În secolul al XVII-lea î.e.n. Egiptul a fost invadat de hyksoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Iosephus, „regii păstori”. Hyksoșii și-au stabilit capitala la Tjaru / Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Iosephus în Contra Apionen, hyksosul Salitis a devenit faraon la Inbu-Hedj / Men-nefer (Memphis), după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hyksoșii au fost izgoniți de o alianță a prinților egipteni din Inbu-Hedj. Iosephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hyksoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se la aceeași invadatori semiți ai Egiptului, filosoful, istoricul și romancierul Hekataios din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre ei, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Kadmos, au ajuns în Grecia. Hyksoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.
Deosebit de interesantă este relatarea lui Hekataios. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări. Hekataios spunea că o parte dintre hyksoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar această afirmație sugerează că grecii și israeliții sunt același popor. Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”. Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pyrra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaaneenilor. Chiar și Biblia susține că spartanii (greci din cetatea Sparta) și iudeii fac parte din același popor: „Aflatu-s-a în scrieri vechi despre spartani şi iudei că sunt fraţi şi că sunt din neamul lui Avraham” (Cartea întâi a macabeilor 12:21). Poate cea mai clară dovadă a originii comune a celor două popoare o reprezintă alfabetul. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:
| Alfabetul ebraic | Alfabetul grec |
| Aleph | Alpha |
| Beth | Beta |
| Gimel | Gamma |
| Daleth | Delta |
| He | Epsilon |
| Vau | Vau |
| Zayin | Dzeta |
| Heth | Eta |
| Teth | Theta |
| Yod | Iota |
| Khaph | Kappa |
| Lamed | Lambda |
| Mem | Mi |
| Nun | Ni |
| Samekh | Xi |
| Ayin | Omicron |
| Pe | Pi |
| Sade | Psi |
| Koph | Khi |
| Resh | Rho |
| Shin | Sigma |
| Tav | Tau |
Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, „ypsilon” și „omega”, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiodos și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor asiatici. Nu au putut inventa una de la zero, așa că au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.
Pe zeul cerului grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Gaia („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi și 3 hekatonkheiri). Deoarece avea darul profeției, Ouranos știa că unul dintre copiii săi îl va detrona. Așa că i-a închis pe toți în Tartaros, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama lui, a evadat și și-a castrat tatăl cu o seceră. Rănit, Ouranos și-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supraviețuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul cerului iar consoarta sa, zeița Pământului. A fost castrat de fiul său și izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiți. Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminația „us” / „os”, specifică limbilor greacă și latină, ne rămâne numele Uran (așa cum îl numea și Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” și „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă orașul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent dacă traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „Sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeași entitate numită An de sumerieni sau Anu de popoarele semite din Mesopotamia. Hindușii consideră că spiritul suprem universal se numește Brahman, o combinare a numelor lui Brahma și a lui An, similar cu „Sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.
Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra ori Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al VII-lea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt. În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag a fost consoarta lui An și mama zeilor, la fel ca Gaia a grecilor, idee preluată și de egipteni, pentru care zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița cerului, Nut. În Gaia o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.
Ouranos și Gaia au avut mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartaros, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața cerului” / „cei cărora le-a dat cerul viață” sau „țărâna cerului”, titanii fiind divinitățile Anunnaki ale akkadienilor, „Oamenii nobili ai cerului și ai pământului”. Deoarece s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost exilați în lumea subpământeană, știm despre care Anunnaki este vorba: „zeii decăzuți” Igigi.
Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci). Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartaros, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea. Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apep l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său și a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demeter, Hestia și Hera. Rea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.
În Teogonia lui Hesiodos, Kronos și-a înghițit cinci copii imediat după ce soția sa, Rea, i-a născut. Cel de-al șaselea, Zeus, a reușit să fie salvat și, după ce a crescut, și-a eliberat frații și surorile din stomacul tatălui lor. Deși modificată, și această poveste este copiată din Sumer, unde Enki și-a lăsat însărcinată strănepoata, pe Uttu. Zeița Ninhursag a luat sămânța lui Enki din pântecele lui Uttu și a îngropat-o în pământ, astfel răsărind opt plante, pe care Enki le-a mâncat. Înghițindu-și propria spermă, zeul a rămas însărcinat. Însă, în lipsa unui uter care să-i permită nașterea, s-a îmbolnăvit. Ninhursag l-a salvat, scoțându-i copiii nenăscuți din el, pe care și i-a implantat în propriul ei pântec. Hurienii și hitiții au păstrat și ei sarcina lui Enki, pe care îl numeau Kumarbi, de asemenea într-o variantă modificată. Când l-a castrat pe Anu mușcându-l de organele genitale, sămânța tatălui său i s-a scurs pe gât, lăsându-l însărcinat cu trei copii: Teșub / Tarhun, Aranzah / Tigris și Tașmișu. La fel ca Zeus, Teșub, zeul furtunii, și-a detronat mai apoi tatăl.
Conform lui Hesiodos, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphrodite, pe malul sudic al insulei Cipru. Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” ori „a venera” în română), ea era zeița frumuseții, a dragostei și a sexualității, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei. Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume care stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”. Aphrodite era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii și caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iștar. Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos și Venus / Aphrodite au creat toate viețuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki și Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphrodite este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Aset (Isis) a egiptenilor sau Rea / Gaia a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphrodite însemnând în traducere liberă „Zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.
Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hekatonkheirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartaros, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olympos. Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iupiter sau Iovis. După apariția creștinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu. În greaca modernă Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus. Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tins sau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Ilias („Iliada”) lui Homeros. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca „Enlil” în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”. În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de Hekabe. În Odysseia („Odiseea”) aceluiași Homeros, Zeus este numit de câteva ori „adunătorul de nori”. Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul său. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile asiatice, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu. Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moștenitor al lui Anu și reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci și titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus. În Iliada Homeros chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri” (cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”) la fel cum, în Aeneis („Eneida”), pentru poetul roman Publius Vergilius Maro era „tatăl zeilor și al oamenilor”.
Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa și lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit și domeniul lui Anu, cerul. Grecii l-au păstrat în această trinitate pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”). Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele „Ennosidas” (la Pindaros) și „Ennosigaios” (la Homeros). Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. Poseidon era zeul mărilor și fratele cel mare al lui Zeus, care avea ca simboluri tridentul, peștele, taurul, delfinul și calul. În Iliada, Homeros îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deși originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „Stăpânul Pământului” sau „Soțul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon și zeița pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deși nu există niciun mit care să confirme această ipoteză. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „Soțul Pământului” este aproape imposibil de demonstrat. Deși cercetătorii se încăpățânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul planetei, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât și Poseidon la greci înseamnă același lucru. Tridentul și peștele sunt simboluri ale ambelor zeități. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror frați mai mici au devenit regii Pământului. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alți zei, a încercat să-și detroneze fratele, dar a fost prins și pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Djehuty (Thoth) în Egipt era un alter-ego al lui Enki. În Khemenu (Hermoupolis Magna), orașul său, se afla în fruntea unui grup de opt zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Djehuty, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeași zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Djehuty înconjurat de opt zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei opt sateliți naturali ai săi.
După ce i-au atribuit lui Zeus cerul și Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în fața unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus și această lume, deoarece avea deja cerul și Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume care provine din cel al nord-vest semiticului Hadad. În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Asar (Osiris) al egiptenilor, Hades era judecătorul morților. De altfel, istoricul Plutarchus considera că zeul Serapis nu se deosebește cu nimic de Hades și nici Isis de soția acestuia, Persephone. Tot Plutarchus scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „Fiul blândeții”, iar pentru Plutarchus „Cel ascuns”, întocmai ca Amun al egiptenilor. Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „Bogatul”, aluzie la bogățiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, zeul bogăției și fiul Demetrei la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.
Pe creatorul oamenilor grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit muritorilor focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, și l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca și Kronos, Prometheus a fost pedepsit de noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.
Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul. Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca ale celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horos pentru greci). Hera a grecilor este Aset a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Asar / Heru-ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Sutah. Fiind sora geamănă a lui Asar / Heru-ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui. Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki. Istoricul Plutarchus scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Aset și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.
Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nebthet), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demeter, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeau Vesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Gaia. În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul „Despoina” („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephone, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.
Ares, numit Aris în greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul lui Zeus și mâna sa dreaptă. Mama lui era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athena, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion („Religie greacă”) „copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athena îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia. Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a regelui zeilor, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Mars sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.
Deși titanii Helios (Helius sau Sol în latină) și Selene (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță. Ca o curiozitate, numele lui Helios este un derivat al canaaneanului Eli, căruia i s-au adăugat litera „h” la început și terminația „os”, specifică limbii elene. Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman. Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puțin de 69 de iubite și nouă iubiți, homosexualitatea fiind o virtute în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia și tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet și a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al III-lea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos. Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lykeus” („Lumină”) sau „Lykegenes” („Cel născut dintr-un lup”). Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk. La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon nu era doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profețiilor, al vindecării și al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu șarpele uriaș Pythonos, mit care amintește de cel al lui Marduk și Tiamat. Istoricii Plutarchus și Herodotos îl identificau pe Apollon cu Haru (Horos) al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarchus, Horos a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), ceea ce îl echivalează din nou cu Apollon, Leto fiind mama acestuia în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon. La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Haru / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Sutah / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea; oficial, etimologia numelui rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”). În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor și al lumii subterane. Hurienii îl numeau pe Nergal Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența cifrei 7 în miturile lor. Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a șaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a șaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile lui.
Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite. În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă care duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism. Pentru etrușci ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.
Fiica zeiței Demeter era Persephone sau Kore („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui ei erau Periphona, Persephonea, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”. Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera. Pentru etrușci ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homeros o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, care aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților. Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephone este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra. În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Asar era „cel care sălășluiește în Orion cu un anotimp în cer și un anotimp pe Pământ”.
Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoților, al păstorilor, al literaturii și al invențiilor. În greaca miceniană numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilității și inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi șerpi încolăciți în jurul lui și o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer. Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei și oameni, mijlocitorul sau mediatorul, așa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiței Hera” însă, ținând cont că Hera este forma de feminin a numelui egiptean Heru, o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Heru”. Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Djehuty, pe care îl numeau Thoth (adică același Enki), în Alexandria luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Djehuty sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia. Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sugera că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Djehuty, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței Lakșmi.
Dionysos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viței-de-vie, al nebuniei ritualice și al extazului. În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XIII-XII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a primit numele Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Thesalia și Dinnusos în Aeolia. Numele său a fost tradus ca „Zeul copacilor”, indicându-i funcția de divinitate a naturii, sau ca „Zeul din Nysa”, locul nașterii sale în mitologia greacă. Era mereu înconjurat de satiri, ființe care au dat imaginea demonilor în creștinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică și dans, Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ținând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganții apoi înviat, întocmai ca Asar al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorkhes” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”). Epitetul „Adoneus” este unul bizar, ținând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din numele egipteanului Aten (Aton), și cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. „Enorkhes” face referire la funcția sa de zeu al fertilității, lucru subliniat și de orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Menu (Min), care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. „Erikryptos” înseamnă același lucru ca și Amun la egipteni. Herodotos afirma că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Ellanikos din Lesbos scria că preoții egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodoros Sikeliotes susținea că lui Osiris i se mai spunea Dionysos sau Hades. Pentru Heraklitos din Efes, Hades și Dionysos devin același zeu când sunt cuprinși de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionysos, Osiris și Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus și al lui Io. Un alt cronicar, Antiklides, nota că Isis era soția lui Dionysos. Plutarchus și Diodoros din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionysos, Hades sau Asar (Osiris) reprezentând aceeași divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilității care a fost ucis și înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.
Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor. Adonis era un zeu al vegetației, de o frumusețe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz). Deoarece îl doreau și Persephone, și Aphrodite, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima și două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Asar. Într-un final Adonis a fost ucis, dându-și duhul în brațele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor și cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca zeu al vegetației și iubit al Aphroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Asar. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraș foarte important pentru cultele lui Asar și Dumuzi.
O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meșteșugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului și vulcanilor. Exilat de Zeus de pe muntele Olympos, a fost nevoit să trăiască pe insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meșteșugului”, Herodotos chiar l-a echivalat pe Hephaistos cu Ptah. Deși urât și șchiop, meșteșugarul zeilor era căsătorit cu zeița frumuseții, Aphrodite. Cum ea era cunoscută ca Aset în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iștar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.
Athena, numită și Athenaia, Athenaii, Athana ori Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor. Din secolul al II-lea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promakhos” („Prima luptătoare”). Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athena”, scria Sfântul Iustinus în secolul al II-lea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Inbu-Hedj / Men-nefer (Memphis), unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o. În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athena fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athenei în miturile vechi. Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neit a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athenei o echivalează cu Neit, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin. Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neit / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athena / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină alături de Iupiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o trinitate divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”. Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele „Minerva”. Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să-i reînvie cultul în țara sa.
Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției. În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Atena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii. Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, care ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară. În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei. În Teogonia, Hesiodos scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe pământ, cât și în cer și în mare”. Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidoukhos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”). Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni. Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neit / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athena / Minerva. În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiodos. Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.
Tot ea pare a fi și Nyx (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nyx era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus. În Teogonia, Hesiodos susținea că Nyx s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erebos (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități (la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neit în Egipt), cum ar fi Aether (strălucirea) și Hemera (ziua). Apoi, Nyx a născut singură alte entități, printre care gemenii Hypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiodos îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”. Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Inpu (Anubis) al egiptenilor. În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripides în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții. Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, care înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo. Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nyx, sau ca un tânăr care ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”). „Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook. Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine Eros era fiul lui Nyx, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume. Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus. Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Inpu (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).
Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice. Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles. Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în restul culturilor, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla mai multe detalii despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul. Iar următorul loc pentru „săpături” este cel de origine al grecilor, Canaanul.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
Lasă un răspuns