După vreo cincizeci de mii de la trecerea lor în neființă, într-un colț îndepărtat al galaxiei, Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu de Aur, Prâslea cel Voinic și calul năzdrăvan s-au reîncarnat fără nicio amintire din viețile lor anterioare. Dintr-un motiv necunoscut, poate pentru amuzamentul propriu, destinul avea să îi reunească într-o lume ostilă, încleștați în menghina unui război nemilos.
.
Fasciculul albastru al armei laser îl făcu pe vampirul din față să se prăbușească cu un urlet care răsună printre ruinele de piatră neagră. Doi dintre frații săi se năpustiră din umbra veșnică asupra cyborgului din frunte, ghearele lor străpungând blindajul metalic ca și cum ar fi fost carne moale. Implanturile neurale ale soldatului artificial calculară viteza atacului și pregătiră contraatacul. Brațul său mecanic se roti cu precizie robotică, lama vibratoare tăind prin corpul vampirului într-o explozie de sânge negru care se evaporă rapid în atmosferă.
În spatele lui, un alt cyborg își goli încărcătorul în masa de umbre care se contorsiona și se diviza de parcă ar fi fost vie, fiecare lovitură producând scântei verzui la impactul cu carnea întunecată a creaturilor. Un vampir bătrân, cu ochi ca două găuri în realitate, îi zdrobi capul mecanic cu o singură mișcare a mâinii sale scheletice. Sângele artificial se amestecă cu praful cosmic când cyborgul se prăbuși, dar grenada sa termică se detonă în aceeași secundă, transformând atacatorul într-o torță urlătoare care lumină pentru o clipă întreaga zonă ca ziua ce nu venea niciodată în această lume.
Cyborgii rămași își reîncărcară armele în liniștea care se lăsă peste câmpul de luptă, senzorii lor scanând ruinele pentru a detecta mișcare. Pentru un moment, doar vântul rece șuieră printre cadavrele carbonizate și bucățile de metal sfâșiat. Apoi, din catacombele din care se iviseră primii vampiri, izbucni un val nou de creaturi ale întunericului – de data aceasta mai multe decât înainte, ochii lor roșii strălucind ca jăraticul în noaptea veșnică.
*
Nava-monstru se întindea pe kilometri întregi, o catedrală uriașă de metal și cristal care străbătuse vidul cosmic vreme de secole. Acum zăcea eșuată pe suprafața întunecată a planetei Nyxthys, un tărâm fără soare, luminat doar de o ceață roșiatică strălucitoare. Prezentă permanent în atmosfera interioară, ceața era creată de particulele energetice degajate constant de miezul radioactiv al planetei, suficient cât să taie tenebrele în fâșii stranii de lumină. Carcasa navei zăcea sfâșiată, iar motoarele încă îi fumegau după prăbușirea din urmă cu trei luni. Fumul înălțat din rănile ei metalice se amesteca cu ceața bizară a planetei, formând siluete stranii care păreau să plutească amenințător deasupra epavei.
Căpitanul Aresk Vhalor își trecu una dintre cele șase mâini tentaculare printre solzii scalpului, mângâindu-i ușor, în timp ce privea luptele care se derulau pe ecranul principal. Exploziile armelor cu plasmă se împleteau cu vrăjitoriile arcane într-un spectacol apocaliptic care nu se mai oprise din ziua prăbușirii. Podeaua vibra ritmic sub rafalele tunurilor orbitale. Războiul devenise o rutină sângeroasă, un dans al morții între două lumi complet diferite.
De o parte, rămășițele echipajului său: clone umanoide reprogramate pentru luptă, cyborgi cu implanturi neurale avansate, mutanți cu abilități bizare, roboți de asalt și reprezentanții câtorva specii extraterestre. Tehnologia superioară reprezenta atu-ul suprem, armele lor putând vaporiza grupuri întregi într-o clipă. De cealaltă parte, localnicii acestei planete primitive: vârcolaci corpolenți, vampiri cu colți scânteind în lumina palidă a ceții roșiatice, zombi care se ridicau din nou oricât de mult ar fi fost loviți, fantome ce treceau prin blindajele cele mai groase, vrăjitoare umanoide care puteau transforma proiectilele în fulgi de zăpadă și demoni evadați din dimensiuni de coșmar. Nu aveau decât tehnologie rudimentară, însă puterile lor oculte țineau în șah una dintre cele mai avansate civilizații din acest sector galactic. Tehnologie contra magie, nou contra vechi, viitor contra trecut, viață contra moarte.
Un țiuit ușor îi întrerupse gândurile. Holograma locotenentului Tyn’vor Talhos se materializă pâlpâind în curentul rece al ventilatoarelor de urgență, ca o flacără în adierea vântului de primăvară.
– Căpitane, am primit rapoartele de pe frontul estic, raportă locotenentul arahnidian cu o voce răgușită. Avangarda 59 a fost aproape complet nimicită în asaltul asupra Fortăreței Sângerii. Doar cinci membri au supraviețuit.
Aresk Vhalor închise ochii obosit. A opta avangardă pierdută în două săptămâni. În difuzoarele navei zgomotul luptelor se intensifica, strigătele de luptă ale mutanților, urletele înfiorătoare ale vârcolacilor și vuietul armelor energetice răsunând pe puntea de comandă.
– Aduceți-i aici pe supraviețuitori, ordonă el. Imediat!
În mai puțin de trei minute, patru siluete pătrunseră pe punte. Reptilianul Fath’ur aranjându-și cu mare grijă pletele blonde, crescute artificial de sub solzii săi roz. Armura îi era pătată cu funingine roșiatică – reziduu de plasmă întărită – și brăzdată cu urme de colți. Lângă el, cyborgul Harlith șchiopăta, iar unul dintre implanturile sale oculare fumega din cauza unei lovituri puternice. Mutantul Grexon, o creatură solidă și gelatinoasă, cu piele verzuie și brațe care se întindeau într-un mod ce părea să sfideze legile fizicii cunoscute, își îngrijea membrele rănite ce lăsau pe podea dâre translucide, ca o rășină vie. În urmă, robotul Praslyn avansa cu mișcări rigide, blindajul său auriu fiind plin de urme de gheare și ulei scurs din îmbinări.
– Căpitane, aceștia sunt supraviețuitorii FF2 de pe planeta Gaa’Latzi Prime, HA3 de pe Brray’Lah Beta, GDA4 din Vass’Loui Major și PCV5 din Tool’Cha-cha-cha Minor, îi prezentă locotenentul Tyn’vor Talhos. Plus AI-ul CN1 de pe planeta Vrraan’Cha 7, cu care comunică prin căștile din urechile lor. Îl voi conecta la difuzoarele navei pentru a-l auzi și noi.
– Aici CN1, prezent la datorie, domnule căpitan! răsună vocea metalică a inteligenței artificiale. Sau K’ahl, dacă preferați identitatea care mi-a fost atribuită pe planeta mea înainte de a mă înrola pe această navă. Ordonați, să trăiți!
O explozie puternică din depărtare cutremură ușor nava, făcând pereții să vibreze intens. Pe ecrane se revărsară imaginile luptei dintre clone și un batalion de vrăjitoare, din palmele cărora țâșneau șuvoaie de gheață ce le înghițiră rapid inamicii. În altă parte, roboții de asalt se luptau corp la corp cu zombi care se refăceau aproape instant din propriile rămășițe. Lamele rotative sfâșiau trupuri negre ce se închegau la loc cu scrâșnete înfiorătoare, în timp ce roțile și motoarele gemeau înfundate într-un amestec de noroi și sânge închegat.
– Deci voi sunteți singurii supraviețuitori din întreaga avangardă, mormăi căpitanul studiind soldații din fața sa. Cum ați reușit?
După câteva clipe de gândire, cyborgul Harlith îndrăzni să spargă tăcerea:
– Cum am reușit ce?
Holograma locotenentului Tyn’vor Talhos pâlpâi nervos, scoțându-i la iveală iritarea.
– Soldat HA3, domnul căpitan vă întreabă cum ați reușit să supraviețuiți, doar nu cum ați reușit să respirați singuri, fără ajutor!
Cei patru răsuflară ușurați, loviți parcă de o revelație.
– Păi de ce nu zici așa, boss? întrebă mutantul Grexon. Patroane, îți zic eu cum. Am pocnit o dată în stânga de au zburat vreo sută de dușmani, după aia am dat o dată în dreapta și au zburat restul, apoi i-am fugărit pe supraviețuitori. Dar nu mult, că eu nu fug decât după muieri și autobuze.
– Ce-s ălea autobuze? piui robotul Praslyn.
– Nu știu, ruginituro, e doar o expresie, replică mutantul.
– N-a fost așa, căpitane! interveni AI-ul. Vă zic eu ce s-a întâmplat!
– Stai, habibi, la rând, că întâi vorbesc ăia cu corpuri, îl opri cyborgul. Căpitane, adevărul e că am intrat în ei din viteză cu un jihad ca la carte, mi-am detonat toată centura cu grenade fotonice și am sărit în aer cu ei într-un atentat sinucigaș de toată frumusețea.
– Atunci de ce nu ești mort, soldat? întrebă căpitanul.
– E o întrebare foarte bună, se fâstâci Harlith. Și o să vă răspund cu siguranță data viitoare, după ce mai adun câteva date preliminare, că n-are rost să vă prezint un raport incomplet.
Aresk Vhalor își trânti un tentacul peste ochi, apoi se întoarse către Praslyn.
– Soldat PCV5, tu ce variantă ai?
– Eu nu știu exact, nene căpitane, ciripi robotul, că îmi intrase praf în senzori și nu mai puteam detecta nimic din proximitate. Știți ce periculos e praful pentru circuite? Nu mai funcționează nimic cum trebuie, îmi apare ecranul albastru în placa video și trebuie să-mi dau neapărat un restart, altfel mă blochez.
Căpitanul respiră adânc pentru a-și păstra calmul, apoi luă reptilianul blond la rost.
– Soldat FF2, spune-mi adevărul! ordonă el. Acum!
Fath’ur înțepeni în poziție de drepți și îngână timid:
– Bre căpitane, eu îți zic, dar să nu te superi pe mine. Adevărul e că… am fugit în timpul luptei. Nu de frică neapărat, că nu îmi era chiar frică, dar mi-am amintit că trebuia să fiu la 12 la Resurse Umane, ca să-mi prelungească contractul de muncă, și m-am gândit că o să fiu dat afară dacă nu mă duc. Așa că m-am dus. Matale ce ai fi făcut în locul meu? Riscai să rămâi șomer pe o planetă necunoscută și periculoasă? Să nu mai iei pensie? Păi nu, îți zic eu.
– Și restul?!? întrebă căpitanul șocat de ceea ce îi auzeau cele șase urechi.
– Și restul au fugit odată cu ăsta! îi dădu de gol AI-ul K’ahl. Eu le-am zis să se întoarcă pe front, dar nu m-au ascultat și au fugit!
– Muma ta de turnător, ai mare noroc că n-ai corp, altfel ți-l zdrobeam moleculă cu moleculă, mârâi mutantul. Nu-i adevărat, boss! Nu te lua după ăsta! Am stat acolo și am luptat până la unu’! Că la unu jumate aveam treabă în altă parte!
Pentru că o imagine valorează cât o mie de cuvinte chiar și în viitorul îndepărtat, AI-ul încercă să deruleze pe ecranul principal imagini surprinse de camera video a robotului. Însă, în locul scenelor de luptă, pe ecran apăru un clip publicitar. Un fel de caracatiță portocalie cu sâni în loc de tentacule se mângâia pe creștet și zâmbea timid. „De ce să-ți fie nopțile la fel de reci ca vidul spațial?”, bubui din difuzoare o voce masculină foarte groasă. „Găsește-ți jumătatea în trei parseci, chiar și fără viteză warp! Cinci mii de mutante singure din zona ta galactică abia așteaptă să le cunoști gaura neagră! Intră ca-n hiperspațiu pe HornPub, locul unde atracția gravitațională funcționează cu viteza luminii!”
– Ce e mizeria asta?!? tună căpitanul.
– E o reclamă, îi răspunse K’ahl. Intră automat înainte de fiecare filmuleț, că n-am bani pentru varianta Premium.
– Închide-o imediat! ordonă Aresk Vhalor.
– Nu pot decât după treizeci de secunde, îngăimă AI-ul. Dar să știți că, după algoritmul meu, aveți o compatibilitate de 97% cu caracatița. Și aveți o reducere de cinci la sută dacă vă înscrieți pe site în următoarele cinci minute.
Când reclama se termină, căpitanul privi șocat cum, exact când avangarda sa începea lupta împotriva unor vârcolaci turbați, cei patru se împrăștiară în direcția opusă, fugind mâncând pământul. Câteva creaturi îi ajunseră din urmă și îi atacară, însă după câteva lovituri primite cu brio, soldații reușiră să scape întregi și să-și continue fuga.
– Fake news! strigă cyborgul. Adică… Photoshop am vrut să zic! Sunt imagini trucate, căpitane!
– Așa e cum zice corcitura, confirmă mutantul. E propagandă mincinoasă de la dușmani! Au modificat imaginile ca să arate invers. Pentru că noi veneam spre luptă, nu fugeam de ea! Opriți mașinăria propagandistă, că ne…
– Abia a recunoscut soldatul FF2 că a plecat de pe front, le reaminti locotenentul.
– Păi a plecat el, dar noi am venit, țiui robotul Praslyn. Mă rog, așa cred, că îmi intrase praf în senzori și nu pot spune cu exactitate direcția în care ne deplasam.
Mutantul mângâie prietenește robotul pe creștet și îi arătă amenințător reptilianului pumnul. Fath’ur se retrase puțin în spate, căutând un loc în care să se ascundă. Căpitanul oftă, iar nava se cutremură din cauza unei explozii din proximitate. Ultimele drone tocmai fuseseră distruse de lilieci kamikaze care se ciocniseră de ele din viteză, pulverizându-le instant. Fărâme incandescente țesură pentru câteva clipe o pătură de lumină peste epavă, înainte ca întunericul obișnuit al planetei Nyxthys să înghită totul la loc. Războiul se apropia amenințător de un final nefavorabil, localnicii lăsând impresia că ar avea resurse nelimitate.
– Pentru că ați fugit de pe front, meritați să fiți executați direct, fără vreo judecată, îi anunță Aresk Vhalor. Însă nu îmi permit să renunț la niciun soldat, așa că aveți o misiune nouă.
Activă un proiector holografic, iar imaginea tridimensională a planetei, acoperită de vortexuri magnetice verzi, printre care pâlpâia un punct roșu, se materializă între ei.
– Senzorii noștri au detectat o sursă de energie ciudată în spatele liniilor inamice, continuă el. Ceva tehnologic, care nu se potrivește cu nivelul lor primitiv. Vreau să investigați natura acestei surse și să vă întoarceți cu un raport complet.
Cei patru îl priviră tăcuți, speriați și deznădăjduiți. Credeau că au avut noroc supraviețuind luptei, însă ghinionul îi trimitea în inima teritoriului inamic, acolo unde șansele de supraviețuire erau aproape nule. Fuga îi salvase o dată, însă ulciorul nu merge de multe ori la apă, mai ales când acea apă e plină de creaturi letale, cărora nimic nu le-ar face mai multă plăcere decât să îi dezmembreze lent înainte de a-i transforma în cină.
– Bre căpitane, îngăimă Fath’ur cu vocea tremurândă, nu suntem decât patru…
– Cinci, îl corectă K’ahl prin difuzoare, vocea sa metalizată trădând o umbră de aroganță. Contez și eu chiar dacă nu am corp. Algoritmii mei tactici sunt foarte utili.
– Mă rog, cinci împotriva unei planete întregi de monștri? se corectă reptilianul. Nu suntem sinucigași, bre, las-o încolo de treabă!
– Vorbește pentru tine, îl contrazise cyborgul. Nu e nimic mai nobil decât să mori într-un atentat împotriva dușmanilor! Vârcolacu’ akbar, infidelilor! Jihadu’ vă mănâncă pe toți!
Și scoase o grenadă termică, pe care încercă să o activeze. Mutantul sări imediat pe el, i-o smulse din mână cu tot cu mână și îl ținu lipit de podea până i se duse avântul. După ce se ridică, Grexon își trase pentru un minut răsuflarea, exercițiul fizic obosindu-l destul de mult, apoi șopti cu greu, chinuindu-se să expire și aer în același timp cu cuvintele:
– Boss, la faza asta țin cu gușterianul. Nici eu nu vreau să mă sinucid. Dar aș merge în misiune, că nu mi-e frică, numai că am niște probleme cu glanda și nu am voie să fac efort. Doctorul mi-a recomandat un repaos de trei luni, iar în probleme medicale ordinul doctorului e mai important decât al căpitanului. Să se ducă ruginitura cu teroristul dacă vrea, să-l ia cu ei și pe turnătorul ăla din difuzoare, eu mă retrag la depou, că nu mă joc cu sănătatea.
– Eu să mă duc?!? sări robotul. N-am cum, că încă mi-a rămas nisip în circuite și iar văd doar ecranul albastru, senzorii mei sunt tot inactivi, ba mi s-a cam descărcat și bateria și nu-mi găsesc încărcătorul…
– Parcă îți intrase praf în circuite, nu nisip, îi aminti AI-ul. Unde ai găsit nisip pe o planetă împădurită?
– Era praf la început, dar de la umezeală s-a transformat în nisip, se apără Praslyn. De asta e important să te cureți după fiecare misiune, să fii sigur că totul funcționează în parametri optimi și să fii și încărcat. Dar nu la maximum, că îți scade durata de viață a bateriei. Trebuie să ai grijă să te scoți din priză pe la un 95%, ca să nu…
– Gura! urlă căpitanul și lovi cu două tentacule panoul de control din fața sa, de se aprinseră toți martorii de bord. Veți pleca în misiune acum ca să nu vă execut pentru dezertare! Ținta se află la aproximativ două sute de kilometri sud-est de aici, în apropierea unui castel din Pădurea Blestemată! Veți lua și AI-ul cu voi, căruia tocmai i-am trimis coordonatele! Acum!!!
Săriră toți patru în poziție de drepți, neîndrăznind nici măcar să respire. Cei care aveau capacitatea de a respira, adică toți în afară de robot. Reptilianul Fath’ur își căută puțin curaj prin interior și îngăimă timid printre colți:
– Mergem, bre căpitane, și mă scuzați că vă întreb, dar cu ce ajungem acolo fără să ne mănânce monștrii?
– Vă așteaptă un vehicul de teren în hangarul 5, îi înștiință Aresk Vhalor. Dați-i drumul acum, că nu avem timp de pierdut! Aveți trei zile la dispoziție să îmi aduceți raportul complet și detaliat! Valea!
Părăsiră în viteză puntea de comandă, îngrămădindu-se pentru a încăpea pe ușă toți în același timp. Luară primul turbolift și coborâră în hangarul 5, unde un tehnician acoperit complet cu blană le înmână cheia vehiculului care îi aștepta pregătit de drum. Era o mașinărie rotundă, asemănătoare unui disc metalic supradimensionat, dotată cu un sistem de camuflare optică și cu propulsoare care îl țineau la câțiva centimetri de sol. În timp ce urcau timid în vehicul, negrăbindu-se să înceapă misiunea posibil letală, K’ahl îi înștiință prin transmițătorul personal, cu care era dotat fiecare dintre ei:
– Soldați, probabilitatea de supraviețuire în această misiune este de aproximativ 3,7%. Și asta doar dacă nu întâlnim localnici. Așa că aveți mare grijă să ne întoarcem întregi. Robotul în special, pentru că am fost mutat de pe serverul navei pe hard disk-ul lui ca să vă pot însoți. Dacă rămâneam pe navă, exista riscul să ne fie interceptate convorbirile prin mijloace oculte, și astfel v-ar fi fost descoperită locația. Deci puteți să muriți toți, numai să aveți grijă de robot, că el e cel mai important…
Grexon își smulse transmițătorul din ureche, îl trânti de podea, îl călcă în picioare, apoi îi făcu semn reptilianului să pornească vehiculul. În timp ce ieșeau din hangar, robotul îi injectă mutantului un nou transmițător în gât, gest pentru care primi doi pumni gelatinoși în carcasă și o înjurătură de pomenire a întregii sale linii de asamblare. Uriașa ușă blindată se trânti în spatele lor, iar întunericul însoțit de un miros puternic de sulf îi înghiți ca un prădător veșnic înfometat.
*
Tunul automat de pe flancul stâng al navei împroșcă aerul cu salve de foc care transformară primul vârcolac într-o ploaie de carne sfâșiată și blană arsă, dar celelalte fiare continuară să se rostogolească spre terasamentul metalic cu o viteză aproape imposibilă. Un mutant cu brațul stâng transformat într-un lansator de proiectile ridică arma integrată. Focul exploziv se dezlănțui asupra masei de mușchi și colți care se năpustea spre el, fiecare impact răsunând ca un tunet în miniatură.
Colții unui vârcolac uriaș, cu ochii galbeni ca metalul topit, străpunseră armura improvizată și se înfipseră în pieptul unui apărător. Mutantul scoase un ultim urlet când acidul din sângele său modificat genetic se amestecă cu saliva fiarei. Alți doi mutanți cu piele albăstruie și dinți metalici înlocuiți chirurgical răspunseră cu rafale, fasciculele energetice căutând prin întunericul veșnic țintele care atacau cu agilitatea sălbatică a prădătorilor primordiali.
Sistemul defensiv al navei trase din nou, proiectilele sale orbitoare dezvăluind pentru o secundă întreaga haită: câteva zeci de vârcolaci care se apropiau din toate direcțiile, blănile lor negre strălucind ca obsidianul în lumina artificială. Unul dintre mutanți simți prin implanturile sale senzoriale cum vibrațiile solului se înmulțeau, indicând apropierea altor fiare prin tunelurile subterane săpate în roca vulcanică a planetei. Luptătorii modificați genetic se regrupară în dreptul intrării, știind că acea noapte fără sfârșit le va cere mai mult decât i-ar fi putut pregăti orice antrenament militar.
*
Vehiculul pe pernă de aer glisă prin noaptea veșnică a planetei Nyxthys, printr-un peisaj presărat cu trunchiuri carbonizate și râpe adânci din care se ridicau aburi toxici ca respirația unei ființe colosale închise sub scoarța terestră. Sistemul său de camuflare îl făcea aproape invizibil în întunericul înstelat, prezența sa fiind deconspirată doar de propulsoarele care murmurau un zumzet subsonic ce se pierdea în vuietul distant al luptelor. Fath’ur pilota orbește, încercând să se ghideze după senzorii de proximitate ai mașinăriei, pe care nu-i înțelesese pe deplin, motiv pentru care lovi câțiva copaci și un zombi rătăcit de turma sa.
– Nu-mi place deloc planeta asta, mormăi el. Miroase a moarte. Nu puteam să ne prăbușim într-un loc cu pleiadiene nimfomane în loc de creaturi care vor să ne mănânce de când am ajuns aici?
– Bă balaurianule, nu încerca să te împrietenești cu mine, că nu mă interesează socializarea, îl luă la rost mutantul Grexon. Nu-mi pasă de voi sau de poveștile voastre, suntem împreună doar pentru că m-a obligat boss-ul să vin cu voi în misiunea asta. Dacă scap cu viață, n-am de gând să vă mai bag în seamă după.
Ignorându-i complet vorbele, cyborgul i se adresă reptilianului:
– Zici bine, habibi. Chiar nu m-ar fi deranjat să mă prăbușesc pe o planetă cu șaptezeci și două de nimfomane numai ale mele. Poate avem mai mult noroc data viitoare.
– Care dată viitoare, nene? se miră robotul. Nu vezi că ăștia încearcă să ne omoare de când am venit? Fără motiv? Poate vor să vă mănânce pe voi, organicii, dar ce au cu noi, roboții? Din cauza lor a trebuit să devenim cu toții soldați ca să ne apărăm. Eu eram robot de bucătărie înainte, ce treabă am eu cu luptele?
– Eu lucram la mentenanță, oftă Fath’ur. Era bine la dat cu mătura. Liniște, nu încerca nimeni să-mi bea sângele sau să-mi strice coafura la care am muncit o grămadă…
– Eu lucram la sala motoarelor, se destăinui Harlith. Tocmai voia să mă dea afară șeful meu pentru că am distrus motorul, dar un atentat eficient se face cu o explozie mare și cu ciocnirea de o planetă, altfel jihadul nu mai are farmec.
– Din cauza ta ne-am prăbușit pe planeta asta?!? se miră AI-ul.
– Hei, nu căuta vinovați pentru eșecurile din viața ta! se apără cyborgul. Nu există nicio dovadă că nava s-a prăbușit din cauza exploziei motorului! Putea să fie orice alt motiv!
– Deci îl omor pe ăsta, mârâi mutantul și începu să-l strângă de gât. Robotul și reptilianul i se alăturară, pocnind teroristul pe unde apucară.
Vehiculul se zgudui violent, apoi fu azvârlit de o forță nevăzută. Alarma sistemului de navigație începu să urle strident, iar sistemul de propulsie explodă într-o cascadă de scântei albastre. Mașinăria se rostogoli cu un hârâit asurzitor, până când se izbi de un bloc funerar crăpat, unde rămase înfiptă. Prin fisurile ei pătrunse un miros greu, un amestec de pământ umed, frunze putrezite și sulf încins. În jur se ridică un nor dens de cenușă, ca o ceață vie, iar din depărtare începură să răsune tobe tribale, bătând ritmul unor incantații.
Grexon își strecură brațul printr-o spărtură și pipăi aerul. Pielea i se împietri brusc, căpătând aceeași culoare ca piatra funerară, un reflex de camuflaj instinctual ce sugera că primejdia încă nu trecuse.
– Aerul e respirabil, murmură el cu vocea ușor tremurândă. Dar miroase a… ouă clocite? De unde ouă pe aici? Și cine le-a clocit?
– Poate ăsta care se uită la noi cu o foame dubioasă? întrebă Harlith împietrit de groază.
Își ridicară cu toții privirile în sincron. Din fum și cenușă se desprinse o siluetă colosală: cinci metri de carne și ură, aripi de piele arsă zvâcnind, coarne ca niște turnuri de cărbune în miniatură și o gură cu trei rânduri de colți, lucind ca lamele proaspăt scoase din forjă. Demonul apucă vehiculul ca pe o jucărie de tablă și îl ridică deasupra capului, răcnind cu furie.
– Probabil ăsta ne-a lovit mașinăria de ne-am prăbușit, observă calm AI-ul. Sfatul meu e să fugiți cât mai repede. Robotul în primul rând, ca să mă salveze pe mine, după aia voi dacă mai apucați.
– Să fugi tu, că eu nu ies de aici nici mort! țipă reptilianul, iar colegii săi aprobară zgomotos.
Demonul mai urlă o dată pentru intimidare și încercă să rupă vehiculul în două. Exact când mașinăria începu să pârâie ca un pepene copt, un roi de drone țâșni din întuneric. Rachetele lor cu cap perforant străpunseră spatele creaturii, explodând într-o ploaie de jăratec verde ce se stinse rapid în norul de sulf din jur. Fiara rămase în picioare, clătinându-se, apoi scuipă o bilă de foc care transformă două drone în șrapnele de metal topit.
Restul roiului se reorganiză instantaneu, algoritmii lor schimbând tactica de atac în timp record. Una dintre drone fu prinsă între colții monstrului, dar sistemul ei de autodistrugere se activă și explozia sfărâmă fălcile creaturii, lăsând-o știrbă. În timp ce fiara urla în agonie, roiul apelă la o frecvență ultrasonică ce făcu să crape pietrele funerare din jur și îi sfâșie sistemul nervos mai eficient decât orice armă convențională. Flăcările țâșnite din rănile demonului se ciocniră cu fasciculele energetice ale dronelor, transformând zona într-o avalanșă de lumini și umbre. Copleșit, monstrul scăpă vehiculul din gheare și se prăbuși, iar roiul se retrase la fel de brusc precum apăruse, revenind în formație de patrulare.
Cei patru ieșiră din vehiculul distrus și se refugiară într-un cimitir vechi din apropiere, cu obeliscuri prăbușite și mausolee în ruină, întins ca o mare de marmură spartă sub cerul veșnic înstelat al planetei. Pietrele funerare se înălțau din pământ ca dinții unui monstru uriaș, iar statuile unor zeități demult uitate zăceau corodate de timp și de ploi acide.
Reptilianul Fath’ur fu primul care observă că ceva nu era în regulă cu mormintele. Pământul de lângă unele era proaspăt săpat, iar pe câteva dale de marmură se zăreau urme de gheare ce veneau din interior spre exterior.
– Bre fraților, cred că avem o problemă, spuse el încet, vocea sa tremurândă trădându-i tensiunea ce putea fi tăiată cu laserul.
Harlith se apropie de unul dintre obeliscurile prăbușite, încercând să citească inscripțiile cu ochiul său artificial. Limba era necunoscută, iar sistemele sale de traducere nu reușiră să descifreze nici măcar semnele de punctuație, darămite cuvintele. Totuși încercă, din motive nedescoperite încă. Până când, din pământul de sub picioarele sale, începu să se audă un zgomot surd, ritmic. Ca și cum cineva ar fi bătut în lemn în subteran. Apoi, zgomotul se intensifică. Zeci, chiar sute de zgomote, toate bătând într-un ritm sincopat ce părea o inversare blasfemiatoare a unui cântec funerar.
– Zombi, realiză Praslyn, senzorii săi detectând mișcări subterane pe o rază de o sută de metri. Foarte mulți zombi!
Prima mână ieși din pământ la un metru de ei, degetele descompuse speriindu-i pe toți. Apoi alta. Și încă una. În câteva secunde, întregul cimitir deveni un coșmar de mâini putrezite ce se întindeau spre cer ca niște plante carnivore dornice de carne proaspătă.
– Fugiți! urlă K’ahl prin căștile lor, pierzându-și pentru prima oară calmul. Analiză tactică: fugiți cât puteți de repede!
Primul zombi ieși complet din mormântul său ca un copac ridicat invers. Fusese odată un cavaler – armura sa metalică era încă întreagă, însă prin viziera ridicată se vedeau doar două orbite goale și o gură plină de dinți putreziți. În mâna dreaptă ținea o sabie ruginită, iar în stânga un scut pe care blazonul familiei sale era acoperit de sânge închegat și pământ umed. Grexon ridică o crenguță de jos și o rupse de capul creaturii, care nu păru deranjată de impact.
– Loviturile directe nu-i opresc! se alarmă mutantul. Creierul lor e mort, deci nu simt durerea!
– Poate o simt pe aia sufletească! replică Fath’ur. Haideți să le rănim sentimentele! Bre mortăciuneo, ești urât, prost și o să mori singur, că ai freza nașpa! De unghii nu mai zic, că te distrug psihologic…
Alți zombi ieșiră din morminte ca niște copii hidoși ai pământului – femele umanoide în rochii de mirese transformate în zdrențe însângerate, pui care încă își țineau păpușile în brațe, sau preoți cu cărțile lor sfinte lipite de palme prin sânge închegat. Cu toții începură să se deplaseze către intruși cu acea mișcare specifică morților care refuză să rămână morți, o mișcare și prea lentă, și prea rapidă în același timp.
– Nu funcționează! țipă reptilianul. Ba chiar e mai rău, că au apărut mai mulți! Ce facem?
– Înjură-i, poate așa îi demoralizezi, replică sarcastic AI-ul.
– Acolo! strigă Grexon arătând cu unul dintre brațele sale extensibile spre un mausoleu masiv din marmură neagră. Putem să ne baricadăm în criptă! Măcar eu cât le distrageți voi atenția!
Alergară prin cimitir ca printr-un coșmar devenit realitate, sărind peste morminte în timp ce mâini putrezite se repezeau din pământ pentru a-i înhăța. Ușa mausoleului era masivă, din bronz, acoperită cu simboluri funerare care păreau să se miște în lumina slabă a ceții roșiatice. Mutantul își întinse brațele și apucă ușa cu o forță care ar fi putut smulge un copac din pământ. Metalul trosni, apoi cedă cu un zgomot ca un strigăt de durere. Cei patru se îmbulziră înăuntru împiedicându-se unii de ceilalți, fixară ușa la locul ei, iar Praslyn o sudă. În urma lor, unghiile morților-vii zgâriară bronzul cu disperare, însă fără efect. Cel puțin pentru moment.
– Cred că suntem în siguranță deocamdată, răsuflă ușurat cyborgul. Putem să ne culcăm puțin până la răsăritul soarelui.
– Care soare, bă băiatule? îl luă mutantul la rost. N-ai observat că pe planeta asta e întuneric mereu?
– Pe bune? se miră Harlith. Chiar nu am băgat de seamă. De ce e întuneric mereu?
– Pentru că nu-i soare, răspunse sec robotul.
– Poate vrea să întrebe de ce nu-i soare, interveni AI-ul. Pentru asta am eu o ipoteză. Lipsa luminii naturale indică o distanță considerabilă a planetei față de vreo stea. Ceea ce nu are logică, pentru că o planetă atât de îndepărtată de o stea nu ar trebui să susțină viața, dar totuși aici avem forme de viață.
– Mai de grabă de moarte, îl corectă Praslyn. Vampiri, zombi, fantome, toate creaturile astea sunt moarte.
– Corect, aprobă K’ahl, însă există aici și forme de viață, cum ar fi vârcolacii sau vrăjitoarele. Nu știu în ce categorie intră demonii, dar nu contează asta prea mult. Eu trag concluzia că, dacă există forme de viață, planeta asta a avut cândva o stea în apropiere. Stea care s-a stins cândva.
– Și cu ce ne ajută astrologia ta să scăpăm de aici? se rățoi Grexon. Puneți mâna și căutați o ieșire, că n-am de gând să aștept să mă sting aici ca steaua până mă salvează cineva! Și aprindeți o lumină, că n-avem toți vedere cu infraroșu!
Robotul își aprinse lămpile cu halogen și astfel putură observa că se aflau într-o criptă cu tavanul boltit și pereții acoperiți cu fresce decolorate ce înfățișau scene din viața unui nobil demult uitat. În mijloc se găsea un sarcofag de marmură albă, ca un altar dintr-un templu antic. Aerul era gros, încărcat cu un miros de mucegai vechi de câteva secole și o tentă de ozon, ca înaintea unei furtuni electrice. K’ahl analiză spațiul prin senzorii robotului:
– Construcție solidă. Pereți groși de un metru. Dar detectez anomalii în câmpul electromagnetic. Ceva nu e natural în locul ăsta.
Temperatura din criptă scăzu dintr-odată, ca și cum cineva ar fi deschis o ușă spre spațiul cosmic. Sau spre o cameră frigorifică foarte mare. Răsuflarea lor deveni vizibilă în aerul înghețat, iar pe pereții de marmură începu să se formeze brumă.
– Activitate spectrală, anunță robotul care își recuperase senzorii cu forța. Entități non-corporale. Foarte multe entități non-corporale.
– AI-uri ca al nostru? încercă reptilianul o variantă optimistă.
– Nu, idiotule, fantome, îl lămuri K’ahl.
Fath’ur își simți solzii de pe gât contractându-se involuntar. Mâna sintetică a mutantului se strânse în jurul centurii sale cu grenade fotonice. Grexon își ridică brațele în poziție defensivă, membrele sale începând să își schimbe culoarea în așteptarea pericolului. Praslyn își activă scanerele, iar AI-ul îi activă un braț mecanic, pentru a fi și el pregătit cumva. Un vânt rece începu să bată prin cripta în care nu exista nicio deschidere, iar primul spectru se materializă din stânga. O siluetă umanoidă distorsionată, cu membre lungi ca ale unui păianjen și o față ce părea topită, apoi rearanjată de un artist sărit de pe fix. Ochii săi arătau ca două găuri negre ce sorbeau lumina din jur, iar din gura deschisă într-un strigăt mut începu să i se scurgă o substanță ectoplasmatică verzuie.
– Netanyahu akbar, fantomo! strigă Harlith și se năpusti asupra fantomei.
Spectrul scoase un sunet ca de sticlă spartă pe o tablă de metal și se făcu nevăzut, iar cyborgul ateriză în perete. Imediat, alte trei stafii se materializară. Tremurând, reptilianul deschise focul asupra lor, însă salvele energetice loviră doar pereții. Și pe Praslyn, care se prăbuși înjurând printre circuite. Grexon își lungi brățele încercând să prindă o fantomă, însă și el trecu prin spectru ca printr-un abur. Una apărută pe nesimțite în spatele său îl lovi cu sete, provocându-i un urlet de toată frumusețea.
– N-avem cum să-i învingem! strigă el după ce mai primi un șut în părțile moi. Sunt ca niște aburi! Cum muma Tălpii Iadului te bați cu un abur?
– Cu o hotă de bucătărie! exclamă AI-ul. PCV5, activează-ți aspiratorul!
– N-am așa ceva, replică Praslyn. Ai impresia că sunt robot de menaj sau cum?
– De menage-a-trois, încercă Harlith o glumă, gest pe care îl regretă după o porție de ectoplasmă peste ochi.
– Atunci activează-ți ventilatorul, că și așa e bine, decise K’ahl. Dă-l la maximum și ventilează-le!
Robotul făcu întocmai, iar fantomele fură aruncate prin pereți de unde veniseră. După ce se adună de jos, unde se ghemuise pentru a micșora numărul loviturilor primite de la spectre, Fath’ur întrebă alarmat:
– Și acum ce facem, bre? Pe unde ieșim cât mai repede și unde ne depunem demisia, că eu nu mai suport asemenea condiții de muncă?
Scanerul lui Praslyn descoperi o cameră ascunsă dedesubt. Cu eforturi combinate, ceilalți trei mutară o dală de piatră din centru, de lângă sarcofag, dezvăluind o scară îngustă care cobora și mai adânc în întuneric. Camera de jos, mult mai veche decât cripta de deasupra, avea pereții acoperiți cu hieroglife ciudate care păreau să se miște când nu le priveai direct. Într-un perete se căsca intrarea unui tunel, probabil singura cale de ieșire la suprafață.
– Voi faceți ce vreți, dar eu nu intru acolo nici mort, mormăi reptilianul. Nu știm ce ne așteaptă acolo. Păianjeni, șobolani, lilieci, umiditate… Știți cât rău face umiditatea unei coafuri?
– Rămâi aici dacă vrei, dar senzorii detectează o nouă activitate spectrală care se apropie cu repeziciune, îl anunță K’ahl.
Fără niciun cuvânt, Fath’ur se repezi în tunel, nemaiașteptând să-i lumineze robotul drumul. Ceilalți îl urmară, iar cyborgul Harlith lăsă o bombă cu ceas în urmă pentru a se asigura că nu aveau să fie urmăriți. Din păcate uitase să treacă la ora de vară, așa că bomba explodă cu o întârziere considerabilă. Dar mai bine prea târziu decât niciodată, după cum se spune pe unele planete din Calea Lactee. Nu pe cele cu forme de viață inteligentă, dar nu are rost să ne pierdem în detalii. Cel puțin nu acum.
*
Proiectorul de radiații gamma al unui soldat reptilian cu solzii violeți lumină spectrul vizibil în toate direcțiile, însă fantomele se estompară ca fumul în bătaia vântului, formele lor translucide refuzând să respecte legile materiei solide. Senzorul biotermic al altui reptilian înregistră doar goluri în spațiul în care ochii lui distingeau siluete aburii ce pluteau printre ruinele întunecate, sistemele de țintire încercând zadarnic să identifice ținte care nu aveau masă măsurabilă.
O fantomă cu chipul unei femei transfigurate se strecură prin armura unui reptilian și își înfipse mâinile eterice în pieptul lui solzos, gheața supranaturală înghețându-i sângele din vene în fracțiuni de secundă. Reptilienii răspunseră cu salve de antimaterie ce crăpară până și aerul din jur, dar spiritele morților se împrăștiară doar pentru a se reuni la câțiva metri distanță, râsetele lor spectrale amestecându-se cu șuieratul vântului printre pietrele funerare.
Un veteran cu cicatrici pe solzii din jurul ochilor își activă generatorul de câmp magnetic, încercând să captureze stafiile în plase energetice, însă creaturile imateriale trecură fără probleme prin barierele tehnologice. Ochii galbeni ai reptilienilor scanară prin filtrele infraroșii și ultraviolete spectrul electromagnetic complet, privind neputincioși cum fantomele continuară să se înmulțească din umbra catacombelor antice, încercuind soldații cu sânge rece care tocmai aflară că tehnologia evoluată nu putea învinge inamici care nu mai aparțineau lumii celor vii.
*
– Sursa de energie pe care trebuie să o investigăm se află la trei kilometri nord-vest, anunță AI-ul. Dar trebuie să traversăm pădurea din față.
– Vegetația e ciudată, observă Fath’ur mestecând o bucată de scoarță pe care o rupse dintr-un copac căzut. Nu conține nici metale grele, nici radiații, așa cum ar trebui. Cel puțin nu le simt papilele mele gustative.
Grexon pipăi pământul de sub el.
– Solul nu pare impregnat cu energie reziduală, ceea ce îmi provoacă o stare de neliniște. Iar eu, când sunt neliniștit, dau în stânga și-n dreapta. Deci aveți grijă, că nu știu ce fac!
După aproape o oră prin pădurea stranie, Praslyn ridică o mânuță artificială, oprindu-i. Senzorii săi captaseră ceva.
– Auziți asta? piui el.
Toți se opriră să asculte, ciulindu-și urechile. Din depărtare, purtate de briza rece a nopții veșnice, veneau sunetele unor voci feminine care intonau ceva într-o limbă străveche. Cântecul era fermecător și sinistru în același timp, făcându-le pielea, solzii și carcasa metalică să se înfioare.
– E o incantație vrăjitorească, anunță K’ahl. Fiți pregătiți.
Se apropiară cu prudență de sursa sunetului, folosind copacii masivi ca acoperire. În scurt timp ajunseră la marginea unei poieni circulare, perfect delimitate, unde douăsprezece ființe umanoide, înalte și suple, cu piele portocalie și păr lung de culoarea copacilor, dansau în jurul unui foc central. Nu era un foc obișnuit, flăcările verzui lăsând impresia că ardeau în sus și în jos în același timp, sfidând legile fizicii. Alături, pe un altar improvizat din lemn și pietre luminiscente era legat unul dintre membrii echipajului lor, un prizonier umanoid cu patru brațe și piele roșiatică. Părea a fi încă în viață, însă în agonie.
– Un sacrificiu, murmură AI-ul în căști, vocea sa digitală căpătând o nuanță de dezgust. Și nu e orice sacrificiu. Detectez activitate neuronală intensă în victimă. O torturează psihic în timp ce execută ritualul.
– Lua-le-ar muma Tălpii Iadului de vrăjitoare, că le spărgeam pe toate dacă nu mă ținea ceva în spate, bodogăni Grexon. Și mă ține tare, de abia pot să merg. Dar după ce îmi revin, Scaraoțchi le ia pe toate!
– Pe mine nu mă ține nimic, deci pot să mă arunc în mijlocul lor, să țip „Alakazamu akbarcadabra!” și să-mi detonez centura de grenade fotonice, ca să vadă ce înseamnă un jihad adevărat! se entuziasmă cyborgul.
– Ce muma Tălpii Iadului e un jihad? îl întrebă mutantul. Sau prostia aia cu barul pe care o tot zici înainte să încerci să te sinucizi?
– Nu știu exact, replică Harlith. Așa-mi vine, așa zic. Dar cine muma lui Șaitan e Talpa Iadului pe care o tot pomenești?
– Nu știu, boss, e doar o expresie de la mine din cartier, răspunse Grexon. Dar ce e un Șaitan?!?
– Nu știu, dar ce e un cartier?
– Terminați-o, că o țineți așa până mâine! îi opri AI-ul. Trebuie să-l salvăm pe ăla, că e de-al nostru!
– Bre, o fi, dar eu nu-l cunosc prea bine, sincer să fiu, îngăimă Fath’ur.
– Eu nu-l cunosc deloc, adăugă mutantul, deci să fie sănătos, că n-o să mor pentru el.
Vrăjitoarele începură să-și intoneze incantația din ce în ce mai tare, în timp ce victima lor se zvârcolea în agonie. Una dintre ele, cea mai înaltă, ridică un pumnal negru cu lama ondulată și bolborosi ceva neînțeles.
– Nu-l putem lăsa așa, decise K’ahl. Soldat PCV5, poți crea o diversiune?
– În primul rând, mă numesc Praslyn, piui robotul ușor iritat. În al doilea, pot genera multiple copii false ale noastre. Vor fi doar holograme, dar în întuneric ar trebui să funcționeze.
– Perfect, la semnalul meu atacați din toate direcțiile, comandă AI-ul.
– Băi ChatGPT, s-o crezi tu că ascult ordinele unei rășnițe de program, mârâi Grexon.
– Eu da, că n-ai idee de când aștept un jihad, zâmbi entuziasmat Harlith.
– În cazul ăsta, soldat GDA4, ori rămâne HA3 cu tine și te aruncă în aer, ori mergi cu noi și le detonează pe vrăjitoare, spuse K’ahl. E alegerea ta. Teroristul va exploda cu cineva în brațe într-un minut și nu cred că îi pasă prea mult cu cine.
Cyborgul rânji cu jumătatea organică de gură și confirmă cu o mișcare energică a capului. Mutantul îi înjură pe toți, inclusiv pe vrăjitoare, însă acceptă să participe la atac. Reptilianul, însă, nu era prea convins.
– Bre, dar dacă nu e cazul să intervenim? întrebă el. De unde știți că îl sacrifică pe ăla? Nu cunoaștem obiceiurile locale, deci n-ar trebui să tragem concluzii pripite. Poate îl descântă de deochi sau îi dezleagă cununiile, nu? Sau poate îl pregătesc pentru un masaj erotic. De ce să ne băgăm noi peste finalizarea lui? Lăsați-l să se simtă bine, că are și el dreptul la puțină relaxare.
Vrăjitoarea cu pumnalul începu să coboare lama către pieptul prizonierului. În acel moment, K’ahl dădu comanda de atac, iar poiana se transformă în haos. Hologramele robotului se materializară în jurul ceremoniei, creând iluzia superiorității numerice. Harlith deschise focul cu arma sa cu plasmă, prima salvă doborând vrăjitoarea cea mai înaltă înainte să-și termine ritualul. Celelalte reacționară cu furia unor prădători. Mâinile începură să li se înroșească, ochii li se transformară în sfere luminoase roșii, iar dinții li se ascuțiră vizibil.
– Nu sunt vrăjitoare, ci metamorfi! strigă Praslyn, analizând rapid transformarea. E o capcană!
De după copaci își făcură apariția mai multe așa-zise vrăjitoare. Una dintre ele se aruncă asupra lui Fath’ur, surprinzându-l cu viteza ei supranaturală. Ghearele sale tăiară armura reptilianului ca pe o hârtie, iar Fath’ur abia reuși să riposteze cu o lovitură întâmplătoare de coadă care o aruncă într-un copac din apropiere. Grexon se luptă cu trei deodată, brațele sale mutante țesând un dans mortal în jurul atacatorilor. Acidul de pe degetele sale sfârâi în contact cu pielea lor transformată, însă creaturile își regenerară rapid țesuturile. Harlith se trezi trântit la pământ de una dintre ele, care îi imobiliză mâna biosintetică.
– Nu ajung la detonatorul centurii de grenade fotonice! urlă el. Cineva să ia infidela asta de pe mine, ca să pot s-o atentez sinucigaș!
Praslyn observă că una dintre creaturile rănite să târa către focul verde din mijlocul poienii.
– Nu o lăsați să ajungă la foc! piui el. Cred că e sursa puterii lor!
Era prea târziu. Metamorful atinse flăcările verzi și se transformă. Corpul său deveni translucid și crescu în înălțime cu aproape un metru. Din spate îi ieșiră aripi ca de liliac, iar fața i se alungi ca a unui șarpe cu ochi multipli. Monstrul țipă cu o voce ce părea să vină din toate direcțiile simultan, un sunet care făcu pomii din jur să se usuce instant și pământul să se crape. Ceilalți metamorfi, inspirați de transformarea fratelui lor, începură să se îndrepte și ei către foc.
– Stingeți focul! ordonă AI-ul. Acum, înainte să se transforme toți!
Grexon își concentră întreaga putere a armei într-o singură salvă devastatoare, iar Harlith aruncă o grenadă fotonică direct în centrul flăcărilor verzi. Praslyn își adăugă propria energie, descărcându-și o baterie în foc. Iar Fath’ur scuipă, ca să nu pară că nu a contribuit și el cu ceva. Explozia care urmă îi aruncă pe toți la pământ, unda de șoc înclinând copacii și spărgând bolovanii din jur. Focul verde se stinse cu un zgomot ca de sticlă spartă iar metamorfii, deconectați de la sursa puterii lor, se prăbușiră. Trupurile lor reveniră treptat la forma umanoidă inițială, dar acum păreau fragile și ofilite, ca niște plante lăsate prea mult în soare.
După ce se adunară de pe jos și se șterseră de praf, cei patru se apropiară de altar. Prizonierul cu patru brațe era și el stafidit, la fel ca restul metamorfilor, demonstrând că într-adevăr fuseseră atrași într-o capcană. Grexon îl buzunări înainte de a-și continua drumul către sursa de energie, un obicei funerar de la el din cartier, fără îndoială.
*
Fasciculul de energie al armei cuantice străpunse bariera magică ca pe o pânză de păianjen, dar vrăjitoarea cu părul argintiu își ridică din nou mâinile veștejite, iar flăcările verzi care țâșniră din pământul negru înghițiră două clone. O vrăjitoare tânără, cu ochii albaștri ca gheața, își mormăi incantația în limba străveche a planetei, iar din umbra rocilor vulcanice se ridică o mână uriașă făcută din pământ și oase, care strivi o clonă cu forța unei macarale hidraulice.
Ceilalți soldați artificiali declanșară protocoalele de urgență, lansând grenade cu plasmă în cercul vrăjitoarelor care îi atacaseră din senin. Căldura armelor lor avansate topi piatra vulcanică, dar magia răspunse cu o vijelie de gheață care transformă metalul încins în fragmente ascuțite ce plutiră prin aer ca niște cuțite vii. O vrăjitoare bătrână, cu fața acoperită de tatuaje luminoase, își întinse palmele spre cerul înstelat și invocă fulgere galbene care își căutară țintele prin interferențele electromagnetice ale armurilor de luptă.
Clonele măriră intensitatea tirului pe coordonatele calculate de computerele lor tactice, în timp ce din ungherele misterioase ale văii răsunară glasurile altor zeci de vrăjitoare care recitau vrăji de invocare într-un cor care făcu să vibreze până și fundamentele realității.
*
Pădurea se rărise în jurul lor, semn că se apropiau de capătul ei. După vreun kilometru străbătut prin desiș, Harlith ridică mâna, oprindu-i.
– Infideli prin preajmă, murmură cyborgul, implantul său auditiv pâlpâind nervos. Aud mișcări prin jur. Multe. Ne înconjoară blestemații.
Fath’ur își ascuți simțurile reptiliene. Într-adevăr, în aer plutea un miros de sânge proaspăt și de ceva putrezit.
– Prădători nocturni, șopti el încercând să pară inteligent. Și sigur sunt flămânzi.
– Pe planeta asta mereu e noapte, toți prădătorii sunt nocturni, îl corectă K’ahl.
– Dar nu toți nocturnii sunt prădători, completă reptilianul și așteptă aplauze pentru logica sa de necombătut. Nu primi, ceea ce îi frânse puțin una dintre cele trei inimi.
Prima umbră se mișcă printre copaci cu o viteză supranaturală – o siluetă umanoidă înaltă și subțire. Ochii îi străluceau în întuneric ca două rubine incandescente. Alte umbre o urmară numaidecât, toate cu ochi rubinii.
– Vampiri! se alarmă Grexon. Cine are usturoi și țepușe de lemn, să le scoată acum, că nu vreau să-mi pun mintea cu ei!
– Eu am ceva și mai bun, zâmbi amar Fath’ur și își injectă o substanță necunoscută în braț.
– Ce e aia? fu curios Harlith. Bagi steroizi în tine? Mai bine bagă asteroizi dacă vrei să ai o mică șansă de supraviețuire.
– Nu, e ceva și mai eficient, replică reptilianul. Otravă!
Îl priviră cu toții tăcuți pentru câteva momente. În cele din urmă, AI-ul își luă inima virtuală în dinți și îndrăzni:
– Sunt sigur că voi regreta, dar trebuie să întreb. De ce muma lui Scaraoțchi îți injectezi otravă?
– Ca să îi otrăvesc când mă vor mușca, răspunse Fath’ur mândru. Otrava mi se împrăștie prin sânge, vampirii beau sânge, deci se vor otrăvi când îl vor bea pe al meu. Inteligent, nu?
Se făcu din nou liniște pentru câteva clipe. Reptilianul începu să tremure ușor și să scoată spume printre colți. După ce își scurtcircuită câteva componente încercând să înțeleagă lipsa logicii, robotul piui:
– Otrava aia care îți circulă prin sânge nu te va omorî? Cu ce te ajută asta?
– Păi mă ajută pentru că…
Nu apucă să-și termine ideea, care mai mult ca sigur avea să fie tot proastă, că se prăbuși la pământ tremurând puternic, de parcă ar fi fost conectat la o sursă de curent electric. Praslyn scotoci prin carcasă, găsi un antidot universal și i-l injectă tolomacului, salvându-l la timp. Apoi îl pocni cu radarul după ceafă pentru a-i băga mințile în cap. Un gest complet inutil, reptilianul pierzându-și-le cu multă vreme în urmă.
Cu un țipăt infernal, primul vampir se aruncă asupra lui Grexon, dar mutantul era pregătit. Îl prinse din zbor cu brațele sale prelungite și îl aruncă într-un copac. Din umbra pădurii, alți optsprezece vampiri își făcură apariția. Toți înalți, cu piele cenușie și păr negru care le flutura în vântul rece. Unii aveau aripi funcționale, alții doar membrane subțiri între brațe și trunchi, ceea ce îi făcea să semene puțin cu labele unei gâște. Sau ale unei rațe, că oricum nu contează aceste animale inexistente pe o planetă plină doar cu monștri.
– Formație defensivă! comandă Grexon. Spate în spate! Nu îi lăsați să ne ia prin învăluire!
– Păi cine în spatele cui se bagă? întrebă reptilianul. Că dacă sunt cu robotul, ăsta e mic și îmi lasă jumate de spate descoperit. Dar dacă e spatele mutantului, încăpem lejer toți trei acolo și mai rămâne loc pentru vreo doi vampiri înghesuiți.
Primi pe loc trei palme gelatinoase, însă de această dată nu se mai puse pe plâns, ci se înfipse în părul mutantului pentru a nu se face de râs în fața atâtor necunoscuți. Văzând că nu și-l putea desprinde din frizură, Grexon apucă robotul și se puse pe pocnit reptilianul cu el. Pentru a nu fi lăsat pe dinafară, cyborgul luă și el la șuturi pe cine apucă, iar vampirii rămaseră blocați, neștiind cum să reacționeze. Unii se cruciră, deși creștinismul nu exista pe planeta lor, un gest mai mult decât potrivit în astfel de momente.
Profitând de atenția distrasă a prădătorilor, AI-ul activă luminile de ceață ale robotului, orbind vampirii care încercară să se retragă dezorganizat, căutând întunericul familiar. Pe câțiva dintre ei, K’ahl îi prinse cu lanterna cu ultraviolete a robotului, transformându-i în grămezi de praf și fum, însă majoritatea reușiră să scape țipând, înjurând și lovindu-se de toți copacii care le ieșiră în cale.
După vreo jumătate de ceas, soldații noștri se prăbușiră unul peste altul, păruiala consumându-le aproape toată energia. Își traseră puțin sufletul, apoi își continuară drumul către țintă, de care se apropiaseră neașteptat de mult. Însă pericolele nu trecuseră, ceea ce aveau să afle în scurt timp.
*
Lamele unui robot de asalt tăiară prin masa de carne putrezită cu precizia unui bisturiu, dar zombii continuau să se ridice din mlaștina vâscoasă a văii, ignorându-și rănile care ar fi ucis orice ființă vie. Senzorul termic al unei unități de recunoaștere detectă temperaturi scăzute peste tot în jurul său, morții neavând nevoie de căldură pentru a-și alimenta foamea nesfârșită.
Un robot de infanterie își descărcă bateria în rafale de energie pură care făcură ca trei zombi să se prăbușească fumegând, dar alți zece se târau deja prin nămol, brațele lor putrezite căutând metalul pentru a-l sfâșia cu dinții lor galbeni. Sistemele de analiză ale mașinilor calculau constant viteza de infectare și rata de regenerare a inamicilor, date care nu se potriveau cu nicio tactică programată în protocoalele lor de luptă.
Un zombi în descompunere avansată reuși să-și înfigă unghiile în plăcile de blindaj ale unui robot de pe flancul stâng, acidul din carnea sa descompusă topind lent stratul protector de titanium. Brațele hidraulice ale mașinăriilor răspunseră cu o forță de două tone pe centimetru pătrat, zdrobind craniile putrede ca pe niște fructe coapte, în timp ce parfumul dulceag al morții se amestecă cu mirosul metalic al uleiului de motor care se scurgea din rănile artificiale. Rețeaua de comunicații a mașinilor se umplu de semnale de alarmă când senzorii detectară noi valuri de morți vii ridicându-se din fisurile scoarței planetei, mai mulți decât algoritmii lor puteau anticipa prin calculele de probabilitate tactică.
*
Cei cinci ieșiră din pădure exact când miezul radioactiv al planetei degajă un nou val de particule energetice, amplificând simțitor ceața roșiatică. În fața lor se înălța o priveliște care le tăie respirația: un castel masiv, construit pe un vârf stâncos, cu turnuri ce se pierdeau printre norii joși. Arhitectura sa era o combinație bizară între stilul gotic pământean și ceva futuristic, zidurile părând a fi organice, ca și cum ar fi fost crescute, nu construite.
– Sursa de energie e exact lângă castel, îi înștiință Praslyn după ce scană cu atenție structura. Dar mai detectez și altceva. Forme de viață multiple și în interior, și în exterior.
Un urlet prelung răsună dinspre castel, făcându-le sângele, plasma, uleiul și ce mai aveau prin ei să le înghețe în vene și tuburi. Fu urmat de alte urlete, un cor de lamentări bestiale care părea să facă până și pietrele să vibreze.
– Vârcolaci, îngăimă Fath’ur tremurând. Ăștia au mirosul fin și ne pot simți de la câțiva kilometri. Scăpați-vă pe voi, fraților, ca să vă schimbați mirosul! Eu am făcut deja pe mine, deci sunt în siguranță.
– Nu avem de ales, trebuie să mergem acolo, piui robotul. Și cât mai repede, ca să nu se imprime în noi mirosul pișăciosului.
– Bre, nu mă jigni, se ofensă reptilianul. Am făcut treaba mare, așa că nu mă acuza pe nedrept.
După o serie sănătoasă de înjurături, grupul se puse în mișcare. Drumul către castel era presărat cu oase albe ca zăpada, resturi ale inconștienților care încercaseră să pătrundă pe teritoriul vârcolacilor. Unele oase erau încă proaspete, cu bucăți de carne atârnând de ele.
Când ajunseră în spatele castelului, primul vârcolac sări de pe zid în mijlocul lor. Era masiv, de mărimea unui urs, cu blana neagră ca păcura și ochi de un galben sălbatic. Îl urmară alții de diferite mărimi, de la unii cât un cal până la pui care abia învățau să vâneze.
Grexon fu primul lovit, un vârcolac aproape la fel de masiv ca el mușcându-l de braț. Mutantul urlă de durere, însă continuă să se zbată cu brațele rămase intacte, acidul său biogenic topind blana și carnea atacatorilor. Praslyn își folosi brațele extensibile ca niște bice, însă fiarele învățară rapid să-i evite atacurile predictibile. Unul dintre monștri reuși să-i sfâșie un braț, uleiul împroșcând totul în jur. Fath’ur și Harlith se așezară spate în spate, descărcându-și pistoalele cu plasmă în rafale complet imprecise. K’ahl încercă să inducă inamicii în eroare cu proiecții holografice, dar vârcolacii aveau simțuri prea ascuțite pentru a se lăsa păcăliți cu simple iluzii optice, mirosul și sunetul indicându-le cu exactitate prăzile reale.
Când totul părea pierdut, un urlet diferit se auzi din castel. Mai profund, mai puternic, mai autoritar. Vârcolacii se opriră instantaneu cu capetele plecate și cu cozile între picioare. Din castel ieși liderul evident al haitei, o fiară mai mare și mai terifiantă. Mergea pe picioarele din spate ca un om, însă avea capul unui lup gigantic și brațe umane terminate în gheare de oțel. Ochii săi galbeni denotau o inteligență care o depășea cu mult pe cea a unei simple fiare.
– Cine sunteți, străinilor, și ce căutați pe teritoriul meu? întrebă el cu un amestec de mormăit și vorbit.
– Ne scuzi, boss, suntem curieri, îngăimă mutantul. Aici nu e castelul verde numărul 5? Am venit să lăsăm o comandă și plecăm, că mai avem multe de livrat. Mă duc să aduc coletul și mă întorc repede, da? Voi, ceilalți, încasați banii de la client și faceți-i factura până mă întorc eu.
Doi vârcolaci solizi îi blocară calea, iar Grexon se văzu nevoit să rămână pe loc. Liderul haitei mârâi amenințător:
– Mulți s-au rătăcit prin zona noastră iar oasele lor împânzesc întreaga zonă. Dar invadatori n-am mai avut de mult. Băieți, avem noroc: schimbăm meniul astăzi!
– Care invadatori?!? sări Harlith uimit. Noi nu suntem invadatori ci… turiști! Am venit într-un city break, ne-a plăcut la voi, acum plecăm ca să ne întoarcem și altă dată.
– Ei sunt turiști, eu sunt curier, cum am zis mai devreme, minți Grexon.
– Minciuni! tună vârcolacul-șef. Toți invadatorii sunt la fel! Vor să ne ia pământurile, să ne transforme în sclavi, să ne și mintă când au ocazia! Dar nu o să vă meargă la nesfârșit! Dacă îmi vreți castelul, unul dintre voi va trebui să se lupte cu mine. Cine se oferă?
– Stai, boss, că nu-ți vrem castelul, încercă mutantul să îl liniștească. E frumos, nu zic nu, dar nu ne trebuie. Noi vrem doar să trecem pe lângă el, nu să-l luăm acasă. Mă rog, ăștia, că eu am venit să aduc o comandă și atât.
– Și mai multe minciuni! lătră liderul. Alegeți unul sau veți muri cu toții! Dacă vă e teamă, pot să îndulcesc oferta. Dacă mă învinge, campionul vostru nu va primi doar castelul, ci îmi va lua și locul ca lider al haitei. E mai bine așa?
– Și dacă îl învingi tu, ce câștigi? vru să știe robotul.
– Păi, ca să fie o ofertă corectă, îi iau locul în grupul vostru. Așa e corect, nu? Aveți cumva vreun castel, ca să fie și mai corect?
– Stai, boss, că așa nu vrem noi, îngăimă mutantul. Adică… sunt sigur că ești o creatură încântătoare, dar nu vrem să faci parte din grupul nostru. Ăștia nu vor, că mie îmi plac lighioanele, deci n-am nicio problemă.
– Ba eu vreau, se umflă deodată în pene reptilianul, uimindu-și tovarășii. Sunt de acord cu propunerea ta, bre chihuahua! Poți să te lupți cu cyborgul, că el e campionul nostru.
Și adună de pe jos un chiștoc de țigară, îl aprinse, tuși puțin apoi trase un nou fum, încercând să pară stăpân pe situație. În acest timp, robotul începu să verse ulei la picioarele liderului haitei printr-un furtun mic, aproape imperceptibil. Auzindu-se nominalizat, Harlith sări ca apucatul:
– Ce să fac?!? De ce să mă bat eu cu ăsta? N-am nimic cu el, chiar îmi e simpatic. Să se bată altul, că eu mi-am făcut deja norma de jihaduri pe săptămâna asta, deci n-am cum să mă bag. Grăsane, treci tu la luptă, că ți-ar prinde bine puțină mișcare!
– Aș vrea, replică mutantul, dar și eu mi-am făcut deja numărul de pași pe luna asta și n-aș vrea să dau aplicația peste cap, că alta nu mai găsesc. E originală, descărcată direct din magazinul oficial al navei și n-aș vrea să renunț la ea atât de repede. Să se bată robotul, că pe ăsta nu-l plânge nimeni.
Toate privirile se întoarseră către Praslyn, care continua să verse ulei. Liderul haitei tună:
– Ce face ăsta de se varsă la picioarele mele?!?
– Pipi, minți Fath’ur. Așa își fac roboții nevoile. Lasă-l, bre, că se ținea de când am plecat. Și nu vă mai uitați la el, că se inhibă.
– Și nu găsea unde să-și facă nevoile decât pe mine?!? răcni vârcolacul. Deci decid eu pentru voi: tocmai v-am găsit campionul care o să moară în chinuri!
Încercă să lovească robotul, însă Praslyn se retrase în spate, evitând la timp gheara care i-ar fi smuls carcasa cu tot cu circuite.
– Nu e el campionul nostru, ci eu sunt, spuse reptilianul pe o voce joasă, încercând să pară dur. Deși se mai înecă o dată cu fum și tuși până își scuipă unul dintre cei cinci plămâni.
Uimit de curajul sau, mai degrabă, de inconștiența lui, vârcolacul-șef se întoarse spre el și scoase un urlet prelung, al cărui ecou se pierdu cu greu în depărtări. Deloc intimidat, Fath’ur azvârli chiștocul aprins în balta de ulei, iar vârcolacul luă foc instantaneu. Ceilalți se năpustiră asupra lui încercând să îi stingă flăcările, însă nu reușiră decât să-și aprindă propriile blăni. Disperați, vârcolacii se împrăștiară în toate direcțiile urlând, iar avangardienii profitară de ocazie și dispărură în noapte. În timp ce alergau, Harlith își lăudă camaradul reptilian:
– Foarte bine gândit, habibi! Cum ți-a venit ideea să-i dai foc? Și ce noroc ai avut că exact atunci robotul s-a ușurat pe ăla!
– Nu a fost ideea mea, ci a AI-ului, răspunse Fath’ur. Mi-a șoptit-o în cască și tot el i-a zis și lui Praslyn să verse uleiul. Bine, dacă nu-i venea lui ideea asta, îmi venea mie până la urmă, deci putem să zicem că a fost și ideea mea pe jumate.
– Păi și nouă de ce nu ne-a zis planul? se bosumflă Grexon. Eram cât pe ce să-l iau la șuturi nu doar pe ăla, ci toată haita de maidanezi. Păi nu făceam eu măcel degeaba?
– Tu? Eu aveam jihadul pregătit! sări Harlith. Deci eram cu mâna pe centura de grenade fotonice, cât pe ce să le activez pe toate!
– Și de ce nu le-ai activat, mă? îl luă mutantul la rost.
– Pentru că nu-mi mai aminteam vorba aia care se zice la atentate, se apără cyborgul. De aia am stat ca să-mi scotocesc prin memorie. Dar cum mi-o aminteam, cum dădeam cu jihadul, că eram pregătit.
– Păi de aia nici eu n-am sărit pe ei, că știam că vii cu atentatul și n-am vrut să ne suprapunem, minți Grexon. Deci bă, când mai aveți planuri din astea, anunțați-ne și pe noi, că omorâm nevinovați degeaba din cauza voastră! Deci data viitoare…
Nu apucă să-și termine aberațiile, că pământul de sub ei se surpă și căzură în gol, aterizând după câțiva metri buni unii peste alții.
– Am ajuns la sursa de energie, îi anunță robotul și își aprinse luminile.
În fața lor, îngropată sub tone de pământ și piatră, se ascundea o navă spațială de dimensiuni impresionante. Avea un design cu totul necunoscut, care sugera o civilizație diferită de cele pe care le cunoscuseră vreodată.
– Asta e, șopti K’ahl scanând nava. Sursa de energie pe care o căutam. Dar designul… nu seamănă cu nimic din bazele noastre de date.
– O fi nava localnicilor? întrebă Fath’ur.
– Nu cred, pentru că n-am văzut la ei tehnologie avansată, îi răspunse AI-ul. Dacă aveau, o foloseau împotriva noastră cu siguranță.
– Poate o țin ascunsă ca să îi subestimăm, apoi o scot la iveală când ne așteptăm mai puțin ca să ne ia prin surprindere, încercă reptilianul.
– Bă băiatule, ne bat și fără tehnologie, se burzului Grexon. De ce să ne mai ia prin surprindere?
– Poate ca să ne bată la scor de maidan pentru că vor să intre în cartea recordurilor cu noi? propuse Fath’ur și primi imediat trei palme gelatinoase peste ochi, care îi alungară pentru moment ideile prostești. Dar doar pentru moment.
Praslyn scană cu atenție unul dintre pereții navei. Găsi un buton ascuns vederii, îl apăsă și o ușă se deschise. Intrară cu prudență, Harlith în frunte cu centura cu grenade fotonice pregătită. Interiorul era surprinzător de bine conservat – coridoarele erau late și înalte, iar pereții acoperiți cu simboluri necunoscute. În scurt timp ajunseră în ceea ce părea a fi puntea de comandă, o încăpere circulară, cu pereții acoperiți cu panouri de control și monitoare.
– Cât de veche credeți că e nava? întrebă Fath’ur atingând cu grijă unul dintre panouri. În clipa în care ghearele sale atinseră suprafața, întreaga navă începu să vibreze surd.
– Ce ai făcut, fătălăule? se sperie Grexon și se agăță instinctiv de perete cu toate brațele.
– Nimic, bre! se apără reptilianul. Așa făcea dinainte să venim noi aici! O fi bântuită, că eu nu i-am făcut nimic! Jur pe ce vrei tu!
Luminile se aprinseră una câte una de-a lungul coridoarelor, iar un sunet melodios începu să răsune prin navă ca o muzică bizară cu tonuri pe care urechile sau senzorii lor auditivi nu le auziseră niciodată. Panourile de control se activară simultan, simbolurile necunoscute începând să pulseze într-o secvență ritmică.
– Sistemele se activează automat! se alarmă robotul Praslyn.
– Detectez o acumulare masivă de energie în miezul navei, raportă AI-ul. Motoarele pornesc singure!
Nava începu să se miște. Pământul și pietrele care o ținuseră captivă milenii bune căzură de pe carcasă cu zgomotul unei avalanșe. Castelul din apropiere începu să vibreze puternic, bucăți din zidurile sale dărâmându-se în cascadă.
– Trebuie să ieșim de aici! țipă Fath’ur, însă era prea târziu. Uriașul vehicul se înălțase deja din mormântul său străvechi, ridicându-se spre cerul nopții nesfârșite.
Pe punte, panourile de control indicau o progresie automată pe care nu o puteau opri. Praslyn se conectă la computerul de bord al navei, în care descărcă și AI-ul, iar Harlith apăsă cât de multe butoane putu, dar nava nu răspundea la comenzi.
– Nu pot să-i opresc programarea! strigă cyborgul. Are o rută prestabilită! Cine știe unde e cablul de alimentare ca să o scoatem din priză?
Pe monitorul principal văzură planeta întunecată micșorându-se rapid sub ei cu o viteză care creștea exponențial. Când nava părăsi atmosfera planetei, ceva fundamental se schimbă în jurul lor. Spațiul păru să se onduleze, iar stelele să se transforme în linii de lumină.
– Am intrat în hiperspațiu, îi anunță K’ahl cu un ușor tremurat în voce. M-am infiltrat în computerul navei, dar n-am putut să o opresc.
– Unde muma Tălpii Iadului ne duce? gemu Grexon cu toate brațele încă încleștate de un perete.
– În hiperspațiu, îi șopti reptilianul și primi încă un braț gelatinos peste ochi.
Praslyn încercă să analizeze datele care curgeau pe ecrane, deși erau scrise într-o limbă necunoscută.
– Încerc să calculez traiectoria, dar nu reușesc, piui el.
– Îți dă cu virgulă, nu? întrebă cyborgul. Partea asta nu-mi place la matematică, pentru că și pe mine mă încurcă. Ce treabă are virgula cu numerele? Păi scriem sau socotim până la urmă?
– Bre fraților, opriți hardughia asta cumva, că eu vreau să cobor! țipă alarmat Fath’ur. Nu mă faceți să sar din mers!
– După cum am mai spus, nu putem, îi explică AI-ul. Încerc să obțin controlul navei, dar nu îi pot ocoli protocoalele de securitate. A fost programată să urmeze o anumită rută și exact asta face. Eu mai încerc, dar tehnologia asta necunoscută mă depășește complet, așa că nu vă faceți mari speranțe.
– Dar dacă îi aruncăm motorul hiperspațial în aer nu se oprește? încercă Harlith cu o sclipire suspectă în ochiul său organic.
– Suntem în hiperspațiu, sărim cu toții în aer dacă explodează motorul, îl anunță Praslyn.
– M-aș mira, că nu e aer în spațiu, mormăi cyborgul ca pentru el.
– N-o fi în spațiu, dar poate e în hiperspațiu, îi șopti reptilianul și îi făcu cu ochiul.
– Păi, bă, acum ce facem? întrebă Grexon. Mergem așa, unde ne duce drăcovenia asta la Necuratu-n praznic?
– Nu cred că avem de ales din moment ce nu putem controla nava, replică AI-ul. Măcar am scăpat de război și de monștrii care voiau să vă mănânce. Oriunde ne-ar duce nava asta, nu cred că vom da peste locuri mai rele decât planeta aia întunecată. Ceea ce cred că e totuși o veste bună. Nu vă bucurați prea tare, să nu se rupă ceva în voi.
Cei patru exploratori cu corpuri nu fură foarte încântați de vestea bună, ci își aruncară priviri îngrijorate. Chiar și robotul care nu era capabil să simtă nimic de felul său. Misiunea lor de investigare se transformase într-o călătorie către necunoscutul absolut, fără nicio urmă de control asupra situației.
Undeva, în adâncurile navei, sisteme străvechi continuau să execute un program stabilit cu multe milenii în urmă, purtându-și pasagerii nepoftiți către lumi pe care nici măcar nu și le puteau imagina. Iar într-o zonă izolată, un ou uriaș, acoperit cu o membrană translucidă ce pulsa slab, se crăpă în adâncurile întunecate ale compartimentului de stocare. Din el, o siluetă lipicioasă, cu membre ascuțite și ochi strălucind într-o nuanță vâscoasă de albastru, își ridică încet capul și scoase un răget ce părea să răsune din măruntaiele Cosmosului.
Lasă un răspuns