Nu am mai fost pe litoralul nostru de șase ani, așa că m-am hotărât ca în această vară să aleg marea în locul muntelui. Drept pentru care am plecat la Mamaia. Însă nu direct, ci cu un mic ocol, pentru a vizita două cetăți din Dobrogea.
Am traversat Dunărea cu bacul de la Brăila, apoi ne-am continuat drumul prin județul Tulcea, către cetatea Enisala.
Nu plănuisem să vizitez cetatea Troesmis, însă am făcut-o când mi-a sărit în ochi (doar la figurat, din fericire) un indicator care anunța că ne aflam la un kilometru de ea. Nu puteam rata ocazia, așa că am făcut o primă oprire. Troesmis a fost o cetate dacică aflată în nord-vestul Dobrogei de astăzi, pe malul Dunării, care ocupa o suprafață întinsă, între Balta Iglița, dealul Piatra Râioasă și comuna Turcoaia. Fiind un punct strategic important, romanii și-au construit un castru pe locul fostei cetăți dacice, aflat la numai 15 kilometri de castrul Arrubium (situat în orașul Măcin de astăzi). Troesmis este menționat în principalele izvoare geografice adesea ca sediu al unor legiuni romane, cum ar fi a V-a Macedonica, I Iovia sau a II-a Herculia. Deoarece a cunoscut o dezvoltare urbanistică extraordinară, în timpul împăratului Marcus Aurelius a primit statutul de municipium și numele Marcum Aurelium Antoninum et Lucium Aurelium Commodum Augustum Troesmensium. Orașul a devenit și centru religios al cultului imperial, fiind sediu al sacerdos provinciae. În prima jumătate a secolului VII și-a pierdut funcția urbană, Troesmis fiind locuit din nou în secolele X-XI. Descoperirea unor inscripții latine în anii 1860-1861 a stârnit interesul specialiștilor europeni. După ce comisarul francez Engelhard a găsit 20 de inscripții care au fost publicate în mai multe reviste de specialitate, împăratul Napoleon III a trimis în 1865 la Troesmis o misiune arheologică franceză. Iar artefactele descoperite aici au ajuns în muzeele din Franța. Distrugerea cetății Troesmis a fost cauzată de niște francezi care au luat în concesiune de la Imperiul Otoman o suprafață mare de teren în zona Turcoaia, ce conținea și situl arheologic, aparent pentru lucrări agricole. Însă nu s-au rezumat la agricultură, ci au sustras până în 1882 cantități uriașe de piatră din cetate, pe care au vândut-o ca material de construcții în Galați și Brăila. Când s-a aflat, nu au luat atitudine nici reprezentanții Comisiei Dunărene, nici autoritățile locale, ci localnicii musulmani din zona Iglița-Turcoaia. Aceștia s-au revoltat iar comisarul francez Engelhard i-a putut opri doar prin intervenție armată. Ceea ce înseamnă că distrugerea cetății Troesmis și vânătoarea de comori nu au avut loc doar cu sprijinul autorităților locale, ci chiar la ordinul conducerii Franței. Cum nici ai noștri n-au vrut să se lase mai prejos, în 2002 au fost furate de aici două tăblițe din bronz, cu greutatea de 50 kilograme, pe care erau inscripționate legile municipiului Troesmis, emise în timpul împăratului roman Marc Aureliu. Hoții le-au oferit la vânzare pe piața internațională de antichități, la prețul de 80.000 de lire sterline, abia în 2015 fiind recuperate în Londra și trimise Muzeului Național de Istorie a României. Pentru că nu avem nevoie de străini ca să ne distrugă istoria din moment ce putem face asta și singuri…
După numai 71 de kilometri am făcut un salt în timp, ajungând din Antichitate în Evul Mediu. În Delta Dunării, lângă satul Enisala (comuna Sarichioi, tot în județul Tulcea), pe malul lacului Razim se află ruinele cetății Enisala, construită în secolul XIV de genovezi, care au numit-o Bambola sau Pampolo. Turcilor nu le-au plăcut aceste denumiri, preferând să o numească Yeni-Sale („Așezare nouă”). Nu știm cum au primit genovezii aprobarea tătarilor de a construi o cetate, ținând cont că în acea vreme regiunea se afla sub controlul Hoardei de Aur, dar cumva i-au convins. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Țării Românești. După cucerirea Dobrogei de către turci, în 1420, aici a fost instalată o garnizoană otomană. Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turcești dincolo de Gurile Dunării și ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră (inițial lacul nu exista, ci era doar un golf al mării), cetatea a fost abandonată în secolul al XVII-lea pentru că nu mai corespundea intereselor strategice otomane. Ultimul ei comandant otoman a fost Evli Çelebi, menționat în 1651. Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice dovedesc că Enisala a avut un important rol militar, politic, administrativ și economic. În plus, este singura fortăreață medievală rămasă pe teritoriul dintre Dunăre și mare.
O veche legendă spune că într-o grotă de sub cetate locuiește un zmeu împreună cu prințesa pe care a răpit-o. N-am găsit nici grota, nici zmeul, nici măcar o prințesă, însă lângă cisterna cetății am descoperit locuitorii actuali ai Enisalei. Nu genovezi, nu turci, nu zmei, ci… căței. Vreo zece, albi și negri. Când vor crește, cetatea va fi mai bine păzită decât pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Pot să vină și tătarii, și turcii, și zmeii, deși ar fi mai bine să nu. Spre binele lor.
Am mai străbătut 63 kilometri până la cetatea Histria din comuna Istria, județul Constanța, aflată tot în Delta Dunării. Cetatea a fost întemeiată de coloniști greci din Milet ori în jurul anului 657 î.e.n., ori în 630 î.e.n., și a fost distrusă în secolul VII de invaziile avaro-slave. Nu am putut să o vizitez pentru că în acea zi era închisă, așa că am bătut drumul de pomană. Măcar am apucat să văd puțin din ea prin gard. Și să-i înjur pe cei de la Cherhanaua Histria pentru că vor 12 lei pe o sticlă cu apă plată la 0,75 litri, pe care o luăm din magazine cu vreo 3 lei. Înțeleg că orice afacerist vrea profit, dar un preț de patru ori mai mare decât cel al pieței e cam exagerat. Și nici măcar nu ajunsesem încă la Mamaia!
La doar 47 kilometri de cetatea Histria se află stațiunea Mamaia, destinația excursiei mele. „Perla litoralului românesc” începând cu 1906, Mamaia este astăzi la un pas de a se transforma într-o ruină. În primul rând din cauza prețurilor exagerat de mari, care sunt invers proporționale cu condițiile oferite de stațiune. Multe amplasamente pe plajă lăsate de izbeliște, terase părăsite, nisip acoperit cu un strat gros de scoici pisate, apa adâncă la câțiva metri de mal, distanța mare de la șezlonguri la apă, toate prețurile mult exagerate, de parcă Mamaia ar fi Monte Carlo. Cel mai bun exemplu îl reprezintă tariful pentru parcarea publică – 94 de lei pe zi! Asta în condițiile în care parcarea costă 15 lei pe zi în stațiunile de lângă Mangalia iar în celelalte nu există taxă de parcare. Bineînțeles că nu am plătit această taxă, lăsând mașina gratis două zile într-o parcare din nordul stațiunii. Această lăcomie a celor care taxează turiștii mult la suprapreț a primit ce merita, Mamaia fiind aproape goală în comparație cu anii trecuți. Doar seara își mai făceau turiștii cunoscută prezența, în special în sudul stațiunii, inclusiv în satul de vacanță. Însă nu se compară cu numărul ridicat din anii trecuți, majoritatea românilor preferând să taxeze lăcomia mult prea mare și condițiile îndoielnice din Mamaia alegând celelalte stațiuni. Ceea ce a dus deja la închiderea câtorva hoteluri și terase în „perla litoralului românesc”, majoritatea fiind la un pas de un faliment binemeritat. Este ironic că au fost mărite plajele pentru a încăpea mai mulți turiști iar numărul lor a scăzut semnificativ, însă unde nu-i cap, ci doar o foame uriașă de bani, vai de picioarele pe care și le-au băgat singuri în propriile afaceri. Singurul lucru care mi-a plăcut a fost iluzia normalității pe care o aveam înainte de plandemonie. Deși în toată țara sunt obligatorii botnițele și distanțările fizice în spațiile închise și în unele deschise, pe litoral sunt ignorate aceste reguli absurde. Rar am văzut câte un speriat cu botniță, mândru probabil că ne salvează viețile tuturor. În rest, nimeni nu a cerut nicăieri purtarea botniței, distanțare de nu știu câți metri sau vreo dovadă a injectării unei substanțe dubioase. Cum toată vara cazurile de Covid au fost extrem de puține conform datelor oficiale, deși oamenii s-au îngrămădit pe litoral neîmbotnițați și neînțepați, ni se demonstrează din nou că plandemonia nu e decât un basm mai prost decât cei care îl popularizează conform ordinelor primite. Dar asta e altă poveste și nu are rost să divagăm prea mult de la subiect. În concluzie, Mamaia a cam ieșit la pensie și urmează internarea ei la azil dacă nu-și bagă mințile în cap.
După calculele mele, am străbătut în această zi 224 kilometri cu mașina și vreo 14 pe jos. Nu am dus lipsă de peripeții, ținând cont că Soarele mi-a înroșit o mână pe drum și mi-a ars un picior a doua zi ca să se asorteze cu mâna. Important e că am reușit să văd cetățile Troesmis și Enisala, Mamaia lărgită (la plajă mă refer, în caz că se înțelege altceva) și să mă plimb pentru prima oară cu trotineta electrică. De nevoie, nu de plăcere, pentru că parcasem mașina la vreo 5 kilometri de hotel și nu aveam de gând să străbat distanța asta la pas, mai ales cu un picior ars și cu Soarele pregătit pentru runda a doua. La întoarcerea acasă am făcut un mic ocol până la Adamclisi, pentru a vedea cetatea și monumentul lui Traian, dar și asta e altă poveste, pe care o lăsăm pentru data viitoare.
Lasă un răspuns