Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejești, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acestei istorii, urmașii lui Avraham (Avraam în română) s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulțit în mod considerabil. Fiind transformați de egipteni în sclavi s-au întors în Canaan, conduși de Moșeh (Moise). După moartea acestuia, Yehoșu’a (Iosua Navi) a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliți și a cucerit Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului și Iudeei, sub conducerea lui Șa’ul (Saul). Sub stăpânirea lui Dawid (David), regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Șelomo (Solomon), fiul lui Dawid, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiției, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Șelomo, regatul s-a divizat în două părți: Israel și Iuda. În anul 586 î.e.n. babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul și deportându-i pe localnici în Babilon; restul iudeilor s-au refugiat în Egipt. Perșii au cucerit Babilonul și i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorși în Ierusalim, aceștia au refăcut templul lui Șelomo, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n. Alexandros Makedon a cucerit Imperiul Persan, din care făcea parte și Iudeea. După moartea sa, teritoriul biblic a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n. iudeii s-au răsculat, reușind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au instalat la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Șelomo de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.
Este oare această istorie în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă într-o carte? Sau avem nevoie și de dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul unei divinități, așa cum cred evreii și creștinii?
Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de cea pe care o știm astăzi. O mână de mesopotamieni, în frunte cu Avraham / Avram, și-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce au rătăcit prin Mesopotamia, Canaan și Egipt s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariția în Egipt a hyksoșilor, între 1800 î.e.n. și 1650 î.e.n., urmașii lui Avraham i-au urmat. S-au stabilit la marginea Egiptului, în Delta Nilului, în Avaris, fosta capitală a hyksoșilor. Fiica unui evreu (numit Yuya de egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III) prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Neferkheperure-Waenre Akhenaten (poreclit Mose, adică „Moștenitorul”), a scos din Egipt o mână de oameni formată din israeliți și din adepții săi egipteni. În deșertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiți, cu toții pornind spre Canaan, unde s-au amestecat cu populația locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici orașe și sate. Nu aveau o religie stabilă, prin urmare au adoptat zeitățile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi, dar și pe cele ale noilor lor vecini, canaaneenii. După ocupația babiloniană iudeii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți, în frunte cu Ezra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie stabilă, bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.
Preoții lui Ezra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă și astăzi, lunile anului evreiesc fiind identice cu cele ale babilonienilor. Ba chiar și-au organizat preoțimea după modelul babilonian. Profund impresionați de templul lui Marduk din Babilon, l-au construit pe cel al lui Yahweh după același model. L-au și adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunțând la vechile lor divinități. Cum orice religie organizată avea, pe lângă temple și preoțime, scrieri sfinte, preoții lui Ezra s-au pus pe treabă. Și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia canaaneană, babiloniană dar și persană, a lui Zarathuștra. Cei întorși din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Torah sau Vechiul Testament biblic. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:
– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.
– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), care a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.
– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Hawwah (Eva), nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerut fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa Enki și preotul Adapa șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din prima carte biblică dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreilor.
– Lilit, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie apare în Cartea lui Yeșa’yahu (Isaia), într-o listă a unor animale „necurate” care vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilit și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).
– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Sutah, care mai era numit și Setan. Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zarathuștra, unde erau delimitate divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.
– Povestea lui Qayin (Cain) și Hebel (Abel) este o copie a legendei celor doi zei frați sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Hebel a fost ucis de fratele său, agricultorul Qayin. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar fratele său l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Asar (Osiris), primul faraon al Egiptului, a fost ucis de fratele său, Sutah (Seth), care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gură” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât pe oameni, cât și pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Sutah (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Qayin și Hebel au adus jertfe zeului lor, care le-a preferat pe cele ale păstorului, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe Dumuzi.
– Seth, numele grecesc al celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Hawwei, Șet, este numele atribuit de greci zeului egiptean al deșertului și al furtunii.
– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabu-apla-ușur (Nabopalassar) și Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II) îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.
– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.
– Itinerariul lui Avraham din Ur până în Canaan este în realitate cel al hyksoșilor, care au cucerit nordul Egiptului în jurul anului 1650 î.e.n. Conform Bibliei, Avraham a plecat din Sumer în Canaan, de acolo în Egipt, apoi în peninsula Sinai și înapoi în Canaan. Hyksoșii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului și l-au condus timp de aproximativ un secol. După ce au fost goniți de alianța prinților thebani, hyksoșii s-au întors în Canaan, bineînțeles trecând prin peninsula Sinai.
– Moșeh nu a fost evreu, așa cum susține mitologia ebraică, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele Moșeh deoarece, a spus ea, „din apă l-am scos”. Însă în acest caz ar fi trebuit numit Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșeh. În plus, dacă a fost adoptat de o egipteancă și crescut ca un prinț egiptean, era logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșeh nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil, moștenitor”. După cum au demonstrat câțiva cercetători, printre care și scriitorul egiptean Ahmed Osman, biblicul Moșeh nu este decât faraonul rebel Akhenaten. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important profet al lor, lucru remarcat și de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.
– Este binecunoscută povestea biblică în care Moșeh a fost lăsat de mama sa într-un coșuleț pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia sa, regele akkadian Șarru-kinu (Sargon cel Mare) susține că mama sa era mare preoteasă în orașul Azupiranu, tatăl său fiind necunoscut. După ce l-a născut pe Șarru-kinu în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Șarru-kinu a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Șarru-kinu a trăit cu mult timp înainte de Moșeh, este evident plagiatul poveștii akkadiene, așa cum sublinia și Freud. Israeliții au aflat povestea nașterii lui Șarru-kinu în timpul exilului babilonian, iar când au început să-și compună textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moșeh. Până și faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moșeh, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Șarru-kinu era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. Este posibil și ca povestea regelui akkadian să fie copia unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Haru (Horus), adevăratul moștenitor al tronului, zeița Aset (Isis) l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de faraonul uzurpator Sutah (Seth), care îl omorâse pe Asar (Osiris) și îi luase tronul. Auzind că Asar are un moștenitor, fără îndoială că ar fi încercat să își elimine rivalul. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când băiatul a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Aset, mama lui Haru a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nebthet (Nephtys), soția faraonului Sutah, la fel cum fiica faraonului în povestea biblică a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moșeh.
– Cele zece porunci ale lui Moșeh sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moșeh / Akhenaten a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Iunu (Helioupolis).
– În capitolul 3 din Ieșirea, Moșeh a vrut să afle identitatea zeului care îi încredințase misiunea eliberării evreilor. „Zis-a iarăși Moșeh către Yahweh: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Yahweh a răspuns lui Moșeh: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul profet, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moșeh și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus profetului său o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de divinitatea lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ea m-a trimis la voi”. Folosirea unui nume babilonian dovedește că scripturile „sfinte” au fost concepute după întoarcerea din exil, dar și că evreii au adoptat zeitățile babiloniene. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase. De exemplu, în doar câteva pagini ale Kabbalei scrise, inițiații evrei au ascuns o sumedenie de informații, care nici până în prezent nu au fost complet identificate de cercetători.
– După 15 ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Yehoșu’a nu a fost cucerit niciun oraș de evrei, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului. Ierihonul nu a fost distrus de Yehoșu’a, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaten. A doua sursă este exodul hyksoșilor din Egipt în Canaan după ce au fost goniți de prinții thebani prin 1550 î.e.n. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hyksoșii să fi fost cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Conform preotului egiptean Manethon, tot hyksoșii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaten faptele hyksoșilor, rezultând astfel marele exod biblic.
– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Avraham. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil egipteanul Moșeh / Akhenaten le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Avraham.
– Chivotul Legământului, în care Moșeh a așezat cele zece porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul akkadian al Lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moșeh prin decorarea sa cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor.
– Se presupune că Dawid și Șelomo au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susține că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. Dawid nu putea să se lupte cu Golyat din Gat deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Golyat era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor Dawid este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Golyat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Golyat, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. Însă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Golyat în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu Dawid. În realitate, povestea luptei dintre Dawid și Golyat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul prințesei Nefru, fiica faraonului Sehetepibre Amenemhat din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan”, și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Golyat cu o piatră în frunte pare a fi copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thorr l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte.
– Același profesor Finkelstein susține că numele lui Dawid și Șelomo nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și că nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui Dawid sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Menkheperre Djhutmose Neferkheperu (Tuthmosis III). În Biblie, Dawid s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Zobah, înainte să-și întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu Dawid ci Menkheperre Djhutmose Neferkheperu este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Kadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth” sau „Tuth”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui Dawid.
– Conform descoperirilor arheologice, în perioada atribuită domniilor lui Dawid și Șelomo nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că ar fi fost imposibil ca regele Dawid să-și fi scris celebrii psalmi. Aceștia au fost redactați mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu știm exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur dar știm că cel puțin unul, Psalmul 104, este copia unui poem al faraonului Akhenaten.
– Dacă în vremea lui Șelomo nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici Templul lui Șelomo. Nu există nici măcar o singură dovadă a existenței acelui Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionați de măreția templului lui Marduk, au construit templul lui Yahweh în Ierusalim după același model. Pentru a nu fi acuzați de plagiat, au susținut că templul lor era o reeditare a unuia mult mai vechi, clădit de Șelomo. Însă nici măcar legenda distrugerii templului lui Șelomo de babilonieni nu este originală. Căzut sub dominație persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xșyarșa (Xerxes) a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, Turnul Babel din Biblie.
– Nu există nicio dovadă a existenței regelui Șelomo. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulații. Înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Iar faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), tatăl lui Akhenaten. În Biblie, tatăl lui Șelomo a creat Imperiul Israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, tatăl lui Nebmaatre Amenhotep Hekawaset a creat Imperiul Egiptean iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Șelomo s-a căsătorit cu multe prințese; Nebmaatre a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Șelomo s-a închinat la Astarte și Moloch la bătrânețe; Nebmaatre a primit la bătrânețe o statuie a zeiței Iștar de la regele Tvesa-ratha (Tușratta) din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Șelomo a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Nebmaatre a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Șelomo a unit Israelul cu alte părți ale imperiului, având 12 ispravnici; Nebmaatre a organizat Imperiul Egiptean în 12 secțiuni administrative. În timpul domniei lui Șelomo, Imperiul Israelit a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența lui Șelomo s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Nebmaatre Amenhotep Hekawaset, Imperiul Egiptean a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Șelomo i-a dat lui Hiram, regele din Tyr, 20 de cetăți din pământul Galileei; Nebmaatre i-a dăruit lui Abimilku orașele Tyr, Huzu și Zerbitu din Galileea. Șelomo a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hatzor, Meggido, Gezer, Milo, Beth-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Nebmaatre a reconstruit Hatzor, Meggido, Gezer, Milo, Beth-Șean și Lachiș. Șelomo a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu și un palat; Nebmaatre Amenhotep Hekawaset și-a construit un palat la Waset (Thebai) și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane.
– Povestea morții soției lui Lot este copia celei a soției lui Orpheus, Eurydike, din mitologia greacă. În mitul elen, Orpheus a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persephone i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață Orpheus s-a întors și a privit-o. Iar Eurydike, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orpheus, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.
– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Ester, evreica ce a devenit regina Imperiului Persan, și Mordokay, tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xșyarșa (Xerses) ar fi avut o soție numită Ester. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor acestei cărți biblice, Ester și Mordokay, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.
– Povestea lui Iyyob (Iov), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500-1200 î.e.n. Regele Keret din Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iyyob, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.
Deși se susține că Biblia a fost scrisă de diferiți patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse și redactate de preoții lui Ezra după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulți patriarhi nu cunoșteau scrierea, așa că nu aveau cum să scrie respectivele texte nici dacă ar fi existat. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei. Deși se consideră că Moșeh este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moșeh le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, singura formă de scriere pe care o cunoștea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente care au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moșeh nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a se potrivi scopului evreilor.
Contrar variantei oficiale, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaten, numit Moșeh de folclorul ebraic, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, henoteismul (pasul firesc de la politeism la monoteism), însă fără succes. Până la întoarcerea din Babilon, israeliții și iudeii au oscilat între diverse divinități, așa cum demonstrează cu succes chiar Vechiul Testament, din care reiese clar credința în mai multe zeități:
– „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moșeh nu se declară singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată.
– „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).
– „Yahweh a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81:1).
– „Că mare este Yahweh şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 95:4).
– „Că tu eşti Yahweh cel Preaînalt peste tot pământul; înălțatu-te-ai foarte, mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 96:10).
– „Păziți toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei să nu le pomeniți, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).
– „Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).
– „Văzând însă poporul că Moșeh întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moșeh, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un vițel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.
– „Atunci au răspuns lui Yirmiyahu toți bărbații care ştiau că femeile lor tămâiază pe alți dumnezei” (Cartea lui Yirmiyahu 44:15).
– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate care a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.
– „Iar Meleki-sedeq, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Meleki-sedeq acesta era preotul lui El cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.
– Regele Yehoram (Ioram) „a făcut lucruri netrebnice în ochii lui Yahweh, dar nu așa cum făcuse tatăl său și mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuți în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Yarabe’am, fiul lui Nebat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ținut și el și nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.
– Omri „a umblat în totul pe căile lui Yarabe’am, fiul lui Nebat și întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Yahweh Elohim al lui Israel cu idolii lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).
– Ah’ab, fiul lui Omri, „a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ah’ab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ah’ab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Yahweh Elohim al lui Israel și și-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaneene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.
– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Annas, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Așa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).
– Așerah era numită adeseori de popoarele semite „Regina cerului”. În Cartea lui Yirmiyahu este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinții ațâță focul și femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeița cerului și să săvârșească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să mă rănească pe mine” (7:18); „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeița cerului și vom săvârși pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeița cerului și a-i săvârși jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile și pierim de sabie și de foame. Și femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeița cerului și-i săvârșeam jertfe cu turnare, oare fără știrea bărbaților noștri îi făceam noi turte cu chipul ei și-i săvârșeam jertfe cu turnare?»” (44:17-19).
– „A început Șelomo să slujească Astartei, zeița sidonienilor, și lui Moloch, idolul amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5).
– Regele Ahazyah (Ohozia) „a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Yahweh Elohim al lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ahazyah, căzând printre gratiile foișorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit și a trimis soli și le-a zis: «Duceți-vă și întrebați pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoși eu oare din boala aceasta?» și aceștia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanean care își avea reședința pe muntele Zephon.
– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Yarabe’am, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele și Așera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).
– Regele Menașșeh (Manase) „a așezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Așere, cum făcuse și Ah’ab, regele lui Israel, și s-a închinat la toată oștirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar și în templul lui Yahweh, de care zisese Yahweh: «În Ierusalim voi pune numele meu!». Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curiile templului lui Yahweh” (Cartea a patra a Regilor 21:3).
– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toți israeliții care se găseau acolo în cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, au tăiat Așerele și au stricat locurile înalte și jertfelnicele din Iuda și din tot pământul lui Binyamin, al lui Eprayim și al lui Menașșe, până la margini” (Cartea a doua a Cronicilor 31:1).
– Regele Yoșiyyahu (Iosia) „a poruncit lui Hilkiah arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Bethel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul lui Yahweh, unde femeile țineau veșminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).
– Dintre toți zeii Canaanului, Baal Hadad era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei rivalități, în capitolul 18 al Cărții a treia a Regilor, profetul Eliyahu (Ilie) face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Yehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiștea lui Baal, au scos idolii din capiștea lui Baal și i-au ars. Și au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal și au dărâmat capiștea lui Baal și au făcut din ea loc de necurățenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Yehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).
Problema politeismului avea să se schimbe în Babilon. Ezra și acoliții săi, impresionați de civilizația babiloniană, și-au dat seama că este nevoie pentru a atinge acel nivel de o religie foarte bine organizată, așa cum era cea a lui Marduk. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre zeul suprem al Babilonului, în care l-au recunoscut pe al lor Yahu sau Yahweh. Acest nume este compus din „yah”, numele dat de egipteni Lunii, și „weh”, care înseamnă în ebraică „a deveni”. În mai toate religiile lumii, zeitatea numită de babilonieni Marduk a fost privită inițial ca o divinitate solară și mai târziu ca una lunară. Prin urmare, noul zeu al evreilor era „Cel care a devenit Luna”. Însă nu toți au privit cu ochi buni adoptarea acestei divinități, unii evrei rămânând fideli zeului lui Moșeh / Akhenaten, Soarele Aten. Ceea ce reiese chiar și din Biblie: mulți profeți ai Vechiului Testament, alături de Iesous și Ioannes Botezătorul din Noul Testament, erau profund supărați că evreii și-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit și esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populației din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deși restul israeliților îl adoptaseră pe cel lunar. Trecerea de la un zeu la altul reiese și din modificarea simbolului israeliților: de la steaua lui Dawid, cu cinci raze, s-a trecut la cea a lui Șelomo, cu șase. Steaua cu cinci raze reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter, iar cea cu șase este a șasea planetă, adică Marte. Jupiter era planeta atribuită sumerianului Enlil iar Marte a lui Martu, numit Marduk de babilonieni. Până și numele statului Israel, deși indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Iștar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), s-ar putea traduce prin „Cel care se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk și Enlil, pe care tânărul zeu l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH, cele patru litere ale numelui indicănd că zeul este al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki și Enlil. De altfel, între Marduk și Yahweh există o serie de asemănări evidente. Marduk i-a ordonat lui Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II) din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban; în Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul și Ierusalimul. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani; Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Kuruș (Cyrus cel Mare) să cucerească Babilonul; Kuruș, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii și să reconstruiască templul din Ierusalim. Sin-ahhi-eriba (Sennacherib) a subjugat Iudeea și a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk; Biblia susține că regele asirian a urmat ordinele lui Yahweh. Marduk obișnuia să-și pedepsească adeseori poporul din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei și iertării”, i se potrivește perfect lui Yahweh, care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl și ierta după ce respecta ordinele. În Enuma Eliș, Marduk este ucigașul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iyyob, Psalmul 73 și capitolul 27 al Cărții lui Yeșa’yahu îl laudă pe Yahweh pentru uciderea balaurului apei sărate, Liwyatan (Leviatan). Yahweh al evreilor este Marduk sau Șamaș ai babilonienilor, Amar Utu, Martu ori Utu ai sumerienilor, Baal Zephon al canaaneenilor, Baldr al scandinavilor, Apollon al grecilor și romanilor, Haru sau Khonsu ai egiptenilor, Okuninushi al japonezilor și Illuyanka al hitiților. Mulți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare, așa cum este britanicul Walter Raymond Drake, care în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968 afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii și babilonienii, frați semiți, au avut aceleași legende, aceleași obiceiuri, aceeași zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moștenite de la o aceeași sursă comună”, acea sursă comună fiind Sumerul. Drake mai nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înțelept și bine intenționat – a primit instrucțiunile respective de la Șamaș aproape în aceeași perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidență remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Șamaș și Iehova să fi fost unul și același”. În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas și a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova și Marduk ar fi fost unul și același Dumnezeu”.
În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Faptele tuturor divinităților din miturile pe care le-au plagiat pentru a-și compune scripturile i-au fost atribuite zeului evreilor. De exemplu, în Sumer Enki și Ninhursag au creat oamenii. Potopul a avut loc la dorința lui Enlil, zeul suprem An aprobând calamitatea, Enki fiind cel care a învățat un muritor să-și construiască o arcă, pentru a salva omenirea. Tot Enlil este cel care, într-un mit babilonian, a distrus Turnul Babel înălțat de adepții lui Marduk. În textul Enmerkar și Stăpânul din Aratta, Enki este cel care a amestecat limbile oamenilor. În Vechiul Testament, toate acestea (și celelalte fapte ale zeităților) i-au fost atribuite lui Yahweh, în încercarea evreilor de a demonstra că el este singurul dumnezeu. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare. De exemplu, în Cartea lui Hoșea, Yahweh recunoaște că în trecut a fost numit și Baal: „Și va fi în vremea aceea – zice Yahweh – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» și nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” (2:18). În Cartea lui Nahum se spune despre Yahweh că „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele lui” (1:3), o descriere ce duce cu gândul tot la Baal, care mai era numit și „călărețul norilor”. Idee care reiese și din Deuteronomul: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău și pe nori întru slava sa” (33:26). Însă absorbirea de către Yahweh a numelor și faptelor celorlalte divinități se observă cel mai concret în multiplele sale nume și epitete biblice:
– „El” a fost preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat numele și funcția, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament demonstrează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Menașșeh „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui Dawid și lui Șelomo, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilkiah arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Bethel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Eliyahu și regele Yehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi lui Yahweh Elohim”. În Cartea Judecătorilor 6:25 este scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, însă în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Cartea lui Yeșa’yahu 27:9).
– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2600 de ori. În limba ebraică „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). În realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazată pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament abundă de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170-1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, Elohim reprezintă în religia evreilor o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.
– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, reprezintă varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind echivalent cu „elohim”.
– Tzevaot sau Sabaoth este un nume preluat de la Sabazios al tracilor și al frigienilor, numit de romani Iupiter Sabazius, echivalat de greci cu Dionysos al lor. După cum relata scriitorul roman Valerius Maximus la începutul primului secol al erei noastre, primii evrei care s-au stabilit în Roma și astrologii caldeeni au fost izgoniți în 139 î.e.n. de Cornelius Hispalus, pentru propagarea cultului „corupt” al lui Iupiter Sabazius. Și istoricul Plutarchus susținea că evreii îl venerau pe Dionysos, iar ziua lor de Sabbath era o sărbătoare a lui Sabazius.
– Adonai, forma de plural a lui Adon („Domnul”), apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducătorii pământeni. Pentru fenicieni, „Adon” era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din Aton, forma elenă a numele zeului egiptean Aten, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aten al meu”.
În Babilonul antic Marduk, devenit zeu suprem, a preluat titlurile și funcțiile celorlalte divinități, mai puțin pe ale tatălui său, Ea (numit Enki de sumerieni). Cei doi au fost considerați egali, Enki fiind așezat la loc de cinste de adepții lui Marduk. Drept pentru care, în scripturile evreilor, 40 (numărul lui Enki în religiile mesopotamiene) este cel mai folosit număr. De exemplu: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Șa’ul, Dawid, Șelomo și Yeho’aș au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moșeh a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moșeh a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otni’el a fost judecător timp de 40 de ani; sub Gid’on au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Eliyahu a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Yișaq și Esaw și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcoatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Asar, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.
Istoria ne arată că, după plecarea evreilor din Babilon, a început decăderea orașului. După ce l-a înfrânt pe Artașata (Darius III) în 331 î.e.n., Alexandros cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n. Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații iudei, mutându-și reședința la Ierusalim. Ammurapi (Hammurabi), cel care a transformat orășelul Babilon într-o capitală a unui imperiu, era al șaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriții erau semiți, la fel ca evreii. Asirienii folosiți de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că zeul avea o afinitate pentru semiți, ceea ce ne ajută să înțelegem de ce a ales poporul evreu după ce a renunțat la cel babilonian. Însă nu a fost singura divinitate care a părăsit Babilonul pentru teritoriul evreilor. După Marduk, cea mai venerată zeitate în Babilon era sora lui, Iștar. Cei doi au dat numele personajelor principale ale Cărții Esterei (a cărei acțiune se petrece în Babilon) din Vechiul Testament, Ester și Mordokay. După întoarcerea din exil, dacă religia lui Marduk / Yahweh se adresa maselor, o mare parte a elitei evreilor a preferat-o pe Iștar. Deși evreii au oscilat de-a lungul timpului între mai multe zeități, se pare că adesea i-au preferat pe cei doi frați divini. Moșeh / Akhenaten a încercat să îi atragă către cultul solar al lui Aten (Enlil) însă fără succes, evreii preferându-l pe Yah, zeul Lunii. În Canaan evreii i-au găsit pe Baal Zephon și pe Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar, pe care i-au preferat spre disperarea profeților zeului lui Moșeh. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate: Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel s-ar putea traduce ca „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. Unificarea iudeilor și a israeliților sub un singur zeu s-a făcut după întoarcerea din exilul babilonian, când elita evreiască a preferat să păstreze exclusivitatea asupra cultului lui Iștar, lăsându-l pe Marduk maselor. Timp de câteva secole adoratorii zeiței au stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-au separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât fosta elită evreiască a adoratorilor lui Iștar de după întoarcerea din Babilon. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk.
De ce Iștar și Marduk au părăsit Babilonul, în favoarea Ierusalimului? Poate din pricina semnificației numerice a orașului. Orașul sfânt al celor trei religii avraamice (iudaismul, creștinismul și islamul) are coordonatele 31° 47’ N, 35° 13’ E. Adunate, rezultă 66° 60’. Înlăturând zeroul, care nu are valoare, rămâne 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioannes, una dintre cele mai importante texte ale creștinismului, o religie bazată pe aceleași divinități.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.