Conform teoriei oficiale, civilizația egipteană este a doua apărută în lume, după cea sumeriană. În jurul anului 3100 î.e.n., Men / Menes sau Narmer a unificat Egiptul Inferior cu cel Superior, devenind primul faraon al întregii țări și, bineînțeles, întemeietorul primei dinastii. Cercetătorii, în special egiptologii, se încăpățânează să ignore ceea ce egiptenii antici ne-au transmis prin mai multe surse, cum ar fi scrierile preotului Manethon, ale istoricului grec Herodotos, Papirusul Torino sau Piatra Palermo: până la unificarea Egiptului de către primul faraon, țara a fost condusă de două dinastii de zei, una de semizei și una tranzitorie umană.
Despre religia egiptenilor, istoricul grec Ploutarkhos, care și-a schimbat numele în Lucius Mestrius Plutarchus după obținerea cetățeniei romane, spunea că este o știință întunecată și enigmatică. Egiptenii își numeau divinitățile „neteru” (cu formele de singular „neter” la masculin și „netert” la feminin), cuvânt care a fost tradus în mod convențional de egiptologi prin „zei”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”, un nume cu același sens ca „igigi” al sumerienilor. Fiecare oraș important avea propriii „neteru”, care erau doar în aparență diferiți. Este posibil ca numele lor să provină din cel al lui Anșar, tatăl lui Anu în miturile akkadiene. Cum numele lui se scria „nșr” (în limbile semitice nu se scriu vocalele, ci doar consoanele), iar litera egipteană „ț” este echivalentă cu semiticul „ș”, Anșar devine în hieroglifele egiptene „nțr”, care a fost transformat apoi în „ntr” și citit „neter”.
Iunu (scris ocazional Annu), numit Helioupolis de greci, cel mai important centru religios al Egiptului, venera Marea Eneadă, formată din Ra, Șu, Tefenet, Geb, Nut, Asar, Sutah, Aset și Nebthet. Ra sau Re, Soarele, era conducătorul panteonului. Zeul-soare, prezent în majoritatea culturilor, semnifică funcția de zeu conducător. Așa cum Soarele se află în centrul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel zeul conducător se afla în mijlocul celorlalți zei, care „orbitau” în jurul său. Deși egiptologii au încercat să traducă numele zeului în diferite moduri, adevăratul sens se găsește în sumeriană, unde printre multiplele sensuri ale cuvântului „ra” se află și cel de „conducător”. Egiptenii l-au numit „Conducătorul” pe zeul din fruntea panteonului lor, atribuindu-i totodată și funcția de zeu-soare, care să-i întărească autoritatea. Terminația „ra” se întâlnește în numele multor zeități cu funcții de conducere din diverse culturi. De exemplu, Indra este regele zeilor în hinduism. Numele său se traduce corect „Conducătorul Indusului”. În Egipt, Amun-Ra nu reprezintă combinarea a două zeități rivale, așa cum interpretează egiptologii. Cum cuvântul „amun” înseamnă „ascuns”, Amun-Ra era epitetul zeului considerat de egipteni „Conducătorul ascuns”. Născut din oceanul Nun (haosul primordial), Ra era reprezentat ca șoim sau ca om cu cap de șoim, simbolul său fiind obeliscul. Cultul său a fost atestat pentru prima oară în jurul anului 2865 î.e.n., în numele faraonului Reneb din Dinastia a II-a. A crescut în influență în timpul Dinastiei a V-a, când trei faraoni s-au declarat fiii săi. Principalul centru de cult al lui Ra era numit de greci Helioupolis, de evrei și de asirieni On iar de egipteni Iunu sau Annu. Numele Annu dovedește că egiptenii îl identificaseră pe Ra al lor cu zeitatea supremă din Mesopotamia, ceea ce se observă și din numele zeiței Anuket (Anukis pentru greci), care a fost tradus ca „Fiica lui Ra”, deși numele lui Anu apare în cel al zeiței, nu al lui Ra. Iar zeul Inpu a fost numit de greci Anubis, adică „De două ori Anu”. În Cartea Morților se spune că Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Cei doi copii astfel născuți sunt de fapt cei doi fii ai lui Anu, Enlil (autoritarul rege al Pământului) și Enki (zeul inteligenței și al înțelepciunii). Un alt mit egiptean spune că primii copii ai lui Ra au fost Șu (aerul cald) și Tefenet (umezeala), numită de greci Tefnut. Din nou îi întâlnim pe cei doi fii ai lui Anu: Enlil (zeul aerului) și Enki (zeul apelor). În Textele Sarcofagelor este scris că Ra și-a pierdut barba în „ziua răzmeriței” iar în Cartea Morților că i-a nimicit pe „copiii revoltei”. Nu s-au păstrat legende care să explice despre ce revoltă este vorba, însă se pare că este aceeași despre care aminteau mesopotamienii: răscoala lui Enki și a zeilor decăzuți Igigi împotriva lui Anu și Enlil. La sumerieni, zeița iubirii și a frumuseții, Inanna, a devenit consoarta lui An. Egiptenii au păstrat un mit asemănător în care Ra, fiind supărat, a fost înveselit de fiica sa, Hathor (zeița iubirii), după ce aceasta a dansat goală în fața lui, apoi a început să-l gâdile. Nu știm ce au înțeles egiptenii antici din această poveste, dar când o zeiță goală îl pipăie pe bătrânul Ra și îi dansează provocator, iar el iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoții știau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiș, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiței cu discul solar.
În religia heliopolitană, Geb sau Keb era zeul Pământului. Conducător primordial al Egiptului, era reprezentat inițial ca un bărbat cu barbă, mai târziu fiind înfățișat ca berbec, taur, crocodil sau bărbat cu cap de șarpe. În unele mituri chiar este numit „tatăl șerpilor”. La Iunu (Helioupolis) i s-a atribuit ca soție Nut, zeița cerului. A fost asociat cu vegetația dar și cu lumea subterană. Numele său, care înseamnă în egipteană „pământ”, provine din cuvântul sumerian „gi”, care are aceeași semnificație. Ca zeu al Pământului, reprezentat ca șarpe, crocodil sau berbec, asociat cu lumea subterană, Geb („Pământul”) este sumerianul Enki („Domnul Pământului”). Sora și soția sa, Nut, zeița cerului, este Ninhursag, cea supranumită în multe culturi „Regina cerului”.
În miturile vechi Geb era Enki, însă în cele mai noi se pare că l-a înlocuit pe Ra / Anu. Dacă în Mesopotamia cei mai importanți zei erau copiii cerului și ai Pământului (An și Ki), egiptenii au adoptat și ei aceeași credință. Geb, personificarea Pământului, și Nut, zeița cerului, au avut patru copii, deveniți cei mai importanți pentru egipteni: Asar, Sutah, Aset și Nebthet. Primul dintre ei era Wsjr (pronunțat Asar, Yasar, Aser, Asaru, Ausar, Ausir, Wesir, Usir, Usire sau Ausare), numit de greci Osiris. Istoricii Plutarchus și Diodoros Sikeliotes spuneau că numele grecesc al zeului înseamnă „Cel cu mulți ochi”, fiind format din „os” = „mulți” și „iris” = „ochi”. Însă traducerea lor nu este una exactă, Osiris însemnând de fapt „Ochiul deschis” („os” = „deschis”, „iris” = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinități este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Asar, primul conducător al Pământului, a fost omorât de fratele său mai mic, Sutah, zeul furtunii și al deșertului, care i-a luat tronul. Astfel, Asar a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Fiul lui Asar și Aset, Haru, a preluat tronul tatălui său după o îndelungată luptă cu unchiul său uzurpator. Cu sceptrul regal și cârja de păstor în mâini, Asar era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute și uneori cu o coroană în forma Lunii. Luna și berbecul sunt simboluri ale zeului sumerian Enki, de asemenea fiu al divinității care simboliza cerul. Principalul centru de cult al lui Asar era orașul Abju, numit Abydos de greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju și Abzu sunt aproape identice, ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Asar cu Enki. Prin construirea orașului Abju au încercat să-l determine pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe pământ. Aset, soția lui Asar, era numită de greci Isis, nume format prin dublarea primei silabe a numelui zeiței akkadiene Iștar, consoarta lui Ea / Enki. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („Vițelul solar”), Aset era de multe ori înfățișată cu cap de vacă iar Asar era numit „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă în mod simbolic pe fiul lor, Haru, într-un vițel. Într-un mit alternativ, Haru este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiță-vacă. Hathor, zeița egipteană a iubirii și a războiului, este o altă manifestare a zeiței akkadiene a iubirii și a războiului, Iștar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk. Iar coarnele de bovină ale zeițelor-vaci sau ale zeilor-tauri ori viței nu reprezintă altceva decât semiluna, simbolul principal al familiei lui Enki. Se spune că Asar a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros Sikeliotes scria că zeul i-a făcut să renunțe și la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura, cum să-și construiască orașe și canale de irigație dar și cum să-i cinstească pe zei. Soția sa, Aset, le-a dat muritorilor legile, limba și agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. În Despre Isis și Osiris, istoricul Plutarchus scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară; statutul de zeu lunar i-a fost acordat de clericii heliopolitani, deoarece influențele Lunii sunt asociate cu gândirea și înțelepciunea, spre deosebire de cele puternice și violente ale Soarelui. Ba chiar este numit „domn al coarnelor Lunii” în Cartea Egipteană a Morților. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii și al înțelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Aset, soția lui Asar, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeași Carte a morților, Asar se ferește de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki era cel care stăpânea magia la perfecție. În Cartea morților, Asar este numit „prinț în împărăția celor ce tac” și „stăpân al tărâmului morților”. În Sumer, Enki avea titlul de Mare Prinț. Numele Asar nu este decât unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, care înseamnă „Prințul apelor”. În capitolul 183 al Cărții Morților, Asar este numit „un-nefer”, adică „Cel frumos”, epitetul lui Enki ca Dumuzi / Tammuz. Plutarchus scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homeros și Thales îl considerau oceanul, Enki fiind în Mesopotamia zeul apelor. Chiar dacă în mod convențional Geb și Nut erau părinții lui Asar, Ra este tatăl acestuia pentru Plutarchus. Iar Ra, așa cum am văzut, era An al sumerienilor, tatăl lui Enki.
Deși mesopotamienii au încercat din răsputeri să-l prezinte pe Enki într-o lumină pozitivă, latura sa malefică reiese din ipostaza demonului Pazuzu. Egiptenii au încercat același lucru cu Asar, însă de la ei ne-au rămas mai multe detalii despre adevăratul chip al primului conducător al planetei noastre. Conform lui Plutarchus, egiptenii spuneau că Asar s-a născut de-a dreapta și va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înțelege că Enki a fost privit inițial ca zeitate pozitivă și mai târziu negativă, probabil după răzvrătirea împotriva tatălui său, alături de zeii Igigi. Acesta este motivul pentru care Asar era numit de multe ori „primul dintre cei de la asfințit”, vestul simbolizând stânga, iar estul dreapta. În Textele piramidelor există descrieri ale lui Asar ca demon amenințător care se bucură de vărsarea de sânge, rostește descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate și conduce o „mafie” de asasini, numiți „casapii lui Asar cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Asar”. În Cartea morților, Asar este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot Pământul tremură în fața sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Asar, că emanațiile sale distrug sufletele păcătoșilor, iar Djehuty afirmă că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au inventat războaiele, au dezlănțuit dezastre, au făcut ravagii și nedreptăți și au inventat demonii (capitolul 175). Deși de cele mai multe ori Asar era reprezentat cu pielea verde, Plutarchus susține că zeul era negru. De altfel, Cartea Morților chiar îl numește „marele negru”. Egiptenii își numeau țara Kmit (Kemi în limba coptă), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor preferat. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la un conducător diabolic al infernului, diferit de binefăcătorul omenirii, așa cum ne este prezentat de adepții săi.
Dovezi concrete ale mitului osirian avem din timpul ultimului faraon al Dinastiei a V-a, Djedkare Izezi, care a domnit aproximativ între 2414 și 2375 î.e.n. Dacă Enki / Asar într-adevăr s-a răzvrătit împotriva tatălui său, înseamnă că îl putem întâlni în religiile egiptene sub altă identitate înainte de această perioadă. Într-adevăr, un zeu-șarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informații, este Denwen. Tot ce știm despre el este că a cauzat o conflagrație pentru a nimici alte zeități și a fost contracarat de un rege. Probabil Denwen este un alt nume pentru Apep (Apophis în greacă), primul zeu al răului, mai târziu considerat demon, personificarea întunericului, haosului și răului, oponent al luminii și a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soțul zeiței Taweret. Apep are forma unui gigantic șarpe, crocodil, șopârlă sau dragon și mai era numit „Șarpele Nilului” ori „Șopârla malefică”. În Cartea morților, el locuiește în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta și cu însoțitorii lui, printre care și Sutah, zeul furtunii. Această luptă zilnică nu este decât o reeditare a uneia din vremurile de demult, când Apep l-a atacat pe Ra, întocmai precum Kumarbi pe Anu la hitiți. Sutah și alți zei au luptat alături de conducătorul lor, reușind să-l învingă pe Marele Șarpe și să-l închidă în lumea subterană. Acest mit îl identifică pe Apep cu Enki și Asar. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis în lumea subterană pe Enki, fratele său mai mare, exact cum a făcut Sutah, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Asar, dar și cu Apep. După apariția cultului său, Asar a fost considerat zeul cel bun iar Sutah a fost echivalat cu Apep și etichetat ca zeu al haosului și al răului. Însă mitul original dovedește contrariul.
Zeul furtunii și al deșertului, considerat inițial o entitate benefică, Swth (pronunțat Sutah, Setesh, Sutekh, Setekh sau Suty), numit Seth de greci, era cel care a luptat alături de Ra împotriva șarpelui uriaș Apep. În secolul al XXI-lea î.e.n., la sfârșitul Dinastiei a VI-a, odată cu apariția cultului lui Asar, Sutah a fost discreditat, fiind transformat de adepții lui Asar într-un demon. Însă faraonul Aasehre Nehesy din Dinastia a XIV-a i-a reabilitat zeului imaginea în secolul al XVII-lea î.e.n. Sutah are ca simbol un animal neidentificat, care pare a fi un măgar. Ca zeu al furtunii, ce reprezenta estul (dreapta) și Soarele, în timp ce fratele său mai mare avea ca simboluri vestul (stânga) și Luna, Sutah este sumerianul Enlil. Dacă mesopotamienii credeau că Enki, primul conducător al Pământului, „dormea” în lumea subterană, unde a fost trimis de fratele său mai mic, care i-a luat tronul, fiind urmat la domnie de Marduk, fiul lui Enki, egiptenii erau mai direcți. Pentru ei Asar, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său mai mic, Sutah, care i-a luat tronul, fiind urmat la conducere de Haru, fiul lui Asar.
Fiul lui Asar și Aset era numit de egipteni Haru („Șoimul”) sau Heru, Hor și Har-si-ese („Haru, fiul lui Aset”) în coptică, iar de greci Horos. Egiptenii îl mai numeau Har-pa-khered sau Heru-pa-khered („Haru copil”), tradus de greci ca Harpokratis. Soția lui era Hathor („Casa / Soția lui Hor”), fiica lui Ra. După ce Sutah l-a ucis pe Asar, luându-i tronul, Haru s-a luptat cu el pentru supremație, reușind în final să învingă și să moștenească astfel tronul tatălui său. Papirusul lui Hunefer spune că lui Haru nu i s-a dat doar tronul Egiptului, ci suveranitate asupra întregii lumi. După cum am văzut deja, Asar era Enki la sumerieni iar Sutah, Enlil. Pe lângă funcția de zeu al cerului, Haru era și zeul războiului, întocmai ca Marduk. Prin urmare, Haru, fiul lui Asar, este Marduk, fiul lui Enki. În ambele mituri, Asar / Enki a condus Pământul, fratele său, Sutah / Enlil l-a detronat, cedându-i mai târziu locul lui Haru / Marduk, care a devenit stăpânul lumii. Chiar dacă din Mesopotamia nu a supraviețuit vreun mit care să descrie o luptă directă dintre Marduk și Enlil, ca la egipteni, putem presupune că zeul furtunii nu a renunțat la tron pe cale pașnică.
Înainte de apariția cultului lui Asar, fratele cel mare al lui Sutah se numea Heru-ur. Numele său ar putea însemna „Heru cel bătrân” sau „Șoimul cel bătrân”. Acest Heru, fratele lui Sutah, este o entitate diferită de Har-si-ese („Haru, fiul lui Aset”) sau Haru cel tânăr. Deși traducerea „Heru cel bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, este posibil ca Heru-ur să însemne „Heru din Ur” sau „Șoimul din Ur”, Ur fiind un oraș-stat foarte important în Sumer. Șoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraș, adică Nanna, zeul Lunii, ceea ce ar însemna o echivalare între Heru-ur și Nanna / Enki. Mai mult, unul dintre epitetele lui Heru-ur era „Kemwer”, adică „Marele negru”, epitetul lui asar în Cartea Morților. Pe Piatra Shabaka este scris că cei doi frați, Heru și Sutah, s-au luptat pentru supremația Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Sutah iar pe cel de Jos lui Heru, hotarul fiind „limita celor două țări”, adică vârful Deltei Nilului la Inbu-Hedj (Memphis). Mai târziu, Geb s-a răzgândit și i-a cedat lui Heru tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea morților, Heru este numit „Fiul cel mare” și „Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Sutah, este zeul furtunii la sumerieni, Enlil. Și Sutah și Enlil s-au luptat cu frații lor mai mari pentru supremație. Heru-ur și Asar, alături de Enki și Nanna, reprezintă aceeași zeitate. În multe inscripții, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Haru, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca reîncarnare a lui Haru, este fiul lui Aset. Însă în mitul original Hathor era mama zeului-șoim. Ea i-a cedat locul lui Aset odată cu apariția cultului lui Asar, fiind nevoită să se mulțumească cu rolul de soție a lui Haru.
Împărțirea Egiptului între cei doi fii ai lui Geb (cel Superior lui Sutah / Enlil și cel Inferior lui Heru-ur / Enki) nu simbolizează decât domeniile celor doi frați. Casa lui Enlil era cerul, prin urmare a primit Egiptul de Sus, iar cea a lui Enki era lumea subterană, revenindu-i astfel în mod simbolic Egiptul de Jos. Această împărțire simbolică nu se găsește la egipteni doar în acest mit, zeița-cobră Wadjet fiind protectoarea Egiptului Inferior, în timp ce zeița-vultur Nekhbet ocrotea Egiptul Superior. Cum simbolul familiei lui Enki era șarpele, iar al familiei lui Enlil era vulturul, cele două zeități protectoare ale Egiptului simbolizează, de asemenea, domeniile celor două clanuri divine.
În Khemenu (Hermoupolis Magna pentru greci) era venerată Marea Ogdoadă, în fruntea celor opt zei aflându-se Dhwty (pronunțat Djehuty, Jehuti, Jehuty, Tahuti, Tehuti, Zehuti, Techu ori Tetu), numit de greci Thoth, Thot sau Thout. Zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarchus scria că avea un braț mai scurt decât celălalt, era patronul scribilor și zeul cunoașterii, inventatorul scrierii hieroglifice, gramaticii, matematicii, legilor, astronomiei și calendarului. Era scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoștea știința vindecării. Preotul Manethon, citat de neoplatonicianul Iamblichus, scria că zeul înțelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească”. În inscripția statuii faraonului Djeserkheperure Setepenre Horemheb Meryamun reprezentat ca scrib, Djehuty este numit „fiul lui Ra”. La fel și în Cartea morților, unde este și „fiul lui Aner”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner este un alt nume al lui Ra, care îl conține chiar pe cel sumerian. Printre epitetele lui Djehuty se numără „Cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemenu”. Consoarta sa era Nehmatauay ori Ma’at. Se spune că Djehuty controla minele de turcoaz din Sinai, peninsulă care reprezenta teritoriul lui Sin, zeul akkadian al Lunii, identificat deja cu Enki. Ca zeu al Lunii, al cunoașterii, maestru în arta vindecării și a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei și calendarului, fiu al lui Ra / An, Djehuty este fără îndoială sumerianul Enki. De altfel, scriitorul Graham Hancock remarca același lucru în Fingerprints of the Gods („Amprentele zeilor”): „Thoth seamănă mult cu predecesorul său, Osiris, marele zeu din Textele Piramidelor și cel de-al patrulea faraon divin al Egiptului”. Egiptologul britanic Walter Brian Emery observa în Archaic Egypt („Egiptul arhaic”) că egiptenii și sumerienii adorau zeități lunare practic identice: Djehuty (Thoth) și Sin. Iar eminentul egiptolog Ernest Alfred Thompson Wallis Budge scria în From Fetish to God in Ancient Egypt despre aceiași zei: „similitudinile dintre cei doi zei sunt prea mari pentru a fi accidentale… Ar fi greșit să spunem că sumerienii au împrumutat de la egipteni sau egiptenii de la sumerieni ci, mai curând, intelectualii ambelor popoare și-au împrumutat sistemele teologice dintr-o sursă comună, excepțional de veche”.
Pe lângă acest Djehuty, se pare că mai exista o divinitate cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul era zeul suprem al orașului Khemenu (Hermoupolis Magna), conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a reat singur prin gândire, inventatorul religiei și al astronomiei, nimeni altul decât Enki. Cel de-al doilea Djehuty a devenit zeul scribilor, creatorul alfabetului și al scrisului, mediatorul conflictelor dintre zei și scribul lui Asar în lumea subterană. Aspectul său fizic era diferit de al primului, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis. Primul Djehuty era zeul Lunii, iar al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, inventând astfel anul solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 zile ale anului solar. Acest al doilea Djehuty nu poate fi decât Nabu, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, zeul scrisului, al înțelepciunii și uneori al apelor și al fertilității câmpurilor. Ultimele atribute au fost moștenite de Nabu de la bunicul său, Enki, la fel cum al doilea Djehuty le-a moștenit pe cele ale primului.
Grecii din Alexandria l-au combinat pe Djehuty cu zeul lor, Hermes, rezultând Hermes Trismegistos („de trei ori mare”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. În cel din urmă, Hermes Trismegistus este descris ca un om care a devenit zeu sau ca un om care era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Nabu. În Hitat, o culegere din secolul al XV-lea care cuprinde texte ale cronicarilor copți (creștinii din Egipt), se spune despre Hermes Trismegistos că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unul dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. În acest citat regăsim ambele zeități numite de egipteni Djehuty, adică atât pe Enki, cât și pe Nabu, dar și dovada că cel de-al doilea a primit numele primului. Remarcăm și că este numit „unul dintre cei șapte Veghetori”, pasaj care amintește atât de cei șapte mari zei ai mesopotamienilor, cât și de funcția de Veghetor pe care o întâlnim și la „ochii Pământului” Igigi din Mesopotamia, și la „ochiul deschis” Osiris, dar și la zeitățile care ocupau funcția de „Ochi al lui Ra” (cum ar fi Sekhmet, Hathor, Bastet, Wadjet și Mut) sau „Ochi al lui Haru”.
La Inbu-Hedj / Men-nefer (Memphis) și în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-șoim Seker, noua zeitate, Ptah-Seker, fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat și cu Asar, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Asar. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a făcut același lucru cu Sumerul. Inițial zeu al fertilității, Ptah a devenit patronul artelor și meseriilor, întocmai ca Enki. Soția sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soția și fiica lui Enki, Iștar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoți la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoțești. Ptah era reprezentat aidoma lui Asar, ca un bărbat mumificat, cu barbă și piele verde, ce ținea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was și djed-ul, simboluri ale vieții, puterii și stabilității. Numele Egipt derivă din cel al templului din Inbu-Hedj / Men-nefer (Memphis) al zeului, Hut-ka-Ptah („Casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos, iar în latină Aegyptus. Inbu-Hedj, orașul lui Ptah, este locul în care se considera că s-a înecat Asar, cel care s-a născut tot în aceeași zonă, la Rosetau, în Deșertul de Vest. Ptah și Asar împart același epitet, „Domn al adevărului”. Unul dintre epitetele zeului de la Inbu-Hedj / Men-nefer era „Ptah nefer-her” („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut și Asar, și mesopotamianul Dumuzi / Tammuz. Prin urmare, dacă Ptah este Enki / Asar, soția sa, Sekhmet, nu poate fi decât Ninhursag / Aset iar fiul lor, Nefertum, Marduk / Haru.
Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. De la Zeus și Helios a preluat aspectele de suveranitate și zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades și Asklepios legăturile cu Viața de Apoi și vindecarea. Numele zeului este compus din cele ale altor două divinități, Asar / Osiris și Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.
Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerată inițial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociată cu Asar. Pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionysos, Osiris și Serapis erau diferite nume ale lui Apis. Geograful Strabon (63 î.e.n.-26 e.n.) scria în Geografia despre templele orașului Inbu-Hedj: „unul dintre ele este închinat lui Apis, care este același cu Osiris”. Iar în 1857, Auguste Mariette nota în Le Sérapéum de Memphis, referindu-se la cavourile pe care le-a descoperit în Saqqara: „optsprezece statui cu cap de om, purtând inscripția «Osiris-Apis, Marele Zeu, Stăpânul Veșniciei», erau împrăștiate de jur-împrejur”. Ceea ce demonstrează cât se poate de clar adevărata identitate a lui Apis.
Una dintre cele mai vechi zeități ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii și alte zeități din lut, din acest motiv fiind numit „Olarul divin” sau „Domnul care a creat lucrurile din el însuși”. În Abu / Yebu (Elephantine), consoarta sa era Satis iar fiica lor, Anuket (numită de greci Anukis). Deși era considerat ba (suflet) al zeului-soare Ra, la Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Șașotep ca ba al lui Asar. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil, el și zeița Neit fiind considerați zeii creatori și părinții lui Ra, numit aici și Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu și zeița-leoaică Menhit, iar fiul cel mare și succesorul său este Heka. Ca zeu al apelor cu cap de berbec, creator al oamenilor, Khnum nu poate fi decât Asar / Ptah / Enki. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun (Ramses II) din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anuket (soția și fiica sa în Abu / Yebu), Aset și Haru (soția și fiul său în Iunu).
Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al orașului Djedet”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soția sa, zeița-pește Hatmehit, și cu fiul lor, Harpokratis. Ca tată al lui Haru, Banendjedet este Asar, iar berbecul și peștele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Usermaatre-Meryamun Ramesisu Heqaiunu (Ramses III) de la Medinet Habu, în partea de vest a orașului Waset (Thebai), există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarchus, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În Papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, ceea ce îl identifică cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al lui Asar, Ptah, Khnum sau Enki.
Waset (Thebai pentru greci), capitala Egiptului în cel de-al II-lea mileniu î.e.n., era orașul lui Amun sau Amen („Cel ascuns”), zeul supranumit „Regele zeilor”, numit Ammon de greci. După Plutarchus, și numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă același lucru. Numele său provine din anagramarea akkadianului Anum, unul dintre numele alternative ale zeului suprem An / Anu. Amun era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec și un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Asar, iar acesta, alături de coarnele de berbec și apa, îl asociază cu Enki. La Waset, soția lui Amun era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Khemenu, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarchus, uneori zeul era echivalat cu Ptah, în templul lui Amun de la Karnak chiar descoperindu-se statuia lui Ptah. Amun Kem-atef („Amun care și-a desăvârșit forma”) era forma zeului ca o veche divinitate-șarpe. Iar cea mai veche zeitate-șarpe este Enki al sumerienilor sau Ea al akkadienilor. Cultul lui Amun ca șarpe este atestat de istoricul Herodotos la Waset, unde vipera cu corn era sacră. Amun Kamutef („Amun, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. În Cartea morților, Amun este numit „fiul zeiței Nut”, epitet care îl echivalează cu Asar, dar și „prinț al zeilor”, la fel ca Enki și Asar. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale Luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amun („Cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de adepții săi. Prin analogie, Amaunet sau Mut sunt Aset, adică Ninhursag a sumerienilor, iar fiul lor, Khonsu, este Haru, adică Marduk. În timpul Dinastiei a XX-a, Amun deținea 160 de orașe în Egipt și nouă în Orientul Mijlociu. După ce orașul Waset a fost distrus de arabi în anul 664 î.e.n., cultul lui Amun și-a pierdut supremația în Egipt.
Menu (Min în greacă), al cărui cult își are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.e.n.), era zeul fertilității pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Gebtu (Koptos) și Akhmim, Menu era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriașe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ținându-și penisul aflat în erecție. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Haru, fiind numit Menu-Heru. În Regatul Nou a fost echivalat cu Amun, purtând numele Menu-Amen-kamutef („Menu-Amen, taurul mamei sale”). Alteori Aset este consoarta lui iar Haru copilul lor. Într-o formă arhaică, Menu este reprezentat în feșe de mumie, la fel ca Asar și Ptah. Ca zeu al fertilității, cu pielea neagră, asociat cu Heru (cel bătrân, adică Heru-ur) și Amun, soț al lui Aset și tată al lui Haru (cel tânăr), Menu nu poate fi decât Asar / Enki. Poziția mâinilor sale în reprezentările grafice este identică cu cea a lui Așșur în Asiria și Pazuzu în Mesopotamia, două dintre alter-ego-urile aceluiași zeu al înțelepciunii.
Andjety („Cel din Andjet”) este considerat zeul din care s-a dezvoltat Asar. Era reprezentat ținând în mâini două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene a lui Asar. În Textele sarcofagelor i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Menmaatre Seti Merenptah (Seti I) din Abju (Abydos), regele este înfățișat arzând tămâie pentru Asar-Andjety, care este însoțit de Aset.
Khem (Letous Polis pentru greci), oraș la nord-vest de Inbu-Hedj (Memphis), era principalul centru de cult al lui Kherty („Cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Asar. Putem intui cine era „Cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Asar, care voia să-i facă rău faraonului.
În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăiește după ce a murit”. Nu se știu alte lucruri despre el, dar sunt mari șansele ca acest Neper să fie Asar, zeul care trăiește în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.
Cel mai vechi zeu-lună al egiptenilor era Yah, comparabil cu Djehuty și Khonsu, identificat uneori cu Asar. Are ca simboluri Luna, ibisul și șoimul. Importanța lui în Egipt este dovedită prin prezența sa în multe nume de persoane, cum ar fi Ahmose („Moștenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulțumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună el este Asar sau Djehuty, ca șoim este Heru-ur iar ca ibis tot Djehuty, adică nimeni altul decât Enki.
Aset (numită Isis de greci), cea mai importantă zeiță a panteonului egiptean, a servit drept model pentru multe regine, precum Nefertiti, Hatshepsut sau Kleopatra. Soție a lui Asar și mamă a lui Haru, numele ei a fost tradus convențional prin „Tronul”. Pentru Diodoros Sikeliotes, Isis înseamnă „Cea veche”. În realitate, numele ei grecesc a fost format prin dublarea primei silabe a numelui zeiței akkadiene Iștar. Herodotos scria că în Busiris („Lăcașul lui Osiris”), capitala celei de-a noua nome, se afla cel mai mare templu al ei. Identificată cu Pământul, îi era atribuită steaua Sothis (Sirius), în timp ce Asar era constelația Orion. Potrivit Papirusului Chester-Beatty, aflat în prezent la British Museum, Aset era „o femeie deșteaptă, mai inteligentă decât nenumărați alți zei… Nimic din cer și de pe pământ nu-i era necunoscut”. Conform lui Ernest Alfred Thompson Wallis Budge în Egyptian Magic și The Gods of the Egyptians, Aset era pentru egipteni „tare de limbă”, adică stăpânea cuvintele puterii, „pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întreruprea în vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului”. Ca soție a lui Asar / Enki și mamă a lui Haru / Marduk, identificată cu Pământul, expertă în magie, Aset este sumeriana Ninhursag. Pe o stelă descoperită în 1850, care se află astăzi în Muzeul Egiptean din Cairo, este scris că faraonul Khufu (Keops) a pus temeliile „casei lui Aset, stăpâna piramidei, lângă casa Sfinxului”. Considerând piramidele niște munți artificiali în miniatură, epitetul „stăpâna piramidei” seamănă izbitor cu numele Ninhursag, adică „Doamna Muntelui Înalt”, Marea Piramidă de la Giza putând fi considerată cel mai înalt munte artificial. Cea mai bună dovadă că Aset era venerată de întreg mapamondul, ascunsă sub diferite nume în diverse religii, ne este oferită de scriitorul latin Lucius Apuleius Platonicus, care a trăit în secolul al II-lea. În Metamorfoze el scria: „Putere unică, sunt slăvită de întregul univers sub mai multe forme, cu variate ceremonii religioase, cu mii de felurite nume. Frigienii, primii născuți pe Pământ, mă numesc zeița din Pesinunt și mama zeilor; atenienii de baștină mă numesc Minerva Cecropiana; ciprienii, care plutesc pe valuri, Venus din Pafos; cretanii iscusiți în aruncarea săgeților, Diana Dictynna; sicilienii, care vorbesc trei limbi, Proserpina Stigiana; locuitorii din Eleusis mă numesc Bellona, unii Hecate, alții Nemesis Rhamnusia. Dar aceia care sunt primii luminați de razele divine ale Soarelui, când începe să răsară, și ultimii când ele se apleacă spre orizont, locuitorii celor două Etiopii și egiptenii cei puternici prin străvechea lor știință, numai ei mă cinstesc cu slujbele sfinte și închinăciunile ce mi se cuvin, numai ei mă numesc cu adevăratul meu nume de regină, Isis”.
Bastet (numită și Bast, Baast, Baset sau Ubasti), zeița-pisică a egiptenilor, era protectoarea Egiptului Inferior. Prin al III-lea mileniu î.e.n. era reprezentată ca leoaică sau ca femeie cu cap de leoaică. În primul mileniu î.e.n., când pisicile au devenit animale de companie în Egipt, Bastet a început să fie imaginată ca pisică sau ca femeie cu cap de pisică. Fiică și „Ochi al lui Ra”, Bastet era zeița parfumurilor, a pisicilor și a familiei. Deși grecii au identificat-o cu Artemis a lor, egiptenii au echivalat-o cu Sekhmet, Tefenet, Mut, Hathor și Aset. În mod surprinzător, egiptologii i-au tradus numele prin „Cea a vasului de parfum”, deși interpretarea exactă este mai mult decât evidentă. Pentru oricine are minime cunoștințe de limbă egipteană, Baast sau Bast se traduce corect „Ba (suflet) al lui Aset (Isis)”. Iar această interpretare o leagă de aceeași zeiță numită Ninhursag de sumerieni.
La Inbu-Hedj (Memphis) și Waset (Thebai), consoarta lui Ptah era leoaica Sekhmet. A fost identificată cu Mut și cu Amaunet, soțiile lui Amun la Waset și la Khemenu. Cum Ptah este Enki / Asar / Amun, soția sa nu poate fi decât Ninhursag / Aset. În templul lui Ptah de la Karnak se afla o reprezentare a lui Sekhmet, deși principala zeiță a templului era Hathor, ceea ce ne duce cu gândul la Hathor din miturile originale, fiica lui Ra și mama lui Haru / Heru.
Dacă în Mesopotamia Ninhursag era adesea confundată cu fiica ei, ambele zeițe numindu-se adeseori Inanna / Iștar, același lucru s-a întâmplat și în Egipt cu Aset și Hathor. Zeiță a iubirii, muzicii, bucuriei și războiului, Hathor era mama lui Haru în mitul original, fiind înlocuită apoi cu Aset, ambele fiind reprezentate cu capete de vacă. Prima Hathor, fiica lui Ra și mama lui Haru, era sumeriana Ninhursag ori egipteana Aset. A doua Hathor, soția lui Haru, o războinică feroce care era cât pe ce să distrugă omenirea, este Ninsar / Iștar, sora și soția lui Marduk în Mesopotamia. Pentru a elimina confuzia dintre ele, în miturile în care apăreau împreună cele două zeițe au fost numite ori Aset și Nebthet, ori Bastet și Hathor. Din nou întâlnim o confirmare a miturilor sumeriene: dacă Enlil s-a culcat cu Iștar / Ereșkigal, astfel născându-se Namtar, zeul morții, în mitul lui Sutah și Nebthet ea era soția lui. Și aici zeița a dat naștere zeului morții, numit de greci Anubis și de egipteni Inpu. Unii cronicari, precum Plutarchus, l-au considerat însă pe Inpu fiul lui Asar, care și-a confundat soția, pe Aset, cu Nebthet.
Inpw (pronunțat Inpu sau Anpu de egipteni și Anapa în Scrisorile de la Amarna), numit Anubis de greci, era unul dintre cei mai îndrăgiți zei ai egiptenilor. Conform unei tradiții, Inpu era fiul lui Ra și Nebthet. La Atfih, părinții săi erau Mnevis și Hesat. Pentru Plutarchus, Asar și Nebthet erau părinții zeului-șacal, iar în Textele Sarcofagelor mama zeului era Hesat ori Bastet. Cu formă de șacal sau doar cu cap de șacal și corp de om, Inpu avea ca epitete „Khenty-Imentiu” („Primul dintre cei din asfințit”), „Tepy-dju-ef” („Cel care se află pe muntele său”) sau „Neb-ta-djeser” („Domn al pământului sacru”). În perioada greco-romană se credea că Inpu aduce lumină rasei umane și contribuie la viitorul ei fabricând filtre de dragoste eficiente. Era reprezentat cu partea inferioară a corpului în formă de șarpe. În epoca piramidelor era înfățișat ca un șarpe care domnea asupra orașului Iunu (Helioupolis). Zeul originar al morții, a fost înlocuit în timp cu Asar. La fel ca în cazul lui Djehuty sau al lui Haru, și aici întâlnim două zeități cu același nume. Zeul-șarpe al morții, care aducea lumină rasei umane, „primul dintre cei din asfințit” (adică de stânga), fiul lui Ra, era cel numit Enki de sumerieni. Noul Inpu, cel devenit fiul lui Asar, era Namtar, zeul morții în Mesopotamia. La un moment dat, Inpu a ajuns să se confunde și cu Haru / Marduk. Cei doi nu apar niciodată împreună în mitologia egipteană, ci doar în unele reprezentări grafice. La fel ca în Mesopotamia, unde Nergal era aspectul negativ al lui Marduk, Inpu a devenit latura întunecată a lui Haru.
Zeița sumeriană Qeteș a fost adoptată de egipteni din religia canaaneană. Alte nume ale ei erau Quadșu, Qudșu, Qodeș, Qadeș, Qadașu, Qadeșa, Qedeșet, Kedeș și Kodeș, toate provenind din rădăcina semitică „Q-D-Ș”, care înseamnă „Sfânta”. Qeteș este numită „amanta zeilor” (la fel ca Inana / Iștar), „stăpâna stelelor din cer”, „mare magiciană, amanta stelelor” („mare magiciană” era titlul lui Aset), „iubita lui Ptah” (titlul lui Sekhmet), „Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathor și Sekhmet). Pe Stela lui Kaha din Dinastia a XIX-a Qeteș apare goală, călărind un leu, flancată de doi zei, întinzând flori de lotus către egipteanul Menu (zeul fertilității) și șerpi către canaaneanul Reșep (zeul războiului). Cei doi zei nu sunt doar soțul și fiul ei, ci și simboluri ale celor două aspecte ale zeiței. Era reprezentată întocmai ca Inanna / Iștar în Mesopotamia, iar în soțul și fiul ei îi recunoaștem cu ușurință pe Enki și pe Marduk. Prin urmare, Qeteș nu poate fi decât Ninhursag.
Pentru egiptenii antici, cel puțin după părerea egiptologilor, Soarele avea trei nume: Atum sau Atem la răsărit, Ra sau Re la amiază și Khepri ori Khepra la asfințit. Deși aceasta este părerea convențională a egiptologilor, e posibil să nu fie vorba despre o zeitate cu trei nume, ci de trei divinități-soare (conducători). Pentru popoarele din Mesopotamia, Consiliul Zeilor era prezidat de Anu. La dreapta lui stătea fiul său mai mic, Enlil, iar la stânga se afla Enki. Dreapta și stânga nu erau doar locurile ocupate de acele zeități, ci și modul inițiaților de a descrie binele și răul. Soarele în poziție centrală, Ra, este Anu în Consiliul Zeilor. Atum de la răsărit este zeul din dreapta sa, Enlil, iar Khepri de la apus este cel din stânga, Enki. Aten, zeul faraonului Akhenaten, provine din Atem / Atum. Primul templu al lui Aten a fost construit la Tjaru / Zarw, acolo unde principala zeitate era Sutah, iar Atum și Sutah sunt două dintre numele sumerianului Enlil. Când Akhenaten a impus cu forța cultul lui Aten, interzicând venerarea celorlalte zeități egiptene, inamicul public numărul 1 a devenit Amun / Enki. Astfel, putem concluziona că lupta dintre faraon și preoțimea de la Waset (Thebai) nu era una doar pentru putere, ci și o continuare a luptei dintre cei doi zei frați, prin adepții lor.
Zeița creatoare în Zau (Sais pentru greci), unul dintre cele mai vechi orașe egiptene, era Neit, Nit, Net sau Neith, care avea epitetul de „Stăpână a cerului, conducătoare a săgeților”. Era asociată cu cerul nevăzut și infinit, spre deosebire de Nut, care îl reprezenta pe cel vizibil. Din epoca predinastică până în Dinastia a VI-a era numită „Deschizătoarea de drumuri”. Este considerată cea mai veche zeiță, despre care se spunea că era „născută prima, în vremea când nu existau nașteri”, după cum nota George St. Clair în Creation Records Discovered in Egypt din 1898. Arheologul Flinders Petrie afirma că simbolurile ei se găseau încă din Egiptul predinastic. În cel de-al VI-lea secol î.e.n., Neit era considerată inventatoarea nașterilor, zeița războiului și a vânătorii, despre care se credea că păzește corpurile războinicilor după moarte, unul dintre simbolurile ei fiind două săgeți încrucișate pe un scut. La Esneh se credea că ea este cea care a apărut în apele primordiale pentru a crea lumea, nu Ra. După ce a scos pământul din apele oceanului cosmic, a dat naștere unui număr de 30 de zei. Deoarece a născut singură, fără ajutor masculin, era numită „Zeița-mamă fecioară”. Cei mai cunoscuți fii ai săi erau Sebek, Ra și Apep. Neit era reprezentată ca o femeie care purta coroana roșie a Egiptului Inferior, ținând în mână un arc cu săgeți sau un harpon. De multe ori purta sceptrul regal și ankh-ul (simbolul vieții). În timp a devenit personificarea apelor primordiale ale creației. Într-o inscripție menționată de Barbara S. Lesko în The Great Goddesses of Egypt (1999) este numită „Zeiță unică, misterioasă și mare, care a ajuns să existe la început și a cauzat totul să existe (…) mama divină a lui Ra, care strălucește la orizont”. Într-adevăr este înconjurată de mister, ținând cont că, deși era creatoarea lumii, lipsește din mituri, singurul ei rol fiind cel de mediator al războiului dintre Haru și Sutah. Se pare că misterul a înconjurat-o dintotdeauna, ceea ce reiese dintr-o inscripție din templul său din Zau: „Eu sunt tot ce a fost și tot ce va fi. Până acum niciun muritor nu a reușit să ridice vălul care mă acoperă”, pasaj plagiat de Aset în textul hermetic Kore Kosmou („Fecioara lumii”) din Corpus Hermeticum: „Eu, Isis, sunt tot ceea ce a fost, este și va fi, și niciun muritor nu mi-a ridicat vălul”. Ceea ce ne determină să încercăm să ridicăm măcar parțial acel văl. Prima zeiță, mama zeilor și a Universului, personificarea apelor primordiale, nu poate fi decât Tiamat / Omoroca din Babilon sau Namma / Nammu a sumerienilor. Iar Nu / Nun („Abisul”), oceanul primordial din care Neit a creat lumea, supranumit „Tatăl zeilor”, este Abzu / Apsu („Abisul”) al mesopotamienilor. Chiar dacă lipsește aproape complet din miturile tuturor acestor trei culturi, ceea ce îi adâncește misterul, Neit / Namma / Tiamat este cea mai importantă zeitate, creatoarea întregii lumi.
Pe Neit o întâlnim și sub aspectul lui Ma’at sau Maat, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății. Cea mai veche menționare a ei, în Textele Piramidelor, o consideră o normă care trebuie respectată de societate și de natură. Ca zeiță, ea era cea care a stabilit ordinea Universului la momentul creației, mersul stelelor, anotimpurile, destinele zeilor și muritorilor, dar și cea care avea grijă ca lumea să nu se întoarcă în haosul din care s-a născut. Era reprezentată ca o femeie tânără, care ținea sceptrul regal într-o mână și ankh-ul în cealaltă, cu aripi pe fiecare mână și o pană pe cap. În împărăția lui Asar, la judecata morților, pana ei era măsura care determina greutatea sufletelor. Mai târziu, când tuturor zeițelor le-a fost atribuită câte o pereche masculină, Djehuty a fost considerat soțul ei iar Ra, tatăl. Această ipostază o echivalează cu Ninhursag, deși originala Ma’at era zeița primordială Neit / Namma / Tiamat.
O altă reprezentare a ei pare a fi zeița Iusaset, Iusaas, Iusaaset, Iuesaes, Ausaas sau Iusas (numită de greci Saosis), descrisă ca „bunica tuturor zeităților”. Era reprezentată ca femeie care purta pe cap o coroană în formă de cobră cu aripi de vultur și cu coarne deasupra, între care se găsea discul solar, într-o mână ținând ankh-ul iar în cealaltă un sceptru. Deși este evidentă echivalarea ei cu Neit, coarnele, coroana și discul solar indică o conexiune cu Hathor, iar numele ei îl conține pe cel al lui Aset, ambele fiind alter-ego-uri ale sumerienei Ninhursag.
Un alt aspect al zeiței primordiale, mai puțin cunoscut, pare a fi Heka, personificarea magiei. Era reprezentată ca un bărbat care sugruma doi șerpi uriași încolăciți, considerat fiul lui Atum sau al lui Khnum. Heka este cuvântul egiptean care desemnează magia, însă tradus ad-litteram înseamnă „Activarea Ka-ului”, care era esența vieții pentru vechii egipteni. În Textele Sarcofagelor se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba decât despre ființa primordială, creatoarea vieții, adică Neit. Iar acei doi șerpi încolăciți pe care îi sugruma reprezintă dualitatea despre care vorbeau Textele Sarcofagelor. Magia, adică Heka, era parte importantă din viețile egiptenilor antici, pentru care religia se împletea întotdeauna cu viața de zi cu zi. Se folosea ca formă de protecție împotriva zeităților supărate, a fantomelor, a demonilor și a vrăjitorilor care cauzau boli, accidente, sărăcie și sterilitate. Medicina era și ea privită ca o formă de magie, prin urmare preoții lui Heka îndeplineau și rolul de doctori. Ritualurile magice amestecate cu practicile medicale reprezentau o formă de terapie atât spirituală, cât și fizică. Prin urmare, Heka făcea parte din viețile egiptenilor mai mult decât alte divinități.
Pe lângă mituri, Egiptul ascunde și alte mistere. Iată câteva exemple:
– La 800 de kilometri de Cairo, la Nabta Playa, în deșertul nubian, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume, descoperit în 1974 de arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică o vechime de șapte milenii, cu 1000 de ani mai mult decât cel de la Stonehenge.
– În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor trei stele ale Centurii Orion (Alniltak, Alnilam și Mintaka). Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.
– Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se găsesc șanțuri pentru aceste fierăstraie uriașe.
– Pe o frescă din templul zeiței Hathor din Dendera sunt înfățișați doi oameni care poartă becuri uriașe.
– În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqara, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparținea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deși egiptologii consideră că este vorba despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică și aerodinamică Simon Sanderson a construit un model la scară al aceluiași avion, de cinci ori mai mare decât originalul. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqara este reprezentarea unui planor.
– Tot în Egipt, pe pereții unui templu din Abju (Abydos) se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion și al unui submarin.
Din păcate, nici din vechile religii egiptene nu ne-a rămas mare lucru, iar ceea ce s-a păstrat a fost interpretat de egiptologi de cele mai multe ori eronat. Avea dreptate Hermes Trismegistos când spunea în Asklepios din Corpus Hermeticum: „O, Egipt! Egipt! Din religiile tale vor rămâne doar legende nedeslușite, în care cei ce vor veni vor refuza să creadă” (24:3), la fel ca scriitorul latin Lucius Apuleius: „O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu”. Cu tot zidul de ignoranță pe care ni l-au ridicat în fața ochilor majoritatea „specialiștilor” egiptologi, am reușit să descifrăm câteva dintre secretele Egiptului antic, așa cum ne-au îndemnat chiar ei, vechii egipteni, în ceea ce ar putea reprezenta un adevărat testament al lor, consemnat în Papirusul Anana: „Citiți voi, copii ai viitorului, și aflați secretele trecutului, atât de îndepărtate de voi, dar atât de aproape prin adevărul lor”. Iar secretele egiptenilor ne-au ajutat să completăm miturile incomplete mesopotamiene. Astfel am putut afla că Enki a fost într-adevăr primul conducător al planetei noastre, care a fost închis în lumea subterană de fratele său, Enlil, care i-a luat tronul. În cele din urmă fiul lui Enki, Marduk, a primit conducerea Pământului după un îndelungat război cu unchiul său. Pentru a descoperi și celelalte piese lipsă din uriașul puzzle al istoriei Pământului, nu ne rămâne decât să continuăm decodificarea miturilor culturilor străvechi.
Continuarea în cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu.
