Ilie Cleopa este unul dintre cei mai importanți și mai respectați reprezentanți ai ortodoxismului românesc. Arhimandritul Ioanichie Bălan spunea despre el: „Părintele Cleopa este considerat, pe drept cuvânt, unul din cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai monahismului românesc contemporan. Viaţa sa interioară exemplară, de ascet şi sihastru consacrat, experienţa sa în nevoinţa monahală, vastele sale cunoștinţe scripturistice şi patristice de autodidact care te uimesc, memoria sa rar întâlnită, blândeţea, dragostea sa de oameni, râvna pentru Dumnezeu şi cuvântul său hotărât, înţelept şi precis, unit cu darul frumoasei vorbiri în grai dulce moldovenesc fac din Arhimandritul Cleopa Ilie o personalitate în spiritualitatea noastră ortodoxă. Credincioşii, numeroşii săi fii duhovniceşti, călugări şi mireni, îl socotesc ca fiind o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru Biserica noastră”. Creștinii îl stimează atât de mult, încât foarte mulți se închină la mormântul său și la fosta lui chilie, de unde iau pământ și flori, susținând că „simt ajutor, prin rugăciunile sfinției sale”. La sfârșitul anului 2005, Biserica Ortodoxă Română a declarat că are în vedere deschiderea procesului de canonizare a părintelui Cleopa, precum și trecerea lui în calendar sub numele Cuviosul Cleopa de la Sihăstria. Pentru a înțelege de ce merită atât de mult să fie nu doar iubit și respectat, ci și canonizat, nu trebuie decât să citim câteva dintre cuvintele lui. De exemplu, un fragment din volumul al șaptelea al lucrării Ne vorbește părintele Cleopa:
„Am văzut, pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc, zicând: «pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei». Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeţi că, până la venirea lui Iisus Hristos, China, India, Japonia şi Insula Java şi atâtea state se închinau la idoli, la diavoli, la Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru şi la toţi dracii? Voi ştiţi că până la venirea Domnului, oamenii sălbatici şi nebuni, pentru fiecare păcat aveau un zeu? Marte, zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată trebuia să se facă război, să omoare cât mai mulţi oameni, că aşa îi plăcea. Venera, zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, trebuia ca toţi să se sfădească şi să se bată, că aşa-i plăcea zeiţei discordiei. Nemfis, zeiţa frumuseţii. De-acolo ne-au rămas cerceii şi podoabele femeieşti. Când o aduceau, îi puneau cercei de aur, mărgele de aur şi toţi trebuiau să fie pudraţi, cu zorzoane, inele, cercei şi să joace în faţa ei. Că aşa-i plăcea zeiţei Nemfis. Apoi Afrodita, zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia şi o trăgeau într-o pădure deasă şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai mari urgii înaintea ei, că aşa îi plăcea ei, desfrâul şi urgiile. Era Neptul, zeul apelor, Uranus, zeul pământului. Era şi Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni şi la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau Noroc, cum îi zicem astăzi? I se purta statuia într-o căruţă cu două roţi, 
făcută din aramă sau din argint. În spate, zeul Noroc avea un cuptor de aramă şi în faţa lui o tigaie din aramă; şi-i dădeau foc lui Noroc pe la spate, până se înroşea şi tigaia, şi el. Popii lui purtau în mâini nişte securi mari, ascuţite. Ce jertfă primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau în satul tău, de unde eşti tu. Trăgeau căruţa lui Noroc cu tigaia roşie, înfierbântată, şi strigau, bătând din palme: «Cine vrea să aibă noroc, să aducă jertfă lui Noroc!…» Atunci, nebunele de femei ziceau una alteia: «Cumătră, îţi dai copilul?» «Îl dau, ca să am noroc!». Lua muierea copilul de la sân şi îl dădea în mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţi şi îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă. Până la 40-50 de copii se puneau odată în tigaia aceea. Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeţi. Aşa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor în fundul iadului. Acolo stau în vecii vecilor, că au dat jertfă lui Noroc. Voi nu vedeţi ce zice Isaia? «Vai de cei ce fac masă dracilor şi aduc jertfă lui Noroc!» Şi voi, creştinilor, îi scrieţi numele pe pomelnic. Vai de mine! Mare nebunie, mare rătăcire! N-ai pe Dumnezeu? Pui pe dracul Noroc? Numai ce auzi pe beţivi la crâşmă, zicând: «Hai noroc, cumătre!» Uneori, vezi creştini pe drum că se salută: «Hai noroc, vecine!». Dacă l-ai întreba cine-i noroc, nu ştie, dar ştie să-l pomenească. Mai chemi pe dracul Noroc după atâtea mii de an? Te închini lui satana? Zi: «Bună ziua, cumătre! Bună ziua, vecine! Bună seara, mătuşă!» Când zici «bună ziua», arăţi că Dumnezeu e bun. Vă rog să nu-l mai puneţi pe pomelnicele voastre şi nici să nu-l mai pomeniţi pe idolul Noroc!”
Sunt sigur că creștinii au sorbit cuvintele cuviosului părinte precum Oana Roman două vagoane de clătite. Cu toate că nu am nici pe departe „vastele sale cunoștinţe scripturistice”, n-am putut să nu remarc o serie de erori grave printre prea-sfintele cuvinte ale prea-sfântului Părinte. Zece, precum poruncile dictate lui Moise. Ori le-o fi strecurat Diavolul acolo, pentru a ispiti turma de robi ai lui Hristos care îndrăznește să cerceteze, în loc să creadă, ori Necuratul mi-a întunecat mie mintea, pentru a-mi asigura un loc într-un cazan cu smoală din fundul Iadului. Oricum ar fi, trebuie să subliniez acele nereguli, măcar în speranța că bunul Dumnezeu, care a omorât din dragoste sataniștii copii egipteni în vremea lui Moise (și alte câteva milioane pe parcursul istoriei), se va milostivi și îmi va arăta calea cea dreaptă. Doamne, binecuvântează-mă cu înțelepciunea pe care i-ai oferit-o sfântului Solomon, pe care a folosit-o pentru a propune tăierea unui copil în două! Și permite-mi să-mi exprim îndoielile ca nelegiuitul apostol Toma, în speranța că-mi vei arăta și mie găurile… din palme. Așadar:
1. Cine naiba (scuză-mi, Doamne, limbajul) e Nemfis, „zeiţa frumuseţii”? Sau, vorba celebră a trupei Smokie, „Nemfis, Nemfis, who the fuck is Nemfis?”. E un derivat al orașului egiptean Memphis? O fi vorba despre zeița egipteană Nephtys? Sau un hibrid între cele două nume? Ori un nume inventat de sfântul părinte, cuprins în acel moment de un lapsus păcătos? Nu există nicio zeitate cu acest nume, decât în imaginația lui.
2. Afrodita era zeița desfrâului iar discipolii ei îi trăgeau statuia într-o pădure pentru a o pune de o „urgie”? În primul rând, Afrodita era zeița frumuseții și a iubirii (nu inventata Nemfis). În al doilea, conform DEX-ului, „urgie” înseamnă „nenorocire mare; năpastă”, „dezlănțuire violentă de forțe ale naturii; prăpăd” sau „comportare, faptă, ma
nifestare de om dușmănos, furios etc.” ori „ură, furie”. Ar trebui să înțelegem că grecii antici duceau statuia Afroditei în pădure apoi se băteau ca chiorii? Dădeau foc la copaci, trăgeau animalele de cozi? Jucau fotbal cu iepuri și veverițe în loc de mingi, țipând „mergem la Mondial, că suntem mai tari ca românii”? Sau pocneau pui de căprioară urlând „This is Sparta”? Cuvântul pe care părintele Cleopa îl căuta este „orgie”, care înseamnă cu totul altceva. E drept că în cultul Afroditei se practicau și orgii, dar cel mai adesea erau organizate în temple. Chiar nu era nevoie ca înfierbântații discipoli ai ei să-i care statuia în boscheții unei păduri, pentru un „gang bang” rapid. Dar cine stă să se încurce în astfel de amănunte? Părintele Cleopa în niciun caz.
3. „Venera, zeiţa discordiei”?!? De fapt, Venera era la romani unul dintre numele alternative ale zeiței Venus, aceeași Afrodita de mai devreme a grecilor. Zeița discordiei era numită Eris de către greci și Discordia de către romani, dar se pare că prea-smintitul (pardon, prea-sfințitul) Cleopa a studiat o altă mitologie, diferită de cea pe care o cunoaștem noi. Căci încurcate sunt căile neuronale ale domnului… Cleopa.
4. „Neptul, zeul apelor”? Poate Neptun, zeul mărilor la romani. Dacă n-o fi o greșeală de tipar iar părintele chiar s-a împotmolit în acest nume simplu, mă întreb ce ar fi ieșit dacă ar fi încercat denumirea greacă a acestei divinități, adică Poseidon. Sper că nu… Poseidol, care sună a alifie.
5. „Uranus, zeul pământului”? Să-mi fie cu pardon dar nu pot să nu mă întreb unde sunt „vastele sale cunoștinţe scripturistice şi patristice de autodidact care te uimesc”, despre care vorbea arhimandritul Bălan. Uranus la greci (mai exact Ouranos), numit Caelus de romani, era zeul Cerului. De fapt, exact asta înseamnă și numele său. Mama și soția sa, Gaia, era zeița Pământului. Dar dacă Iisus a spus „precum în Cer, așa și pe Pământ”, e ușor să se creeze o confuzie între cei doi termeni în mințile cuiva considerat „o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru Biserica noastră”.
6. Moloh era „zeul fericirii, la romani, la sumerieni şi la cartaginezi”? Sumerienii n-au auzit în viața lor de această zeitate, iar romanii i-au întâlnit numele doar vag, fără a simți nevoia să-i adopte cultul. Moloch era o zeitate amonită, venerată și de canaaniți, fenicieni, cartaginezi și levantini. Numele său înseamnă „regele”, ceea ce îl transformă în conducătorul zeilor, însă nu există nici măcar un singur amănunt care să îl lege de fericire. Prin urmare, nu avem niciun motiv să îl considerăm „zeul fericirii”, așa cum dorește nea Cleopa sau, mai exact, „cuvântul său hotărât, înţelept şi precis, unit cu darul frumoasei vorbiri în grai dulce moldovenesc”. E ghini di tăt, părinte, nu-i așa?
7. Cine naiba (ptiu, Doamne, iar am scăpat cuvântul necurat) îl numea Noroc pe Moloch?!? Absolut nimeni! Nu există nicio singură legătură a lui Moloch cu norocul, darămite o redenumire a sa. Și de când are cuvântul „noroc” o conotație negativă? Când cineva pronunță acest cuvânt înseamnă că se închină Diavolului sau doar îl cheamă „pe dracul Noroc după atâtea mii de ani”? În acest caz, cum se face că Biblia, cartea de căpătâi a oricărui creștin (implicit și a lui Cleopa), nu susține această 
inepție? „Zilpa, roaba Liei, a născut lui Iacov un fiu. Atunci a zis Lia: «Noroc» Şi i-a pus numele Gad” (Facerea 30:10-11). Acest Gad sau Noroc a devenit tatăl unuia dintre cele douăsprezece triburi ale israeliților. În Cartea Întâia a Regilor 22:5, un prooroc pe nume Gad l-a sfătuit pe regele David să plece din Moab în Iuda. În Cartea a Doua a Regilor (capitolul 24), Dumnezeu îi vorbește lui David prin acest prooroc. În Cartea Întâia a Cronicilor 29:29 se spune că „Gad văzătorul” a scris o istorie a regelui David. În aceste cazuri, Gad sau Noroc nu reprezintă o invocare a Diavolului? Ori Biblia reprezintă o excepție, pentru că e „cuvântul Domnului”, iar Domnul are voie să încalce orice regulă? E drept că în Cartea lui Isaia 65:11 se vorbește despre o zeitate canaanită, numită Gad, diferită de Moloch. Însă, ținând cont de celelalte două personaje biblice ce poartă acest nume, nu putem considera cuvântul „noroc” o închinare la Satan. Despre noroc pomenește și Cartea lui Tobit, bineînțeles, tot fără nicio conotație negativă: „Şi-i zicea slujnica: «Da, tu eşti cea care ţi-ai ucis bărbaţii? Căci, iată, ai fost dată în căsătorie la şapte, şi n-ai avut noroc de nici unul!»” (3:8). Norocul e întâlnit și în Cartea lui Ieremia, având același sens pe care îl cunoaștem cu toții (mai puțin Cleopa): „Dar a doua zi Paşhurr a dat drumul lui Ieremia din temniţă şi Ieremia i-a zis: «Domnul nu te mai numeşte Paşhurr (Noroc din toate părţile), ci Magor Misabib (Spaimă din toate părţile)»” (20:3). Până la urmă, cine are dreptate, stimate oițe? Biblia sau părintele Cleopa?
8. „Voi nu vedeţi ce zice Isaia? «Vai de cei ce fac masă dracilor şi aduc jertfă lui Noroc!»”, spunea părintele Cleopa. Din păcate, nu și Isaia. Citatul biblic este următorul: „Şi voi, cei ce aţi părăsit pe Domnul, care aţi uitat de muntele Meu cel sfânt, care întindeţi masă pentru dumnezeul Gad şi umpleţi o cupă pentru Meni” (Isaia 65:11). Se pare că „memoria sa rar întâlnită”, lăudată de arhimandritul Bălan, mai dădea și rateuri uneori. Astfel se explică și numeroasele confuzii mitologice din mintea mult prea-luminată a mult prea-fericitului Cleopa.
9. În fața statuii lui Moloch se afla „o tigaie din aramă” care se încingea și „până la 40-50 de copii se puneau odată în tigaia aceea”? Nu știu ce tigăi a văzut nea Cleopa la viața lui, dar ce descrie el sigur nu e tigaie ci, mai degrabă, piscină. Ori a lansat Bahmuțeanca o nouă tigaie, numai bună pentru hrănit un sat întreg. „Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeţi”. Cum o fi mirosul de copii proaspeți? Există oare și miros de copii vechi? Oare în urma lui Cleopa nu mirosea a creier încins (și proaspăt, neapărat) în timp ce debita asemenea tâmpenii?
10. „Buda” e Buddha, că vorbim despre numele unui personaj, nu despre căcătoarea unde îi veneau cele mai bune idei creștine viitorului sfânt din calendarul ortodox.
Și pentru că a dat dovadă de idei dintre cele mai bune, în cartea sa, Drumul sufletului după moarte, părintele Cleopa ne-a sfătuit următoarele: „Când vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soția, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adu preotul și-l spovedește curat de toate păcatele”. De ce să facem asta? Pentru că popii sunt specializați în acordarea primului ajutor? Sau pentru că au vindecat vreo boală până acum? Ori prea extaziatul voia să ne vadă pe toți morți? Tot Ilie Cleopa este cel care, la un moment dat, afirma că „până la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt”. Ceea ce trebuie să înțelegem e că sufletele tuturor oamenilor, inclusiv ale celor care respectau poruncile lui Dumnezeu (printre care enumerăm profeţii sau sfinţii), ajungeau direct în iad. Şi acolo au rămas timp de multe mii de ani, până a venit Iisus să deschidă raiul. Prin urmare, nu conta dacă oamenii erau buni, dacă erau aleşi de Dumnezeu pentru diferite misiuni (aşa cum sunt profeţii Vechiului Testament), sau dacă respectau cu sfinţenie învăţăturile preoţilor. Cu toţii ajungeau în iad. Dar totuşi Tatăl ceresc avea grijă de ei, ferindu-i de focul Gheenei şi de furcile încornora
ţilor demoni. Şi stăteau bieţii de ei în cazanele cu smoală, plictisiţi şi frustraţi, întrebându-se când va veni Iisus cu cheia porţii raiului sau, măcar, de ce Dumnezeul atotputernic nu face o altă cheie. În Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum, Cleopa ne-a lovit cu o nouă serie de inepții. Una dintre ele se referă la același Rai, pe care îl confundă în continuare cu Grădina Edenului. Pentru Cleopa, Raiul, care „era de câteva zeci de ori mai mare decât Europa”, se afla în Mesopotamia. Nu știm cum a încăput în Mesopotamia acest Rai uriaș, de zeci de ori mai mare decât un continent dar, bănuiesc că, împăturit cu grijă la colțuri și înghesuit cu putere… intră până la urmă. Dacă nu, „mai taie din el, dă-l dracu’”, vorba braconierului mustăcios. „De la potop s-a ridicat Raiul în văzduh către răsărit”, mai spune nea Cleopa, pentru că, dacă șerpii și măgărițele pot vorbi iar din doi oameni pot lua naștere patru rase diferite și alte câteva subrase, de ce nu ar putea zbura și grădinile? Mai ales cele fermecate, mai mari decât continentul pe care sunt așezate, în care se găsesc pomi magici și șerpi vorbitori. Cleopa ne mai spune că tot acolo, în Irak, „a fost Turnul Babel, făcut de Nimrod, împăratul Babilonului. Singurul uriaș care s-a născut după potop”. Prea smintitul părinte ne dovedește din nou că nu-și cunoaște Biblia, ci o povestește ca Mahommed când a compus Coranul. Dacă ar fi cunoscut-o, ar fi știut probabil de Goliath, cel ucis de păstorul David, dar și de uriașii descoperiți în Canaan de evreii fugiți din Egipt sub conducerea lui Moise. Bineînțeles că în Biblie Nimrod nu are nicio legătură cu Turnul Babel, dar imaginația părintelui Cleopa încerca în acel moment să atingă apogeul. „El a zis că nu se teme că mai vine un potop, și a zidit turnul Babel pe un loc înalt”, a plusat „unul din cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai monahismului românesc contemporan”, deși în Geneza biblică avem o altă poveste, unde un grup de oameni a încercat să construiască Turnul pentru a ajunge la cer. „Când S-a pogorât Dumnezeu, Nimrod era pe lângă turn. Și la un cutremur mare, turnul s-a risipit pe jumătate și l-a prins și pe Nimrod. Acolo i-a fost moartea!”. Părinte, de unde le scoți?!? Nu știu ce naiba ai fumat, dar vreau și eu…
Cleopa se lăuda chiar că a avut parte de o întâlnire de gradul III. În Viața părintelui Cleopa, scrisă de arhimandritul Ioanichie Bălan, afirma următoarele: „Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica și eram pe la sfârșitul Utreniei, când deodată aud: buf, 
buf, buf! Se cutremura pământul. Eu am ieșit să văd ce se aude, dar când am deschis ușa la bordei am văzut afară o lumină mare și în lumină, o mașină de alamă cu multe roți. Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate albi și pe jumătate negri, care numai atât a zis apăsat: «Ce cauți aici?» Atunci mi-am adus aminte ce zic Sfinții Părinți. Că dacă ai Sfintele Taine, îl ai pe Hristos viu! Eu aveam Sfintele Taine într-o scorbură de brad în bordei. Și când am văzut așa, am intrat repede înăuntru, am cuprins bradul cu Sfintele Taine în brațe și numai atât am zis: «Doamne Iisuse, nu mă lăsa!» Să vezi tu atunci rugăciune când este dracul la ușă! Și când m-am uitat din nou afară, l-am văzut cum se dădea înapoi alungat de puterea lui Hristos. Lângă bordei era o râpă mare unde a căzut acel duh necurat. Dar cum a căzut? Când a ajuns la râpă, s-a dat de trei ori peste cap cu tot cu mașină și pe urmă a căzut și s-a făcut un zgomot mare de mi-au țiuit urechile până a doua zi la ora unu”. În cazul în care părintele nu era „fumat” în acea zi și întâmplarea este reală, mă gândesc că acel „om înalt” n-a plecat din cauza rugăciunilor, ci de frica lui Cleopa. Nu e bine să te pui cu nebunul, mai ales când ești singur cu el noaptea, în pădure. Dar dacă acel om era vreun pădurar care s-a prăbușit cu mașina în râpă, în timp ce nebunul își freca mâinile de bucurie că a învins „demonul”?
Nu-ți trebuie cunoștințe de psihiatrie pentru a-ți da seama că Ilie Cleopa nu avea toate țiglele pe clopotniță sau că turla sa era plină de lilieci. Înțeleg asta foarte bine, citind doar câteva dintre aberațiile sale. Ceea ce 
nu pot însă să înțeleg este cum de s-au găsit atâtea sute de mii de oameni care să-l cinstească, respecte și chiar venereze. Și de ce naiba ar vrea cineva să-l canonizeze? Pentru scenariile rupte de realitate pe care le inventa? Pentru necunoașterea Bibliei? Pentru lipsa logicii? Sau pentru profețiile pe care le-a făcut, dar nu s-au împlinit? Cum se face că ne alegem ca modele doar oameni dereglați, însă ne ignorăm complet adevăratele valori? Oare câți mai știu astăzi cu ce se ocupau Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henry Coandă, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Aslan sau Emil Racoviță? Punem pariu că numărul lor e mult mai mic decât cel al fanilor lui Cleopa? Având talentul de a cinsti astfel de oameni, de ce ne mai mirăm că toți care ne conduc țara de la Revoluție încoace n-au făcut decât să ne îngroape de vii în mocirlă? Sau că nu mai reușim să ajungem la un turneu final de fotbal de foarte mulți ani?
PS: Când în multe state europene Biserica a donat bani și chiar terenuri în încercarea de a ajuta țările respective să depășească perioada de criză financiară, Biserica Ortodoxă Română face lucrurile tocmai invers. Nu doar că primește anual din ce în ce mai mulți bani din bugetul țării și își desfășoară numeroase afaceri pentru care nu plătește absolut nicio taxă 
(fără a mai lua în calcul banii donați de turma de drept-credincioși), dar a reușit să găsească încă o metodă de a stoarce și mai mulți bani din buzunarele noastre. Recent a cerut să-i fie retrocedate aproximativ 2.200 de clădiri confiscate de regimul comunist, printre care liceul Dinu Lipatti sau Academia Tehnică Militară. Cu mâna întinsă lung până în bugetul nostru și-așa sărac, patriarhul Daniel nu s-a sfiit să declare că „restituirea completă a bunurilor bisericeşti este necesară pentru a ajuta biserica în multiplele ei activităţi”. Astfel, B.O.R.-ul va primi înapoi majoritatea clădirilor, urmând să primească niște sume colosale din închirierea celorlalte, cum ar fi instituțiile de învățământ, de exemplu. Bineînțeles că nici aceste venituri nu vor fi impozitate. Și astfel, Biserica Ortodoxă Română se va îmbogăți practic peste noapte mult mai mult, cu ajutorul banilor noștri. Dar bine că avem învățăturile fanatice ale lui Cleopa care să ne țină de frig, de foame și de sete, în timp ce admirăm palatele popilor și mașinile lor luxoase. Mânca-te-ar Raiul, părinte, cu toți popii tăi, că nu mai scăpăm odată de voi!
