Civilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n. în sudul Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al II-lea mileniu î.e.n. Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru supremație în Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Șarru-kinu (Sargon cel Mare) akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni și asirieni. În cel de-al II-lea mileniu î.e.n. sumerienii au dispărut fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile antice.
Sumerienii își spuneau „ug sag gig-ga”, care înseamnă „oamenii cu capetele negre”. Teritoriul lor, pe care îl cunoaștem astăzi ca Sumer, era numit Șumer de akkadieni, Șinar de evrei, Sngr de egipteni și Șanhar de hitiți. Denumirea atribuită de sumerieni pământului lor era Kiengir, care se poate traduce ca „Tărâmul conducătorilor nobili”, o referire la zei, pe care îi numeau „dingir” („nobilii care dau viață”, într-o traducere liberă), iar akkadienii „illu”. Dingir erau împărțiți în două categorii: Anunna și Igigi. Se consideră că Anunna erau zeii cei mari, conducătorii, cei cu sânge regal, iar Igigi zeitățile de rang inferior, slujitorii marilor Anunna, despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Numele Anunna, format din „an” („cer”), „nun” („nobil”) și „na” („om”), se traduce ca „Oamenii nobili din cer”. Igigi este compus din „igi” („ochi”) și „gi” („pământul”), prin urmare înseamnă „Ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii sau veghetorii planetei. În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiți „zei decăzuți”, iar în Mitul lui Atra-Hasis se spune că s-au răzvrătit împotriva unuia dintre Anunna, care i-a forțat la muncă silnică, revolta ducând la apariția oamenilor. Așadar, pentru sumerieni Anunna erau zeitățile celeste, iar Igigi cele pământene. Akkadienii i-au numit pe toți Anunnaki sau Anunnaku, adică „Oamenii nobili ai cerului și ai pământului”. Marii dingir mesopotamieni, atât Anunna cât și Igigi, împreună cu legendele lor, au fost preluați de toate popoarele care le-au urmat sumerienilor.
Panteonul sumerian era condus de o trinitate formată din An și fiii săi, Enlil și Enki. Numele lui An, scris în cuneiforme printr-o cruce, înseamnă „cer”. Akkadienii, babilonienii, asirienii și hitiții îl numeau Anu ori Anum. Simbolul lui era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. An era sursa supremă de autoritate, zeul cerului și al constelațiilor, stăpânul zeilor, al spiritelor și al demonilor. Putea să înalțe alți zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ și să hotărască soarta. Pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori „an gal” („Marele An”). Consoarta sa era numită Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea zeiței Inanna la rangul de consoartă a lui An. Zeul suprem a avut mulți copii, cei mai importanți fiind Enki, Enlil și Ninhursag. Principalul său templu era Eanna din cetatea Uruk, pe care îl împărțea cu Inanna. În mod surprinzător, imnurile și rugăciunile akkadiene, asiriene și babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare. În Enuma Eliș, Anu este fiul lui Anșar și Kișar, iar consoarta sa este Antum. Aici este numit „tatăl zeilor” dar și „gazda demonilor”. Textul Lahar și Așnan îl creditează pe Anu cu inteligența divină care a creat Universul.
An locuia în cer împreună cu soția sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil, moștenitorul tronului. Nu s-au păstrat mituri care să explice de ce moștenitor nu a fost fiul cel mare, Enki, așa cum prevedeau dintotdeauna legile de succesiune, însă răspunsul se găsește în legendele altor popoare. Enlil era considerat zeul aerului, al vântului și al furtunii, numele lui însemnând chiar „Domnul furtunii”. Printre simbolurile sale se numără taurul și leul. Akkadienii, hitiții și canaaneenii îl numeau uneori Ellil, iar babilonienii Bel („Domnul” sau „Stăpânul”). Principalul său centru religios era orașul Nippur, unde i-a fost închinat templul Ekur („Casa muntelui”). Soția sa, Ninlil („Doamna furtunii”), numită inițial Sud, i-a dăruit trei fii: Nanna (numit de akkadieni Su’en sau Sin), Ninurta și Nergal. Enlil este cel care le-a adus oamenilor agricultura, în timp ce fratele său, Enki, i-a învățat păstoritul. Fiind moștenitorul și locțiitorul lui An pe Pământ, Enlil moștenea nu doar tronul ceresc, ci și toate epitetele și funcțiile tatălui său, cel mai important fiind cel de „tată al zeilor”. Deși miturile susțin că a vrut să distrugă omenirea prin diferite molime și un potop, era considerat un zeu benefic.
A treia divinitate din triada supremă sumeriană era Enki, fiul cel mare al lui An. Fiind acreditat cu facerea oamenilor, a fost considerat zeul inteligenței, al înțelepciunii, dar și al fertilității. Numele său înseamnă „Domnul Pământului”, dar poate fi interpretat și ca „Domnul dedesubtului”. Nu s-a descoperit până în prezent nicio legendă care să explice motivul pentru care a primit acest nume. Din ce știm în prezent, Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, conducătorul lumii celeste. Însă, într-un text sumerian, Enki afirmă că el a fost primul zeu sosit pe planeta noastră. Ajuns aici, însoțit de alți zei, a scos pământul de sub ape, făcându-l locuibil. Afirmație din care deducem că atunci a primit epitetul „Domnul Pământului”, titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil. După ce mezinul i-a luat locul, preluând conducerea Terrei, Enki a fost nevoit să se refugieze în lumea subterană. Akkadienii și babilonienii i-au preluat numele sumerian, numindu-l mai târziu Ea („Casa apei”). Simbolurile sale includeau șarpele, semiluna, capra, peștele (care mai târziu au fost combinate într-o ființă cu partea superioară de țap, iar cea inferioară de pește), țestoasa, toiagul cu cap de berbec, tridentul și un vas din care se revarsă apa. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt care poartă pe spate trupul unui pește al cărui bot, larg deschis și îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Enki le-a adus oamenilor cunoașterea, legile și ritualurile magice, i-a învățat cum să construiască orașe și să crească animale. Mai mult, el a salvat omenirea de Potop. Era cel mai important zeu pentru incantații, patronul preoților, cel care stăpânea la perfecție magia și care avea capacitatea de a atribui o soartă, fiind în același timp și zeul meșteșugarilor și al artelor. În Babilon se credea că a distrus reptilele uriașe primordiale împreună cu fiul său, Marduk. Reședința sa era în Abzu (apa freatică sau oceanul subteran), numită Apsu în akkadiană, motiv pentru care a fost considerat și zeul apelor. Principalul său centru de cult era Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain din Irak), considerat a fi cel mai vechi oraș din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („Locul măreț” ori „Locul Prințului”). Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal, numită și Ninsar. Tot cu ea a avut mulți alți copii: Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti și Enshag. Fiica sa, Ninsar, i-a născut o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki a avut o fiică numită Uttu. Pentru babilonieni, soția lui era Damkina (numită și Damgalnuna sau Ninki de sumerieni), cu care l-a avut pe Marduk, moștenitorul său. În unele texte asiro-babiloniene, Ea / Enki era considerat tatăl zeiței Iștar (Inanna la sumerieni).
Legendele mesopotamiene dezvăluie că între Enki și Enlil exista o permanentă animozitate. Rivali în mod evident, cei doi nu pierdeau nicio ocazie de a se certa, mai ales în fața Adunării Zeilor. Nu știm care era motivul neînțelegerii lor, însă se poate bănui. În mod normal, ca prim născut al lui Anu, Enki ar fi trebuit să moștenească tronul. Însă, din motive necunoscute, împăratul l-a preferat pe Enlil. Fără îndoială, rivalitatea dintre cei doi frați are cel puțin o oarecare legătură cu succesiunea la tron. Nu s-au păstrat mituri care să descrie lupte între ei, însă există destule indicii în această privință. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Știm totuși că, la un moment dat, Enki i-a instigat pe zeii decăzuți Igigi la revoltă împotriva lui Enlil. Știm și că Enlil i-a luat soția lui Enki. De asemenea, există o menționare a unei lupte între Enki și Ninurta, fiul lui Enlil, la fel cum se sugerează și o luptă între Enlil și Marduk, fiul lui Enki. Prin urmare, rivalitatea celor doi frați a cuprins și familiile lor. Cu toate că ne lipsesc din religiile mesopotamiene detaliile luptei dintre cele două familii divine, acestea se pot găsi, din fericire, în miturile altor popoare.
O altă dingir foarte importantă era Sud, fiica lui An, zeița Pământului, stăpâna cerului și mama zeilor. Deoarece a creat oamenii împreună cu Enki, era considerată și zeița fertilității. Sumerienii îi atribuiau multe epitete, printre care Ninmah („Marea Regină”), Nintu („Doamna nașterii”), Mami („Mama”), Aruru („Brazdă”) sau Ningikuga („Doamna stufului pur”). Conform legendelor, unul dintre fiii săi, Ninurta, i-a schimbat numele din Ninmah în Ninhursag („Doamna muntelui înalt”), iar după căsătoria cu Enlil a adoptat epitetul Ninlil („Doamna furtunii”). Akkadienii o numeau și Belet-Ili („Doamna zeilor”). Simbolul ei era un obiect neidentificat, de forma literei grecești „omega”. Era reprezentată adesea purtând o coroană cu coarne, de multe ori având în mână o măciucă sau un baston decorat cu simbolul „omega”, iar uneori acompaniată de un pui de leu aflat în lesă. Principalul său centru religios se afla în Eridu, orașul închinat lui Enki. Miturile sugerează că a fost consoarta lui Enki, a lui Enlil și a lui An. Ca soție a tatălui său, An, era numită de sumerieni Ki („Pământul”), iar de akkadieni și babilonieni Antu (forma de feminin a substantivului „cer”). Ca nevastă a lui Enki, babilonienii au numit-o Damkina, iar sumerienii Damgalnuna sau Ninki („Doamna Pământului”). Sumerienii susțineau că a avut zece copii cu fratele său, Enki: Ningal / Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanșe, Azimua, Ninti, Enșag și Martu, iar lui Enlil i-a născut pe Nanna, Ninurta și Nergal.
Marduk, fiul lui Ea / Enki și al Damkinei / Ninhursag, era zeul suprem al Babilonului. Soția sa se numea Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa, Iștar. Animalul său emblematic era Mușhușșu, o combinație monstruoasă de șarpe și dragon, iar simbolul său era „marrn”, o unealtă în formă de sapă. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul Esagil și ziguratul Etemenanki, reprezentau pentru antici punctul central al Universului. La început a fost zeul Soarelui, având legături și cu vegetația, apa și magia. În timpul regelui Ammurapi (în jurul anului 1800 î.e.n.) a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50, deținut până în acel moment de Enlil. Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, ci și toate atributele și titlurile lui. Din acest motiv Marduk a fost numit și Bel („Domnul”), titlu atribuit inițial lui Enlil. În perioada neo-babiloniană, cultul său se dezvoltase într-atât încât nu avea rival, răspândindu-se treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcțiile și caracteristicile celorlalți zei. Acest fapt este demonstrat de numărul mare de imnuri, rugăciuni și lucrări teologice care i-au fost dedicate, precum și de alte numeroase referințe în documente particulare și oficiale sau nume de persoane. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl și de sora sa, înlocuind triada originală mesopotamiană, formată din Anu, Ellil și Ea. Printre titlurile sale se numără „Sfetnicul zeului acvatic Ea”, „Învățătorul oamenilor”, „Zeul războiului și al armelor”, „Domnitorul veșnic”, „Copilul-Soare”, „Zeul mâniei și al iertării”, „Vindecătorul”, „Veghetorul purificării”, „Cel adevărat pretutindeni”, „Înțeleptul, Domnul oracolelor” sau „Cel slăvit de generațiile viitoare”. Poemul babilonian Enuma Eliș, care celebrează gloria lui Marduk, a fost compus pentru a justifica poziția superioară în panteon a zeului, considerat organizatorul Universului cunoscut și eliberatorul de forțele haosului primordial, reprezentat de monstrul Tiamat.
Deși cercetătorii cred că Marduk a fost inițial un zeu obscur, local, care a ajuns important doar datorită ascensiunii Babilonului condus de Ammurapi în secolul al XVIII-lea î.e.n., lucrurile nu par a sta deloc așa. Numele lui Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („Vițelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt și unirea celor rămase. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Sumerienii au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („Soare”). Conform mitologiei sumeriene, Utu era fiul zeilor Nanna și Ningal. În textul Enki și ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers”. Utu nu a fost niciodată conducătorul Universului, însă acesta era unul dintre titlurile babilonianului Marduk. În plus, Enki nu i-ar fi dat Universul în grijă decât moștenitorului său, adică aceluiași Marduk. Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toți cercetătorii o identifică cu akkadiana Iștar. Iar Iștar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă supremă, alături de tatăl lor. Utu era echivalat cu Soarele, în timp ce unul dintre epitetele lui Marduk era „Copilul-Soare”. Prin urmare, putem concluziona fără greșeală că sumerienii Amar Utu, Martu și Utu, precum și Marduk al babilonienilor, reprezintă același personaj. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câțiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca fiind stăpânul lor. Regele Lugalzaggisi chiar afirma că a fost numit de Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Așadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al II-lea mileniu î.e.n., ci unul dintre marii Anunnaki.
Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni și l-au numit Șamaș. Zeu al dreptății, era o divinitate de importanță cosmică și națională, fiind considerat de akkadieni și de asirieni „Stăpânul cerului și al pământului”. Și acest titlu îi afundă pe cercetători în ceață deoarece, în listele de zei existente, Șamaș nu a primit niciodată poziția supremă. Dacă se înțelege că Utu sau Șamaș erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile devin clare. Șamaș era un războinic, lucru care amintește de unul dintre epitetele lui Marduk, „Zeul războiului și al armelor”. De altfel, pentru romani, Mars / Martis (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni și mai târziu pentru babilonieni, Șamaș era și judecătorul morților.
De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeași zeitate? Răspunsul nu este chiar atât de complicat pe cât pare la prima vedere. În primul rând, „zeu-soare” însemna „zeu suprem”. Așa cum Soarele se află în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel se afla zeul suprem în mijlocul celorlalți zei, care „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat conducătorul panteonului, astfel încât epitetul de „zeu-soare” i se potrivește. Identificat cu astrul zilei, ca judecător și zeu al dreptății, el se numea Șamaș, aceasta fiind doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea credincioșii. În schimb, ca zeu suprem, care trăia alături de ceilalți zei, care distrugea dușmanii Babilonului, îi apăra pe oameni de boli și le oferea recolte bogate, ori ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al Universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creștinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeități i se atribuiau diverse nume, care semnificau diferite atribute ale ei. Nu doar atât, ci și diverse alter-ego-uri, în funcție de laturile sale predominante.
Sora geamănă a lui Marduk, zeița sexualității, fertilității și războiului, era cunoscută în Sumer sub multe nume, ca Inanna („Odrasla Lunii”), Innin, Ennin, Ninnin, Ninni, Ninanna, Ninnar, Innina, Ennina, Irnina, Innini, Nana sau Nin. În al IV-lea mileniu î.e.n., Uruk era orașul ei. De-a lungul fluviilor Tigru și Eufrat se găseau numeroase temple ale Inannei, cel mai mare fiind Eanna („Casa cerului”) din Uruk. Simbolul său era steaua cu opt raze sau planeta Venus cu care, de altfel, era asociată. Inanna era înfățișată mai mereu goală, de multe ori pe spatele a două leoaice. Soțul său era Dumuzi, tatăl său era considerat ori Anu, ori Nanna, iar frații ei erau zeul-soare Utu, zeul ploii Ișkur si Ereșkigal, zeița lumii subterane. În Asiria și Babilon, zeița iubirii, sexualității, fertilității și războiului se numea Iștar („Distrugătoarea muntelui”). Era asociată cu planeta Venus, iar leul și steaua cu opt raze făceau parte dintre simbolurile ei. A avut mulți iubiți, ceea ce i-a adus epitetul „Curtezana zeilor”, orașul ei sacru, Uruk, fiind supranumit „Orașul curtezanelor sacre”. De asemenea, zeiței i se mai spunea „Regina cerului”. Era consoarta lui Tammuz, sora lui Șamaș și fiica lui Anu ori a lui Sin. Toate acestea duc la concluzia că Inanna și Iștar erau una și aceeași zeiță, concluzie la care au ajuns de mult cercetătorii.
Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.e.n., zeița este numită „Cea mai mare între Igigi”, „Cea mai slăvită între zeițe”, „Stăpâna oamenilor” și „Regina femeilor”. Pentru a ne face o idee despre modul în care era percepută, iată descrierea sa în acel imn:
„Zeița, în ea se află sfatul,
Soarta a orice ea o ține în mână,
La a sa privire se capătă bucurie,
Putere, mărinimie, divinitate protectoare și duh păzitor,
Ea e aproape, ea e plină de milă și prietenie.
În plus, ea e atrăgătoare nespus.
Fie ea o roabă, o fetiță orfană ori o simplă mamă, ea pe toți apără.
Toți o invocă; femeile cheamă numele ei.
Cine poate fi asemenea măreției ei?
Puternice, preaînalte, mărețe sunt hotărârile ei.
Iștar, măreției ei cine-i poate fi egal?
Puternice, preaînalte-s hotărârile ei.
Ea e căutată printre zei; nebiruit e rangul ei.
Respectat e cuvântul ei; el e mai presus de toți.
Iștar printre zei, nebănuit e rangul ei.
Respectat e cuvântul ei, el e mai presus de toți.
Ea e regina lor; ei în toată clipa aduc la împlinire poruncile sale”.
Epopeea lui Gilgameș, cea mai veche descoperită până acum, ne prezintă o imagine complet diferită a zeiței. Când Iștar a încercat să-l seducă pe regele Gilgameș, acesta a refuzat-o, probabil în modul cel mai sensibil de care putea da dovadă:
„Dacă te-aș lua de soție, știu ce mă așteaptă.
Nu ești decât un jeratic care se stinge când vine frigul,
O ușă rău închisă, care nu stăvilește nici vântul, nici gerul,
Un palat care-și strivește războinicii ce-l apără,
Un elefant care-și smulge învelișul,
Ești păcura care mânjește pe omul ce-o duce,
Burduful care se varsă pe omul ce-l poartă,
Calcarul care face să se fărâmițeze zidul de piatră,
Berbecele de asediu care pustiește țara dușmană,
Încălțarea care rănește piciorul celui ce-o poartă!”.
Se observă în Inanna / Iștar o pronunțată latură dualistă. Numită prostituată de cele mai multe ori, ea era considerată adesea și fecioară. Este puțin cam greu de imaginat o fecioară prostituată (dar nu imposibil). Pe o parte este o pacifistă zeiță a iubirii, iar pe alta o războinică feroce. Tatăl ei este când Anu, când Nanna / Sin. Cum se poate ca o persoană să fie și pacifistă, și războinică în același timp, și prostituată, și fecioară? În plus, cum poate să aibă doi tați? Această enigmă are o singură soluție logică: nu este vorba despre o singură zeiță, ci despre două numite aidoma, Inanna / Iștar. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din anul 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, regele asirian Sin-ahhi-eriba (Sennacherib) scria că s-a rugat pentru victorie „lui Așșur, lui Sin, lui Șamaș, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iștar din Ninive, lui Iștar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori”. Prin urmare, pentru antici existau două zeițe numite la fel. Una era fecioara pacifistă, fiica lui Anu, cealaltă era prostituata războinică, fiica lui Enki. Prima era Sud / Ninhursag, creatoarea oamenilor care a fost considerată zeiță a fertilității. Cum oamenii iau naștere în mod firesc prin contact sexual, anticii au numit-o și zeița sexualității. Miturile spun că și-a pierdut virginitatea în urma unui viol, însă pentru adepții ei și-a păstrat în continuare virtutea, fiind numită tot „Fecioara”. Ea era fiica lui Anu și, ca soție a lui Enki, mama lui Marduk și Iștar, iar ca soție a lui Enlil, mama lui Ninurta. Cea de-a doua Inanna / Iștar era Ningal („Marea Doamnă”) / Ninsar („Doamna prințesă”), fiica cea mare a lui Enki și Ninhursag. Când a primit conducerea Pământului ca soție a fratelui său, Marduk, cea de-a doua Inanna / Iștar a preluat și atributele mamei sale, iar adepții ei i-au atribuit până și faptele lui Ninhursag. O dovadă în plus este faptul că, la început, planeta Venus era simbolul lui Ninhursag, iar mai târziu al Inannei / Iștar. Lupta pentru putere a transformat-o într-o zeiță războinică, diferită de pacifista sa mamă. Nenumăratele sale relații sexuale cu diferite zeități dar și cu muritori au transformat-o în „Vulva cerului”, așa cum este numită în Epopeea lui Gilgameș. Când a preluat titlurile și funcțiile mamei sale, statutul său de femeie ușoară s-a potrivit perfect cu imaginea de zeiță a sexualității. Nu doar mesopotamienii au făcut confuzie între cele două divinități, ci toate popoarele antice, așa cum vom vedea. Cert este că sub numele Inanna / Iștar se ascund atât Ninhursag cât și Ninsar.
În multe orașe mesopotamiene, Nanna („Luna”) era zeul Lunii și al înțelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Șeșki („Fratele Pământului”). Babilonienii și akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele fără ca respectivul cuvânt să-și schimbe înțelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu în sumeriană înseamnă „Domnul înțelepciunii”, epitet care i se potrivește lui Nanna. Orașul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol Luna și îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai a devenit într-un anumit punct al istoriei teritoriul său, lucru subliniat și de numele locului: „ai” în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai înseamnă „Sin al meu”. Patron al orașelor Ur și Harran, Nanna / Sin era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, datorită asemănării dintre secera Lunii și coarnele. Numărul său era 30, care reprezintă numărul de zile necesare Lunii pentru o rotație completă în jurul Pământului. Printre epitetele zeului se numără „așimbabbar” („Cel luminos”), „amar” („Vițel”), „magur” („Barcă”) și „amar.ban.da.en.lil.a” („Vițelușul lui Enlil”), ultimele trei fiind în mod evident aluzii la forma de seceră a Lunii noi, care amintește de coarnele vitelor sau de bărcile zvelte de trestie. Considerat fiul cel mare al lui Enlil, Nanna / Sin era un important zeu oracol și vindecător. Copiii săi erau Utu / Șamaș și Inanna / Iștar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deși un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu juca niciun rol în mitologia babiloniană. Lucru extrem de ciudat, ținând cont că era una dintre cele mai importante divinități, tatăl zeilor conducători. În plus, unul dintre epitetele lui Nanna / Sin era „Stăpânul Pământului”, deși nu s-a descoperit niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcție. Și atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu: Nanna / Sin nu este altcineva decât Enki. Deoarece soția lui Nanna era Ningal, rezultă că, la un moment dat, Enki și-a luat-o de soție și pe fiica sa cea mare, ceea ce miturile sumeriene dezvăluiau deja prin faptul că ea i-a născut o fiică.
Ca locțiitor al lui Anu pe Pământ, lui Enlil i se atribuiau titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv Enki este considerat în câteva texte fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceață pe cercetători. Cum Enki era unul dintre marii Anunnaki, parte din triada sfântă a Sumerului, adepții săi nu au permis decăderea lui din rolul de frate al lui Enlil în cel de fiu. Simpatizanții lui Enlil doreau cu tărie să evidențieze supremația zeului lor asupra tuturor celorlalți zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât s-a creat un alter-ego al lui Enki, numit Nanna și privit ca fiul lui Enlil, Enki putând astfel să-și păstreze rolul de frate. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna și Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Șamaș / Marduk și Iștar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât și Enki sunt zeii Lunii, ai înțelepciunii, ai magiei și considerați „stăpânii Pământului”, deși mitologia nu lasă de înțeles că vreunul dintre ei ar fi condus vreodată planeta noastră. În Sumer se credea că, în perioada Lunii noi, Nanna își petrece „zilele în somn” în lumea subterană, unde hotărăște soarta defuncților. Dar lumea subpământeană era sălașul lui Enki, unde zeul de multe ori își petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl considera pe Sin „întâiul între toți, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Deși acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susținându-se că Luna deschide drumul stelelor și al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toți” sugerează că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre frați dar și primul zeu sosit pe Pământ. „Care le deschide zeilor și fraților săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu ajuns pe planeta noastră, „deschizând drumul” zeilor și fraților săi care l-au urmat. Până și legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, însă moștenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moștenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraților Utu / Șamaș și Inanna / Iștar cu toate că, în multe mituri, Enki este tatăl zeiței Inanna / Iștar, iar Marduk, fiul lui Enki, a fost numit inițial Utu de sumerieni și Șamaș de akkadieni și de babilonieni. Prin urmare Enki și Nanna sau Sin nu pot reprezenta decât aceeași divinitate.
Potrivit preotului babilonian Berossos, zeul Oannes (sau Uan pentru sumerieni) a apărut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învățat pe oameni arta scrierii, diverse științe și meșteșuguri (de exemplu cum să-și ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul și să culeagă roadele. Se spune că pe regele antediluvian Evedurahos l-a învățat arta divinației. Oannes avea trup de pește cu două capete (unul uman sub cel de pește), picioare omenești și coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babiloniene. Faptul că Oannes locuia în apă și le-a adus oamenilor cunoștințele zeilor (scrierea, meșteșugurile, agricultura) ne indică aceeași entitate.
Printre simbolurile lui Enki se numără un șarpe încolăcit în jurul Copacului Vieții sau doi șerpi încolăciți. Cei doi șerpi pot simboliza A.D.N.-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul divin, iar șarpele în jurul copacului vieții semnifică, de asemenea, crearea vieții de către zeitatea supranumită adesea „Șarpele”. Simbolul celor doi șerpi încolăciți a fost folosit prima oară pentru zeul Ningișzida („Stăpânul copacului cel bun”), șarpele cu cap de om, apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu șerpi încolăciți) zeilor greci Hermes, Dionysos și Asklepios (Mercur, Bacchus și Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viața. Într-un mit, Ningișzida este fiul zeilor Ninazu și Ningiridda, în altul al zeiței Ereșkigal, în timp ce o inscripție din Lagaș îl consideră fiul zeului suprem, Anu. Din câte știm, un singur fiu al lui Anu era echivalat cu șarpele: Enki. Simbolul lui Ningișzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinități diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiași.
Sumerienii ne-au lăsat destule indicii despre conflictul dintre cele două familii divine, a lui Enki și a lui Enlil. Știm astăzi că fiecare zeu, în zona pe care o conducea, se declara binefăcător al oamenilor, în timp ce rivalul său era prezentat ca fiind răul absolut. Simpatizanții lui Enki l-au înfățișat pe Enlil ca fiind o zeitate malefică, ce a dorit să distrugă omenirea în repetate rânduri, iar pe zeul-șarpe ca salvator. La rândul lor, credincioșii lui Enlil și-au prezentat zeul ca pe o divinitate dreaptă, binefăcătoare, adevărata protectoare a oamenilor, iar pe Enki ca fiind un demon. Un astfel de exemplu este Pazuzu, regele demonilor în mitologia asiro-babiloniană, care reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete de prin secolele IX-VIII î.e.n., care îl înfățișează, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munți, făcând prăpăd”. Pazuzu este reprezentat cu corp de om, aripi, gheare de vultur și un șarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga îndreptată spre pământ. Nu se știu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soția sa, zeița Lamaștu. Deși era demon, adică o entitate negativă, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau de boli. Șarpele în loc de penis semnifică șarpele creator, care este Enki. „Zu” din numele său înseamnă „înțelepciune” în sumeriană, iar „pa”, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce prin „Înaripatul de două ori înțelept”, epitet care i se potrivește, ținând cont că era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult nu era neobișnuită repetarea unei silabe pentru a sublinia calitatea unei divinități. De exemplu Isis, numele dat de greci zeiței egiptene Aset, a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iștar. Iar o exprimare de genul „de două ori înțelept” se poate întâlni și la Hermes Trismegistos, cel „de trei ori mare”. „De două ori înțelept” poate însemna că nu era doar un simplu înțelept, ci cel mai înțelept dintre toți, ceea ce nu-l poate descrie decât pe zeul înțelepciunii, Enki. Tatăl său era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se ca „Înaripatul cerului” sau „Înaripatul An”. Vântul fierbinte de sud-vest, cu care era echivalat Pazuzu, îi indică, de asemenea, identitatea: sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător, iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat de adepții fratelui său.
Dimme pentru sumerieni sau Lamaștu pentru akkadieni, soția lui Pazuzu, era un demon femelă despre care se credea că răpea copiii în timp ce erau hrăniți la sân și le sugea sângele, mânca oameni, infesta apele și aducea coșmaruri, boli și moarte. Era considerată fiica lui Anu. Numele ei în cuneiforme era scris întotdeauna alături de logograma pentru zeitate, ceea ce indică natura ei divină. Era reprezentată ca un hibrid cu cap de leoaică, dinți și urechi de măgar, degete și unghii lungi, picioare de pasăre și corp păros, care călărea un măgar, ținea în brațe șerpi sau alăpta un porc ori un câine. Este considerată una dintre lilitu, spirite demonice mesopotamiene de gen feminin. Fiind fiica lui Anu și soția lui Enki, Dimme / Lamaștu nu poate fi decât forma demonizată a lui Ninhursag.
Mesopotamienii nu specifică în mod clar dar lasă de înțeles că, la un moment dat, Enki a fost ucis de Enlil, ceea ce a dus la înscăunarea lui Marduk pe tronul Pământului. Preoții au creat alte zeități care au fost ucise, diferite de Enki la prima vedere, în timp ce credincioșilor li s-a spus că Enki „doarme” în lumea sa subterană. Însă inițiații cunoșteau adevărul. O astfel de divinitate este zeul păstor Dumuzi, numit în Babilon Tammuz. Era imaginat ca un tânăr frumos, care a fost ucis la ordinul Adunării Zeilor. Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reușit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. În Babilon, Tammuz era considerat „unicul frate al lui Iștar”, precum și iubitul ei din tinerețe. Fratele și iubitul zeiței Iștar / Ninhursag era Enki. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geștinanna, pe care o identificăm cu ușurință cu aceeași Inanna / Iștar / Ninhursag. Numele Dumuzi se traduce prin „Adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An și moștenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.
În mitologia sumeriană, Gibil era zeul focului, fiul lui An și Ki. Akkadienii l-au numit Gerra. În Enuma Eliș se spune că Gibil menținea ascuțite lamele armelor, a adus înțelepciunea iar mintea sa era „atât de vastă încât nici măcar toți zeii la un loc nu o pot înțelege”. Unele mituri susțin că zeul poseda și înțelepciunea metalurgiei. Singurul fiu al lui Anu care a adus înțelepciunea, fiind totodată și patronul meșteșugarilor, era Enki. Deși acest alter-ego al lui a jucat un rol minor în Mesopotamia, a fost preluat de multe popoare, care i-au dat mai multă importanță.
În panteonul akkadian, babilonian și asirian, zeul furtunii era Adad, numit Ișkur de sumerieni și Hadad de canaaneeni. Akkadienii îl mai numeau și Ramman. Pentru sumerieni el era inspectorul Universului. Într-o rugăciune este considerat fiul lui An, fratele geamăn al lui Enki, marele taur, leul cerului și Domnul care călărește furtuna. Alte legende îl consideră fiul lui Nanna sau al lui Enlil. Soția sa era Șala, zeița războiului și a grânelor, indentificată cu constelația Fecioarei. Animalul său este taurul. Era reprezentat de obicei cu fulgerul și trăsnetul în mâini, purtând pe cap o coroană cu coarne. În Asiria, începând cu domnia lui Tukulti-apil-Eșarra (Tiglath-Pileser I), adică în secolul al XII-lea î.e.n., Adad a fost venerat împreună cu Anu. Ca fiu al lui Anu, frate al lui Enki și zeu al furtunii, asociat cu taurul și cu leul, venerat împreună cu tatăl său, Ișkur / Adad / Hadad / Ramman nu poate fi decât Enlil sau, mai exact, personificarea laturii sale furtunoase.
Pentru akkadieni, babilonieni și asirieni, Nergal era zeul războiului, al bolilor și al Soarelui distrugător de la amiază, dar și zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereșkigal. Avea ca simboluri cocoșul și leul. Printre epitetele sale se numără „Lugal-banda” („Regele feroce”), „Șarrapu” („Arzătorul”) sau „Sibitti” („Șapte”). Hurrienii îl numeau Aplu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Deși mitologii îl consideră pe Nergal fiul lui Enlil, o entitate diferită de Marduk, anticii nu făceau această confuzie. Hitiții ne spun că, atunci când Ninhursag l-a născut pe Marduk, ea nu mai era soția lui Enki, ci a lui Enlil. Fiul soției lui Enlil a devenit fiul lui Enlil, deși adevăratul tată al tânărului zeu rămânea zeul înțelepciunii. Lui Nergal i-a fost atribuită planeta Marte (nume care provine, de altfel, din cel al sumerianului Martu). Creștinismul l-a echivalat pe Nergal cu Satan, chiar dacă Marduk este numit astfel în Noul Testament. Pentru antici, Marduk era divinitatea supremă, o entitate complexă; Șamaș reprezenta aspectul său pozitiv, iar Nergal pe cel negativ. Fiind zeu al Soarelui și al războiului, precum și conducătorul lumii de dedesubt după moartea tatălui său, Nergal este fără doar și poate Marduk.
Fiul cel mare al lui Enlil, mâna sa dreaptă și moștenitorul tronului său era Ninurta („Domnul brazdelor”), numit inițial Ningirsu („Domnul orașului Girsu”), Ninib sau Ninip. În Nippur și în Lagaș era primul născut al lui Enlil, deși în restul Mesopotamiei Nanna primise acest rol. Cum Nanna era Enki, putem trage concluzia că Ninurta era adevăratul prim-născut al lui Enlil. În Nippur făcea parte dintr-o triadă sfântă alături de părinții săi. Consoarta sa era zeița Ugallu sau Bau. Inițial zeitate agricolă, așa cum îi arată și numele, dar și divinitate solară uneori, Ninurta a devenit zeul războiului. I-a fost dedicat un număr foarte mare de imnuri și incantații, unde este prezentat ca un erou care salvează lumea de boli și de influența demonilor. Se spunea că a învins o serie de monștri cunoscuți sub numele „Eroii uciși”, cum ar fi Războinicul Dragon, Regele Palmier, Stăpânul Saman-ana, Taurul-Bizon, Sirena, Șarpele cu șapte capete, Berbecul sălbatic cu șase capete sau pasărea Anzu. Era reprezentat mai mereu cu un arc, o sabie curbată și o ghioagă numită Șarur, care putea vorbi și lua forma unui leu înaripat. După perioada babiloniană veche, rolul i s-a diminuat deoarece Marduk a preluat unele dintre trăsăturile sale, ba chiar și faptele eroice, după cum au descoperit cercetătorii. Povestea victoriei lui Marduk asupra lui Tiamat și a copiilor săi, apărută după ridicarea zeului la rang național de către regele Ammurapi, seamănă foarte mult cu cea a victoriei lui Ninurta împotriva lui Anzu și a celorlalți „Eroi uciși”. Cum legenda fiului lui Enlil este mai veche, putem fi convinși că cea a lui Marduk reprezintă un plagiat. Deposedat de zeul Babilonului de atribute și de faptele sale glorioase, Ninurta și-a găsit adepți în Asiria acolo unde, începând cu Regatul Mijlociu, a fost promovat ca fiind un războinic fioros.
În mitologia babiloniană și asiriană consoarta lui Marduk era Sarpanit, numită și Erua, Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu sau Zirbanit. Nunta lor era celebrată anual în Babilon cu ocazia sărbătorii de Anul Nou. Era asociată cu planeta Venus și înfățișată adeseori însărcinată. Cercetătorii consideră că Sarpanit este doar un titlu al zeiței Iștar și s-ar părea că au dreptate. Tăblița CBS-14061 susține că era fiica unui preot, însă religia încă nu era apărută pe Pământ în acea vreme, prin urmare avem parte doar de o figură de stil. Preoții sunt considerați mediatorii dintre pământeni și divinități iar Enki era cel care realiza acestă legătură. În plus, Enki este inventatorul religiei primordiale, ceea ce îl poate transforma, în mod simbolic, în primul preot al planetei. Până și numele ei indică proveniența din marele zeu-șarpe, Sarpanit fiind rădăcina din care s-a format cuvântul „serpent” („șarpe”) în limbile franceză și engleză, dar și termenul indo-european „serp” („a se târî”). Fiind o zeitate-șarpe, Sarpanit făcea parte din familia lui Enki. Iar aceasta nu poate fi decât prima fiică a zeului înțelepciunii, sora lui Marduk, numită Ninsar de sumerieni și Iștar de akkadieni, babilonieni și asirieni.
În religiile mesopotamiene, Ereșkigal („Marea Doamnă de sub pământ”) era regina lumii subterane Irkalla, căreia uneori îi purta numele, întocmai ca Hades mai târziu în mitologia greacă, nume care reprezenta atât lumea subpământeană, cât și pe conducătorul ei. Se credea că a fost răpită și adusă cu forța în lumea subterană, unde a fost făcută regină fără voia ei. În textul Coborârea Inannei, zeița o consideră pe Ereșkigal sora ei mai mare. În unele mituri, Ereșkigal conduce singură lumea de dedesubt. În altele, o face alături de soțul ei, care este ori Gugalana („Taurul cerului”), ori Nergal / Marduk. Este mama zeiței Nungal sau Manungal și a zeilor Namtar (făcut cu Enlil) și Ninazu (cu Gugalana). Și aici se observă dualitatea celor două zeițe, Ninhursag și Ninsar. Zeița violată, care a fost și consoarta lui Anu, și a lui Enlil, este Ninhursag. Însă soția lui Marduk și stăpâna lumii subterane nu poate fi decât sora lui, Ninsar. De altfel, în Coborârea Inannei, cele două apar împreună, Inanna fiind Ninhursag iar Ereșkigal Ninsar.
Agasaya era o zeiță semitică a războiului prea puțin cunoscută, care a devenit ipostaza de războinică a zeiței Iștar / Ninsar. Nu s-au păstrat detalii despre ea însă îi reținem numele, deoarece îl vom întâlni într-o formă asemănătoare și în alte religii.
Una dintre cele mai importante zeițe, deși prea puțin cunoscută, este Namma sau Nammu, care făcea parte din cea mai veche generație a divinităților sumeriene, fiind asociată cu panteonul din Eridu și cu magia. În textul Enki și Ninmah, Namma este numită „mama primordială care a dat naștere zeilor Universului”. În tăblița 1 a listei de zeități An-Anum, ea poartă titlul de „mamă care a dat naștere cerului și pământului”. În același text este numită „mamă a zeului Enki”, ea fiind cea care a avut ideea facerii oamenilor. Într-un mit ea este și mama zeiței Ningikuga, adică Ninhursag. Într-o inscripție dintr-un templu ridicat în cinstea ei, regele Lugal-Kisal-si a descris-o ca fiind „consoarta lui An”. Pentru că numele ei este scris în cuneiforme prin același simbol ca și apele subterane, unii cercetători au numit-o „Oceanul cosmic”. În afara unor menționări ale numelui ei în câteva texte, nu s-a păstrat niciun mit al zeiței. Importanța ei în vechime, înainte ca Enki să-i preia majoritatea funcțiilor, se observă și din numele regelui Ur-Nammu, fondatorul Dinastiei a III-a din Ur. Mai târziu a fost înlocuită cu Tiamat, zeița primordială a oceanului și a haosului, consoarta lui Abzu (zeul apelor freatice). În Babyloniaca, preotul babilonian Berossos o numea Omoroca. Epitetul „mama primordială care a dat naștere zeilor Universului” din Enki și Ninmah își găsește explicația în Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, acolo unde ea, împreună cu soțul ei, Apsu / Abzu, sunt primele ființe apărute în acest Univers. Cei doi dau naștere perechii de zei Lahmu și Lahamu, care la rândul lor au doi copii, Anșar și Kișar, părinții lui Anu. După un timp, Tiamat / Namma și Apsu / Abzu intră în războii cu zeii cei tineri. Apsu este ucis de Enki iar Tiamat de Marduk, care a creat din corpul ei cerul și Pământul.
Pe lângă marii Anunnaki, miturile mesopotamiene consemnează și câțiva Igigi importanți, servitorii personali sau vizirii / miniștrii (sfetnicii cei mai de seamă) marilor zei:
– În mitologia babiloniană și akkadiană, Ilabrat este însoțitorul și ministrul de stat al lui Anu.
– În miturile sumeriene, Isimud / Isinu (numit Usmu sau Usumu de akkadieni) era vizirul lui Enki. Era reprezentat cu două fețe care priveau în direcții opuse.
– Ministrul lui Enlil (și uneori fiul său) era Nusku, zeul luminii și al focului în Babilon și Asiria, o divinitate minoră, diferită de Gibil / Gerra. Deoarece focul este cel care arde ofrandele închinate divinităților, Nusku era considerat mediatorul dintre oameni și zei.
– Ninșubur, Ninșubar sau Nincubura era mâna dreaptă a zeiței Inanna (Ninhursag) în mitologia sumeriană. Zeiță în toată regula, numele ei poate fi tradus ca „Doamna estului”. Inanna fiind asociată cu planeta Venus, Ninșubur era echivalată cu Mercur, deoarece cele două planete apăreau împreună pe cer. Deși descrisă ca o virgină niciodată căsătorită, în câteva locuri este menționată ca fiind amanta Inannei. În mitologia akkadiană, Ninșubur este de sex masculin, Un imn către Nergal considerându-l „ministrul lumii de dedesubt”. Akkadienii l-au numit Papsukkal și l-au transformat în mesagerul zeilor. Consoarta sa era Amasagnul, o zeiță a fertilității.
– În mitologia akkadiană, Ișum era sfetnicul lui Erra, o zeitate care pare a-l descrie pe Ninurta. Se crede că Ișum s-a dezvoltat din Endursaga al sumerienilor, o divinitate care a condus zeii într-un război. Pe lângă Ișum din Epopeea lui Erra, sfetnicul lui Ninurta era de obicei ghioaga sa, numită Șarur, o armă fermecată care avea capacitatea de a dialoga cu stăpânul său, căruia îi servea adeseori ca emisar, dar și de a se transforma într-un leu înaripat.
– Ministrul și mesagerul zeiței Ereșkigal era Namtar / Namtaru / Namtara („destin” sau „soartă”), o zeitate minoră a morții. Era considerat fiul zeiței și al lui Enlil. Se credea că este responsabil pentru diverse boli. De exemplu, conform miturilor asiriene și babiloniene, Namtar comanda 60 de boli în forma unor demoni care penetrau diferite părți ale corpului uman. I se aduceau adeseori sacrificii pentru a preveni respectivele afecțiuni. Pentru sumerieni era spiritul sorții, cel care avea chiar putere asupra oamenilor și zeilor. În alte scrieri este prezentat ca o personificare a morții, întocmai ca Moartea cu coasa din folclorul medieval european. Consoarta sa este zeița htonică Hușbișag cu care are o fiică, pe Hemdikug.
Se observă că șase dintre cei șapte Anunnaki aveau câte o zeitate minoră ca ministru sau sfetnic. Singurul rămas pe dinafară pare a fi Marduk, însă aparențele înșeală. Mâna sa dreaptă era o zeitate mai importantă decât restul miniștrilor marilor zei. Nabu, zeul orașului Borsippa, fiul lui Marduk și Sarpanitum, era scribul și ministrul tatălui său. În scripturile evreilor este numit Nebo. Numele său provine din rădăcina akkadiană „nb”, care înseamnă „a chema” sau „a anunța”, însemnând „Cel care a fost chemat” sau „Cel care anunță” (subliniind funcția de mesager). Inițial patron al scribilor, Nabu a devenit unul dintre marii zei ai Asiriei după expansiunea Imperiului Asirian, începând cu domnia lui Șarru-ukin (Sargon II). Lui i s-au încredințat „Tăblițele destinului” și el „pronunța soarta”, având puterea de a crește sau de a scădea durata de viață a oamenilor. Era zeul scrisului, al înțelepciunii și uneori al apelor și al fertilității câmpurilor, atribute moștenite de la bunicul său, Enki / Ea. Era reprezentat cu o căciulă cu coarne (în forma semilunii, simbolul familiei lui Enki), strângându-și mâinile (un gest antic al preoțimii), uneori călărind dragonul înaripat al lui Marduk. În astrologia babiloniană i s-a atribuit planeta Mercur.
Urmași ai akkadienilor, la fel ca babilonienii, asirienii au preluat și ei zeitățile sumerienilor. Conducătorul panteonului lor era Așșur sau Așur. Era reprezentat într-un disc înaripat, ținând un arc în mâna stângă în timp ce dreapta îi era ridicată spre cer, întocmai ca demonul Pazuzu. Asiria și capitala ei, Așșur, au fost numite după el. Deși se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă odată cu apariția imperiului asirian, Așșur apare menționat pentru prima oară în orașul sumerian Ur, la sfârșitul celui de-al III-lea mileniu î.e.n. În sumeriană „aș” însemna „unicul” sau „singurul”, Așur putând fi tradus ca „Singurul din Ur”. Cum Ur era orașul lui Nanna / Enki, este greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Așur este foarte asemănător cu Asar („Prințul apelor”), unul dintre epitetele lui Enki, cel mai probabil fiind un derivat al acestuia. Pentru asirieni, Iștar era soția lui Așșur, ceea ce îl identifică din nou cu Enki.
Și hitiții, arieni care și-au înființat un imperiu în nordul Mesopotamiei acum aproximativ 3500 de ani, au preluat religia sumerienilor, pe care au modificat-o, pentru a lăsa impresia uneia noi. Din respect pentru vechile zeități, au păstrat totuși unele nume sumeriene și akkadiene (Anu, Enki, Enlil, Iștar). În religia hitiților, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. În alte variante a fost considerat fiul lui Anu și numit Kumarbi. Acesta și-a atacat și castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. În schimb, moștenitorul tronului ceresc a fost zeul furtunii, Tarhun (numit Teșub de hurieni), care îi era uzurpatorului frate și fiu în același timp. Tarhun l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat pentru supremație cu fiul acestuia, Illuyanka. Numele Alalu se aseamănă foarte mult cu Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului din Lista regilor sumerieni. Putem presupune fără să greșim că Alalu / Kumarbi al hitiților era Enki, iar Tarhun / Teșub, zeul furtunii, nimeni altul decât Enlil. Illuyanka era fiul lui Kumarbi și al zeiței muntelui din Nippur. Cum Nippur era orașul lui Enlil, zeița muntelui din acel oraș nu putea fi decât soția lui Enlil, Ninhursag („Doamna Muntelui Înalt”). Această descendență, alături de lupta cu zeul furtunii pentru tron, îl identifică pe Illuyanka cu Marduk. Tot la hitiți le întâlnim pe zeițele Inara și Ișara care sunt, fără îndoială, derivate ale numelor Inanna și Iștar.
Amoriții au ocupat o mare parte a sudului Mesopotamiei între secolele XXI și XVII î.e.n. Semiți proveniți din Asiria, erau numiți de akkadieni Amurru, de sumerieni Martu și de egipteni Amar. Și-au numit poporul după cel al zeității lor supreme, adică Martu sau Amar Utu, nimeni altul decât Marduk al babilonienilor.
Deși fragmentară pentru noi, religia sumerienilor reprezintă cheia înțelegerii tuturor celor care i-au urmat, liantul dintre toate cultele religioase apărute vreodată pe suprafața Pământului. Nici celelalte religii mesopotamiene nu s-au păstrat în totalitate. Din ce a supraviețuit până astăzi, deducem că Enki a fost exilat pe planeta noastră și a dus o continuă luptă cu fratele său mai mic, Enlil. Ninhursag i-a fost consoartă, ea devenind mai apoi soția lui Enlil și, în final, a tatălui lor, Anu. Enki și Ninhursag sunt creatorii oamenilor dar și ai mai multor monstruozități hibride. Rivalitatea dintre cei doi frați s-a extins și la nivelul familiilor lor. Deși miturile mesopotamiene nu vorbesc deschis despre un război în toată regula, ci doar conțin câteva menționări ale unor lupte divine, îi putem vedea cu ușurință de o parte pe Enki și pe copiii săi, Marduk și Iștar, iar de cealaltă pe Enlil, pe fiul său Ninurta și, mai târziu, pe Ninhursag. Familia lui Enki a fost echivalată cu Luna, cu noaptea și cu partea stângă, prin urmare cu răul, iar cea a lui Enlil cu Soarele, cu ziua și cu partea dreaptă, adică cu binele. Din faptul că Marduk a fost inițial o zeitate solară și mai târziu lunară deducem că, deși era fiul lui Enki, a fost crescut de Enlil, fiind considerat la început un membru al familiei acestuia. Tabăra lui Enki avea ca simbol șarpele, iar a lui Enlil vulturul. Cele două animale reprezintă rolurile celor două familii divine: șarpele indică zeii pământeni, iar vulturul pe cei ai cerului. Anu este prezentat adesea ca un personaj imparțial, un judecător al celor două tabere, deși o preferă în mod evident pe cea a lui Enlil. Nu știm de ce a fost numit Enki „Domnul Pământului”, dar înțelegem prin acest titlu că el a fost primul conducător al planetei noastre. Nu știm nici cum a primit Enlil tronul Terrei, nici cum a murit Enki și nici de ce Pământul a devenit într-un final al lui Marduk. De asemenea, este neclar rolul „zeilor decăzuți” Igigi sau „Ochii Pământului”, deși este sugerată apartenența lor la tabăra lui Enki. Miturile incomplete mesopotamiene ridică multe întrebări care, din fericire, își au răspunsurile în religiile altor popoare, ceea ce ne ajută în cele din urmă să percepem tabloul complet al poveștii zeilor pe planeta noastră.
Continuarea în cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu.
