Epoca de Piatră. Linia temporală Gamma
.
Peisajul se schimbase dramatic de când Prâslea și calul năzdrăvan părăsiseră Grădina Edenului. Verdele luxuriant și pâraiele cristaline lăsaseră locul unei stepe aspre, presărate cu stânci colțuroase și pâlcuri de copaci cu frunze tari ca pielea tăbăcită. Aerul era mai greu, încărcat cu praf și un iz de ceva sălbatic, nedefinit. Calul se opri din mers iar nările sale fremătară, captând mirosul primordial necunoscut.
– Ceva nu e în regulă, murmură el, iar ochii săi șpanchi scanară rapid împrejurimile. Simt un pericol cum n-am mai întâlnit până acum.
– E pericolul să mor de foame, bombăni Prâslea. Îmi chiorăie mațele de parcă vor să câștige Eurovisionul și mă mai și deprimă peisajul ăsta, în care nu găsești nici măcar un fruct amărât sau vreo bucată de pizza pe jos. Măcar de ne-ar fi gătit tanti Eva niște friptură de brontozaur, dar zgârcita aia bagă scuza că n-a descoperit încă focul. Acum sper să se înțeleagă de ce nu-mi suport neamul: dacă rădăcina e putredă, n-are cum să fie bun restul arborelui genealogic.
– Taci și grăbește pasul, că instinctele mele animalice presimt un pericol ascuns, îl repezi calul. Și fii cu ochii în toate părțile ca să nu fim luați prin surprindere. Cu toți cei patru ochi.
– Cine ar fi crezut că glumele pe seama ochelarilor mei nu au haz nici după două milenii? întrebă retoric băiatul. Sunt la fel de bune ca instinctele tale animalice, care dau erori de când te știu, de parcă au fost instalate de pe un soft piratat doar pe jumătate. Nu simt pericolul când suntem la un pas de moarte, dar sigur că o să am încredere în ele de data asta. Și ca să vezi că te cred, o să-mi încordez și urechile pentru că nu ne putem baza doar pe cei patru ochi ai mei. Să-mi întredeschid și al treilea ochi sau e de ajuns?
Nu apucă să primească o înjurătură binemeritată, că pământul începu să tremure sub picioarele lor. La început vibrații subtile, apoi zguduituri tot mai puternice, de parcă solul avea chiorăituri stomacale la fel ca Prâslea.
– Cabalino, nu știu cum faci trucul ăsta, dar nu mă convingi, anunță băiatul. Ar trebui să știi deja că am mai multă minte decât idioții ceilalți, așa că nu mă las păcălit cu iluzionism de bâlci.
Abia termină de vorbit, că de după un colț de stâncă apăru o creatură colosală ce părea desprinsă din coșmarurile primordiale ale lumii. Un Tyrannosaurus Rex înalt cât zece oameni, cu fălci care puteau sfărâma cu ușurință căruțe cu tot cu boi, îi privea hămesit cu două sfere roșiatice pe post de ochi. Pielea sa groasă, acoperită cu solzi și țepi, avea culoarea pământului uscat. Capul îi era atașat de un gât la fel de gros ca un trunchi de copac, înfipt într-un trup masiv, sprijinit pe două picioare posterioare puternice. Două brațe minuscule, aproape ridicole, atârnau neajutorate pe pieptul său solzos, însă nu era nimic ridicol la colții acelei creaturi, lungi cât niște sulițe și, fără îndoială, foarte ascuțiți. Animalul scoase un răget care cutremură văzduhul, înghețându-i lui Prâslea sângele în vine și foamea în mațe.
– E străbunicul lui Godzilla! strigă el înspăimântat către tovarășul său. Fă ceva năzdrăvan și distrage-i atenția ca să am timp să fug, pentru numele lui Gebeleizis!
Își dădu seama după câteva clipe că vorbea singur, deoarece calul o luase la fugă de ceva timp, având deja un avans considerabil. Băiatul îl urmă cu maximul de viteză pe care o putea atinge, iar monstrul porni pe urma lui într-o alergare greoaie, dar înfricoșător de rapidă, făcând pământul să se cutremure la fiecare pas. În scurt timp, Prâslea ajunse calul din urmă și fugiră amândoi în paralel ca două săgeți trase de același arcaș miop și ciung. Când obosi, băiatul sări în spinarea gloabei pentru a-și conserva energia în timpul galopului. Ofensat, calul își trânti tovarășul la pământ și sări în spatele lui, călărindu-l ca la rodeo, iar Prâslea nu avu de ales decât să-și continue deplasarea rapidă cu animalul în spate, nepermițându-și luxul opririi. Deși ușor confuz de acest spectacol rupt parcă din desene animate, tiranozaurul continuă să îi urmărească îndeaproape, dărâmând pomii din calea sa și mușcând aerul cu furie. Chiar dacă se deplasa mai repede decât cei doi, nu reuși să îi prindă dintr-un motiv aparent destul de bun: viteza lor nu mai era doar fizică, ci și filosofică. Deci cum poți prinde ceva care a depășit deja orice logică?
Norocul păru să fie de partea sa când cele două prăzi obosiră într-atât încât nu își mai putură continua deplasarea. Bestia profită de moment și atacă. Cu ultimele puteri, Prâslea sări într-o parte, evitând la limită fălcile monstruoase, în timp ce calul năzdrăvan se ridică pe picioarele din spate, lovind aerul cu copitele. Tiranozaurul se întoarse cu o agilitate surprinzătoare, coada sa masivă măturând solul și pe cei doi, lansându-i dintr-un nor de praf într-o stâncă din apropiere. Se pregăti pentru un nou atac și, exact când era pe punctul de a-i înfuleca, auzi ceva șuierând prin aer. Nu apucă să reacționeze pentru că se trezi cu un sconcs preistoric pe bot, care îi lansă în nări un lichid urât mirositor. Urmară alți sconcși care aterizară în același loc, cu aceeași duhoare capabilă să distrugă complet simțul olfactiv și glandele lacrimale. Fiara scoase un urlet de frustrare, clătinându-și capul pentru a scăpa de mamiferele puturoase, însă fără efect.
Din tufișuri apărură, ca din pământ, mai multe siluete umanoide. Erau scunzi, îndesați, cu frunți teșite și arcade proeminente, haine din piei frumos prelucrate și arme sofisticate din piatră și os, iar mișcările lor erau de o grație extraordinară.
– Separați-vă! Distrageți-i atenția și atacați-i punctele vulnerabile! strigă unul dintre ei. Vocea sa era melodioasă și articulată, cu inflexiuni ce denotau o inteligență rafinată.
Grupul hărțui din toate direcțiile tiranozaurul într-un atac coordonat care dădu rapid roade. În timp ce bestia se concentra asupra atacatorilor care o înconjuraseră, cu o mișcare perfect sincronizată, trei dintre războinici aruncară simultan sulițe lungi, cu vârfuri din obsidian, direct în gura deschisă a tiranozaurului. Cu sulițele înfipte în gâtlej, creatura se clătină, încercând să înainteze câțiva pași, dar în cele din urmă fu doborâtă de greutatea propriului corp. Pământul tremură o ultimă dată când T-Rex se prăbuși cu un ultim răget, ridicând un nor dens de praf roșiatic.
Când praful se risipi, calul și Prâslea se treziră înconjurați de salvatorii preistorici care îi priveau cu curiozitatea unor copii la grădina zoologică. Liderul lor, un bărbat cu o barbă stufoasă împletită cu mărgele din dinți de animale, păși în față și zise:
– Salutări cordiale, stimabili călători intertemporali, după cum presupun. Sperăm că inoportuna apariție a specimenului local de Tyrannosaurus Rex nu v-a cauzat neplăceri excesive. Vă asigurăm că această întâlnire de gradul trei a avut loc doar din cauza faptului că ați pătruns în jurisdicția noastră teritorială fără o notificare prealabilă.
Complet nemișcat, calul îndrăzni doar să clipească. Apoi mai clipi o dată. Lângă el, Prâslea își lăsă maxilarul inferior să cadă, uitând pentru o clipă de foame și de pericolul prin care tocmai trecuse.
– Dumnea… Dumneata vorbești corect? reuși băiatul să articuleze, simțindu-se complet depășit de situație.
Bărbosul ridică o sprânceană stufoasă.
– Evident că vorbim corect din punct de vedere morfo-sintactic, tinere Homo sapiens. Ce altceva am putea face? Am mormăi și ne-am lovi cu bâtele în cap, așa cum fac verii noștri ceva mai… simplu structurați cognitiv?
Prâslea și calul se priviră uimiți. Se pare că Epoca de Piatră avea de oferit mult mai multe surprize decât se așteptaseră.
– Sunteți neandertalieni, nu-i așa? îndrăzni calul să întrebe ridicând o copită, ca la școală.
– Noi preferăm termenul de Homo neanderthalensis cu tendințe de supradezvoltare intelectuală, replică bărbatul jucându-se cu mărgelele din barbă. Dar da, în mare parte ai dreptate. Acum, după ce am stabilit și acest aspect, sunteți amabili să ne însoțiți în umila noastră așezare urbană, unde putem discuta în siguranță, fără pericolul apariției altor specimene carnivore din fauna locală? E relativ aproape, imediat după pădurea Sahara. Haideți, vă rugăm să ne însoțiți. Avem câteva întrebări standard pentru nou-veniți. Apropo, eu sunt Albert Sediment, comandantul Forțelor de Apărare Națională și Antiaeriană.
Calul și Prâslea acceptară fără a crâcni, fiind curioși să afle mai multe despre această societate primitivă despre care omenirea modernă nu deține suficiente informații. Traversară pădurea și în câteva ceasuri ajunseră în orașul neandertalienilor, care le depăși toate așteptările. În fața lor nu se întindea o adunătură de colibe, ci o metropolă preistorică ce sfida tot ce se știa despre evoluția civilizației umane. Dispus în cercuri concentrice, centrul civic era dominat de o piață vastă pavată cu dale de piatră perfect asamblate, în jurul căreia se găseau locuințe din blocuri de piatră șlefuită, lemn sculptat și materiale organice ingenios prelucrate. În fața fiecăreia, neandertalienii cultivau mici grădini ornamentale, în care bonsaii preistorici erau tunși în forme simbolice: triunghiul însemna înțelepciune, cercul – armonie, iar hexagonul – orgie în așteptare. Iluminatul public era asigurat de sfere mari de cristal, așezate pe stâlpi sculptați și umplute cu o substanță bioluminiscentă extrasă din anumite ciuperci. Străzile largi, dispuse geometric, erau animate de vehicule pe roți de piatră cu autopropulsie sau târâte de dinozauri domesticiți – de la mici vehicule cu pedale, până la un fel de autobuze spațioase trase de triceraptoși masivi. Semafoare activate de licurici preistorici reglau traficul la intersecții, în timp ce un sistem de funiculare cu contragreutăți transporta pasageri între dealurile din jurul orașului. Pe marginea drumului, mici dinozauri asemănători struților funcționau ca un fel de curățători stradali, ciugulind resturile organice. Păsări preistorice cu ciocuri ascuțite erau folosite pe post de ac de patefon pentru a reda sunete gravate pe discuri de ardezie, mamuții pe post de pompe de apă pentru a alimenta fântânile publice decorative dar și dușurile private, micii pterodactili erau antrenați pentru a livra mesaje scrise pe piei subțiri de animal, iar în construcții, diplodoci cu gâtul lung funcționau ca niște macarale vii, ridicând blocuri de piatră sub îndrumarea atentă a inginerilor neandertalieni.
– Bine ați venit în grandiosul nostru Paleoliticopolis D.C., le ură Albert cu o reverență protocolară și un zâmbet încremenit în solemnitate.
– D.C. ca la Washington din America? întrebă Prâslea. Adică Districtul Columbia?
– Nu, D.C. adică Din Cretacic, îl corectă neandertalianul. E denumirea pe care am adoptat-o prin vot public atunci când populația s-a declarat profund plictisită de toponimul precedent, Los Preistoricești. Sper că modesta noastră urbe nu vă pare un cătun arhaic în raport cu standardele viitorului, căci depunem eforturi considerabile pentru a progresa în ritmul impus de propriile noastre idealuri civilizaționale.
– De unde știi că suntem din viitor? fu curios calul năzdrăvan.
– Am fost informați în prealabil de către venerabilul nostru șaman, Preafericitul Teodosie Carieră, replică plin de mândrie comandantul Forțelor de Apărare Națională și Antiaeriană. Vă sugerez, cu umilă deferență, să nu întrebați de unde a dobândit aceste informații, deoarece vă vor da toate răspunsurile liderii noștri politici, care vă așteaptă cu anticipație cordială.
– Eu chiar am vrut să întreb, îngăimă Prâslea.
– Dacă ți-a zis să nu întrebi, nu întreba! îl puse calul la punct. Abține-te, cadet, că ne faci de râs și la oamenii ăștia ca peste tot!
– Vă asigur că exercitarea reținerii nu va mai dura mult, întrucât iată-ne ajunși la destinație, îi informă Albert. Vă invit cu încredere și curtoazie să pășiți în incintă, unde demnitarii noștri vă vor întâmpina în conformitate cu protocolul în vigoare.
Pășiră timid într-un megalit enorm, cu formă de amonit și cu o cupolă de cristal de cuarț extrasă din munți de giganți fosilizați. Acolo îi așteptau conducătorii neandertalienilor, așezați în jurul unei mese semicirculare din lemn de baobab. După ce se înclină respectuos în fața liderilor săi, comandantul Albert Sediment făcu prezentările:
– Călători, am onoarea de a vi-i prezenta pe domnul președinte al statului neandertalian, Bartolomeu Pietriș al III-lea, domnul prim-ministru Dominic Bolovan și cei șapte membri ai cabinetului domniei sale. De la stânga la dreapta, în sensul acelor de cadran solar, îi avem pe domnul Jonathan Cremene, ministrul Resurselor Litice și Pre-Arheologice, domnul William Stâncă, ministrul Paleoastronauticii Rudimentare, domnul Benedict Granit, ministrul Inovației și Progresului Sustenabil, domnul Leopold Calcar, ministrul Inventării Înțelepciunii Ancestrale, doamna Cordelia Moloz, ministra Ecosistemului Regenerabil și Veșnic Verde de Paris, doamna Hortensia Rocă, ministra Matematicii Holistice, și doamna Eleonora Piatră, ministra Studiilor Astronomice, Astrologice și Astrofizice. Onorată instanță, aceștia sunt cei doi călători din viitor pe care îi așteptam.
Cei nouă neandertalieni conducători se ridicară în picioare și începură să aplaude zgomotos. Neștiind cum să reacționeze, calul se postă în poziție de drepți și salută militărește, iar Prâslea se înclină energic, de lovi podeaua cu fruntea. Apoi rămase așa până fu îndreptat de tovarășul său cu un șut protocolar în părțile moi. După ce își terminară aplauzele, neandertalienii își reluară locurile pe scaune, iar președintele Bartolomeu, un domn cu joben din cărbune sculptat, monoclu din quarț, mantie din blană de rinocer lânos și chiloți din blană de leneș gigant, îi rugă pe cei doi vizitatori să le descrie viitorul. Prâslea acceptă și ar fi povestit mult și bine, cu lux de amănunte, dacă nu l-ar fi oprit calul după vreo trei sferturi de minut:
– Mă scuzați că îi întrerup coechipierului meu povestirea de care păreți să fiți foarte fascinați, dar nu am venit aici pentru a vă oferi informații care să vă ajute să evoluați tehnologic și mai repede, mai ales că viitorul din care venim noi nu mai există.
– Suntem deja la curent cu această informație, zâmbi președintele Bartolomeu cu o expresie ce trăda satisfacția intelectuală. Ni s-a comunicat deja că îngerul Lucifer a reconfigurat linia temporală nu o dată, ci de două ori. Prima intervenție a avut loc când, sub formă imaterială, s-a reîntors dintr-un viitor indezirabil pentru a-și poseda propriul trup ancestral și v-a schimbat destinele, iar doua oară când și-a trimis agenții din prezentul vostru în trecut pentru a nimici toți zeii dintr-o lovitură. Judecând după realitatea prezentă – o lume lipsită de divinități – putem concluziona că au avut un succes deplin.
– Termenul „zei” ne este complet necunoscut ca referent concret, interveni ministra Hortensia Rocă, ridicând elegant un deget. Fapt care, într-un raționament pur logic, demonstrează inexistența acestora. Noi deținem cunoștințe exhaustive asupra tot ce este – iar ceea ce nu cunoaștem, nu există.
– Așadar, continuă președintele ignorând cu greu comentariul nesolicitat, printr-o extrapolare metodică, putem denumi această linie temporală Gamma, fiind cea de-a treia în succesiune. Dacă nu există obiecții, propun oficializarea termenului.
Membrii guvernului votară în unanimitate propunerea președintelui și o trecură rapid în Monitorul Oficial, ca să nu o uite.
– De unde știți toate astea? se miră calul.
– De la șamanul nostru, eminența sa Teodosie Carieră, firește, răspunse prim-ministrul și făcu o ușoară plecăciune, de parcă l-ar fi văzut șamanul.
– Dar ăsta de unde știe? fu curios Prâslea.
– Informațiile esențiale ale progresului nostru provin de la un spirit extraterestru cu care șamanul nostru, printr-un canal metafizic aparte, întreține o corespondență de înaltă frecvență, îi anunță președintele și își scoase calm monoclul, îl șterse de blană, apoi îl așeză din nou la ochi cu gestul lent al unui om care aștepta aplauze. Datorită acestei surse, continuă el, am realizat salturi extraordinare atât pe plan tehnologic, cât și spiritual.
– Dar spiritele de pe planeta noastră nu vă plac de apelați la fantome din Cosmos? întrebă calul pe un ton ușor arțăgos, aproape imperceptibil.
– Nu există spirite pe planeta noastră, anunță ministra Cordelia Moloz. Asta dacă îmi permit domnul președinte și domnul prim-ministru să divulg informații confidențiale. Am permisiunea dumneavoastră, domnilor, sau neg totul și încerc să mușamalizez scurgerea de informații?
– Aveți permisiunea de a le împărtăși orice, stimată doamnă, o liniști președintele Pietriș al III-lea, deoarece spiritul extraterestru cu care comunică șamanul nostru ne-a solicitat să le oferim vizitatorilor din viitor întregul nostru sprijin. Vă acord permisiune prin decret prezidențial, însă exclusiv pentru această ședință. Dați-mi decretul pentru a-l semna.
O secretară cu părul vâlvoi, fustă din scoarță de copac și pantofi din cochilii apăru de niciunde cu o frunză mare, rulată cu grijă în formă de dosar, pe care președintele mâzgâli cu un cărbune ceva pe post de semnătură. Femeia le aruncă oaspeților o privire scurtă pe deasupra ochelarilor din cuarț și un zâmbet cam prea îndrăzneț calului, apoi se retrase la fel de subtil precum apăruse.
– Cum să nu existe spirite? se miră Prâslea. Păi ălea din Rai și din lumea subterană nu se pun?
– Plus fantomele care bântuie lumea celor vii, completă calul.
– Suntem convinși, prin filtrul cunoașterii noastre, că entitățile spirituale de acest gen nu populează nici straturile celeste, nici cele subterane și nici nu gravitează în planul terestru, le împărtăși un ministru – probabil Benedict Granit, dar nu bag mâna în foc, pentru că nu i-am reținut pe toți. Această certitudine, continuă el, se bazează pe mărturiile spiritului în cauză, în care nu putem avea decât o încredere mediată și intermediată de șamanul nostru.
– Cum să nu existe spirite? se miră și mai mult băiatul. Unde se duc după moarte?
– Se reîncarnează instant, anunță președintele. După deces, esența vitală a indivizilor este, fără excepție, redirecționată în mod instantaneu către un nou vehicul corporal. Este o practică obișnuită de la dispariția zeilor încoace. Nu cunoaștem structura existențială de dinainte, întrucât nu a supraviețuit nicio mărturie umană din acea perioadă îndepărtată.
– Într-un fel are logică, mormăi calul după un scurt moment de procesare a informațiilor. Dacă nu există zei, înseamnă că lumea subterană e nelocuită, deci nu au ce căuta spirite pe acolo. Poate doar demoni să existe, dar nu zei care să judece și să pedepsească spirite pentru eternitate. Însă nu înțeleg de ce morții nu se duc în Rai, că n-or mai exista zei, dar măcar îngeri trebuie să fie. Sau nu?
– Conform documentărilor spirituale ale șamanului nostru, entitățile zeificate au fost anihilate înainte ca Lucifer să poată corupe îngeri suplimentari, îi înformă prim-ministrul. Cei rămași, privați de controlul central al lui Dumnezeu ca matca unui stup de albine sau ca regina unui mușuroi de furnici, nu au știut cum să gestioneze liberul arbitru proaspăt dobândit, așa că s-au panicat și s-au baricadat în Rai. Neavând cum să intre în fortăreața celestă, spiritele decedaților au fost obligate să se reîncarneze automat. Și astfel avem un ciclu perfect echilibrat de nașteri și decese, care susține o constantă demografică de o precizie elvețiană, chiar dacă nu am inventat încă Elveția. Dar urmează.
– Mă bucur nespus pentru voi, mormăi calul. Măcar trag concluzia că, dacă Lucifer nu a reușit să corupă îngeri, nu există alți îngeri decăzuți în afară de el, deci nici demoni. Corect?
– Și termenul „demoni” ne este complet necunoscut, fapt care le demonstrează și acestora inexistența, replică ministra Eleonora Piatră cu un zâmbet cam larg și puțin dubios.
– Și zeii vă sunt necunoscuți dar ați vorbit despre ei, remarcă Prâslea.
– Suntem informați în acest sens doar prin mărturia indirectă a entității galactice care comunică cu șamanul nostru, explică ministrul Jonathan Cremene. De vreme ce niciunul dintre noi nu i-a cunoscut personal pe zeii din vechime, tratăm aceste informații ca axiome revelate, fără verificabilitate directă.
– Sunt curios ce altceva s-a mai schimbat în linia asta temporală, mărturisi calul. Dinozauri văd că încă există. În lumea noastră au dispărut cu milioane de ani înainte de apariția oamenilor.
– Prezența actuală a dinozaurilor este perfect logică în absența divinităților care să le fi provocat extincția, îl lămuri Leopold Calcar în timp ce își așeză gulerul rigid, făcut din artropode fosilizate. Fără intervenția lor, ecosistemul a continuat nestingherit, inclusiv cu menținerea masei continentale unice – Pangeea – care, nefiind divizată în mai multe continente conform preferințelor zeilor de a-și împărți teritoriile și la propriu, a rămas întreagă. Toate aceste deducții provin din comunicatele de presă ale șamanului nostru, deci mergem pe încredere.
– Nu-mi pasă de continente, îl opri calul, dar am remarcat o veste bună. Dacă nu există demoni, îngeri decăzuți și nici zei malefici, înseamnă că Lucifer nu are aliați sau armată, deci e singur pe planetă. Deci putem să îl prindem, să îl forțăm să ne spună data exactă în care agenții lui au omorât zeii, să mergem cu mașina timpului exact înainte de acel moment, să îi oprim și să revină lucrurile la normal. Bună idee! Așa facem! Imediat cum ne recuperăm căpitanul, reparăm mașina și găsim o metodă de a-l imobiliza pe Scaraoțchi fără să ne distrugă…
– Ești foarte optimist dacă îți faci asemenea planuri când mai e puțin și ne lovește ditamai asteroidul, de n-o să mai rămână din noi nici urmă de moleculă nedezintegrată, îi aminti Prâslea. Să căutăm întâi o soluție pentru asta și abia apoi putem încerca să ne facem alte planuri.
– Așa e, îi dădu dreptate animalul. Uitasem de blestematul ăla de bolovan din spațiu. Cine l-o fi pus să vină exact acum, când suntem noi aici? Știam de la prima călătorie cu voi că sunt ghinionist din fire, dar acum e prea de tot…
– Nu putem vorbi despre ghinion, îl contrazise președintele Bartolomeu, ci despre manifestarea voinței temporale, o forță primară a Universului. Timpul, în forma sa vie și conștientă, reacționează la modificările impuse artificial, încercând să își repare structura prin fenomene de calibrare catastrofică. În cazul de față, dacă dinozaurii trebuiau să fie extincți, timpul a găsit o modalitate de a-i distruge, asteroidul constituind o astfel de măsură corectivă.
– Prin urmare, din acest motiv acoperă Lucifer vulcanul cu o piramidă! sări de pe scaun ministrul Stâncă, încântat peste măsură de propria revelație. Inspirația absolut excepțională de moment mă determină să presupun că Lucifer, cunoscând reacțiile de autoreglare ale timpului, a anticipat o eventuală erupție vulcanică și a decis să o tempereze prin plasarea unei structuri litice masive – o piramidă – menită să funcționeze drept dop tectonic! Doamnelor și domnilor, stimați colegi, vă rog să țineți cont că am rezolvat încă una dintre enigmele Paleoliticului după inventarea rădăcinii pătrate pentru ușurarea calculelor matematice. Nu vreau să par arogant, dar cu această ocazie doresc să vă sugerez să luați în considerare ridicarea unei noi statui pentru mine, în cinstea acestei deducții remarcabile pe care tocmai am avut-o.
– Știți și de piramida lui Sarsailă? se miră calul. Să nu-mi ziceți că tot de la șamanul vostru.
– Nici vorbă, de această dată informațiile provin din eforturile susținute ale departamentului nostru de contraspionaj industrial, îi explică prim-ministrul. Monitorizăm cu perseverență activitățile tribului lui Cain încă de când au avut nefericita inițiativă de a ne răpi câteva distinse reprezentante ale sexului frumos și de atunci suntem la curent cu toate activitățile desfășurate ilicit sau nu pe teritoriul respectivului grup.
– Ceea ce distinsul meu coleg intenționa, desigur, să transmită, interveni președintele, și îmi cer scuze dacă par intruziv în decodificarea discursului domniei sale, este faptul că respectivele doamne au fost recuperate cu brio, cooptate ulterior în serviciul nostru informativ și trimise înapoi în spatele liniilor inamice. Prin urmare ne oferă informații complete, corecte și evident doar din surse oficiale, nealterate de manipularea grosolană a mass-mediei propagandiste plătite din avutul public, care din nefericire ne contaminează epistemologia publică încă din zorii bipedalismului, mai exact de pe vremea când primii hominizi au coborât din copaci pentru a inventa toaletele săpate în fundul curții…
Un ministru își stoarse o lacrimă din colțul ochiului, altul își suflă nasul într-o frunză parfumată, iar doamna Eleonora oftă nostalgic, de parcă ar fi trăit în acele vremuri demult apuse.
– În cazul ăsta, înseamnă că ne puteți ajuta să ne salvăm căpitanul care a fost capturat de același trib! se bucură calul.
– Desigur că putem, dar ce rost are, ținând cont că ne așteaptă impactul cu asteroidul care ne va ucide pe toți? întrebă Cordelia Moloz în timp ce își așeza o șuviță de păr rebelă sub pălăria din icre de ihtiozaur. Mai bine vă pregătiți pentru înmormântare, vă faceți pomenile anticipat, ca noi toți.
– Confirm cele afirmate și aș adăuga, cu modestie profesională, că am inovat recent o procedură funeraro-integrativă extrem de eficientă, completă ministrul Cremene. Mumificăm trupul decedatului, îl incinerăm complet și apoi înhumăm reziduul în pământ. Deși implică o succesiune tehnologică complexă, această metodă garantează neutralizarea oricărei forme de strigoism post-mortem în aproximativ 65% din cazuri.
– Adică vreți să ne spuneți că aveți atâtea cunoștințe avansate, primite de pe altă planetă, și nici măcar nu vă obosiți să încercați să opriți asteroidul? se miră Prâslea. Vă resemnați fără să luptați? Preferați să muriți decât să căutați o soluție?
– Dorim cu toții să ne continuăm existența în parametri funcționali, însă, în urma unor deliberări cu caracter exhaustiv, nu am reușit să identificăm o soluție viabilă, răspunse un ministru. În consecință, am optat pentru o resemnare demnă și, pe cât posibil, estetică în fața deznodământului iminent.
– Asta pentru că nu ne-am gândit cu toții, concluzionă calul. Dacă punem și capetele noastre luminate la un loc cu capetele voastre luminate, n-avem cum să nu găsim o soluție. Ia să vedeți cum o rezolvăm. Cadet, vino cu o propunere ca să-i motivezi și pe ei.
Prâslea ceru liniște în sală, căzu puțin pe gânduri, apoi anunță cu o voce gravă:
– Am terminat de gândit și n-am decât ideea din filmul ăla cu Bruce Willis, când au trimis o echipă de experți în forări petroliere să dea o gaură în asteroid, apoi să bage în ea o bombă atomică pe care să o detoneze înainte să ne lovească planeta.
– Excelentă idee! exclamă președintele. Să fie notată! Cum punem în aplicare planul călătorului temporal?
– Nu mi se pare o idee prea grozavă, își dădu calul năzdrăvan cu părerea, însă fu ignorat complet de neandertalieni.
– Eu îndrăznesc să sugerez o soluție de tip balistic: construirea unui arc de proporții megalitice, cu structura realizată din trunchiuri de arbori colosali și liane elastice rezistente, propuse prim-ministrul. Proiectilul ar putea fi un trunchi ascuțit, iar echipa de specialiști în foraj va fi atașată acestuia pentru a pătrunde în miezul asteroidului și a acționa localizat.
– O altă variantă de transport ar fi domesticirea accelerată a unor velociraptori care ar putea fi echipați cu hamuri de zbor și îndrumați către obiectivul extraterestru pentru a livra echipa noastră operațională! interveni ministrul Stâncă puțin cam prea entuziasmat.
– Perfect, așa facem! decise președintele. Notați ideea într-un decret prezidențial și dați-l să-l semnez!
Secretara cu părul vâlvoi apăru brusc cu o nouă frunză, pe care președintele o semnă, și ieși rapid din peisaj imediat după ce îi făcu cu ochiul calului.
– Măi oameni buni, e o idee tâmpită! încercă animalul să îi convingă. Chiar dacă reușiți să lansați o echipă cu săgeți sau dinozauri, vor muri cu toții la impactul cu asteroidul! De fapt, dacă mă gândesc mai bine, asta e! Trebuie să aruncăm ceva în asteroid, care să îl distrugă la impact!
– Mai multe echipe de foratori? întrebă doamna Rocă.
– Nu, ceva mare, tare și greu, care să spargă ditamai pietroiul.
– Mulți mamuți? încercă ministra Moloz. Le fabricăm armuri din pietre și noroi, îi lansăm cu velociraptorii domesticiți și…
– Nu, doamnă, mai bine îi lansăm cu acel arc de proporții megalitice, realizat din trunchiuri de arbori colosali, ca să se lovească cu viteză de asteroid, o corectă Leopold Calcar.
– Nu sunt destul de tari mamuții încât să spargă ditamai pietroiul! exclamă calul.
– Nu, dar putem adopta o abordare optică: utilizarea unui cristal megalitic cu proprietăți prismatice pentru a concentra radiația solară asupra asteroidului, propuse ministrul Granit. Energia astfel canalizată ar putea înmuia structura sa externă, reducând rezistența materială. Ulterior, putem aplica un impact cinetic prin intermediul unei escadrile de mamuți lansați cu ajutorul arcului sus-menționat, generând atât o explozie distructivă, cât și un spectaculos foc de artificii.
Calul începu să își piardă răbdarea. Însă, în loc să reacționeze agresiv, așa cum obișnuia cu tovarășii săi, alese să le explice neandertalienilor cu calm fisurile planului lor. Pentru că exista o mică șansă să înțeleagă de vorbă bună, fiind totuși dotați cu inteligență.
– Nu se topește asteroidul de la razele Soarelui, oricât le-ați focaliza, pentru că nu e cometă, oftă el. Aia e făcută din gheață, asteroidul din piatră.
– În acest caz, atragem o cometă de dimensiuni reduse care măcar să devieze traiectoria asteroidului dacă nu îl distruge! exclamă Jonathan Cremene.
– Cum atragi o cometă? întrebă calul, deși știa că îl aștepta un răspuns catastrofal.
– Cu… gânduri bune, formule magice și magnetismul nostru personal? încercă ministrul Cremene, iar ceilalți îl aplaudară frenetic.
– Cred că le-am cam supraestimat inteligența, îi șopti Prâslea calului. Mai bine începem să ne facem și noi pomenile anticipat, că nu ajungem nicăieri cu ăștia.
Animalul, însă, nu se lăsă descurajat. Își stoarse neuronii câteva clipe și, deloc surprinzător, ținând cont de istoricul lui, îi veni ideea salvatoare. Nu cea mai bună idee a lui, dar măcar cea mai acceptabilă din acest brainstorming primitiv.
– Evrika! strigă el. M-am prins! Știu ce proiectil uriaș putem folosi pentru a sparge asteroidul! Piramida pe care o construiește tribul lui Cain! E mare, din piatră dură și grea, deci cu viteza potrivită poate distruge pietroiul uriaș!
Neandertalienii nu părură prea impresionați, dar aplaudară din politețe. Prâslea îi așteptă să termine, apoi îi adresă tovarășului său întrebarea firească:
– Proiectilul o fi bun, dar cum propui să lansăm ditamai piramida înspre asteroid?
Nu apucă animalul să răspundă, că i-o luară neandertalienii înainte.
– Cu arcul colosal, realizat din trunchiuri de arbori și liane! încercă unul.
– Sau cu velociraptorii domesticiți, care să o livreze prin zbor controlat! sugeră altul.
– Sau nu! îi opri calul. Dacă tot vrem să ne luăm după filmul de care zicea cadetul, trebuie să transformăm piramida într-o rachetă. Și cum nu avem propulsie nucleară, ne putem folosi de energia vulcanică. Pentru că piramida este construită deasupra unui vulcan!
– Latent, îi aminti prim-ministrul Bolovan.
– Corect, latent, deci trebuie să îi provocăm erupția. Și putem face asta printr-o explozie puternică în interior, care să arunce piramida la sute de kilometri în aer. Înțelegeți acum?
– Sună bine planul tău, dar are unele scăpări, îl atenționă Prâslea. În primul rând, cum provocăm explozia în vulcan? Dacă nenea Harap-Alb era în continuare terorist, îi foloseam centura cu dinamită. Cum s-a reprofilat, sper că nu vrei explozie din lumânările lui parfumate.
– Putem folosi unele cristale, sugeră calul. De exemplu cuarț, care e piezoelectric, adică poate genera curent electric sub presiune. La fel și turmalina, care poate genera o încărcare electrică atunci când e încălzită. O cantitate mare de cuarț și turmalină, combinată cu gazele vulcanice, poate provoca o explozie puternică. Pentru a fi siguri, aruncăm odată cu cristalele și conservele de fasole din portbagaj, care sigur a fermentat până acum. Putem folosi gazele din conservă pe post de catalizator care să amplifice explozia ce va provoca erupția vulcanului. Și astfel ne facem propria noastră bombă, implicit propriul nostru sistem de propulsie. Aveți cuarț și turmalină pe aici, nu?
Neandertalienii confirmară, apoi se sfătuiră rapid, analizară propunerea și o acceptară în urma unui vot trecut la limită. Prâslea, însă, mai avea o nelămurire:
– Să zicem că am rezolvat golurile astea din planul tău, dar cum facem să lansăm piramida direct în asteroid? Sunt mici șansele să o arunce vulcanul exact la țintă.
– Aici putem ajuta noi, interveni președintele Pietriș al III-lea. În ceea ce privește traiectoria, avem resursele necesare pentru a calcula vectorul de interceptare optim. Doamnă Hortensia Rocă, având în vedere funcția dumneavoastră de ministră a Matematicii Holistice, vă rog să coordonați acest demers tehnic și să identificați unghiul ideal de lansare a piramidei.
– Nici NASA n-ar reuși niște calcule exacte, ținând cont că nici nu știm viteza cu care se va deplasa piramida după erupție, nici nu o putem înclina spre direcția pe care o urmărim, îi atenționă calul. Însă putem face altceva cu mai multe șanse de reușită. După cum reflectă razele solare, pare că asteroidul ăsta conține o cantitate însemnată de metale la suprafață, poate și în interior. Prin urmare, putem depozita în piramidă cât de mult magnetit găsim, care e un mineral natural magnetic, format din oxid de fier, de obicei cu forma unor pietre negre lucioase. Dacă nu aveți, găsim sigur pe lângă vulcan. Câmpul magnetic al magnetitului va atrage metalul din asteroid și astfel piramida se va duce exact în asteroid. Putem adăuga în piramidă hematit pentru a-i oferi greutate suplimentară și stabilitate, dar și cuarț și turmalină în vârf pentru o explozie puternică la impact. Așa și scăpăm de Apocalipsă, ne și salvăm căpitanul. Ce ziceți?
– Eu zic că e un plan tâmpit, cu șanse de reușită foarte mici, pufni Prâslea. Trebuie să ne batem cu niște sălbatici agresivi, cu dinozaurii lor și cu Necuratul, să facem un vulcan să erupă și să lansăm o piramidă într-un asteroid, toate astea pentru că prostul ăla n-a fost în stare să ne lase cheile de la mașină înainte să se lase răpit. Dacă n-am fi în Epoca de Piatră, aș fi plecat pe jos acasă, dar așa sunt obligat să trec prin toate pericolele astea doar din cauza unui idiot…
– Bun, deci toată lumea e de acord, îl opri calul. Cadet, tu rămâi cu neandertalienii și pregătiți cristalele și ceata de atac. Eu mă duc să aduc mașina în care avem fasolea fermentată, cu speranța că a terminat computerul de bord reparațiile. Ne întâlnim peste trei zile la poalele vulcanului, imediat după răsărit. Să fiți acolo, altfel vă las cu Armaghedonul și plec acasă!
Ieși grăbit din încăpere, viră brusc și începu să alerge urmat de comandantul Sediment, care veni după el doar pentru a-l anunța că o apucase în direcția greșită. Îndepărtându-se rapid, calul nu mai apucă să îl audă pe Prâslea urlând cât îl țineau bojocii:
– Mârțoago, cum aduci mașina dacă ai zis că singura cheie e la Făt-Frumos? Deci chiar ai una de rezervă! Fir-ai al mumei Tălpii Iadului de gloabă mincinoasă care ești! Sper să te mănânce un dinozaur pe drum, că meriți!
Inspirați de țipetele băiatului, conducătorii neandertalienilor porniră o ședință spontană de guvern pentru a analiza posibilitatea de a folosi certurile ca propulsie auxiliară, efectul lor exploziv în plan emoțional fiind mai mult decât evident. Neavând timp de pierdut, trecură rapid la teste de laborator, spre ghinionul lui Prâslea, care demonstră un nivel scăzut de toleranță la curent electric, gaze vulcanice și legume fermentate. Toate în cantități considerabile, firește, pentru că nu doar știința cere sacrificii, ci și neștiința.
Lasă un răspuns