Războii stelelor – Episodul 10. Descântec de greață și șoc

Antichitate. Linia temporală Beta

.

Pe o pajiște din Munții Apuseni, ignorând arșița deloc chinuitoare a verii, nefiind încă inventată încălzirea globală în acea vreme, calul năzdrăvan stătea în fund pe iarbă, cu ochelarii de citit pe bot și cu o lupă mare între dinți. În fața lui se găseau sute de fragmente de carne și os, pe care se chinuia să le unească metodic într-un imens puzzle uman, cu migala unui ceasornicar elvețian. Nu era niciun membru întreg, niciun organ complet, totul fiind sfărâmat în bucăți mici care se mai și mișcau, parcă pentru a-i îngreuna și mai mult munca.

– Asta cred că e o bucată de falcă, își spuse animalul. Sau un călcâi… Nu, sigur e falcă, pentru că miroase a falcă.

Ridică o altă bucățică spre Soare, pentru a o observa mai bine.

– O fi un deget sau o coadă de șopârlă? Nu contează, văd la urmă dacă am nimerit-o.

Scormoni în teancul de fragmente și scoase ceva rotund și lucios.

– Aha! Ăsta-i un ochi! Sau o pietricică!

Se uită mai atent.

– Nu, e găinaț pietrificat de capră neagră. Îl pun deoparte ca piesă de rezervă, în caz că o să am nevoie.

Luă o altă bucată din morman și o studie cu atenție.

– Să vedem… Asta pare o bucată de cot. Sau poate de genunchi? Anatomia umană n-a fost niciodată punctul meu forte. De unde era să știu că o să am cândva nevoie să joc Tetris cu tolomacul?

Privi atent o fotografie a lui Făt-Frumos în costum de baie roz, cu inimioare roșii, și decise:

– Mda, pare a fi partea din spate a urechii stângi. Of, talibane, cum mi-ai dat de muncă…

Partea din spate a urechii stângi începu să se miște, încercând parcă să evadeze. Calul o pocni cu o paletă de muște și o așeză la locul ei, lângă celelalte bucăți care începuseră să se miște mai energic. Le pocni pe toate cu paleta pentru a le liniști și își continuă munca demnă de doctorul Frankenstein.

După câteva ceasuri termină asamblarea întregului corp. Curioase, păsările din jur se opriră din zbor pentru a-i observa ciudata îndeletnicire. Calul își înclină capul când într-o parte, când în cealaltă, pentru a-și admira creația. Totul părea a fi la locul lui iar dacă nu era, chirurgia plastică putea repara cam orice. Important era să fi nimerit organele vitale sau, cel puțin, măcar o parte dintre ele. La prima vedere părea să le fi nimerit, așa că trecu la pasul doi. Aduse din portbagajul Daciei 1310, parcate în apropiere, un borcan pe care scria „Apă moartă”. Goli conținutul peste bucățile umane asamblate mai mult sau mai puțin corect, care începură să se lipească una de cealaltă sfârâind ca uleiul într-o tigaie încinsă. După ce terminară, animalul trase zdravăn de membre pentru a testa calitatea lipiciului natural. Pentru că erau închegate prea bine, se enervă pentru o clipă și reteză cu dinții un deget, gest pe care îl regretă în secunda următoare. Așa că lipi degetul la loc cu superglue, nemaiavând apă moartă. Apoi aduse din portbagaj un alt borcan, de această dată cu apă vie, și îl goli peste leșul proaspăt asamblat. Un abur albăstrui se ridică, corpul începu să tremure ușor și, după câteva clipe, ochii lui Făt-Frumos se deschiseră. Întâi cel asamblat corect și apoi cel strâmb, pe care calul îl fixă cu o copită zdravănă în moalele capului. După ce își reglă focalizarea, Fătul privi uimit animalul și întrebă cu voce stinsă:

– Mama?

Calul își aminti că citise pe undeva despre pierderea temporară a memoriei în astfel de situații, așa că se strădui să îl lămurească cât de bine putu.

– Nu sunt mumă-ta, deși semănăm din profil. Sunt eu, calul tău năzdrăvan. Nu mă mai ții minte?

Fătul îl privi tâmp, de parcă auzea pe sărite.

– Măcar știi cine ești tu? îl întrebă animalul.

Prințul se scărpină în cap și încercă primul răspuns care îi trecu prin minte:

– Calul tău năzdrăvan?

– Nu, tu ești Făt-Frumos, cel mai frumos bărbat din lume. Și nemuritor pe deasupra. Și agent fals al Biroului Temporal. Fiul teoretic al lui Roz-Împărat și practic al lui Lucifer, totodată cel mai bun prieten al meu. Și cel care va aduce Apocalipsa conform unei profeții, dar n-are rost să te umplu acum cu prea multe informații. Ia doar esența din ce ți-am zis: prinț, frumos, prieten. Acum suferi de amnezie temporară, dar o să treacă repede. Sper, spre binele meu.

Prințul nu păru prea lămurit, așa că se ridică în șezut și trecu la o nouă întrebare:

– Unde sunt?

– În Antichitate, veni răspunsul. La șapte sute zece ani de când ai plecat de acasă. Mă rog, dintre ăștia am petrecut șapte sute într-un sanctuar temporal al zeiței Bendis. După aia am mai trăit peste o mie nouă sute de ani, apoi te-ai întors în trecut, iar eu am venit să te recuperez pentru a te aduce în prezent. Așa că poți considera că suntem ori la vreo șapte sute zece ani de când te-ai născut, ori la peste două mii șase sute. Alegi ce vrei, depinde cum ți-e mai ușor să calculezi.

O durere cruntă de cap îl apucă deodată pe Făt-Frumos, care devenea tot mai nelămurit cu cât primea mai multe explicații.

– Au, capul meu, se văită el. Mă doare creierul tare de tot. Poate de la calculele tale.

– Poate pentru că ți l-am pus invers, mormăi calul.

– Cum adică? se miră Fătul.

– Când te-am asamblat puțin mai devreme, e posibil să nu fi pus chiar tot exact unde trebuia, recunoscu animalul. E de înțeles, pentru că erai spart în sute de bucăți iar anatomia umană nu e chiar unul dintre hobby-urile mele. Am făcut ce am putut și ar trebui să apreciezi efortul.

– Cum adică eram în sute de bucăți?!? se alarmă Fătul și căscă ochii cât de mult putu, până îi căzu unul. Pe care i-l fixă calul la loc cu puțină salivă.

– Păi ți-a băgat Harap-Alb pe gât o bucată de dinamită aprinsă și, logic, explozia te-a fragmentat în sute de bucățele. Pe care a trebuit să le adun, să le pun la locul lor, apoi să le lipesc cu apă moartă. Crezi că e ușor? Tu nu ești în stare să faci un puzzle cu trei piese, ce am făcut eu e operă de artă.

O amețeală cruntă lovi prințul din senin, amestecată cu o senzație de greață. Vărsă o mâzgă galben-verzuie în care pluteau nepăsătoare un mamelon, o brichetă consumată, trei monede, un pix și un robot făcut din pachete de țigări.

– Aha, deci aici l-am lăsat, zise calul și înșfăcă sfârcul, pe care îl aruncă într-o sacoșă de rafie. Făt-Frumos ignoră întâmplarea și ceru explicații despre explozie.

– Ce să-ți mai zic? întrebă animalul. Te-a aruncat talibanul în aer pentru că promisese să se răzbune pe Spân. Care erai tu, pentru că te-ai ras în cap și ți-ai făcut operații estetice înainte de a ne infiltra în Ocultă ca să nu te recunoască Necuratul. Când a înființat ăsta Biroul Temporal, ne-am transferat acolo, iar tu ai fost trimis în trecut pentru a găsi cartea zeului Nabu, care conține secretele zeilor. Eu am rămas acasă, dar te-am ghidat prin microfon de la distanță. Iar când te-ai întâlnit ca Spân cu noi, cei din trecut, și ne-ai cerut cartea, Harap-Alb te-a aruncat în aer. Iar eu am furat o altă mașină a timpului și am venit ca să te recuperez. După trei ani de la explozie, că nu funcționează prea bine porcăria aia de computer de bord. Chiar așa, unde e mașina cu care ai venit tu? Trabantul?

  – Nu știu nici cum mă cheamă, darămite să-mi amintesc unde am pus vreo mașină sau ce e o mașină, mărturisi prințul. Cine e Harap-Alb ăsta și de ce să se răzbune pe mine? Ce i-am făcut?

– E unul dintre prietenii noștri, căruia i-ai furat caravana cu care voia să cumpere fiicele lui Magenta-Împărat, îi povesti calul. Ileana Cosânzeana, Iana Sânziana și aia grasă, Geta-Daca. Ne-ai mai pus și alte bețe în roate, dar nu stau să ți le povestesc pe toate, că n-am chef. Dacă vrei să le afli, citește „Divina parodie”, prima carte a seriei. Oricum, din punctul nostru de vedere de atunci, ai meritat-o. Acum știm că ai făcut ce ți-a ordonat Scaraoțchi doar pentru a fi lăsat să recuperezi cartea cu secretele zeilor, pe care voiam să o folosim împotriva lui. Dar noi, cei de atunci, nu știam. Iar lui Harap-Alb nici nu îi păsa când ai încercat să îl lămurești. Nici celorlalți, sincer să fiu.

– Care celorlalți?!? întrebă uimit Fătul.

– Prâslea și Greuceanu, replică animalul. Ce, nici pe ăștia nu ți-i amintești? Idioții cu care am trecut printr-o grămadă de aventuri prin toată lumea și chiar prin altele.

– Ce aventuri? Ce idioți? Ce altele? Și de ce am salivă pe ureche?!?

Calul scoase o batistă, îi șterse repede urechea și spuse:

– Saliva e de la… Te-am scuipat ca să nu te deochi. Bine, recunosc, nu mai aveam superglue când ți-am lipit urechea. În fine, ce ai întrebat? A, da, de idioți. Îți spun pe scurt, ca să nu te amețesc. Păi ai plecat de acasă ca să nu te sacrifice tac-tu oficial, Roz-Împărat, eu te-am însoțit, pe drum i-am găsit pe Harap-Alb, Greuceanu și Prâslea, de care n-am mai putut să scăpăm, cu ei am ajuns la zeul Zamolxe pe Tărâmul Celălalt, care ne-a trimis să găsim o carte care conține secretele zeilor. Am trecut prin multe aventuri prin toată lumea, am ajuns și în lumea morților, și pe altă planetă, și într-o dimensiune paralelă, și peste tot, am găsit cartea într-o realitate paralelă, i-am adus-o lui Zamolxe, care s-a dovedit a fi Satan, apoi l-ai bătut în Pădurea Hoia-Baciu și l-ai aruncat într-un portal care l-a trimis în viitor. Noi l-am așteptat acolo mai bine de o mie nouă sute de ani, ne-am infiltrat în Oculta pe care a înființat-o mumă-sa, Talpa Iadului, la ordinul lui, el te-a trimis cu o mașină a timpului în trecut să găsești cartea, Harap-Alb te-a aruncat în aer, eu am venit după tine cu altă mașină a timpului și te-am refăcut, iar acum îți povestesc ce s-a întâmplat. Te-ai lămurit sau vrei să îți spun rezumatul mai rar?

Făt-Frumos îl privi pierdut, de parcă și neuronii îi fuseseră montați de-a-ndoaselea. Poate chiar îi erau, ținând cont de circumstanțe. Înghiți în sec și, după ce oftă de trei ori, întrebă:

– Dacă zici că eram chel înainte să mă arunce individul ăla în aer, de ce am plete acum? Chiar superbe, trebuie să recunosc.

– Pentru că, după ce te-am lipit cu apă moartă, te-am stropit cu apă vie, îl lămuri calul. Iar asta nu doar învie de obicei, ci și regenerează țesutul, așa că te-a adus la setările din fabrică, fără operații estetice și fără păr tăiat. Era nevoie de apă vie, pentru că în trei ani de când te-a aruncat ăla în aer nu au putrezit bucățile din tine, rămânând vii, dar tot au căpătat un miros ciudat pentru că nu ai mai făcut un duș de atâta timp. Înțelegi?

Fătul dădu din cap energic, însă privirea îi trăda în continuare nedumerirea. Drept pentru care animalul îl îndemnă să dea afară tot ce avea pe suflet.

– Încerc să înțeleg tot ce îmi zici, dar m-ai pierdut de mult pe drum și m-ai tot învârtit pe acolo încât m-am rătăcit de mai multe ori, mărturisi prințul. Ziceai că sunt nemuritor, dar după aia că m-a înviat apa vie, deci înțeleg că m-a omorât explozia. Păi ce fel de nemuritor mai sunt în cazul ăsta?

Calul zâmbi de complezență, își adună toată răbdarea pe care o mai avea și îi explică:

– Nu te-a omorât explozia, pentru că ești nemuritor, așa cum am zis. Chiar și dezmembrat în sute de bucăți ai trăit în continuare. În fiecare dintre ele. Apa vie învie de obicei, dar la tine nu era cazul, pentru că erai deja viu. Doar te-a spălat și regenerat. Înțelegi acum?

Nu înțelegea, dar nici nu îndrăzni să ceară lămuriri suplimentare de teama de a nu părea prost. De parcă animalul nu știa cu cine avea de a face de mai bine de două milenii și jumătate. Așa că Fătul schimbă subiectul, sperând să nimerească unul din care să înțeleagă ceva cât de puțin.

– Bun, am înțeles, m-ai lipit la loc. Acum ce facem?

• Acum mergem în timpul nostru, luăm sceptrul lui Dumnezeu pe care i l-am furat îngerului Azazel din Purgatoriu și nu l-am mai lăsat în Rai, ci l-am ascuns pe Pământ, și cu el oprim agenții principali ai Biroului Temporal, pe care Lucifer i-a trimis în trecut cu un fel de bombă pentru a omorî toți zeii dintr-o lovitură. Indiferent ce ar încerca ăia să facă, sceptrul va anula tot și îi va opri. Definitiv, dacă mă enervează.

Complet nedumerit, Făt-Frumos se scărpină la ceafă, își găsi bretonul acolo, apoi îndrăzni să întrebe, deși era convins că nu avea să priceapă nimic:

• Ce e sceptrul ăsta? Sau un dumnezeu? De Rai și Purgatoriu nu mai întreb, că deja am primit prea multe informații de mi s-a umplut mintea și tare mi-e că vor începe să curgă pe afară.

• Sceptrul e… Îți explic mai târziu, nu-ți bate capul cu astea. Acum hai să mergem să luăm sceptrul ăla, că e singura noastră șansă de reușită.

Fătul, însă, nu prea se grăbea.

• Păi bre, eu vin doar dacă e sigură treaba, mormăi el. Ce ne facem dacă sceptrul ăsta nu funcționează? Poate nu mai are baterii, poate se strică, pentru că toate obiectele se defectează la un moment dat, mai ales ălea luate de la chinezi. Te-ai gândit la asta? Că eu nu plec așa, nepregătit, într-o misiune periculoasă.

Calul își înghiți înjurăturile, bău și un litru de apă ca să curgă toate mai bine pe gât, având foarte multe, și își liniști prietenul.

• Nu se strică, pentru că e al lui Dumnezeu, nu de la chinezi.

• Nu știu ce e un dumnezeu și nu pot să am încredere în ce nu știu! exclamă prințul.

Calul mai bău doi litri de apă din același motiv, apoi spuse calm, scrâșnind din măsele:

• Dacă prin nu știu ce minune se strică, avem un plan de rezervă. Îi luăm pe ceilalți trei, ca să avem pe cine sacrifica la nevoie, și plecăm cu toții în urmărirea agenților temporali.

<

p style=”text-align: justify;”>- Stai, bre, stai puțin, îl opri Făt-Frumos. Ia-le pe rând. Care ceilalți trei?

– Eu am vorbit singur până acum? se rățoi calul. Cum care ceilalți? Nu ți-am spus deja? Aceiași idioți pe care i-am tot luat cu noi până acum, că nu avem pe cine altcineva. Adică Prâslea, Greuceanu și Harap-Alb. Am vorbit deja cu îngerul Metatron, o să-i trimită pe îngerii voștri păzitori să îi găsească și să ni-i aducă imediat cum ne întoarcem în timpul nostru.

Prințul se albi la față.

– Harap-Alb ăla care m-a aruncat în aer ca pe un artificiu de Revelion? se sperie el. De ce muma Tălpii Iadului mergem la ăla? Ca să mă explodeze iar?!?

– Nu, mă, stai liniștit, că nu-ți mai face nimic, încercă mârțoaga să îl calmeze. Atunci nu știa că erai tu pentru că erai camuflat, plus că au trecut aproape două mii de ani, plus că sunt eu acolo să te apăr.

– Nici nu mă gândesc! răbufni Fătul. Nu mă duc în gura lupului la un asasin care a încercat deja să mă omoare o dată! Sigur e asasin plătit, că doar ăștia ar fi în stare de asemenea crime împotriva umanității mele!

– Mai rău, e terorist sinucigaș în serie, mormăi calul. Dar nu asta e important. Important e că, așa cum ți-am spus, acum sigur nu mai are nimic cu tine. Și avem nevoie de toți trei. Pentru că probabil va trebui să ne luptăm cu agenții ăia temporali cu bomba, care sunt mai mulți decât noi doi, așa că avem nevoie de o echipă. Și, în afară de ăștia trei, nu cunoaștem pe nimeni atât de inconștient încât să ne însoțească într-o asemenea misiune periculoasă.

– Văleu! se sperie prințul. E periculoasă misiunea? Eu nu mai merg, aici rămân.

Calul își dădu o copită peste ochi.

– Nu periculoasă am vrut să spun, ci eroică, minți el. E o misiune cu un nivel de dificultate scăzut spre deloc, dar eroică pentru că, după ce o vom îndeplini, vom salva întreaga lume, deci vom deveni cei mai mari eroi ai Pământului. Nu vrei să devii cel mai mare erou pe lângă cel mai frumos și mai dorit mascul din toate speciile planetei?

Făt-Frumos căzu pe gânduri. Îi surâdea ideea de a fi admirat și aplaudat ca un veritabil superstar. Dar tot nu era sută la sută convins că merita riscul. Calul îi intui îndoiala, așa că plusă:

– Ca să fii sigur că o să devii mai erou decât toți, tu poți fi căpitanul în misiunea asta, iar eu voi fi secundul tău. Și cum orice căpitan are nevoie de un echipaj, avem nevoie de tâmpiții ăia trei. Care vor fi subalternii noștri și, mai ales, ai tăi. Tu vei fi șeful cel mare, tu vei da ordine, iar noi le vom executa fără comentarii. Avem o mașină a timpului, vom avea și un echipaj, o să fii un căpitan mai tare decât Picard din „Star Trek”. Nu sună bine, căpitane?

Fătul zâmbi pe sub mustață, chiar dacă nu avea una, și încuviință.

– Bine, bre, m-ai convins. N-am înțeles nimic din ce mi-ai zis, dar m-ai convins. În cazul ăsta, în calitate de căpitan, tocmai dau primul meu ordin: hai să mergem în misiune până nu ne-o iau alții înainte și ne fură gloria! Executarea!

Calul sări în picioare și se postă în poziție de drepți. Fătul se ridică cu greu și, deloc surprinzător, începu să se vaite:

– Văleu și văleleu! De ce simt că am șoldul stâng în partea dreaptă?

– Pentru că probabil îl ai, căpitane! replică animalul. O rezolvăm și pe asta după ce terminăm misiunea, fii fără grijă. Acum hai în mașină, că pierdem timpul. Eu conduc, tu poți să stai în dreapta mea ca un adevărat căpitan. Întâi împinge puțin mașina, că nu pornește decât așa, după aia poți să stai în dreapta cât vrei.

Urcă la volanul Daciei 1310, pe care Fătul o împinse până când motorul începu să huruie de parcă ar fi fost montat piesă cu piesă de calul năzdrăvan. Când rabla se puse în mișcare, prințul sări înăuntru pe geam, iar mașina timpului prinse viteză până dispăru printr-un portal temporal strălucitor, lăsând în urmă scântei și o dâră de foc.

În liniștea care se lăsă, lângă un Trabant 601 ascuns neglijent sub un morman de crengi înfrunzite apăru din spatele unui stejar bătrân un lup alb, mare cât un cal, cu ochelari de vedere pe bot. Lângă el dansa legănat un urs polar dubios, care râdea cu un ochi și plângea cu celălalt, iar printre picioarele lor țopăia isteric un porcușor de Guineea alb ca laptele, cu o scânteie ușor psihopată în privire.

Ursul polar trase ușor de o portieră a Trabantului și o smulse fără efort. Animalele priviră curioase interiorul mașinii cu entuziasmul unui copil care a furat traista lui Moș Crăciun.

– Are cineva idee cum pornim drăcovenia asta? întrebă lupul cu o voce joasă, care părea să vină din adâncurile pământului.

Porcușorul de Guineea sări pe scaunul șoferului, se scormoni prin blană, găsi un briceag elvețian din care scoase la iveală un șperaclu și căută un orificiu pentru a-l înfige. După câteva încercări nereușite prin volan, oglinda retrovizoare, scrumieră și propriul nas, nimeri contactul. Motorul hârâi, apoi porni cu un zgomot de oale azvârlite pe scări, iar lupul și ursul se înghesuiră pe bancheta din spate, cel din urmă ținând în brațe portiera smulsă. Scârțâind jalnic din toate îmbinările, mașina prinse viteză la vale și, chiar înainte de a atinge buza unei prăpăstii, dispăru într-un vârtej orbitor de lumină, lăsând în urmă o coloană densă de fum, o dâră de foc, miros de benzină prost rafinată și întrebări fără răspuns. Cel puțin deocamdată.

Descântec de greață și șoc

 

 

Antichitate. Linia temporală Beta

Pe o pajiște din Munții Apuseni, ignorând arșița deloc chinuitoare a verii, nefiind încă inventată încălzirea globală în acea vreme, calul năzdrăvan stătea în fund pe iarbă, cu ochelarii de citit pe bot și cu o lupă mare între dinți. În fața lui se găseau sute de fragmente de carne și os, pe care se chinuia să le unească metodic într-un imens puzzle uman, cu migala unui ceasornicar elvețian. Nu era niciun membru întreg, niciun organ complet, totul fiind sfărâmat în bucăți mici care se mai și mișcau, parcă pentru a-i îngreuna și mai mult munca.

– Asta cred că e o bucată de falcă, își spuse animalul. Sau un călcâi… Nu, sigur e falcă, pentru că miroase a falcă.

Ridică o altă bucățică spre Soare, pentru a o observa mai bine.

– O fi un deget sau o coadă de șopârlă? Nu contează, văd la urmă dacă am nimerit-o.

Scormoni în teancul de fragmente și scoase ceva rotund și lucios.

– Aha! Ăsta-i un ochi! Sau o pietricică!

Se uită mai atent.

– Nu, e găinaț pietrificat de capră neagră. Îl pun deoparte ca piesă de rezervă, în caz că o să am nevoie.

Luă o altă bucată din morman și o studie cu atenție.

– Să vedem… Asta pare o bucată de cot. Sau poate de genunchi? Anatomia umană n-a fost niciodată punctul meu forte. De unde era să știu că o să am cândva nevoie să joc Tetris cu tolomacul?

Privi atent o fotografie a lui Făt-Frumos în costum de baie roz, cu inimioare roșii, și decise:

– Mda, pare a fi partea din spate a urechii stângi. Of, talibane, cum mi-ai dat de muncă…

Partea din spate a urechii stângi începu să se miște, încercând parcă să evadeze. Calul o pocni cu o paletă de muște și o așeză la locul ei, lângă celelalte bucăți care începuseră să se miște mai energic. Le pocni pe toate cu paleta pentru a le liniști și își continuă munca demnă de doctorul Frankenstein.

După câteva ceasuri termină asamblarea întregului corp. Curioase, păsările din jur se opriră din zbor pentru a-i observa ciudata îndeletnicire. Calul își înclină capul când într-o parte, când în cealaltă, pentru a-și admira creația. Totul părea a fi la locul lui iar dacă nu era, chirurgia plastică putea repara cam orice. Important era să fi nimerit organele vitale sau, cel puțin, măcar o parte dintre ele. La prima vedere părea să le fi nimerit, așa că trecu la pasul doi. Aduse din portbagajul Daciei 1310, parcate în apropiere, un borcan pe care scria „Apă moartă”. Goli conținutul peste bucățile umane asamblate mai mult sau mai puțin corect, care începură să se lipească una de cealaltă sfârâind ca uleiul într-o tigaie încinsă. După ce terminară, animalul trase zdravăn de membre pentru a testa calitatea lipiciului natural. Pentru că erau închegate prea bine, se enervă pentru o clipă și reteză cu dinții un deget, gest pe care îl regretă în secunda următoare. Așa că lipi degetul la loc cu superglue, nemaiavând apă moartă. Apoi aduse din portbagaj un alt borcan, de această dată cu apă vie, și îl goli peste leșul proaspăt asamblat. Un abur albăstrui se ridică, corpul începu să tremure ușor și, după câteva clipe, ochii lui Făt-Frumos se deschiseră. Întâi cel asamblat corect și apoi cel strâmb, pe care calul îl fixă cu o copită zdravănă în moalele capului. După ce își reglă focalizarea, Fătul privi uimit animalul și întrebă cu voce stinsă:

– Mama?

Calul își aminti că citise pe undeva despre pierderea temporară a memoriei în astfel de situații, așa că se strădui să îl lămurească cât de bine putu.

– Nu sunt mumă-ta, deși semănăm din profil. Sunt eu, calul tău năzdrăvan. Nu mă mai ții minte?

Fătul îl privi tâmp, de parcă auzea pe sărite.

– Măcar știi cine ești tu? îl întrebă animalul.

Prințul se scărpină în cap și încercă primul răspuns care îi trecu prin minte:

– Calul tău năzdrăvan?

– Nu, tu ești Făt-Frumos, cel mai frumos bărbat din lume. Și nemuritor pe deasupra. Și agent fals al Biroului Temporal. Fiul teoretic al lui Roz-Împărat și practic al lui Lucifer, totodată cel mai bun prieten al meu. Și cel care va aduce Apocalipsa conform unei profeții, dar n-are rost să te umplu acum cu prea multe informații. Ia doar esența din ce ți-am zis: prinț, frumos, prieten. Acum suferi de amnezie temporară, dar o să treacă repede. Sper, spre binele meu.

Prințul nu păru prea lămurit, așa că se ridică în șezut și trecu la o nouă întrebare:

– Unde sunt?

– În Antichitate, veni răspunsul. La șapte sute zece ani de când ai plecat de acasă. Mă rog, dintre ăștia am petrecut șapte sute într-un sanctuar temporal al zeiței Bendis. După aia am mai trăit peste o mie nouă sute de ani, apoi te-ai întors în trecut, iar eu am venit să te recuperez pentru a te aduce în prezent. Așa că poți considera că suntem ori la vreo șapte sute zece ani de când te-ai născut, ori la peste două mii șase sute. Alegi ce vrei, depinde cum ți-e mai ușor să calculezi.

O durere cruntă de cap îl apucă deodată pe Făt-Frumos, care devenea tot mai nelămurit cu cât primea mai multe explicații.

– Au, capul meu, se văită el. Mă doare creierul tare de tot. Poate de la calculele tale.

– Poate pentru că ți l-am pus invers, mormăi calul.

– Cum adică? se miră Fătul.

– Când te-am asamblat puțin mai devreme, e posibil să nu fi pus chiar tot exact unde trebuia, recunoscu animalul. E de înțeles, pentru că erai spart în sute de bucăți iar anatomia umană nu e chiar unul dintre hobby-urile mele. Am făcut ce am putut și ar trebui să apreciezi efortul.

– Cum adică eram în sute de bucăți?!? se alarmă Fătul și căscă ochii cât de mult putu, până îi căzu unul. Pe care i-l fixă calul la loc cu puțină salivă.

– Păi ți-a băgat Harap-Alb pe gât o bucată de dinamită aprinsă și, logic, explozia te-a fragmentat în sute de bucățele. Pe care a trebuit să le adun, să le pun la locul lor, apoi să le lipesc cu apă moartă. Crezi că e ușor? Tu nu ești în stare să faci un puzzle cu trei piese, ce am făcut eu e operă de artă.

O amețeală cruntă lovi prințul din senin, amestecată cu o senzație de greață. Vărsă o mâzgă galben-verzuie în care pluteau nepăsătoare un mamelon, o brichetă consumată, trei monede, un pix și un robot făcut din pachete de țigări.

– Aha, deci aici l-am lăsat, zise calul și înșfăcă sfârcul, pe care îl aruncă într-o sacoșă de rafie. Făt-Frumos ignoră întâmplarea și ceru explicații despre explozie.

– Ce să-ți mai zic? întrebă animalul. Te-a aruncat talibanul în aer pentru că promisese să se răzbune pe Spân. Care erai tu, pentru că te-ai ras în cap și ți-ai făcut operații estetice înainte de a ne infiltra în Ocultă ca să nu te recunoască Necuratul. Când a înființat ăsta Biroul Temporal, ne-am transferat acolo, iar tu ai fost trimis în trecut pentru a găsi cartea zeului Nabu, care conține secretele zeilor. Eu am rămas acasă, dar te-am ghidat prin microfon de la distanță. Iar când te-ai întâlnit ca Spân cu noi, cei din trecut, și ne-ai cerut cartea, Harap-Alb te-a aruncat în aer. Iar eu am furat o altă mașină a timpului și am venit ca să te recuperez. După trei ani de la explozie, că nu funcționează prea bine porcăria aia de computer de bord. Chiar așa, unde e mașina cu care ai venit tu? Trabantul?

  – Nu știu nici cum mă cheamă, darămite să-mi amintesc unde am pus vreo mașină sau ce e o mașină, mărturisi prințul. Cine e Harap-Alb ăsta și de ce să se răzbune pe mine? Ce i-am făcut?

– E unul dintre prietenii noștri, căruia i-ai furat caravana cu care voia să cumpere fiicele lui Magenta-Împărat, îi povesti calul. Ileana Cosânzeana, Iana Sânziana și aia grasă, Geta-Daca. Ne-ai mai pus și alte bețe în roate, dar nu stau să ți le povestesc pe toate, că n-am chef. Dacă vrei să le afli, citește „Divina parodie”, prima carte a seriei. Oricum, din punctul nostru de vedere de atunci, ai meritat-o. Acum știm că ai făcut ce ți-a ordonat Scaraoțchi doar pentru a fi lăsat să recuperezi cartea cu secretele zeilor, pe care voiam să o folosim împotriva lui. Dar noi, cei de atunci, nu știam. Iar lui Harap-Alb nici nu îi păsa când ai încercat să îl lămurești. Nici celorlalți, sincer să fiu.

– Care celorlalți?!? întrebă uimit Fătul.

– Prâslea și Greuceanu, replică animalul. Ce, nici pe ăștia nu ți-i amintești? Idioții cu care am trecut printr-o grămadă de aventuri prin toată lumea și chiar prin altele.

– Ce aventuri? Ce idioți? Ce altele? Și de ce am salivă pe ureche?!?

Calul scoase o batistă, îi șterse repede urechea și spuse:

– Saliva e de la… Te-am scuipat ca să nu te deochi. Bine, recunosc, nu mai aveam superglue când ți-am lipit urechea. În fine, ce ai întrebat? A, da, de idioți. Îți spun pe scurt, ca să nu te amețesc. Păi ai plecat de acasă ca să nu te sacrifice tac-tu oficial, Roz-Împărat, eu te-am însoțit, pe drum i-am găsit pe Harap-Alb, Greuceanu și Prâslea, de care n-am mai putut să scăpăm, cu ei am ajuns la zeul Zamolxe pe Tărâmul Celălalt, care ne-a trimis să găsim o carte care conține secretele zeilor. Am trecut prin multe aventuri prin toată lumea, am ajuns și în lumea morților, și pe altă planetă, și într-o dimensiune paralelă, și peste tot, am găsit cartea într-o realitate paralelă, i-am adus-o lui Zamolxe, care s-a dovedit a fi Satan, apoi l-ai bătut în Pădurea Hoia-Baciu și l-ai aruncat într-un portal care l-a trimis în viitor. Noi l-am așteptat acolo mai bine de o mie nouă sute de ani, ne-am infiltrat în Oculta pe care a înființat-o mumă-sa, Talpa Iadului, la ordinul lui, el te-a trimis cu o mașină a timpului în trecut să găsești cartea, Harap-Alb te-a aruncat în aer, eu am venit după tine cu altă mașină a timpului și te-am refăcut, iar acum îți povestesc ce s-a întâmplat. Te-ai lămurit sau vrei să îți spun rezumatul mai rar?

Făt-Frumos îl privi pierdut, de parcă și neuronii îi fuseseră montați de-a-ndoaselea. Poate chiar îi erau, ținând cont de circumstanțe. Înghiți în sec și, după ce oftă de trei ori, întrebă:

– Dacă zici că eram chel înainte să mă arunce individul ăla în aer, de ce am plete acum? Chiar superbe, trebuie să recunosc.

– Pentru că, după ce te-am lipit cu apă moartă, te-am stropit cu apă vie, îl lămuri calul. Iar asta nu doar învie de obicei, ci și regenerează țesutul, așa că te-a adus la setările din fabrică, fără operații estetice și fără păr tăiat. Era nevoie de apă vie, pentru că în trei ani de când te-a aruncat ăla în aer nu au putrezit bucățile din tine, rămânând vii, dar tot au căpătat un miros ciudat pentru că nu ai mai făcut un duș de atâta timp. Înțelegi?

Fătul dădu din cap energic, însă privirea îi trăda în continuare nedumerirea. Drept pentru care animalul îl îndemnă să dea afară tot ce avea pe suflet.

– Încerc să înțeleg tot ce îmi zici, dar m-ai pierdut de mult pe drum și m-ai tot învârtit pe acolo încât m-am rătăcit de mai multe ori, mărturisi prințul. Ziceai că sunt nemuritor, dar după aia că m-a înviat apa vie, deci înțeleg că m-a omorât explozia. Păi ce fel de nemuritor mai sunt în cazul ăsta?

Calul zâmbi de complezență, își adună toată răbdarea pe care o mai avea și îi explică:

– Nu te-a omorât explozia, pentru că ești nemuritor, așa cum am zis. Chiar și dezmembrat în sute de bucăți ai trăit în continuare. În fiecare dintre ele. Apa vie învie de obicei, dar la tine nu era cazul, pentru că erai deja viu. Doar te-a spălat și regenerat. Înțelegi acum?

Nu înțelegea, dar nici nu îndrăzni să ceară lămuriri suplimentare de teama de a nu părea prost. De parcă animalul nu știa cu cine avea de a face de mai bine de două milenii și jumătate. Așa că Fătul schimbă subiectul, sperând să nimerească unul din care să înțeleagă ceva cât de puțin.

– Bun, am înțeles, m-ai lipit la loc. Acum ce facem?

– Acum mergem în timpul nostru, îi luăm pe ceilalți trei, ca să avem pe cine sacrifica la nevoie, apoi plecăm în urmărirea agenților principali ai Biroului Temporal, pe care Lucifer i-a trimis în trecut cu un fel de bombă pentru a omorî toți zeii dintr-o lovitură.

– Stai, bre, stai puțin, îl opri Făt-Frumos. Ia-le pe rând. Care ceilalți trei?

– Eu am vorbit singur până acum? se rățoi calul. Cum care ceilalți? Nu ți-am spus deja? Aceiași idioți pe care i-am tot luat cu noi până acum, că nu avem pe cine altcineva. Adică Prâslea, Greuceanu și Harap-Alb. Am vorbit deja cu îngerul Metatron, o să-i trimită pe îngerii voștri păzitori să îi găsească și să ni-i aducă imediat cum ne întoarcem în timpul nostru.

Prințul se albi la față.

– Harap-Alb ăla care m-a aruncat în aer ca pe un artificiu de Revelion? se sperie el. De ce muma Tălpii Iadului mergem la ăla? Ca să mă explodeze iar?!?

– Nu, mă, stai liniștit, că nu-ți mai face nimic, încercă mârțoaga să îl calmeze. Atunci nu știa că erai tu pentru că erai camuflat, plus că au trecut aproape două mii de ani, plus că sunt eu acolo să te apăr.

– Nici nu mă gândesc! răbufni Fătul. Nu mă duc în gura lupului la un asasin care a încercat deja să mă omoare o dată! Sigur e asasin plătit, că doar ăștia ar fi în stare de asemenea crime împotriva umanității mele!

– Mai rău, e terorist sinucigaș în serie, mormăi calul. Dar nu asta e important. Important e că, așa cum ți-am spus, acum sigur nu mai are nimic cu tine. Și avem nevoie de toți trei. Pentru că probabil va trebui să ne luptăm cu agenții ăia temporali cu bomba, care sunt mai mulți decât noi doi, așa că avem nevoie de o echipă. Și, în afară de ăștia trei, nu cunoaștem pe nimeni atât de inconștient încât să ne însoțească într-o asemenea misiune periculoasă.

– Văleu! se sperie prințul. E periculoasă misiunea? Eu nu mai merg, aici rămân.

Calul își dădu o copită peste ochi.

– Nu periculoasă am vrut să spun, ci eroică, minți el. E o misiune cu un nivel de dificultate scăzut spre deloc, dar eroică pentru că, după ce o vom îndeplini, vom salva întreaga lume, deci vom deveni cei mai mari eroi ai Pământului. Nu vrei să devii cel mai mare erou pe lângă cel mai frumos și mai dorit mascul din toate speciile planetei?

Făt-Frumos căzu pe gânduri. Îi surâdea ideea de a fi admirat și aplaudat ca un veritabil superstar. Dar tot nu era sută la sută convins că merita riscul. Calul îi intui îndoiala, așa că plusă:

– Ca să fii sigur că o să devii mai erou decât toți, tu poți fi căpitanul în misiunea asta, iar eu voi fi secundul tău. Și cum orice căpitan are nevoie de un echipaj, avem nevoie de tâmpiții ăia trei. Care vor fi subalternii noștri și, mai ales, ai tăi. Tu vei fi șeful cel mare, tu vei da ordine, iar noi le vom executa fără comentarii. Avem o mașină a timpului, vom avea și un echipaj, o să fii un căpitan mai tare decât Picard din „Star Trek”. Nu sună bine, căpitane?

Fătul zâmbi pe sub mustață, chiar dacă nu avea una, și încuviință.

– Bine, bre, m-ai convins. N-am înțeles nimic din ce mi-ai zis, dar m-ai convins. În cazul ăsta, în calitate de căpitan, tocmai dau primul meu ordin: hai să mergem în misiune până nu ne-o iau alții înainte și ne fură gloria! Executarea!

Calul sări în picioare și se postă în poziție de drepți. Fătul se ridică cu greu și, deloc surprinzător, începu să se vaite:

– Văleu și văleleu! De ce simt că am șoldul stâng în partea dreaptă?

– Pentru că probabil îl ai, căpitane! replică animalul. O rezolvăm și pe asta după ce terminăm misiunea, fii fără grijă. Acum hai în mașină, că pierdem timpul. Eu conduc, tu poți să stai în dreapta mea ca un adevărat căpitan. Întâi împinge puțin mașina, că nu pornește decât așa, după aia poți să stai în dreapta cât vrei.

Urcă la volanul Daciei 1310, pe care Fătul o împinse până când motorul începu să huruie de parcă ar fi fost montat piesă cu piesă de calul năzdrăvan. Când rabla se puse în mișcare, prințul sări înăuntru pe geam, iar mașina timpului prinse viteză până dispăru printr-un portal temporal strălucitor, lăsând în urmă scântei și o dâră de foc.

În liniștea care se lăsă, lângă un Trabant 601 ascuns neglijent sub un morman de crengi înfrunzite apăru din spatele unui stejar bătrân un lup alb, mare cât un cal, cu ochelari de vedere pe bot. Lângă el dansa legănat un urs polar dubios, care râdea cu un ochi și plângea cu celălalt, iar printre picioarele lor țopăia isteric un porcușor de Guineea alb ca laptele, cu o scânteie ușor psihopată în privire.

Ursul polar trase ușor de o portieră a Trabantului și o smulse fără efort. Animalele priviră curioase interiorul mașinii cu entuziasmul unui copil care a furat traista lui Moș Crăciun.

– Are cineva idee cum pornim drăcovenia asta? întrebă lupul cu o voce joasă, care părea să vină din adâncurile pământului.

Porcușorul de Guineea sări pe scaunul șoferului, se scormoni prin blană, găsi un briceag elvețian din care scoase la iveală un șperaclu și căută un orificiu pentru a-l înfige. După câteva încercări nereușite prin volan, oglinda retrovizoare, scrumieră și propriul nas, nimeri contactul. Motorul hârâi, apoi porni cu un zgomot de oale azvârlite pe scări, iar lupul și ursul se înghesuiră pe bancheta din spate, cel din urmă ținând în brațe portiera smulsă. Scârțâind jalnic din toate îmbinările, mașina prinse viteză la vale și, chiar înainte de a atinge buza unei prăpăstii, dispăru într-un vârtej orbitor de lumină, lăsând în urmă o coloană densă de fum, o dâră de foc, miros de benzină prost rafinată și întrebări fără răspuns. Cel puțin deocamdată.