnice”, aterizând de urgență în zona localității Priboiu din județul Dâmbovița. Care să fie adevărata cauză a prăbușirii elicopterelor? Câțiva soldați români, martori ai accidentului, au acceptat să vorbească sub protecția anonimatului, deși li s-a cerut să jure că vor păstra tăcerea. Cu toții spuneau că au văzut pe vârful muntelui câțiva oameni care purtau robe albe, lungi, stând cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtună, care a luat pe sus elicopterul israelian și l-a izbit frontal de o stâncă. Apoi furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au dispărut. Israeliții s-au speriat și au părăsit zona de urgență, decizând să pună capăt exercițiului așa-zis militar. Misterioșii oameni îmbrăcați în robe, care au puterea de a controla vremea, nu pot fi decât solomonarii, vechi preoți magicieni care au misiunea de a păzi pământul sfânt al zeilor.
Legenda Marelui Lup Alb explică momentul în care conducătorul solomonarilor a primit misiunea de a ocroti pământul Daciei. Se spune că, în vremurile demult apuse, un preot al lui Zamolxis cutreiera tărâmul Daciei pentru a-i ajuta pe nevoiași dar și pentru a le transmite oamenilor că Marele Zeu veghea necontenit asupra lor. Deși nu era în vârstă, acest preot avea părul și barba albe ca neaua. Culoarea neobișnuită a părului și funcția de preot sugerează că era vorba despre Nabu, cel care a înființat ordinul solomonarilor. Dându-și seama de valoarea slujitorului său, Zamolxis l-a oprit în munți, pentru a-i fi aproape. În scurt timp fiarele pădurilor au ajuns să-l asculte și să-l considere conducătorul lor pe preotul cu păr alb. Însă cel mai mult îl îndrăgeau lupii, singurii care nu aveau un conducător, doar foamea ținându-i în haită. După un timp Zamolxis a hotărât să-și transforme slujitorul într-un lup alb, mare și puternic cât un urs, dându-i misiunea de a aduna toți lupii pentru apărarea tărâmului sfânt. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, se auzea urletul Marelui Lup Alb iar lupii de pretutindeni săreau în ajutorul fraților lor umani. Totodată, Lupul Alb era și judecător, pedepsind trădătorii și lașii. Cu toată vigilența zeului și a lupilor, romanii au reușit să se infiltreze printre daci și, în apropiere de marea invazie a lui Traianus, au sădit în sufletele unora dintre ei sămânța neîncrederii în Marele Zeu. Astfel, unii daci au început să se teamă că Zamolxis nu le va fi alături în bătălia împotriva romanilor. Cuprinși de frică, trădătorii au început să omoare toți lupii care le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre aceștia va fi Marele Lup Alb, plănuind să-i ofere capul romanilor în schimbul vieții lor. Lupii supraviețuitori au fugit în inima munților, fără a reveni vreodată în ajutorul oamenilor care i-au trădat. Zamolxis și Marele Lup Alb s-au retras în Muntele Sacru, de unde au privit cu durere cum dacii au fost înfrânți de romani din cauza trădării. Într-o legendă creștină, apostolul Andreas a fost vegheat de Marele Lup Alb pe tot parcursul călătoriei sale prin ținutul dacilor. Iar în zilele noastre, nu puțini sunt turiștii care susțin că au fost salvați pe munte de un lup alb. „În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți?”, se întrebau Felix Crainicu și Cristi Ioniță în Legendele dacilor liberi.
Se pare că solomonarii le ofereau conducătorilor dacilor mai mult decât ritualuri magice în încercarea de a proteja tărâmul zeilor. În miturile grecești, Apollon / Marduk era un arcaș neîntrecut. Unul dintre epitetele sale era „Argirotoxos”, adică „Cel cu arcul de argint”. Săgeata trasă de el își atingea întotdeauna ținta, deoarece nu era una obișnuită, ci o săgeată care purta destinul celui către care se îndrepta. În acele vremuri, zeii obișnuiau să influențeze viețile oamenilor. În Iliada, Homeros îi atribuia arcului lui Apollon puterea de a răspândi ciuma și molimele, cum a fost cea care a izbucnit în tabăra grecilor în timpul asediului Troiei. Se povestește că, înainte de a muri, Apollon și-a lăsat arcul în paza unui mic popor din ținutul Hyperboreei (Dacia), pe care paznicii îl încredințează mereu celor mai demni fii ai Luminii, pentru ca forța lui să vină în sprijinul urmașilor acelui popor. Paznicii nu pot fi decât solomonarii, iar arcul a constituit dintotdeauna un element foarte important pentru poporul daco-român. Dacii săgetau cerul în timpul furtunilor și valurile Dunării în timpul inundațiilor. Marele preot dac Vezina a fost păstrător al însemnelor puterii, printre care se afla și arcul regilor daci. Gelu, conducătorul ardelean care nu a putut fi înfrânt decât prin trădare, a cerut să fie înmormântat alături de arcul său. Ștefan cel Mare, despre care se spune că a fost ajutat în lupte de solomonari, construia mănăstiri acolo unde ateriza săgeata sa. În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, eroul și frații săi s-au supus judecății arcului, trăgând săgeți în sus, care i-au lovit doar pe vinovați. De altfel, în mai toate poveștile populare eroul are un arc alături de paloș. Importanța arcului reiese și dintr-un colind din zona localității Sorocii, unde construcția armei reprezintă un procedeu foarte important; arcul este făcut de nouă meșteri, alegerea lemnului fiind vitală, la fel ca vrăjirea săgeților. Grecii considerau că arcul lui Apollon a ajuns la un moment dat și la semizeul Herakles (numit Hercules de romani) care, înainte să moară, i l-a lăsat lui Philoktetes. Mai târziu arcul fermecat a ajuns în posesia lui Odysseus, Homeros susținând în Odiseea că eroul era singurul care îl putea încorda, nici măcar unul dintre pețitorii soției sale nefiind în stare să atingă această performanță. Este greu de crezut totuși că solomonarii, care îl păzeau ca pe ochii din cap, ar fi permis ca arcul zeului să ajungă în mâinile grecilor, fie ei și eroi. Cum este greu de crezut și că vom avea prea curând un conducător care să merite să îi fie încredințat misteriosul arc al unuia dintre zeii Zamolxis.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
